1001 de nopți Povestea celui de al doilea saaluk

Eu, o, stăpână a mea, cu adevărat nu m-am născut chior. Și povestea mea, pe care am să ți-o istorisesc, este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andreaua pe colțul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învățătură celui ce este vrednic a se lumina!

Așa cum mă vezi, sunt sultan, fiu de sultan! Mai află că nu sunt un neștiutor: am citit Coranul și i-am slovenit cele șapte citanii75; am citit, de asemenea, cărțile de căpătâi ale dascălilor de științe; am pătruns știința stelelor și spusele poeților. Într-un sfârșit, până într-atâta m-am aplecat asupra învățării tuturor învățăturilor, încât i-am întrecut pe toți vecuitorii din veacul meu.

Încât numele meu crescu în ochii tuturor cărturarilor.

Ba încă, faima mea se întinse peste toate olaturile și peste toate meleagurile, iar vorbele despre mine ajunseră la urechile tuturor sultanilor. Și atunci sultanul de la Ind auzi de mine. Și trimise rugăminte la tatăl meu să mă lase să mă duc la el și, totodată, chemându-mă, îi trimise părintelui meu daruri strălucite și peșcheșuri cu adevărat vrednice de sultani. Încât tatăl meu se învoi și porunci să mi se pregătească șase corăbii pline cu de toate, și plecai.

Călătoria noastră pe mare ținu vreme de o lună întreagă, după care ajunserăm la un țărm. Acolo coborârăm pe mal caii pe care îi luasem cu noi pe corăbii, și cămilele; și întărnițarăm zece cămile cu darurile menite sultanului de la Ind. Și de-abia pornirăm la drum, că un nor de pulbere se și ridică venind către noi, și învălui toate zările cerului și ale pământului, și ținu așa vreme de un ceas din zi; pe urmă se împrăștie și, de dedesubtul lui, se iviră șaizeci de călăreți ca niște lei întărâtați. Când ne uitarăm la ei bine, văzurăm că erau arabi din pustie, tâlhari de drumul mare! Iar când ne zăriră, în vreme ce noi o luarăm la fugă cu cele zece poveri de daruri menite sultanului de la Ind, ei se repeziră asupra noastră și își îndreptară goană, cu frâiele slobozite, către noi. Atunci începurăm să le facem semne și le strigarăm:

— Suntem trimiși la sultanul cel puternic de la Ind! Așa că să nu ne faceți vreun rău!

Iar ei ne spuseră:

— Noi nu suntem nici pe pământurile lui, nici sub atârnarea lui!

Și-așa că omorâră o parte din slujitorii mei cei tineri, pe când ceilalți și eu luarăm fuga care încotro, eu după ce căpătai o rană amarnică. Ast timp, arabii din pustie se apucară să jefuiască bunurile și darurile noastre rămase pe spinarea cămilelor.

Iar eu, după atâta fugă, nu mai știui nici unde eram, nici ce se cădea să fac. Vai, adineauărea eram în falnicii, și acuma în ticăloșie și sărăcie! Și îndemnai la fugă înainte, până ce mă pomenii pe un vârf de munte unde găsii o bortă; și putui într-un sfârșit să mă odihnesc și să-mi petrec noaptea acolo.

Dimineața, ieșii din bortă și îmi luai umbletul mai departe, până ce ajunsei la o cetate strălucită și înfloritoare, cu un văzduh atâta de minunat, încât iarna nu avea asupra ei nici o putere, iar primăvara o îmbrăca pururea cu trandafirii ei. Încât tare mă bucurai de sosirea mea în cetatea aceea, mai cu seamă dată fiind istovirea în care mă aflam, vlăguit cum eram de drum și de fugă. Și chiar că ajunsesem într-o stare jalnică de ofilire. Și eram tare schimbat.

În cetatea aceea, nu știam încotro să mă îndrept, când, trecând pe lângă un croitor, care cosea în croitoria lui, intrai la el și îi urai bună pace! El îmi răspunse la urarea de bună pace și mă pofti cu dragoste să șed jos, și mă sărută, și mă întrebă cu bunătate despre pricina ce mă depărtase de țara mea. Atunci îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârșit. El atunci rămase tare mâhnit pentru mine, și îmi zise:

— O, tinere frumos, nu trebuie să spui nimic din toată pătărania aceasta nimănui! Întrucât tare mi-e frică pentru tine de sultanul acestei cetăți; că este cel mai mare vrăjmaș al părintelui tău, și are un păs vechi de socotit cu el!

După care îmi aduse de mâncat și de băut; și mâncai și băui, iar el la fel împreună cu mine. Și ne petrecurăm noaptea stând de vorbă, și îmi orândui un loc într-un ungher al croitoriei sale, unde mă întinsei, iar el la fel, spre a dormi. Apoi îmi aduse tot ce ar fi putut să-mi fie de trebuință, o saltea și o învelitoare.

Șezui astfel la el vreme de trei zile, după care mă întrebă:

— Știi vreo meserie cu care să-ți ții zilele?

Iar eu îi răspunsei:

— De bună seamă! Sunt cărturar priceput în cunoașterea pravilelor, dascăl iscusit la toate învățăturile; știu să citesc și știu să socotesc!

El îmi răspunse:

— Prietene, toate astea nu sunt o meserie! Sau, mai degrabă, sunt o meserie, dacă vrei (căci mă văzuse tare deznădăjduit), da meseria ta nu are nici-o căutare la târgul din cetatea noastră! Aici, în cetatea noastră, nimeni nu știe nici să învețe, nici să citească, nici să socotească. Știe numai cum să-și dobândească agoniseală.

Atunci mă simții tare încurcat și nu putui decât să-i spun iarăși:

— Chiar că, pe Allah! Nu știu să fac nimic decât ceea ce ți-am înșiruit!

Iar el îmi zise:

— Atunci, băiete, strânge-ți brăcinarul! Și ia o secure și o funie și du-te de taie butuci pe olaturi, până ce Allah va vroi să te miluiască cu o soartă mai bună! Și mai cu seamă să nu dezvălui nimănuia stepena ta, întrucât au să te omoare!

După vorbele astea, se duse să-mi cumpere o secure și o funie; și mă trimise să tai lemne cu alți tăietori de lemne, după ce se osteni să mă înfățișeze lor precum se cuvine.

Plecai atunci cu toporarii și începui să toporăsc. Pe urmă îmi pusei povara de lemne pe cap, o cărai în cetate și o vândui pe o jumătate de dinar. Cumpărai de-ale gurii cu câțiva bănuți și păstrai cu grijă partea care îmi rămăsese din bani. Și astfel, vreme de un an întreg, trudii mai departe și mă duceam în fiece zi pe la prietenul meu croitorul, la croitoria lui, unde mă odihneam la răcoare, încrucișându-mi picioarele sub mine în ungherul meu.

Într-o zi, după obiceiul meu, plecai să tai lemne, și, ajungând acolo, găsii o pădure deasă, în care se aflau o mulțime de butuci strașnici. Alesei un copac uscat și mă apucai să dau la o parte pământul dimprejurul rădăcinilor lui; pe când trudeam așa, securea deodată se prinse într-un belciug de aramă. Atunci trăsei la o parte pământul de jur împrejur și văzui un capac de lemn, de care era prins belciugul de aramă. Și ridicai capacul. Și văzui o scară dedesubt. Coborâi până în josul scării și ajunsei la o ușă. Intrai pe ușă și ajunsei într-o sală falnică de sarai minunat și bine clădit. Și găsii acolo o fetișcană minunată, pe potriva celui mai frumos dintre mărgăritare. Și într-atâta încât numai la vederea ei chiar că ți se și ștergeau din inimă toată grijă, tot aleanul și tot amarul. Mă uitai la ea și numaidecât mă plecai cu închinăciune Atoateziditorului carele o dăruise cu atâtea desăvârșiri și cu frumusețea aceea.

Atunci ea se uită la mine și îmi zise:

— Ești făptură omenească.

Îi răspunsei:

— Sunt făptură omenească.

Iar ea îmi zise:

— Da atunci cine a putut să te îndrume la locul acesta, în care mă aflu de douăzeci de ani, fară a fi văzut vreodată o făptură de om?

La vorbele ei, care mi se părură pline de gingășie și de dulceață, zisei:

— O, stăpâna mea, Allah este acela carele m-a îndrumat la sălașul tău, pentru ca să dau într-un sfârșit uitării toate chinurile și toate năpastele mele.

Și îi istorisii tot ce mi se întâmplase, de la început până la sfârșit. Și povestea mea chiar că îi pricinui multă mâhnire pentru mine, întrucât plânse și îmi zise:

— Am să-ți istorisesc și eu povestea mea. Află, așadar, că sunt fiica sultanului Aknamus, domnul de la capătul tărâmurilor Indului, stăpânul peste insula de Abanos. El m-a măritat cu fiul moșului meu. Dar, în chiar noaptea nunții, până a-mi fi pierdut fecioria, m-a răpit un efrit, pe care îl cheamă Georgirus, fiul lui Rajmus, chiar fiul lui Eblis. M-a luat și m-a pornit în zbor și m-a adus în locul de aici, unde a cărat tot ce aș fi putut râvni, și prăjituri, și zaharicale, și haine, și țesături scumpe, și lucruri de casă, și mâncăruri, și băuturi. De-atunci vine să mă vadă tot la fiecare zece zile, și se bucură de mine, chiar aici, și pleacă dimineața. Și mi-a spus că dacă voi avea vreo trebuință de el în răstimpul celor zece zile, pe care le petrece departe de mine, nu am decât, fie ziua, fie noaptea, să ating cu mâna cele două șiruri care sunt scrise colo sub bolta sălii. Și într-adevăr, de-atunci, cum ating înscrisul acela, îl și văd ivindu-se. De data aceasta sunt, iacătă, patru zile de când n-a venit, și mai are încă șase zile până a se arăta, încât ai putea să stai la mine cinci zile, ca să pleci apoi cu o zi până să vină el.

Eu răspunsei:

— De bună seamă! Pot.

Ea atunci fu bucuroasă foarte; se ridică drept în sus, mă luă de mână, mă pofti să trec printr-o ușă boltită și mă duse la un hammam gingaș și plăcut și plin de o abureală dulce. Atunci, pe loc, mă dezbrăcai, și la fel și ea se dezbrăcă goală toată; și amândoi intrarăm să ne scăldăm. După scaldă, șezurăm jos pe podina hamma-mului, ea lângă mine, și începu să mă îmbie să beau sorbet de mosc, și puse dinainte-mi niște prăjituri minunate. Pe urmă tăifăsuirăm dulce mai departe, și mâncarăm din toate cele câte erau bunătățurile efritului, răpitorul ei.

Apoi ea îmi zise:

— Astă-seară ai să dormi și ai să te odihnești bine de ostenelile tale, spre a fi apoi întremat bine.

Iar eu, o, stăpână a mea, mă lăsai ispitit să dorm, după ce îi mulțumii îndelung. Și chiar că îmi uitai toate grijile. La trezire, o văzui cum ședea jos lângă mine și cum mă mângâia dulce pe mâini și pe picioare. Atunci rostii numele lui Allah, spre a chema asupra ei toate binecuvântările, și șezurăm la taifas vreme de un ceas, iar ea îmi spuse lucruri tare drăgălașe. Îmi spuse:

— Pe Allah! Mai înainte, singură-singurică în saraiul acesta de sub pământ, eram plină de mâhnire și îmi simțeam pieptul apăsat, întrucât nu aveam pe nimeni cu care să stau de vorbă, și-așa vreme de douăzeci de ani! Și slavă lui Allah! Preamărit fie El că te-a călăuzit până la mine!

Pe urmă, cu glasul ei dulce, îmi cântă strofele acestea:

Dacă am fi știut cumva, De-am fi aflat de mai-nainte Vreun zvon despre venirea ta, Atunci am fi zorit a-ntinde Și a-ți deșterne sub picioare, Ca tu să poți călca așa Pe umilitele covoare, Pe care le țese am minune Din purpuriul nostru sânge Și din negreala de cărbune, Luată., ca să te îmbete, Din ochiul nostru care plânge De bucurie că te vede.

Te-arfi poftit pe-o catifea Obrajii noștri moi și dulci, Și coapsa noastră-ți așternea Mătasea-n care să te culci., O, călător de noapte-adus La noi de sfetnicele astre, Căci locul tău e mai presus De pleoapele privirii noastre!

La auzul stihurilor, îi mulțumii cu mâna pe inimă; iar dragostea ei se împlântă încă și mai năprasnic în mine; și își luară zborul și grijile, și necazurile mele. Apoi începurăm să bem din același pocal, și tot așa până seara; atunci, în noaptea aceea, mă desfătai cu ea, în deplină bucurie. Și niciodată în viața mea nu am avut o noapte asemănătoare cu noaptea aceea. Iar când veni dimineața, ne scularăm tare mulțumiți unul de altul și plini de bucurie într-adevăr!

Eu atunci, cu totul aprins încă, și mai cu seamă spre a-mi alungi bucuria, îi zisei:

— Vrei să te ajut să ieși de sub pământ și să te scap de ginnul acela?

Ea începu să râdă și îmi spuse:

— Taci tu și mulțumește-te cu ce ai! Că iacătă! Amărâtul acela de efrit nu va avea decât o zi din zece, pe când tu, îți făgăduiesc, le vei avea de fiecare dată pe celelalte nouă zile!

Eu atunci, dus de pojarul patimii, mă lăsai târât de vorbe deșarte, întrucât îi spusei:

— Nicidecum! Am să sfărâm pe dată de la temelie până în creștet bolta aceasta, în care sunt săpate scrierile lui vrăjitorești, pentru ca astfel efritul să-mi vină la îndemână și să pot să-l omor! Întrucât de multă vreme m-am deprins să-mi fac o joacă din măcelărirea tuturor efriților de deasupra și de dedesubtul pământului.

La vorbele mele, și spre a mă potoli, ea începu să-mi înșire stihurile acestea:

O, tu, cel care mai ceri un răgaz, Până-a ne despărți pe totdeauna, Și care-abia șoptești cu jalea-n glas Că despărțirea e ca mătrăguna, Nu știi tu oare că doar despărțirea E singurul și-adevăratul leac De-a nu te fereca în lanț iubirea, Ci numai de-a iubi ce ți-este drag?

Nu vrei să cugeți și să înțelegi Că orișice iubire se sfârșește Sub zodia neînduratei legi Ce în plictis și-n silă-o veștejește, Și dragostele noastre, pân la urmă, Cu voiey fără voie, tot se curmă?

Și eu, fară a lua seama la stihurile pe care mi le înșira, trântii o izbitură năprasnică de picior în boltă! …

În clipa aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, tăcu.

Iar când fu cea de a treisprezecea noapte, urmă.

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk și-a urmat astfel povestirea dinaintea tinerei stăpâne a casei:

Așa că, o, stăpână a mea, când trăsei în zidul boitei izbitura aceea năprasnică de picior, femeia îmi spuse:

— Iacătă efritul! Vine la noi! Au nu te-am prevestit? Or, pe Allah! M-ai dat pierzaniei! Da acuma gândește-te cum să scapi tu, și așa că ieși tot pe acolo pe unde ai venit!

Eu atunci mă repezii pe scară. Și, din pricina spaimei, îmi uitai jos, spre prăpădul meu, încălțările și securea. Încât, cum de-abia suisem numai câteva trepte de scară, mă întorsei oleacă spre-a mai arunca o privire după încălțările mele și după secure; și văzui pământul cum se crapă și cum iese din el un efrit mare, îngrețoșător de urât, care îi spuse femeii:

— Care-i pricina zguduiturii năprasnice cu care m-ai speriat? Ce nenorocire ai pățit?

Ea răspunse:

— Chiar că nici-o nenorocire, afară că adineaori mi-am simțit pieptul apăsat de singurătate și m-am ridicat spre a mă duce să beau vreo băutură răcoritoare care să-mi mai ușureze pieptul și, cum m-am ridicat prea iute ca să mă duc, am alunecat și am căzut lovindu-mă de boltă.

Și efritul îi zise:

— A, desfrânată ticăloasă! Bine mai știi să minți!

Pe urmă începu să se uite prin sarai, ba la dreapta, ba la stânga, și până la urmă găsi încălțările și securea mea. Atunci strigă:

— Ha! Ce vra să zică ciurucurile astea? Spune! De unde ai lucrurile astea omenești?

Ea răspunse:

— Păi chiar acuma când mi le arăți le văd și eu! Nu le-am mai văzut niciodată până acum. Pesemne că or fi fost agățate la spatele tău, și chiar tu le-ai fi adus aici.

Atunci ginnul, în năpada mâniei, strigă:

— Ce vorbe smintite, deșănțate și anapoda! N-ai să mă zăpăcești cu ele, o, tălanițo!

La vorbele acestea, o lăsă goală toată, o puse în cruce între patru stâlpi înfipți în pământ și, luând-o la schingiuiri, începu s-o întrebe despre ce se întâmplase. Dar eu nu mai putui să îndur, nici să-i aud plânsetele; și urcai repede pe scară, tremurând de spaimă; și, ajungând afară, pusei la loc capacul precum fusese și îl ascunsei de priviri, acoperindu-l cu pământ. Și mă cuprinse căința pentru fapta mea, până peste marginile căinței. Și începui să cuget la femeie, la frumusețea ei și la caznele la care o supunea procletul acela, după ce femeia șezuse cu el vreme de peste douăzeci de ani. Și mai cu seamă rămăsei tare necăjit la gândul că o chinuia din vina mea. Și, în clipita aceea, începui iarăși să cuget și la tatăl meu și la împărăția lui și la starea ticăloasă de tăietor de lemne în care eram, și, plângând întruna, rostii un stih76 despre întâmplările acestea amarnice.

După care îmi văzui de drum mai departe, până ce ajunsei la croitor, prietenul meu. Și îl găsii pe croitor, care, din pricina lipsei mele, sta ca pe o tigaie pusă la prăjit pe foc. Și ședea acolo, așteptându-mă cu nerăbdare. Și îmi zise:

— Ieri, dacă nu te-am mai văzut că de obicei, mi-am petrecut noaptea cu inima la tine! Și mi-a fost frică pentru tine, să nu fi dat în pădure peste vreo fiară sălbatică ori peste altceva de soiul acesta. Și preamărit fie Allah pentru izbăvirea ta!

Eu atunci îi mulțumii pentru bunătatea sa, intrai în croitorie și șezui jos în ungherul meu; și începui să cuget la câte mi se întâmplaseră și să mă cert singur pentru izbitura de picior pe care o dădusem boltei. Deodată, prietenul meu cel bun, croitorul, intră și îmi spuse:

— Se află la ușa croitoriei un ins, un fel de persan, care te caută și care are la el securea și încălțările tale. A trecut cu ele pe la toți croitorii de pe uliță, spunându-le: „Am ieșit de cu zori ca să mă duc la rugăciunea de dimineață la chemarea muezinului77, și am găsit în cale lucrurile acestea, fară a izbuti să aflu ale cui ar putea să fie. Spuneți-mi voi dară cine-i stăpânul lor!”

Atunci croitorii de pe ulița noastră, care te știu, văzând securea și încălțările, cunoscură că sunt ale tale și îi spuseră degrabă persanului unde stai. Și a venit aici, te așteaptă la ușa croitoriei. Ieși, așadar, și mulțumește-i pentru osteneală, și ia-ți securea și încălțările.

Dar eu, la vorbele lui, simții că mă îngălbenesc la chip și că tot trupul mi se topește de spaimă. Și, pe când stăm prostit așa, deodată pământul de dinaintea ungherului meu se crăpă, iar persanul cu pricina se și ivi pe acolo. Era efritul! Care, după ce fugisem, o pusese pe soția lui cea tânără la schingiuiri; și ce schingiuiri! Dar ea nu-i mărturisise nimic. El atunci a luat securea și încălțările și i-a spus:

— Am să-ți dovedesc că sunt într-adevăr Georgirus, din vița lui Eblis! Și ai să vezi tu dacă sunt în stare ori ba să ți-l aduc aici pe stăpânul securii și al încălțărilor!

Și atunci a venit să se slujească față de croitori de șiretlicul despre care am vorbit.

Așa că intră năpristan la mine, de dedesubtul pământului, și pe dată, fară a mai pierde o clipită, mă și înhăță! Își luă zborul și se ridică în văzduhuri; pe urmă se lăsă jos și se afundă în pământ! Cât despre mine, îmi pierdusem orice simțire. Și intră cu mine în saraiul de sub pământ în care mă dedulcisem la desfăt. Și o văzui pe tinerică goală-goluță și cu sângele curgându-i pe șolduri! Atunci ochii mi se muiară în lacrimi. Și efritul se duse la ea și, înșfăcând-o, îi zise:

— O, dezmățato! Iacătă-ți hăndrălăul!

Atunci muierușca se uită la mine și spuse:

— Nu știu cine este. Și nu l-am văzut niciodată, decât numai în clipita de-acum!

Iar efritul îi zise:

— Ce? Nici acuma, când se află dinainte-ți însuși făptașul ticăloșiei, tot nu mărturisești?

Ea atunci zise:

— Habar nu am cine este. Și nu l-am văzut în viața mea. Și nu mi-e îndemână să mint dinaintea lui Allah!

Atunci efritul îi zise:

— Dacă chiar habar nu ai cine este, ia sabia și retează-i căpățâna!

Ea atunci luă sabia, veni la mine și se opri dinainte-mi. Eu atunci, galben de spaimă, îi făcui un semn din sprâncene că nu (spre-a o rugă să-i fie milă) și lacrimile îmi curgeau de-a lungul obrajilor. Atunci îmi clipi și ea din ochi; și rosti cu glas tare:

— Tu ești pricina nenorocirilor noastre!

Eu atunci iarăși îi făcui semn din sprâncene, iar cu graiul îi spusei niște stihuri cu două înțelesuri:

Îndeajuns știu ochii să-și întocmească graiul Și-ar fi zadarnic limba să-și mai deștearnă-alaiul Când singură privirea despleticește taine, Învăluite bine în inimă ca-n haine.

La cea dintâi ivire dulci lacrimi potopiră, Și mut rămase glasul, iar mintea fără șiră;

Și numai ochii galeși șoptesc încet și rar Tot ce șoptește vraja stârnitului pojar.

Clipirea pleoapei spune simțirea lumii toată, Degeaba-i ca vreun deget în tobă să mai bată Sprânceana ține locul întregului alai.

Tăcere, dar! Aleanul grăiește fără grai.

Atunci femeia cea tinerică îmi pricepu și semnele și stihurile, și aruncă din mâini sabia efritului. Iar efritul luă sabia și mi-o întinse și-mi zise:

— Retează-i gâtul, și am să te slobozesc și n-am să-ți fac nici un rău!

Iar eu spusei:

— Da!

Și luai sabia și înaintai cu dârzie și ridicai brațul! Ea atunci îmi spuse, făcându-mi semn din sprâncene:

— Oare eu te-am vătămat cu ceva?

Atunci ochii mei se umplură de lacrimi, și aruncai din mâini sabia și îi spusei efritului:

— O, puternicule efrit, o, viteaz vladnic și de neînfrânt! Dacă femeia aceasta ar fi fost, precum o socoti tu, de puțină credință și de puțină judecată, ar fi găsit legiuită căderea capului meu retezat! Or, dimpotrivă, iacătă că aceasta-i chiar sabia pe care a aruncat-o departe de ea. Cum, dar, aș putea eu, la rândul meu, să găsesc legiuit a-i reteza gâtul, mai cu seamă dat fiind că niciodată nu am mai văzut-o până în ceasul de acum? Încât niciodată nu am să săvârșesc fapta aceasta, chiar de va urma să mă faci a bea pocalul morții crunte!

La spusele mele, efritul strigă:

— Ha! Acuma sunt bine încredințat de legătura dintre voi!

Și-atunci, o, stăpână a mea, blestematul luă sabia, izbi mâna femeii și o reteză; pe urmă izbi cealaltă mână și o reteză la fel; pe urmă îi reteză piciorul drept; pe urmă îi reteză piciorul stâng. Și-așa, din patru izbituri, reteză cele patru mădulare. Iar eu priveam cu ochii mei și mă gândeam că neabătut am să mor.

În clipita aceea, tânăra femeie se uită la mine pe furiș și îmi făcu un semn cu ochiul. Și, vai, efritul văzu clipirea aceea din ochi și strigă:

— O, plod de lele! Iacătă că săvârșești înșelăciunea cu ochiul!

Și atunci o izbi peste gât cu sabia și îi reteză capul. Pe urmă se întoarse spre mine și îmi zise:

— Află, o, tu, făptură de om, că, în privința noastră, nouă, ginnilor, ne este îngăduit, ba ne este chiar legiuit și statorit s-o omorâm pe soția necredincioasă! Află, așadar, că pe tinerica aceasta am răpit-o în noaptea nunții ei, când nu avea încă decât doisprezece ani, și mai înainte ca vreun altul să se fi bucurat de ea ori s-o fi cunoscut! Am adus-o aici și veneam s-o văd o zi din zece, spre a-mi petrece noaptea cu ea, și mă veseleam cu ea luând înfățișarea unui persan! Da dacă m-am încredințat că mă înșală, am omorât-o! De altminteri, nu m-a înșelat decât numai cu ochiul, cel cu care a clipit uitându-se la tine. Cât despre tine, întrucât nu m-am putut încredința că te-ai fi dezmățat cu ea, spre-a o ajuta să mă înșele, nu am să te omor. Ci, oricum, ca să nu poți să râzi în spatele meu, vreau să-ți cășun un rău care să-ți răpească fălnicia! Și te las să-ți alegi soiul care îți place mai mult dintre toate relele.

Eu atunci, o, stăpână a mea, mă bucurai până peste marginile bucuriei, văzându-mă scăpat de la moarte. Și bucuria mă îndemnă să mă prilejuiesc de mila lui. Și îi zisei:

— Chiar că nu știu ce să aleg dintre toate năpastele! Mi-ar plăcea mai mult niciuna!

Atunci efritul, mâniat, izbi în pământ cu piciorul și strigă:

— Îți spun să alegi! De pildă, alege în ce înfățișare vrei să te vrăjesc! Vrei un chip de măgar? Nu! Un chip de câine? Un chip de catâr? Un chip de corb? Ori mai degrabă un chip de maimuță?

Eu atunci îi răspunsei, tot căutând un spor de milă, întrucât aveam nădejde la o îndurare deplină:

— Pe Allah! O, stăpâne Georgirus, din spița lui Eblis cel puternic! Dacă mă cruți, și Allah are să te cruțe; întrucât te va avea drag pentru iertarea dată unui bun muslemin, care nu ți-a cășunat niciodată vreun necaz!

Și mă milogii mai departe la el, până peste marginile rugăminților, stând în picioare ugilit dinaintea lui, și îi spusei:

— Mă osândești pe nedrept!

El atunci îmi răspunse:

— Destul cu vorbe de-alde astea, că te omor! Așa că nu te prilejui mai mult de bunătatea mea, întrucât sunt dator numaidecât să te vrăjesc!

La vorbele acestea, mă înșfacă, despică boltă și pământul de deasupra noastră și își luă zborul cu mine în văzduhuri, atâta de sus, încât nu mai văzui pământul decât sub înfățișarea unei străchini de apă. Atunci coborî pe vârful unui munte și mă lăsă jos; luă oleacă de pământ în mână, slomni deasupra-i, mormăind cam așa: „Hm! Hm! Hm!”, rosti niște vorbe, pe urmă aruncă pământul acela asupra mea, strigând:

— Leapădă-ți chipul și ia chip de maimuță!

Și, tot atunci, o, stăpână a mea, mă și preschimbai în maimuță, da ce maimuță! Bătrână de pe puțin o sută de ani și amarnic de urâtă! Atunci, dacă mă văzui cu înfățișarea aceea, dintru-ntâi rămăsei nemulțumit și începui să țopăi; și chiar că țopăiam! Pe urmă, de vreme ce țopăiala nu-mi folosea la nimic, începui să-mi plâng de jale și de jalea celui care fusesem. Iar efritul râdea într-un chip înfricoșător. Pe urmă se mistui.

Atunci începui să cuget la strâmbătățile soartei, și văzui, pe pielea mea, că într-adevăr soarta nu stă nicidecum în puterea făpturii.

După care începui să cobor de-a rostogolul din vârful muntelui până jos de tot. Și pornii la drum, dormind noaptea în pomi, și-așa, vreme de o lună, până ce ajunsei la țărmul Mării Sărate. Mă oprii acolo vreme de vreun ceas și, într-un sfârșit, văzui în mijlocul mării o corabie pe care vântul prielnic o împingea spre țărm, către mine. Eu atunci mă ascunsei pe după o stâncă și așteptai. Când văzui oamenii că sosesc și că încep să foiască de colo-colo, îmi luai inima în dinți și sării în mijlocul corăbiei. Atunci unul dintre oameni strigă:

— Alungați-o repede pe ființa aceasta de rea vestire!

Iar altul strigă:

— Ba s-o omorâm!

Iar al treilea strigă:

— Da, s-o omorâm cu sabia!

Eu atunci începui să plâng și abătui cu laba vârful săbiei, iar lacrimile-mi curgeau din belșug.

Atunci căpitanului i se făcu milă de mine și le zise:

— O, negustorilor, maimuța aceasta iacătă cum se milcuiește la mine, iar eu îi ascult rugămintea; este sub ocrotirea mea! Nimeni să n-o prindă și nici s-o alunge ori s-o tulbure!

Pe urmă căpitanul începu să mă cheme și să-mi spună vorbe dulci și îmbietoare; iar eu îi pricepeam toate vorbele. Încât căpitanul mă luă ca slujitor; iar eu îi îndeplineam toate nevoile și îl slujeam pe corabie.

Vântul ne fu prielnic vreme de cincisprezece zile, și traserăm la țărm lângă o cetate nemăsurat de mare și atâta de plină de locuitori cât numai unul Allah putea să le socotească numărul!

La sosirea noastră, văzurăm că vin către noi niște mameluci care erau trimiși de sultanul cetății. Se apropiară și le urară bun venit negustorilor, și le spuseră:

— Sultanul nostru vă firitisește pentru buna voastră sosire și ne-a însărcinat să vă aducem sulul acesta de pergament, și cere: „Fiecare dintre voi să scrie aici câte un rând cu scriitura lui cea mai frumoasă!”

Eu atunci, tot cu înfățișarea mea de maimuță, mă ridicai și deodată smulsei din mâinile lor sulul de pergament, și sării cu el ceva mai încolo. Lor atunci li se făcu frică să nu care cumva să-l rup și să-l arunc în apă. Și mă strigară cu țipete, și vrură să mă omoare. Atunci eu le făcui semn că știam și că vroiam să scriu. Iar căpitanul le spuse:

— Lăsați-o să scrie! De-o vom vedea că mâzgălește, avem s-o oprim a mâzgăli mai departe; dar dacă într-adevăr știe să scrie frumos, am s-o înfiez de copil al meu! Că n-am văzut vreodată o maimuță mai deșteaptă.

Eu atunci luai calamul78, îl apăsai pe câlții din călimară, întinzând frumos cerneala pe amândouă fețele calamului, și începui să scriu.

Scrisei așa patru strofe ticluite atunci, fiecare într-alt fel de scriitură și într-alt fel de stihuire: cea dintâi strofa în scrierea rika; cea de a doua în scrierea rihani; cea de a treia în scrierea sulsi; iar cea de a patra în muhakkik:

A)

Vremile-au însemnat cu grijă potoapele de mile rare Câte le-au săvârșit cei darnici în lumea noastră trecătoare;

Și nimeni n-ar putea vreodată să pomenească și socoată Potoapele de binefaceri de câte tu ai fost în stare.

Căci toată spița omenească, după Allah cel Preaslăvit, Numai la tine-și află sprijin la ceas de cumpănă cumplit Și tu ești, singurul pe lume, nădejdea noastră-a tuturor, Și-n ține-i nesecat de-a pururi al binefacerii izvor.

B)

Acum să vă vorbesc, prieteni, despre calamul lui vrăjit:

Calamul lui! El e părinte calamurilor câte-s toate!

El cel dintâiu-i din calamuri, cum altul nu s-a pomenit;

El l-a-nălțat în marea faimă a minților străluminate.

Și, prin calamu-acesta gingaș, sub degetele-i, cinci, când scrie, Asupra lumii curg cinci râuri de grai ales și poezie, C)

Acum să vă vorbesc, prieteni, despre nemurirea sa:

Nu este scriitor pe care moartea cea grea să nu-l doboare, Căci nimeni nu trăiește pururi! Dar pururi nu se va uita Mult prea frumoasă-i scriitură: ea singură-i nemuritoare!

Încât să nu lași niciodată să scrie până-ți altceva Decât ce îți va fi cunună la judecata viitoarei Când te apuci să deschizi călămărul, Nu-ți muia până-n sfânta lui cerneală Decât să zugrăvești pe foaie pajiști Cu straturi de lumină și de soare;

Căci dacă nu ți-e dat să dărui lumii Mărețe gânduri dăltuite-n fală, Silește măcar să-i însenini ochii Cu smalțuri dulci de flori și de culoare.

Și astfel pe drept, vei fi și vei rămâne, La ceasul Judecății viitor, În rândul binecuvântat cu slavă Al celor mai de seamă scriitori.

Când isprăvii de scris, le întinsei sulul de pergament. Și toți fură cuprinși de cea mai mare minunare, pe urmă fiecare, rând pe rând, scrise câte un șir cu cea mai frumoasă scriitură a lui.

După care robii plecară să-i ducă sultanului sulul. Iar când sultanul cercetă toate scriiturile, nu fu mulțumit decât numai de scriitura care era făcută în patru feluri osebite și pentru care eram vestit în lumea întreagă, pe când mai eram încă fiu de sultan.

Sultanul atunci le spuse tuturor prietenilor săi, câți erau de față, și robilor:

— Duceți-vă toți la meșterul acestei scriituri frumoase, și dați-i caftanul acesta de fală spre a se înveșmânta cu el, și poftiți-l să încalece pe catârca mea cea mai frumoasă, și însoțiți-l cu alai, în zarvă de alăute, și poftiți-l dinaintea mea!

La vorbele Măriei Sale, toți începură a zâmbi. Iar sultanul, băgând de seamă, rămase tare oțărât și strigă:

— Ce! Vă dau o poruncă, iar voi râdeți de mine?

Și ei răspunseră:

— O, doamne al veacului, nu cutezăm noi a râde de vorbele Măriei Tale! Da trebuie să-ți spunem că acela care a scris scriitura aceasta nu este vreun fiu de Adam, îi e o maimuță a căpitanului corăbiei!

Atunci sultanul rămase minunat până peste fire de vorbele lor, pe urmă se cutremură de bucurie și de râs, și strigă:

— Vreau să cumpăr maimuța aceea!

Tot atunci, le porunci tuturor oamenilor de la curtea lui să se ducă la corabie să capete maimuța și să ia cu ei catârca și caftanul de fală, și le spuse:

— Trebuie neabătut s-o îmbrăcați cu caftanul acesta de fală, s-o poftiți să încalece pe catârcă și s-o aduceți aici!

Atunci toți veniră la corabie și mă cumpărară la preț greu de la căpitan, care nu vroise dintru-ntâi. Eu, pe urmă, îi făcui un semn căpitanului spre a-i spune că eram tare mâhnit să mă despart de el. Pe urmă, mă luară, mă înveșmântară cu caftanul cel falnic, mă ajutară să încalec pe catârcă și plecarăm cu toții, în zvoana alăutelor dulci, din cetatea aceea; și toți locuitorii din cetatea aceea rămaseră înmărmuriți și începură să se uite cu o luare aminte nemărginită la priveliștea aceea uluitoare și de-a mirărilea.

După ce mă aduseră dinaintea sultanului și după ce îl văzui, sărutai de trei ori pământul dintre mâinile sale și pe urmă rămăsei nemișcat. Atunci sultanul mă pofti să stau jos, iar eu șezui în genunchi. Atunci toți cei de față se minunară de buna mea creștere și de polisfetia mea aleasă; ci tot sultanul fu cuprins de minunarea cea mai mare. Și, de îndată ce mă așezai astfel în genunchi, sultanul porunci să plece toată lumea, și toată lumea plecă. Nu mai rămaseră în sală decât sultanul, căpetenia hadâmbilor, un rob tânăr, îndrăgit de sultan, și eu, o, stăpână a mea! Atunci sultanul porunci să mi se aducă de mâncare. Și fu adusă o masă pe care se găseau toate bucatele pe care un suflet și le poate dori și râvni, și toate lucrurile care fac desfătul ochilor. Iar sultanul îmi făcu semn să mănânc. Eu atunci mă ridicai și sărutai pământul dintre mâinile sale, de șapte ori pe rând, și șezui jos tare cuviincios, și începui să mănânc, aducându-mi aminte de toată bună creșterea mea din trecut.

După ce masă fu strânsă, mă sculai și eu spre a mă duce să mă spăl pe mâini; mă întorsei pe urmă, după ce mă spălai pe mâini, și luai călimara, calamul și o foaie de pergament, și scrisei două strofe despre bunătatea cofeturilor arăbești:

O, dulci cofeturi, gingașe comori, Zaharuri împletite-n foi subțiri.

Voi sunteți tiriacul vrăjitor;

Voi sunteți leac oricărei otrăviri!

Numai pe voi, zumaricale scumpe, Vă îndrăgește inima-mi întreagă, Voi, pentru care sufletu-mi se umple De sfânta prietenie ce ne leagă.

Ah, cum tresare inima-mi când vede, Pe masa-ntinsă, în mijlocul ei, O kenafa cu pletele boghete Și aromind în dulcele-i olei, Scăldată-n untul lenevos și proaspăt Și-n mierea ei de aur risipit, Într-o tablă ce-mbie să-i fii oaspăt La ceasul desfătării fericit.

O, kenafa, o, kenafa-ntocmită Din tăiețeii bucuriei rare, De-atâta poftă dusă-ntru ispită O, kenafa, ard ca o faclă mare!

Simt moartea neagră-n preajma mea cum vine Când nu te văd zâmbindu-mi de pe masa!

O zi din viața nu pot fără tine, O, kenafa, ya kenafa aleasă!

După care pusei jos calamul și hârtia și mă ridicai și mă dusei să stau cuviincios mai deoparte. Atunci sultanul privi ce scrisesem și citi, și se minună cu uluire și strigă:

— Este oare cu putință ca o maimuță să știe stăpâni atâta pricepere la vorbă și mai cu seamă o scriitură atâta de frumoasă? Pe Allah! Asta-i minunea minunilor!

În clipita aceea, i se aduse sultanului tablaua de șatrange, și sultanul mă întrebă prin semne:

— Știi să joci șah?

Iar eu făcui din cap:

— Da, știu!

Atunci mă apropiai, orânduii șahul și începui să joc cu sultanul. Și îl bătui de două ori! Atunci sultanul nu știu ce să mai creadă și mințile lui rămaseră năuce, și grăi:

— De-ar fi un fiu de Adam, i-ar întrece pe toți muritorii din veacul său!

Atunci sultanul îi zise hadâmbului:

— Du-te la stăpâna ta cea tânără și spune-i: „Vino repede la sultan, o, stăpâna mea”, căci vreau ca fiica mea să se poată bucura de priveliștea aceasta și să vadă maimuța aceasta de-a mirărilea!

Atunci hadâmbul se duse și se întoarse numaidecât cu stăpâna lui cea tânără, fata sultanului, care, de cum mă văzu, își și acoperi chipul cu iașmacul și spuse:

— O, părintele meu, cum de te-ai putut amăgi să trimiți după mine spre a mă aduce la vederea bărbaților străini?

Iar sultanul îi spuse:

— O, copila mea, nu se află aici la mine decât robul meu cel micuț, copilul de colea, și hadâmbul care te-a crescut, și maimuța aceasta, și eu, tatăl tău! Așa că față de cine de aici îți acoperi chipul?

Fața atunci răspunse:

— Află, o, părinte al meu, că maimuța aceasta este fiul unui sultan! Pe sultanul, părintele său, îl cheamă Aymarus și este stăpân peste o țară din lăuntrul depărtat. Maimuța aceasta este numai vrăjită; și însuși efritul Georgirus, cel din stirpea lui Eblis, este acela care l-a vrăjit, după ce a omorât-o pe chiar soția sa, fata sultanului Aknamus, stăpânul de peste Insula de Abanos. Maimuța pe care tu o socoți maimuță adevărată este, așadar, om, cărturar vestit, învățat și tare înțelept!

La vorbele acestea, sultanul se minună foarte, se uită la mine și mă întrebă:

— Este adevărat ceea ce spune despre tine fiica mea?

Eu răspunsei dând din cap:

— Da! Este adevărat!

Și începui să plâng. Atunci sultanul o întrebă pe fiica sa:

— Da de unde ai învățat tu să pricepi că este vrăjit?

Ea răspunse:

— O, părinte al meu, când eram mică, bătrâna care o slujea pe maica era o vrăjitoare, doldora de șiretlicuri și tare meșteră la fermecătorie. Și ea-i cea care m-a învățat meșteșugul vrăjitoriei. Și de-atunci până acum am adâncit și mai mult meșteșugul acesta, m-am desăvârșit în el, și așa am învățat aproape o sută și șaptezeci de feluri de fermecătorii; iar cel mai mărunt dintre ele m-ar face în stare să mut saraiul tău întreg, cu toate pietrele lui și cu toată cetatea, tocmai dincolo de muntele Kaf, să prefac tot meleagul acesta într-o față de mare și să-i preschimb pe toți locuitorii în pești!

Atunci părintele ei strigă:

— Mă rog ție, pe adevărul numelui lui Allah, o, copila mea, slobozește-l pe tânărul acesta, ca să pot să mi-l fac vizir! Cum? Stăpânești un har atâta de scump, iar eu nici habar nu am? Of, slobozește-l, ca să mi-l fac numaidecât vizir, întrucât trebuie să fie un tânăr zarif și plin de deșteptăciune!

Iar fata răspunse:

— Din toată inima prietenoasă și caldă, și ca o cinstire datorată!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și se opri cu chibzuință.

Dar când fu cea de a patrusprezecea noapte, urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al doilea saaluk i-a spus stăpânei casei:

O, stăpâna mea, fata, la vorbele acelea, luă un cuțit, pe care erau învrâstate niște slove în limba ebraică, și cu acel cuțit trase un cerc în mijlocul saraiului, iar în mijlocul cercului scrise niște nume și niște semne talismanice; pe urmă șezu în mijlocul cercului și murmură niște vorbe vrăjitorești, și citi dintr-o terfeloagă tare veche niște lucruri pe care nimenea nu le pricepu, și o ținu tot așa un oarecare răstimp. Dintr-odată, partea saraiului în care ne aflam noi se cufiindă într-o beznă atâta de groasă, încât gândirăm că am fost îngropați de vii sub năruiturile lumii. Și, deodată, dinaintea noastră se ivi efritul Georgirus, în înfățișarea cea mai cumplită și mai hâdă, cu mâinile ca niște furci, cu picioarele ca niște catarge și cu ochii ca doi tăciuni aprinși. Noi toți atunci ramaserăm înmărmuriți. Și fiica sultanului îi zise:

— Nu îți urez nici un bun venit! Și nu te întâmpin prietenește, o, efritule!

Atunci efritul îi zise:

— O, vicleano! Cum de poți să-ți calci jurământul? Au nu mi-ai jurat și nu am căzut noi la învoială că nici-unul dintre noi doi nu are a se băga în treburile celuilalt și nu va căta să-l stânjenească? Încât, o, vânzătoareo, ți se binecuvine soarta ce te așteaptă! Na, ține!

Și pe dată efritul se preschimbă într-un leu înfricoșător, care căscă gura în toată mărimea ei și se repezi la copilă. Ea atunci, cu o smucitură iute, își smulse un fir de păr din plete și-l apropie de buze și slomni asupra-i niște vorbe magicești și pe dată părul se făcu o sabie bine agerită. Atunci ea înșfacă sabia, izbi năprasnic leul și îl despică în două jumătăți. Și numaidecât capul tăiat al leului se prefăcu într-un scorpion, care lunecă spre călcâiul fetei că să-l înțepe; și repede fața se preschimbă într-un șarpe urieșesc, care se repezi asupra afurisitului de scorpion, chip al efritului, și amândoi porniră o luptă aprigă. Și scorpionul deodată se preschimbă într-o gaie și pe dată șarpele se făcu o pajură, care sări asupra găii și începu s-o înghesuie; era gata s-o zvântuie, după un ceas de trudă, când deodată gaia se preschimbă într-o pisică neagră și pe dată fata se făcu lup; atunci, în mijlocul saraiului, pisica și lupul se luară la luptă și porniră o bătălie amarnică; iar pisica, văzându-se biruită, se preschimbă iar și se făcu o rodie mare, roșie și tare umflată. Și rodia se lăsă a cădea pe fundul havuzului din curte; și lupul sări în havuz și era gata s-o prindă, când rodia se ridică în văzduh. Și, cum era foarte mare, căzu greu pe marmură și se sparse; atunci toate semințele din ea se împrăștiară una câte una și acoperiră tot pământul din curte. Atunci lupul se preschimbă într-un cocoș care începu să le pigulească cu ciocul și să le înghită una câte una și nu mai rămase decât numai o sămânță, pe care cocoșul urma s-o înghită la fel, când deodată sămânța aceea căzu din ciocul cocoșului, întrucât așa vroiseră ursitoarea și soarta, și ajunse de se oploși într-o crăpătură de lângă havuz și în așa fel, încât cocoșul nu mai știu unde-i. Atunci cocoșul începu să țipe și să bată din aripi și să ne facă semn cu ciocul; ci noi nu pricepeam nimic din graiul lui, nici ce ne spunea. Atunci scoase un țipăt atâta de năprasnic, încât nouă, celor care nu-l pricepeam, ni se păru că saraiul se cufundase sub noi. Pe urmă cocoșul începu să se rotească prin curte și să caute sămânța de rodie, până ce o găsi în gaura de lângă havuz, și se repezi la ea s-o ciugulească, dar deodată sămânța căzu în apă, în mijlocul havuzului, și se preschimbă într-un pește care se afundă în apă. Atunci cocoșul se preschimbă într-un chit mare, care sări în apă și se afundă pe urmele peștelui și se mistui din privirile noastre vreme de un ceas. După acest răstimp, auzirăm țipete mari și ne cutremurarăm de spaimă. Și pe dată văzurăm ivindu-se efritul cu înfățișarea lui hâdă de efrit, da era tot numai un pojar ca un cărbune arzând, iar din gură îi ieșeau flăcări, iar din ochi și din nări ieșea pară și fum; iar după el se ivi fata, cu înfățișarea ei de fată de sultan, da era toată numai un pojar, ca un fier încins, și se repezi pe urmele efritului, care și ajunsese asupra noastră! Ne cuprinse atunci pe toți o spaimă cumplită că avem să fim arși de vii și să ne pierdem viața. Și eram gata să ne repezim toți în apă, când efritul ne opri scurt cu un răcnet înfricoșător și sări pe noi în mijlocul sălii ce dă înspre curte și suflă foc peste fețele noastre! Și copila îl ajunse și suflă și ea foc peste fața lui.

Dă toate astea făcură ca focul să ne ajungă și pe noi, venind și de la ea și de la el; da focul care venea de la ea nu ne făcu nici un rău, pe când focul de la el dimpotrivă! Astfel o scânteie mă ajunse drept în ochiul cel stâng de maimuță și mi-l prăpădi fară de leac! Iar o scânteie îl ajunse pe sultan în obraz și-i arse toată partea de jos a chipului, cu barbă și cu gură cu tot, și-i făcu scrum toți dinții de jos. Iar o scânteie îl ajunse pe hadâmb în piept, și hadâmbul luă foc din creștet până în talpă și arse și muri pe clipă pe dată!

Ast timp, copila se ținea mereu după efrit și îl suflă cu flăcări. Și deodată auzirăm un glas care spunea:

— Numai unul Allah este mare! Numai unul Allah este puternic! El sfarmă, biruie și părăsește pe tăgăduitorul care se leapădă de legea lui Mohamed, domnul oamenilor!

Or, glasul era glasul copilei sultanului, care ne făcu semn cu degetul și ni-l arătă pe efritul care, ars pe de-a întregul, se prefăcuse într-o grămadă de cenușă. Pe urmă fata veni la noi și ne spuse:

— Repede! Aduceți-mi un vas cu apă!

I se aduse. Atunci ea rosti deasupra apei niște vorbe nedeslușite, mă stropi pe urmă cu apă și îmi spuse:

— Fii slobozit, în numele și întru adevărul celui singur Adevărat! Și, întru adevărul numelui lui Allah cel Atotputernic, întoarce-te la înfățișarea ta dintâi!

Atunci eu mă preschimbai în ființă omenească, așa cum fusesem odinioară, da rămăsei chior! Fata atunci, în chip de alinare, îmi zise:

— Focul s-a preschimbat iarăși în foc, sărmane copil!

Și tot așa îi spuse și tatălui ei, cel cu barba arsă și cu dinții pierduți! Pe urmă zise:

— Cât despre mine, părinte al meu, eu trebuie să mor, întrucât moartea aceasta mi-a fost scrisă! În ceea ce îl privește pe efrit, nu aș fi avut atâta de furcă, spre a-l nimici, dacă ar fi fost o făptură ca toate făpturile: l-aș fi omorât de întâia dată! Da ce m-a ostenit și mi-a dat de furcă a fost risipirea semințelor de rodie, întrucât sămânța pe care n-am izbutit s-o ciugulesc dintru-ntâi era chiar sămânța cea mai de seamă, în care se afla, singur-singurel, sufletul ginnului! Oh, de-aș fi putut să înhaț sămânța aceea, efritul ar fi fost nimicit chiar în acea clipită. Ci, vai, nu l-am văzut! Întrucât așa a fost statorința ursitoarei! Și-așa că am fost silită să duc cu el atâtea bătălii cumplite sub pământ, în văzduh și în apă; și, de fiecare dată când deschidea vreo ușă de scăpare, eu îi deschideam o ușă de pierzare, până ce deschise într-un sfârșit cumplita ușă a focului! Or, odată ce ușa focului a fost deschisă, trebuie să mori! Și ursita mi-a îngăduit să-l ard pe efrit mai înainte de a fi ars eu! Da până a-l omorî, am vrut să-l hotărăsc să îmbrățișeze credința noastră, care-i legea cea sfântă a Islamului; dar el n-a primit, și l-am ars! Iar eu, la rându-mi, am să mor și eu! Și Allah îmi va ține locul pe lângă voi și are să vă mângâie!

La vorbele acestea, fata începu să se roage fierbinte focului până în clipita când, într-un sfârșit, niște scântei negre țâșniră și urcară înspre pieptul și înspre fața ei. Și când focul îi atinse fața, ea începu să plângă, pe urmă spuse:

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai singur unul Allah! Și mărturisesc că Mohamed este trimisul lui Allah!

Nici nu apucă ea să rostească bine vorbele acestea, că o și văzurăm prefăcându-se într-o grămadă de cenușă, chiar lângă grămada efritului.

Noi atunci ramaserăm tare mâhniți din pricina sa. Iar eu aș fi vrut să fiu în locul ei decât să văd prefăcut într-o grămadă de cenușă acel chip luminos de mai înainte, copila aceea care îmi făcuse un bine atâta de mare! Și nu se poate răsturna întru nimic porunca lui Allah.

Când își văzu copila prefăcută într-un morman de cenușă, sultanul își smulse ce-i mai rămăsese din barbă și se bătu peste obraji, și își sfâșie hainele. Iar eu făcui la fel. Și amândoi o plânserăm. Apoi veniră curtenii și căpeteniile ocârmuirii și îl găsiră pe sultan în starea aceea de sfârșire, stând jos și plângând lângă două grămezi de cenușă. Rămaseră tare uimiți, și începură să se învârtească împrejurul sultanului, fără a cuteza să-i vorbească, și-așa vreme de un ceas. Atunci sultanul își veni oleacă în fire și le istorisi ce pățise fata lui cu efritul. Iar ei strigară:

— Allah! Allah! Ce nenorocire amarnică! Ce prăpăd!

Apoi veniră toate hanâmele din sarai, cu toate roabele lor; și, vreme de șapte zile în șir, se săvârșiră toate datinele de înmormântare și de jale. Pe urmă sultanul porunci să se zidească o boltă mare pentru cenușa copilei lui, și îndemnă să fie gata în grabă mare, și hotărî să ardă în ea lumânările și fanarele zi și noapte. Iar cenușa efritului fu aruncată în vânt, sub blestemul lui Allah. Și sultanul, după atâtea necazuri, căzu într-o boală de era să moară. Boala aceea ținu o lună întreagă. Și, când puterile i se mai întoarseră oleacă, trimise după mine și îmi spuse:

— O, flăcăule, noi toți cei de aici, înainte de venirea ta, ne trăiam viața în cea mai desăvârșită mulțumire, la adăpost de răutățile soartei! Și-a trebuit să vii tu, spre-a trage asupră-ne toate necazurile. De-ar fi fost dat să nu te fi văzut niciodată nici pe tine, nici chipul tău de cobe, chipul tău de pacoste, care ne-a aruncat în starea aceasta de jale! Căci, mai întâi și-ntâi, tu ai fost pricina pierzaniei copilei mele, care, hotărât, prețuia mai mult decât o sută de oameni! Și, în al doilea rând, din pricina ta am pățit ceea ce știi, cu barba mea! Și dinții i-am pierdut și celelalte mi-au fost arse! Și, în al treilea rând, bietul meu hadâmb, slujitorul acela bun, care o crescuse pe copila mea, a fost omorât și el! Și nu este din vina ta, iar acuma mâna ta nu poate să mai aducă vreo îndreptare; și toate ni s-au întâmplat, și nouă și ție, din porunca lui Allah! Și-apoi preamărit fie Allah, carele a îngăduit fiicei mele să te slobozească pe tine, pierzându-se pe sine! Asta-i soarta! Pleacă, dară, copilul meu, din țara noastră! Întrucât ceea ce ni s-a întâmplat până acum din pricina ta ne ajunge. Și toate au fost statorite de Allah. Pleacă, dar, și mergi în pace!

Eu atunci, o, stăpână a mea, ieșii de la sultan, nevenindu-mi să cred în mântuirea mea. Și nu știam unde să mă duc. Și prefiram prin inima mea toate câte mi se întâmplaseră, de la început până la sfârșit: și cum scăpasem cu zile de la tâlharii din pustie, și drumul meu de o lună, și ostenelile, și întâlnirea mea cu croitorul, și întâlnirea și petrecerea mea cea atâta de dulce cu tinerica de sub pământ, și scăparea mea din mâinile efritului, care vroise dintru-întâi să mă căsăpească, și totul tot, de la început până la sfârșit, dimpreună cu preschimbarea mea în maimuță ajunsă slugă la căpitanul corăbiei, și cumpărarea mea de către sultan pe un preț scump foarte, datorită scriiturii mele frumoase, într-un sfârșit tot! Și încă, mai cu seamă, vai, năpasta de la urmă, care prilejui pierderea ochiului meu. Și mulțumii lui Allah zicând: „Mai bine-i că mi-am pierdut ochiul decât viața!”

După aceea, și până a nu părăsi cetatea, mă dusei la hammam să mă îmbăiez. Și chiar acolo mi-am ras barba, o, stăpână a mea, spre a putea să drumețesc liniștit în starea aceasta de saaluk! Și, de-atunci, nu mai contenesc să plâng în fiece zi și să mă gândesc la toate nenorocirile câte le-am îndurat și mai cu seamă la pierderea ochiului meu stâng. Și, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi vin lacrimile în ochiul drept și mă împiedică să văd, da nu mă vor împiedica niciodată să cuget la stihurile acestea ale poetului:

Allah cel milosârdnic va fi având habar De lunga-mi pribegire prin chinuri și amar?

Se-abat mereu asupră-mi izbeliști și prăpăd -

Zăbavnic prind de veste și prea târziu le văd!

Ci răbduriu ședea-voi năpastelor nainte, Pentru ca orișicine să ia astfel aminte C-am îndurat necazuri cât n-are apă marea, Mai rele și mai negre ca însăși îndurarea.

Că are și-ndurarea în sine-o frumusețe, Când îi înduri cucernic poverile mistrețe.

Oricum, ce hotărât-a Allah dintru-nceput, Aceea-i dat să-ndure făpturile de lut!

Iubita mea ciudată tot sufletul mi-l știe Și tot ce-ascunde patu-mi în noaptea mea târzie.

Nu-i scapă nici o taină, nici taina tainei baremi;

Îmi iscodește somnul, mereu în vis apare-mi!

Cât despre cel ce spune că totuși sunt pe lume Și desfătări și zâmbet și bucurii și glume, Răspunde-i: trece grabnic voioasa desfătare, Curând gusta-vei zile ca smirna mai amare.

Plecai, așadar, și lăsai cetatea și drumeții prin țări multe, și străbătui cetăți de scaun, și mă îndreptai spre Sălașul Păcii, Bagdadul79, unde nădăjduiam să ajung la emirul drept-credincioșilor spre a-i istorisi toate câte mi s-au întâmplat.

După zile lungi ajunsei până la urmă la Bagdad, în noaptea aceasta. Și îl găsii pe fratele de colea, saalukul cel dintâi, care ședea tare nedumerit, și îi zisei:

— Pacea fie cu tine!

Iar el îmi răspunse:

— Și cu tine să fie pacea și mila lui Allah și toate îndurările sale!

Eu atunci începui să stau de vorbă cu el, și îl văzurăm venind spre noi pe fratele nostru, cel de al treilea, care, după urările de bună pace, ne spuse că este străin. Iar noi îi spuserăm:

— Și noi tot așa, suntem doi străini, și am ajuns chiar în noaptea aceasta în cetatea această binecuvântată!

Pe urmă tustrei plecarăm împreună și niciunul dintre noi nu știa povestea celorlalți. Și soarta și ursitoarea ne călăuzi dinaintea acestei uși, și intrarăm în casa voastră!

Și-acestea-s, o, stăpână a mea, pricinile bărbii mele rase și ale ochiului meu prăpădit!

Atunci stăpâna cea tinerică a casei îi spuse celui de al doilea saaluk:

— Povestea ta este într-adevăr nemaipomenită! Încât, hai! Netezește-ți oleacă pletele pe cap și du-te de-ți vezi de drumul tău pe calea lui Allah.

Și el răspunse:

— Chiar că nu voi ieși de aici până nu voi auzi și povestea celui de al treilea soț al meu!

Atunci cel de al treilea saaluk înaintă și spuse: