1001 de nopți POVESTEA CU PESCARUL ȘI CU EFRITUL

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată un pescar, om tare înaintat în vârstă, însurat, tată a trei copii, și tare sărac ca stare.

Avea obiceiul să-și arunce năvodul de patru ori pe zi, nimic mai mult. Or, într-o bună zi, la vremea prânzului, se duse pe malul mării, își puse jos coșul, aruncă năvodul, și așteptă răbdător până ce năvodul ajunse să se aștearnă pe fundul apei. Atunci strânse sforile și văzu că năvodul este tare greu, și nu izbuti să-l tragă până la el. Aduse atunci capătul năvodului înspre țărm și îl priponi de un țăruș înfipt în pământ. Apoi se dezbrăcă, se scufundă în apă pe lângă năvod, și nu conteni a se trudi până ce-l scoase afară. Se bucură, se îmbrăcă la loc și, când se uită la năvod, văzu în el un măgar mort. La priveliștea aceea, se împăcă și grăi:

— Nu este putere și tărie decât întru Allah cel Preaînalt și Atotputernic!

Apoi spuse:

— Ba chiar că darul acesta de la Allah este de-a mirărilea!

Și îngână stihurile:

De ce te-afunzi în bezna oarbă și în pieirea fără nume?

Nu mai trudi, dacă nici pâinea n-o scoți din truda ta pe lume25

Pe urmă strânse năvodul, îl stoarse de apă și, după ce isprăvi de stors, îl întinse pe jos. Pe urmă coborî în apă și zise: „În numele lui Allah!” și aruncă iarăși năvodul în apă, și așteptă ca năvodul să ajungă la fund; încercă atunci să-l tragă afară, și băgă de seamă că năvodul atârna tare greu și trăgea la fund încă și mai și decât întâia dată. Încât socoti că prinsese vreun pește mare. Priponi atunci năvodul de țăruș, se dezbrăcă, se scufundă iar, și făcu ce făcu până îl scoase afară; și aducându-l pe mal, găsi în el un chiup uriaș, plin cu mâl și cu nisip. La priveliștea aceea, se căină și rosti stihurile:

O, voi, schimbări de soartă, stați odată!

Fie-vă milă-un pic de bieții oameni!

Vai, ce blestem! Pe-acestpământ, răsplata Nu-i pe măsura faptei care-o sameni, Nici pe potriva ostenelii tale.

Ca prostu-adesea am pornit asemeni Să-ncerc Norocul. Și aflai pe cale Că-n lume a murit demult Norocul.

O, soartă tristă, ferecată-n jale, Oare-ai golit de înțelepți tot locul, Lăsând doar proști la cârma lumii tale? 26

Pe urmă aruncă chiupul cât colo, stoarse bine năvodul, îl netezi, ceru iertăciune de la Allah pentru pornirea lui de răzvrătire și se întoarse la mare a treia oară; aruncă năvodul, așteptă până ce năvodul ajunse la fund și, când îl trase afară, găsi în el niște hârburi de oale și niște sticle făcute cioburi. La priveliștea aceea, pescarul iarăși rosti un stih de-al unui poet:

O, poete, vântul norocos spre tine Au nu vezi, neroade, că nu-i dat să bată?

Din condei de trestii și din cânturi line Nu se-mbogățește nimeni niciodată.27

Și, ridicând capul spre cer, strigă:

— Allah! Tu știi că eu nu arunc năvodul decât de patru ori. Or, iacătă că l-am aruncat de trei ori până acum!

După care mai rosti o dată numele lui Allah și își aruncă năvodul în mare, și așteptă până ce năvodul se așternu la fund. Iar de data aceasta, cu toate opintelile lui, nu mai dovedi să tragă afară năvodul, care se agăță și mai strașnic de stâncile de la fund. Atunci pescarul strigă:

— Nu este tărie și putere decât întru Allah! 28 Pe urmă se dezbrăcă, se scufundă în preajma năvodului și începu să-l descâlcească, până ce îl desprinse și îl scoase la mal. Îl desfăcu și găsi în el, de data aceasta, un vas mare de aramă galbenă, plin și nevătămat; gura îi era pecetluită cu plumb, în care era apăsată urma pecetei stăpânului nostru Soleiman ben Daud29. La priveliștea aceea, pescarul se bucură strașnic și își zise: „Iacătă un chilipir, pe care am să-l vând în sukul30 căldărarilor, întrucât trebuie să prețuiască pe puțin zece dinari de aur!” încercă apoi să tăgârțe în spinare vasul, și văzu că e prea greu, și își zise: „Trebuie numaidecât să-l deschid, ca să văd cu ce e plin și să-l golesc în sacul meu; și pe urmă am să vând vasul la sukul căldărarilor.” își luă, așadar, cuțitul și purcese să meremetisească, până ce despecetlui plumbul; după care răsturnă atunci vasul și îl scutură, ca să verse pe pământ ceea ce se afla în el. Și nu ieși din vas nimic, afară numai de un fum care se sui până în vinețeala cerului și se văluri pe fața pământului. Iar pescarul rămase uluit până peste poate. Pe urmă fumegaiul ieși cu totul afară, se închegă, se vârteji și se întruchipă într-un efrit, care ajungea cu capul până la nori, iar cu picioarele mătura țărâna. Capu-i era ca o boltă, mâinile ca niște furci, picioarele ca niște catarge, gura ca o peșteră, dinții ca niște pietroaie, nasul ca un ulcior, ochii ca niște masale; păru-i era răvășit și colbuit. La vederea acelui efrit, pescarul se înfricoșă, vinele începură să-i tremure, dinții i se încleștară amarnic, gura i se uscă, iar ochii în plină lumină nu mai deslușiră nimic.

Când privirile i se opriră asupra pescarului, efritul strigă:

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah, iar Soleiman este profetul lui Allah.

Și, înturnându-se spre pescar, îi grăi:

— Iar tu, o, măritule Soleiman, profetule al lui Allah, să nu mă omori, întrucât niciodată nu am să-ți mai fiu nesupus și nu am să mă mai rocoșese împotriva poruncilor tale!

Atunci pescarul îi grăi:

— O, uriașule răzvrătit și fățărit, cutezi să spui că Soleiman este profetul lui Allah? D-apoi Soleiman e mort de o mie și opt sute de ani, iar noi ne aflăm la sfârșitul vremilor! Ce-i, dară, cu povestea asta? Și ce tot trăncănești tu? Și care-i temeiul intrării tale în vasul acesta?

La vorbele pescarului, ginnul spuse:

— Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Lasă-mă să-ți aduc buna-vestire, o, pescarule!

Pescarul zise:

— Și ce ai tu să-mi bine-vestești?

El răspunse:

— Moartea ta! Și chiar în clipita aceasta, și în chipul cel mai năprasnic!

Pescarul răspunse:

— Pentru asemenea veste, o, vătafule de efriți, ești vrednic a ți se lua îndărăt ocrotirea cerului! Și izgonească-te el din preajma noastră! Și pentru ce îmi vrei moartea? Și ce am săvârșit eu ca să mi se cuvină moartea? Te-am slobozit din vas, te-am izbăvit de îndelunga ședere în mare și te-am adus iară pe pământ!

Atunci efritul zise:

— Cumpănește și alege-ți felul de moarte pe care îl prețuiești mai mult, și chipu-n care ți-ar plăcea cel mai bine să fii omorât!

Pescarul zise:

— Care-i nelegiuirea pentru care să mi se cadă o atare pedeapsă?

Efritul zise:

— Ascultă povestea mea, o, pescarule.

Pescarul zise:

— Grăiește! Și scurtează-ți vorba, întrucât, de nerăbdare, sufletul meu stă gata să salte din picior!

Efritul spuse:

— Află că eu sunt un ginn răzvrătit! M-am rocoșit împotriva lui Soleiman, fiul lui Daud. Mă cheamă Sahr El-Genni! Iar Soleiman l-a trimis la mine pe vizirul său Assef, fiul lui Barkhi, care m-a luat, în pofida zbaterilor mele, și m-a dus între mâinile lui Soleiman. Iar nasul meu, în ceasul acela, s-a făcut tare umil. La vederea mea, Soleiman chemă împotriva mea numele lui Allah și îmi ceru să trec la legea credinței lui și să intru sub oblăduința lui. Și eu nu mă învoii. El atunci porunci să se aducă vasul acesta și mă închise în el. Pe urmă îl pecetlui cu plumb și tipări în plumb numele celui Preaînalt. Pe urmă le porunci ginnilor credincioși lui, care mă luară pe umeri și mă aruncară în hăul mării. Zăcășii o sută de ani în fundul apei, și îmi ziceam în inima mea: „Am să-l îmbogățesc pe veci pe cel ce are să mă slobozească!” Da cei o sută de ani trecură și nimeni nu mă slobozi. Când intrai în cel de al doilea răstimp de o sută de ani, îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i dezvăluiesc și am să-i dăruiesc toate comorile pământului!” Și nimeni nu mă slobozi. Și patru sute de ani se scurseră, iar eu îmi zisei: „Celui ce are să mă slobozească am să-i îndeplinesc trei dorințe! Și nimeni nu mă slobozi!” Atunci mă apucă o mânie înfricoșată, și zisei în sufletul meu: „Acuma am să-l omor pe cel ce are să mă slobozească, da am să-i îngădui să-și aleagă moartea!” Și chiar atunci, iacătă, pescarule, m-ai slobozit tu. Și îți îngăduiesc să-ți alegi felul morții tale!

La spusele acestea ale efritului, pescarul zise:

— O, Allah! Ce lucru de-a mirărilea! A trebuit să fiu chiar eu acela care l-a slobozit! O, efritule, dăruiește-mi iertarea, și Allah are să te răsplătească! Iar dacă ai să mă dai pierzării, Allah are să-l stârnească pe vreunul, care să te dea pierzării și pe tine, la rându-ți.

Atunci efritul îi zise:

— Păi eu, dacă vreau să te omor, o fac tocmai pentru că m-ai slobozit!

Iar pescarul zise:

— O, șeicule al efriților, în chipu-acesta îmi plătești cu răutate binele ce ți-am făcut! Încât nu minte nicidecum zicătoarea cea veche!

Și pescarul rosti aceste stihuri cu tâlc:

Vrei să guști pocalul cu amărăciuni?

Fii atunci pe lume săritor și bun.

Eu îți jur pe viață și-ntru bună știință:

Nu cunosc mișeii vreo recunoștință.

Vrei să-ncerci? Încearcă! Ș-ai s-ajungi să pieri Ca Magir sărmana., mama lui Amer! 31

Și efritul îi zise:

— Gata cu pălăvrăgeala! Să știi că am trebuință neabătut de moartea ta!

Atunci pescarul își zise în sineși: „Eu nu sunt decât un om, iar el este un ginn; da Allah mi-a dăruit o minte bine chibzuită, încât am să ticluiesc o șmecherie spre a-l pierde, un tertip de istețime de-al meu. Și-am să văd limpede dacă și el, la rându-i, va putea să încherbe ceva din nemernicia și din viclenia lui.” Apoi îi zise efritului:

— Chiar ai hotărât moartea mea?

Efritul răspunse:

— Deloc să nu te îndoiești!

Atunci el zise:

— În numele celui Preaînalt, care-i întipărit pe turaua lui Soleiman, mă rog ție cu închinăciune să răspunzi cinstit la întrebarea mea!

Când auzi numele celui Preaînalt, efritul rămase tare tulburat și tare cutremurat, și răspunse:

— Poți să mă întrebi, iar eu îți voi răspunde cinstit.

Atunci pescarul spuse:

— Cum puteai să încapi tu întreg în vasul acesta în care de-abia dacă poate să-ți intre piciorul sau mâna?

Efritul zise:

— Au nu care cumva te îndoiești?

Pescarul răspunse:

— Păi nici că am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aș vedea cu chiar ochiul meu cum intri în vas!

Și tot atunci Șeherezada văzu zorii mijind și își curmă vorbele îngăduite.

Iar când fu cea de a patra noapte, urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce pescarul îi spuse efritului: „N-am să te cred vreodată, afară numai dacă te-aș vedea cu chiar ochiul meu!”, efritul se cutremură, se scutură și se preschimbă iarăși într-un fumegai care se sui până în slava slăvilor, se strânse și purcese să intre în vas, fir cu fir, până la capăt. Atunci pescarul luă repede capacul de plumb tipărit cu pecetea lui Soleiman și astupă gura vasului. Pe urmă îl hăui pe efrit și îi zise:

— Hei! Socotește și cumpănește felul de moarte în care ți-ar fi mai pe plac să mori, că altminteri te arunc în mare și îmi zidesc pe țărm o casă, și n-am să las pe nimeni să pescuiască, ci am să-i spun: „Aici este un efrit; dacă îl vei slobozi, el va vroi să-l omoare pe slobozitorul lui și are să-i înșiruiască toate soiurile de morți, lăsându-l să-și aleagă!”

Când auzi vorbele pescarului, efritul vru să iasă afară, dar nu izbuti; și văzu că era închis, cu turaua lui Soleiman deasupra-i. Pricepu atunci că pescarul îl închisese în temnița împotriva căreia nu puteau să biruiască nici cei mai slabi, nici cei mai puternici dintre efriți! Și, înțelegând că pescarul îl cară spre mare, strigă:

— Nu! Nu!

Iar pescarul zise:

— Trebuie! Oh, trebuie!

Atunci ginnul începu să-și îndulcească vorbele; se supuse și grăi:

— O, pescarule, ce va să faci cu mine?

El spuse:

— Să te arunc în mare! Întrucât, dacă ai sălășluit acolo o mie opt sute de ani, eu am să te țintuiesc în afund până la ceasul Judecății de Apoi! Că oare nu te-am rugat eu să mă mântui, ca să te mântuie și pe tine Allah? Și să nu mă omori, ca să nu te omoare și pe tine Allah? Or, mi-ai tăgăduit ruga și te-ai purtat ca un descreierat! Încât Allah te-a dat pe mâinile mele. Și nu am nici o căință că te-am viclenit!

Atunci efritul zise:

— Deschide vasul și am să te potopesc cu binefaceri!

El răspunse:

— Minți, o, afurisitule! Și-apoi între mine și tine se petrece întocmai ce s-a petrecut între vizirul împăratului Iunan și hakimul32 Ruian!

Iar efritul zise:

— Dă cine erau vizirul împăratului Iunan și hakimul Ruian? Și ce poveste-i asta?

Pescarul spuse:

Povestea cu vizirul împăratului Iunan și cu hakimul Ruian

— Află, o, efritule, că, în vechimea vremilor și în curgerea timpurilor și a clipelor, a trăit în cetatea Farsului, în țara rumannilor33, un împărat pe nume Iunan. Era bogat și puternic, stăpân peste oști, peste volnicii nemăsurate și peste războinici din toate neamurile de oameni. Și trupu-i era atins de o lepră care-i posomorâse pe toți vracii și pe toți învățații. Nici băuturile de leac, nici hapurile, nici alifiile nu se dovediseră de vreun folos asupra lui, și nici un hakim nu putuse să-i dibăcească nimica tămăduitor. Or, într-o zi, sosi în cetatea împăratului lunan un hakim bătrân și vestit, pe nume Ruian. Era dăscălit în cărțile grecești, persienești, latinești, arăbești și sirienești; învățase meșteșugul vracilor și citirea stelelor, pătrunzându-le pe deplin și temeiurile și rosturile, precum și puterile lor bune ori rele; într-un sfârșit, învățase filosofia și toate tâlcurile doftoricești și alte multe învățături. Încât, după ce doctorul intră în cetate și petrecu acolo câteva zile, află de necazul împăratului și de lepră care, din voia lui Allah, îi vătăma trupul, precum și de neizbânda deplină a leacurilor tuturor hakimilor și învățaților. Aflând acestea, doctorul își petrecu noaptea îngândurat tare. Și, când se sculă, dimineața – și de cum sclipi lumina zilei și soarele dădu binețe lumii, această priveliște împodobită a celui Preabun34 – se îmbrăcă în hainele lui cele mai frumoase și intră la împăratul lunan. Pe urmă sărută pământul dintre mâinile35 împăratului și îi aduse urările de dăinuire în veci a puterii Măriei Sale și a milelor lui Allah și a tuturor celor bune. Apoi îi vorbi și îi spuse cine este, și zise:

— Am aflat de boala care s-a încuibat în trupul tău, și știu că doctorii cei mulți nu au izbutit să afle mijlocul de a o curma. Or, eu am să te vindec fară a-ți da să bei nici un fel de băuturi de leac și fară să te ung cu alifii!

La vorbele acestea, împăratul Iunan se minună până peste fire și zise:

— Cum vei face? Că, pe Allah! Dacă mă vei vindeca, am să te îmbogățesc până în copiii copiilor tăi și am să-ți îndeplinesc toate dorințele, și vei fi tovarășul meu de ospețe și prietenul meu.

După care îl cinsti cu un caftan de fală36 și cu daruri, și îi zise:

— Oare chiar ai să mă vindeci de boală, fără de fierturi și fară de iruri?

El răspunse:

— Da, hotărât! Am să te lecuiesc fară de caznă și fară de osteneli asupra trupului tău.

Atunci împăratul se minună în chipul cel mai minunător și îi zise:

— O, mărețe doctore, care zi și care clipă au să vadă împlinindu-se ceea ce îmi povestești? Grăbește-te, o, copilul meu!

El răspunse:

— Ascult și mă supun!

Apoi coborî de la împărat și luă cu chirie o casă unde își aduse cărțile, prafurile și ierburile cele înmiresmate. Pe urmă făcu niște fierturi din prafurile și din buruienile și din dresurile lui, ciopli o măciucă scurtă și încovoiată, la mânerul ei făcu o scobitură în care înfipse o țeavă de trestie plină cu prafurile; și tot așa întocmi și o minge de lemn. Când își sfârși cu totul treaba, se urcă la împărat, a doua zi, intră la Măria Să și sărută pământul dintre mâinile lui. Pe urmă îl îndemnă să meargă călare pe meidan37 și să se joace acolo cu mingea și cu măciuca.

Și Măria Să plecă însoțit de emiri38 și de curteni, de viziri și de mai-marii împărăției. Și, de cum ajunse pe meidan, doctorul Ruian veni și îi înmână măciuca, zicând:

— Ia măciuca și apuc-o în pumn în chipu-acesta; lovește cu ea în pământul meidanului și în minge, din toate puterile tale. Și fă în așa fel, încât să ajungi a asuda și în palmă și în tot trupul. Și, în chipu-acesta, leacul va pătrunde în palma ta și se va împrăștia în tot trupul tău. După ce ai să asuzi, iar leacul va fi avut răgazul să lucreze, întoarce-te la sarai și-apoi du-te la hammam să te scalzi. Și-atunci vei fi vindecat. Iar acuma, pacea să fie cu tine!

Atunci împăratul lunan luă măciuca hakimului și o prinse cu mâna toată. La rându-le, călăreții aleși săriră pe cai și îi aruncară mingea. El atunci începu să gonească de-a călare după ea, s-o mâie și s-o lovească năprasnic, ținând mereu măciuca strânsă strașnic în mână. Și nu conteni a tot lovi mingea, până ce nu asudă bine și în palmă și pe tot trupul. Încât leacul pătrunse prin palmă și se împrăștie în tot trupul. Când doctorul Ruian văzu că leacul se împrăștiase în trup, îi porunci împăratului să se întoarcă la sarai și să se ducă la hammam să facă o scaldă pe dată. Iar împăratul lunan se întoarse numaidecât și porunci să i se pregătească hammamul. I se pregăti și, anume, cămărașii zoriră și robii grăbiră pe întrecute și așternură cearșafurile. Atunci împăratul intră la hammam și făcu o scaldă, pe urmă se îmbrăcă chiar înlăuntrul hammamului, de unde ieși spre a încăleca iarăși și a se întoarce la sarai să doarmă.

Iacă-așa cu împăratul Iunan. Cât despre doctorul Ruian, acesta se întoarse acasă să se culce și el. Se sculă dimineața, sui la împărat, ceru îngăduința să intre, ceea ce împăratul îngădui, intră, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale și începu a-i prociti câteva stihuri cu tâlc:

Dacă harul vorbei te-ar alege tată, El a doua oarâ-ar înflori pe dată!

Și-n afar de tine, bine se-nțelege Că pe nimeni altul n-ar putea alege!

Strălucita-ți față, cu-al luminii joc, Ar umbri văpaia orișicărui foc!

Fie ca mărită-ți față mult iubită Proaspătă să steie și neprihănită!

Prospețimea-i pună cute de lumină Pe obrazul vremii care va să vină!

Darnic, tu cu daruri m-ai acoperit Ca un nor de ploaie dealul înverzit.

Faptele-ți mărețe sunt de fală pline, Și Ursita însăși s-a-ndrăgit de tine!

După rostirea stihurilor, împăratul se ridică pe cele două picioare ale sale și se aruncă plin de dragoste la gâtul hakimului. Pe urmă îl pofti să șadă lângă el și îl cinsti, dăruindu-l cu niște caftane de fală strălucite.

Și chiar că, atunci când ieșise de la hammam, împăratul se uitase la trupul său și nu mai găsise nici urmă de lepră; iar pielea i se făcuse curată ca argintul neprihănit. Se învoioșise atunci de voioșia cea mai nemăsurată, iar pieptul i se lărgise și i se umflase. Când dimineața se luminase, împăratul intrase la divan și șezuse în jețul său; iar dregătorii și mai-marii împărăției intraseră, și tot așa și doctorul Ruian, și-atunci împăratul, la vederea lui, se ridicase zornic și îl poftise să șadă alături de el. Atunci li se aduse amândurora mâncăruri, bucate și băuturi, cât ținu ziua toată. La căderea nopții, împăratul îi dărui hakimului două mii de dinari, fară a mai socoti și caftanele cele făloase și peșcheșurile, și chiar calul său de călărie. Și-așa, hakimul își luă rămas-bun și se întoarse la el acasă.

Cât despre împărat, apoi el nu mai contenea să se mire cu mare minunare de iscusința vraciului și să spună:

— M-a tămăduit pe dinafara trupului, fară să mă ungă cu nici o unsoare! Or, pe Allah! Acesta-i meșteșug adevărat! Se cade, așadar, să-l acopăr pe omul acesta cu binefacerile filotimiei mele și să mi-l iau de tovarăș și de prieten drag pentru totdeauna!

Și împăratul Iunan se culcă bucuros de toată bucuria lui, văzându-se teafăr la trup și mântuit de boală.

Așa că atunci când împăratul veni dimineața și se sui în scaunul său împărătesc, capii neamului șezură în picioare dinainte-i, iar de-a dreapta și de-a stânga lui vizirii își încrucișară picioarele. Atunci trimise să fie chemat doctorul Ruian, care veni și sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale. Atunci împăratul se ridică în cinstea lui, mâncă împreună cu el, îi ură viață lungă și îi dărui caftane de fală și încă alte lucruri. Pe urmă nu conteni a tăifăsui cu el decât la venirea nopții; și puse să i se dea, ca răsplată, cinci haine de fală și o mie de dinari. Și-așa se întoarse vraciul acasă, înălțând urări de bine pentru Măria Să.

Când se sculă dimineața, împăratul ieși și se duse la divan, și fu înconjurat de emiri, de viziri și de curteni. Or, printre viziri, împăratul avea un vizir cu înfățișarea grețoasă, cu chipul mohorât și de piază rea, cumplit, pârdalnic de zgârcit, zavistios și împietrit de pizmă și de ură. Când îl văzu pe Măria Să cum îl poftește lângă el pe hakimul Ruian și cum îl potopește cu toate dărniciile, vizirul fu cuprins de zavistie și hotărî în taină pieirea lui, precum grăiește zicala: „Pizmașul se oțărăște pe toată lumea, împilăciunea stă încârligată în inima pizmașului: tăria o scoate în vileag, iar neputința o ține mocnită.” Vizirul se apropie atunci de împăratul Iunan, sărută pământul dintre mâinile Măriei Sale, și grăi:

— O, doamne al veacului și al vremii, tu cel care i-ai învăluit pe toți cu facerile tale de bine, ai la mine un sfat de însemnătate minunată, și pe care n-aș putea să ți-l tăinuiesc fară a fi într-adevăr un fiu ticălos; dacă îmi poruncești să ți-l dezvăluiesc, am să ți-l dezvăluiesc!

Atunci împăratul, tulburat întru totul de vorbele vizirului, zise:

— Și care-i sfatul tău?

El răspunse:

— O, falnice doamne, cei de demult au spus: „Cine nu vede sfârșitul și urmările, acela nu va avea de prieten norocul”. Iar eu iacătă că tocmai bag de seamă că domnul meu dovedește lipsă de chibzuință, dăruindu-și binefacerile unui vrăjmaș, care râvnește nimicirea domniei sale, potopindu-l cu hatâruri și cu filotimii. Or, eu din atare pricină mă aflu la cea mai grea temere pentru Măria Ta.

La vorbele acestea, împăratul rămase până peste poate de tulburat, se schimbă la chip, și rosti:

— Cine este cel care prepui tu că îmi este vrăjmaș și care ar fi fost potopit de hatârurile mele?

El răspunse:

— O, Măria Ta, dacă ai adormit, trezește-te! Întrucât eu gândesc la vraciul Ruian!

Împăratul îi zise:

— Acela-i prietenul meu bun, și îmi este cel mai drag dintre oameni, întrucât m-a tămăduit cu un lucru pe care l-am ținut în mână, și m-a izbăvit de gubăvia mea, care îi adusese la canon pe doctori! Or, hotărât! Nu se mai află altul ca el în veacul nostru, în lumea întreagă, nici în Apus, nici în Răsărit! Încât cum de cutezi tu să băsnești asemenea lucruri despre el? Că eu, chiar de astăzi, am să-i statornicesc simbrii și huzmeturi, cât să aibă o mie de dinari pe lună! Altminteri, de i-aș da eu și jumătate din împărăția mea, tot ar fi prea puțin lucru pentru el. Așa că tare mă socot că nu spui toate astea decât din pizmă, cum stă istorisit în povestea care a ajuns până la mine, cu sultanul Sindabad!

În clipita aceea, Șeherezada băgă de seamă că se făcuse dimineață și se opri din istorisit.

Atunci Doniazada îi zise:

— O, sora mea, ce dulci și ce gingașe, și ce plăcute, și ce curate sunt vorbele tale!

Iar Șeherezada îi spuse:

— Da ce sunt ele, măsurate cu ceea ce am să vă povestesc amândurora, noaptea următoare, dacă voi mai fi în viață și dacă sultanul va binevoi să mă mai păstreze!

Atunci sultanul zise în cugetul său: „Pe Allah! Nu am s-o omor până a nu auzi urmarea poveștii care-i o poveste minunată, într-adevăr!”

Pe urmă își petrecură amândoi noaptea înlănțuiți, până la ziuă. Și sultanul plecă la sala de judecăți, iar divanul se umplu de lume. Și sultanul judecă, și ridică în slujbe, și mazili, și dirigui, și isprăvi chibzuielile orânduite, și-așa până la sfârșitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, iar sultanul intră în saraiul său. Iar la apropierea nopții, împlini treaba lui obișnuită cu Șeherezada, fiica vizirului.

Cândfu cea de a cincea noapte., Șeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, mult norocitule sultan, că împăratul Iunan i-a spus vizirului său:

— O, vizirule, ai lăsat zavistia să intre în tine împotriva doftorului și vrei să-l omor, ca pe urmă să mă căiesc, cum s-a căit sultanul Sindabad, după ce a omorât șoimul!

Vizirul răspunse:

— Și cum s-au petrecut lucrurile?

Atunci împăratul Iunan povesti:

Șoimul sultanului Sindabad.

Cică a fost odată un sultan dintre sultanii Farsului, și sultanul acela era mare îndrăgitor de petreceri, de preumblări prin grădini și de toate soiurile de vânători, încât avea un șoim, pe care chiar el îl crescuse și de care nu se despărțea nici ziua, nici noaptea: căci, chiar și noaptea, îl ținea pe pumnul său; iar când se ducea la vânătoare, îl lua cu el, agățându-și la gât o ceșcuță de aur, din care îi da să bea. Într-o zi, pe când ședea în saraiul său, deodată iacătă că vine mai-marele șoimarilor și îi spune:

— O, doamne al veacurilor, acuma-i taman vremea de a merge la vânătoare!

Atunci sultanul își făcu pregătirile de plecare și își luă șoimul pe mână. Pe urmă plecară și ajunseră într-o vale unde întinseră mrejele de vânătoare. Și pe dată o gazelă căzu în mreajă. Atunci sultanul zise:

— Îl ucid pe cel pe lângă cine s-ar întâmpla să scape gazelă!

Pe urmă începură să strângă mreaja de vânătoare împrejurul gazelei, care veni atunci înspre sultan, se ridică pe picioarele de dindărăt și își îndoi la piept picioarele de dinainte, de parcă ar fi vroit să sărute pământul înaintea sultanului. Atunci sultanul își plesni palmele una de alta, spre a o face să fugă, și atunci gazela sări și zbură, trecând pe deasupra capului sultanului, și se cufundă în zarea pământurilor. Atunci sultanul se întoarse înspre străjeri și îi văzu cum își făceau cu ochiul în privința lui. La vederea aceea, îi spuse vizirului:

— Oare ce au oștenii, de-și fac semne așa între ei?

El răspunse:

— Își spun că ai jurat să-l dai morții pe oricine va vedea trecând gazela pe lângă el!

Și sultanul zise:

— Pe viața capului meu! Trebuie să ne luăm pe urmele ei și s-o aducem îndărăt!

Și sultanul porni calul în goană pe urmele gazelei; iar șoimul o izbea întruna cu ciocul în ochi, până ce o orbi și o ameți. Atunci sultanul își luă ghioaga cea ghintuită, izbi cu ea în gazelă și o doborî; pe urmă descălecă, o înjunghie, o jupui și-i atârnă leșul la oblâncul șeii. Or, se făcuse cald, iar locul era pustiu, uscat și fară pic de apă. Încât sultanului i se făcu sete, și i se făcu sete și calului. Și sultanul se întoarse și văzu un copac, din care curgea o apă ca untul. Or, sultanul avea mâna acoperită cu o mănușă de piele; încât sultanul luă ceșcuța șoimului de la gât, o umplu cu apă și o puse dinaintea păsării; și pasărea dete cu gheară în ceașcă și o vărsă. Sultanul luă ceșcuța a doua oară, o umplu și, gândind mai departe că păsării îi este sete, o așeză dinainte-i; și șoimul pentru a doua oară lovi cu gheară în ceașcă și o vărsă. Și sultanul fu cuprins de mânie împotriva păsării, și luă ceașca a treia oară, da o întinse calului; iar șoimul lovi cu aripa ceașca și o vărsă. Atunci sultanul zise:

— Îngropa-te-ar Allah, o, tu, cea mai cobe dintre păsările de piază rea! Nu mi-ai dat nici mie tihnă să beau, te-ai păgubit și tu de apă, și l-ai păgubit și pe cal.

Pe urmă îl lovi pe șoim cu sabia și-i reteză aripile.

Atunci șoimul începu să salte capul și să grăiască prin semne:

— Uită-te ce se află în copac!

Și sultanul ridică ochii și văzu în copac un șarpe; iar ceea ce curgea era veninul lui. Atunci sultanul se căi că tăiase aripile șoimului. Pe urmă se sculă, încălecă iar pe cal, plecă ducând cu el gazela și ajunse la saraiul lui. Aruncă atunci bucătarului gazela și spuse:

— Ia-o și gătește-o!

Pe urmă sultanul șezu în scaunul său împărătesc, având pe mână șoimul. Atunci șoimul scoase un piuit și muri. La priveliștea aceea, sultanul începu să se tân-guie de jale și de amar că ucisese șoimul, care îl scăpase de la pieire.

Și-aceasta-i povestea cu sultanul Sindabad!

După ce ascultă istorisirea cu împăratul Iunan, vizirul spuse:

— O, mărite doamne plin de fală, ce rău am săvârșit, în care tu să fi văzut urmări năprasnice? Nu mă port cu tine așa decât din milă față de tine. Și ai să vezi tu adevărul spuselor mele! Dacă mă vei asculta, vei scăpa; de nu, ai să pieri, cum a pierit un vizir viclean, care a amăgit un cocon de crai.