1001 de nopți Pilda cu măgarul, cu boul și cu gospodarul

Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogății mari și pe turme de vite, însurat și tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise și cu priceperea graiurilor viețuitoarelor și ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colț de țară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar și un bou.

Într-o zi, boul veni la staulul unde sălășluia măgarul și văzu staulul măturat și stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunțit și cu paie tocate mărunt; și măgarul sta bine la odihnă; și arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar și atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, și măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:

— Mănâncă și te desfată! Și fie-ți de bine, și cu folos, și cu bună mistuire! Eu trudesc și tu te hodini; mănânci orz mărunțit bine și te îndopi! Iar dacă vreodată și vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul și cu trudă la roata morii!

Atunci măgarul îi zise:

— Când vei ieși la câmp și când ți se va pune jugul pe grumaz, să te prăvălești la pământ și să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbușești iar, pentru a doua oară. Și atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul și dacă ți-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca și când ai fi bolnav. Străduiește-te așa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihnești de trudă și de caznă!

Or, negustorul era acolo și le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutrețul, văzu că nu mănâncă mai nimic; și dimineața când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:

— Ia măgarul și pune-l să are în locul boului, până deseară!

Și omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, și îl puse să are toată ziua.

Când, la sfârșitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulțumi pentru bunăvoință și pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns și se căi cu cea mai neagră căință.

A doua zi, plugarul veni și luă măgarul și îl puse să are până la sfârșitul zilei. Și măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită și vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulțumirile lui și a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:

— Trăiam în tihnă și desfăt; și nimica nu mi-a cășunat răul, decât numai facerile mele de bine.

Pe urmă adăugă:

— Și se cade să știi că am să-ți dau un sfat acuma și mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie și să facă din pielea lui o tovală bună”. Și tare m-a cuprins grijă de tine, și ți-am spus că să știi. Pacea fie cu tine!

Când auzi spusele măgarului, boul îi mulțumi și zise:

— Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.

Și cu asta începu să mănânce, și înfulecă nutrețul tot, ba mai linse și ieslea cu limba.

Și-așa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.

Când se făcu ziuă, gospodarul ieși din casă cu soția sa și se duse la sălașul boilor și al vacilor, și amândoi șezură jos. Atunci veni și argatul, luă boul și plecă. Văzându-și stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli și să zburde zănatic în toate părțile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soția îi zise:

— Pentru ce pricină râzi?

El îi spuse:

— Pentru o pricină pe care am văzut-o și am auzit-o, și pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.

Ea îi zise:

— Trebuie numaidecât să-mi povestești și să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar și de-ar fi să mori!

El îi zise:

— Nu pot să-ți destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.

Ea îi zise:

— Păi atunci nu râzi decât de mine!

Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească și să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârșit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i și trimise să fie adus cadiul14 și martorii. Pe urmă vru să-și întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soției taină și a muri; întrucât o iubea pe soția sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 și mamă a copiilor lui, și că mai și vecuise cu ea o sută și douăzeci de ani de viață. Pe deasupra, trimise să fie chemate și toate rudele soției și toți megieșii din preajma sa, și le povesti tuturora pătărania lui și că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toți oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:

— Allah fie asupră-ți! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ți moară soțul, părintele copiilor tăi!

Și ea le zise:

— N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să și moară!

Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Și negustorul se sculă de lângă ei și porni spre staul, în ogradă, ca să-și facă mai întâi spălările cele îndătinate și apoi să se întoarcă să-și spună taină și să moară.

Or, gospodarul avea un cocoș strașnic, în stare să mulțumească cincizeci de găini, și mai avea și un câine; și îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoș și cum îl ocăra și-i zicea:

— Au nu ți-e ție rușine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?

Atunci cocoșul îi zise câinelui:

— Păi cum așa?

Atunci câinele îi spuse și lui pătărania, iar cocoșul îi zise:

— Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, și izbutesc să mă descurc, mai mulțumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă și nu știe nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, și să se năpustească în iatacul neveste-sii și s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că își cere iertăciune; și nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!

Așa zise cocoșul. Dacă auzi spusele cocoșului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minții și luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.

Aici vizirul se opri din povestit și îi spuse copilei sale, Șeherezada:

— S-ar prea putea ca Măria Să să facă și el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!

Ea îi zise:

— Și ce-a făcut?

Vizirul urmă:

Gospodarul intră în odaia hărăzită soției sale, după ce rupsese anume pentru ea niște nuiele de dud și le ascunsese, și îi zise chemând-o:

— Vino în odaia ta, ca să-ți spun taină și ca să nu poată nimenea să mă vadă; și pe urmă am să mor!

Ea atunci intră cu el, iar el închise ușa de la odaie în urma lor și se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leșine. Ea atunci îi spuse:

— Iartă-mă! Iartă-mă!

Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile și amândouă picioarele bărbatului ei, și se căi cu adevărat. Și atunci ieși cu el din odaie. Încât toți cei de față se bucurară, și la fel se bucurară și rudele toate. Și toată lumea fu până peste poate de mulțumită și până peste poate de norocită, până la moarte.

Sfârși vizirul. Iar Șeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:

— O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îți cer!

Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Șeherezada, pe urmă se duse să-i dea de știre sultanului Șahriar.

Ast timp, Șeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică și-i spuse:

— Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii și după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăvește treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povestește-ne niscaiva povești, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ți povestesc niște povești care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!

După care, părintele ei vizirul o luă și se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulțumit întru totul și îi spuse vizirului:

— Mi-ai adus ceea ce trebuie?

Și vizirul răspunse cu smerenie:

— Da!

Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:

— Ce ai?

Ea spuse:

— O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aș vrea să-mi iau bun rămas.

Sultanul atunci trimise după sora cea micuță, care veni și se aruncă de gâtul Șeherezadei, și într-un sfârșit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă și luând-o pe Șeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.

Pe urmă începură să tăifăsuiască.

Atunci Doniazada îi zise Șeherezadei:

— Allah fie asupră-ți! O, sora mea, povestește-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!

Iar Șeherezada îi răspunse:

— Din toată inima și ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoiește să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv și dăruit cu purtări alese!

Când auzi vorbele Șeherezadei, și cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Șeherezadei.

Iar Șeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:

Povestea cu negustorul și efritul