1001 de nopți Povestea celui de al treilea saaluk

O, hanâmă plină de fală, să nu socoți că povestea mea ar fi tot pe atâta de minunată ca aceea a celor doi soți ai mei! Întrucât povestea mea este nemăsurat mai uluitoare.

Dacă soților mei, aceștia doi de colea, nenorocirile le-au fost menite de soartă și de ursitoare, cu mine a fost altceva! Pricina bărbii mele rase și a ochiului meu scos este că eu însumi, din vina mea, mi-am stârnit năpasta și mi-am umplut inima cu supărări și cu necazuri.

Iacătă! Eu sunt un sultan, fiu de sultan. Pe tatăl meu îl chema Kassib, iar eu sunt fiul său. După ce sultanul, tatăl meu, a murit, am moștenit domnia și am domnit și am ocârmuit cu dreptate, și le-am făcut mult bine supușilor mei.

Da mă mistuia o patimă amarnică pentru călătorii pe mare. Și nu duceam lipsă de ele, întrucât cetatea mea de scaun era așezată la marginea mării; și, pe o întindere mare de ape, aveam ostroave ce se aflau sub stăpânirea mea și care erau întărite, în starea de apărare și de bătălie. Și gândii într-o zi să mă duc să-mi cercetez ostroavele, și poruncii să se pregătească zece corăbii mari, și să se aducă pe ele zaherea pentru o lună, și plecai. Călătoria de cercetare ținu douăzeci de zile, după care, într-o noapte, văzurăm că se dezlănțuie spre noi niște vânturi potrivnice, și așa ținu până în zori; când vântul se mai domolise și marea se mai îmbunase, la răsăritul soarelui, văzurăm o insulă mică, la care puturăm să poposim; coborârăm pe uscat, gătirăm ceva de-ale gurii, mâncarăm, ne odihnirăm două zile, așteptând sfârșitul furtunii, și plecarăm iar. Călătoria ținu încă douăzeci de zile, până ce într-o zi pierdurăm drumul; apele pe care pluteam ne erau necunoscute, și nouă și căpitanului. Întrucât nici căpitanul nu cunoștea chiar nimic din marea aceea! Atunci îi spuserăm celui ce stă de veghe:

— Scrutează marea cu băgare de seamă!

Și năierul de veghe se sui pe catarg, pe urmă coborî și ne spuse și-i spuse și căpitanului:

— La dreapta mea am văzut niște pești la fața apei; iar în mijlocul mării am întrezărit în dreapta ceva ce părea ba negru, ba alb!

La vorbele acestea ale străjerului, pe căpitan îl cuprinse spaima; își izbi turbanul de pământ, își smulse barba și ne strigă:

— Vă vestesc pieirea noastră a tuturora! Și nici măcar unul nu are să scape întreg și teafăr!

Pe urmă începu să plângă, și noi tot așa, laolaltă cu el, începurăm să plângem de mila noastră. Pe urmă îl întrebai pe căpitan:

— O, reizule, lămurește-ne și nouă vorbele străjerului!

El răspunse:

— O, doamne al meu, află că din ziua când a bătut vântul cel potrivnic am pierdut drumul, și așa a rămas, pierdut, de unsprezece zile încoace; și nu se simte nici un fel de vânt prielnic, care să ne întoarcă la calea cea bună. Or, află ce vrea să zică lucrul acela negru și alb, și peștii aceia plutind prin preajmă; mâine avem să ajungem la un munte de stâncă neagră, care se cheamă Muntele de Magnet, iar apele au să ne mâne cu tărie către muntele acela, iar nava noastră are să fie desfăcută în bucățele, căci cuiele ei au să-și ia zborul, trase de Muntele de Magnet, și au să se lipească de coastele lui; întrucât Allah Preaînaltul a înzestrat cu o putere tainică muntele acela de magnet care, astfel, trage la el toate lucrurile de fier! Așa că nici nu poți să-ți închipuiești grămada uriașă de fierotenii câte s-au strâns, lipite de muntele acela, din vremea de când corăbiile sunt trase spre el cu tărie! Singur Allah le știe socoata. Mai mult: de pe mare se vede strălucind în vârful acelui munte o boltă de aramă galbenă, sprijinită pe zece pilaștri; iar pe boltă se află un călăreț de aramă călare pe un cal de aramă; iar călărețul ține în mână o lance de aramă; iar pe pieptul călărețului atârnă o tăblie de plumb, încrustată toată cu nume necunoscute și talismanice! Or, o, Măria Ta, află că, atâta vreme cât călărețul acela va sta pe calul său, toate corăbiile care vor trece pe sub el vor fi dezbârnate în bucăți, și toată fierăria corăbiilor se va lipi de munte. Și-așa că nu va fi cu putință vreo mântuire până ce călărețul acela nu va fi răsturnat jos de pe cal! 

La vorbele acestea, o, stăpână a mea, căpitanul începu să plângă cu belșug de lacrimi, iar noi ramaserăm încredințați de pieirea noastră fară de mântuire, și fiecare își luă bun rămas de la prietenii săi.

Și, într-adevăr, de cum se lumină de ziuă, ne văzurăm aproape de muntele acela cu stânci de magnet negre, iar apele ne mânară cu putere către el. Pe urmă, când cele zece corăbii ale noastre ajunseră la poalele muntelui, deodată cuiele corăbiilor începură să zboare cu miile, laolaltă cu toate fieroteniile, și se duseră să se lipească de munte; și navele noastre se dezbârnară, iar noi toți ne prăvălirăm în mare.

Atunci, ziua toată, ramaserăm la cheremul mării, și unii ne înecarăm, alții scăparăm, da cea mai mare parte se înecă; iar cei care scăpară nu mai izbutiră niciodată nici să se vadă, nici să ne mai găsească, întrucât nahlapii cumpliți și vânturile potrivnice îi risipiră în toate părțile.

Cât despre mine, o, stăpână a mea, Allah Preaînaltul mă izbăvi, spre a mă meni altor necazuri, suferințe mari și nenorociri grele. Izbutii să mă agăț de o scândură dintre scândurile desprinse, iar valurile și vântul mă aruncară pe țărm, la piciorul Muntelui de Magnet!

Atunci găsii un drum care ducea tocmai în spicul muntelui, drum întocmit în chip de scară tăiată în stâncă. Și numaidecât rostii într-ajutor numele lui Allah Preaînaltul, și…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu dimineața sclipind și, cuminte, își curmă povestirea.

Iar când fu cea de a cincisprezecea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că al treilea saaluk, povestindu-i tinerei stăpâne a casei, pe când ceilalți soți ședeau jos cu brațele încrucișate, vegheați de cei șapte arapi, care țineau în mână sabia trasă, urmă:

Rostii într-ajutor numele lui Allah și mă rugai lui fierbinte și mă cufundai în flacăra rugăciunii; mă cățărai pe urmă cum putui printre stânci și crăpături și izbutii, vântul potolindu-se într-un sfârșit la porunca lui Allah, să mă cațăr până sus pe munte, și tare mă bucurai de izbăvirea mea, până peste marginile bucuriei! Și nu-mi mai rămânea decât să ajung până la boltă; și ajunsei, într-un sfârșit, și putui să intru sub ea. Atunci șezui în genunchii amândoi, și îmi făcui rugăciunea, și îi mulțumii lui Allah pentru scăparea mea.

În ceasul acela, osteneala mă potopi până într-atâta încât mă prăbușii la pământ și adormii. Și, pe când dormeam, auzii un glas care îmi spunea:

— O, fiu al lui Kassib! Când te vei deștepta din somn, să sapi sub picioarele tale, și ai să găsești un arc de aramă și trei săgeți de plumb, pe care sunt săpate niște semne talismanice. Să iei arcul și să țintești în călărețul care se află pe boltă, și vei da iarăși liniște oamenilor, scăpându-i de pacostea aceasta amarnică! Iar când ai să-l lovești pe călăreț, călărețul va cădea în mare, iar arcul va cădea din mâinile tale la pământ; tu atunci să iei arcul și să-l îngropi în pământ, chiar pe locul unde va fi căzut! Ast timp, marea va începe să clocotească, pe urmă să crească, până ce va ajunge să atingă vârful pe care te afli tu. Și atunci ai să vezi pe mare un caic, iar în caic un ins. Ci-i un alt ins decât călărețul prăvălit în mare. Insul acela va veni la tine, ținând în mână o vâslă. Iar tu, fară teamă, să te sui lângă el în caic! Dar ia seama bine să nu care cumva să rostești numele cel sfânt al lui Allah, ia seama bine! Odată ajuns în caic, insul acela are să te ducă și are să te poarte pe mare vreme de zece zile, până ce te va face să ajungi la Marea Izbăvirii. Și, ajungând la marea aceea, vei găsi tu pe careva care să te ajute să răzbați până la țara ta. Și să nu uiți că toate astea nu se vor împlini decât dacă nu vei rosti numele lui Allah.

În clipita aceea, o, stăpână a mea, mă deșteptai din somn și, plin de bărbăție, mă apucai pe dată să îndeplinesc porunca glasului. Cu arcul și cu săgețile găsite, săgetai călărețul și-l doborâi. Iar arcul căzu din mâna mea; atunci, chiar pe locul acela, îl îngropai în pământ; și numaidecât marea se zbuciumă, clocoti și crescu, ajungând până la vârful muntelui unde mă aflam. Și, peste scurt răstimp, văzui că se ivește din adâncul mării un caic ce se îndrepta spre mine. Iar când caicul ajunse aproape, zării în el un om de aramă, care avea pe piept o tăblie de plumb, pe care erau săpate niște nume și niște semne vrăjitorești. Atunci mă suii în caic, da fară a rosti nici o vorbă. Iar omul de aramă purcese la drum cu mine și merse vreme de o zi, vreme de două zile, vreme de trei zile, și tot așa până la sfârșitul celei de a zecea zi. Și atunci văzui ivindu-se în zare niște insule: erau izbăvirea! Atunci mă bucurai în cumpănul bucuriei și, din pricina preaplinului din suflet și a mulțumitei mele fată de Preaînaltul, rostii numele lui Allah și îl preamării și strigai: „Allahu akbar! Allahu akbar!”

Și nici nu apucai eu să rostesc bine vorbele acestea sfinte, că omul de aramă mă și înșfacă și mă aruncă din caic în mare, pe urmă se afundă în depărtare și se mistui.

Cum știam să înot, mă pusei să înot ziua toată până noaptea, încât mâinile mi se sleiră, iar umerii mi se sfârșiră de trudă, și mă simțeam topit! Atunci, văzând că-mi vine moartea, îmi făcui mărturisirea de credință84 și mă gătii să mor. Ci, tot atunci, un val, mai nemăsurat decât toate valurile mării, se năpusti din depărtare ca o cetate urieșească și mă luă și mă aruncă atâta de tare și atâta de departe, încât mă pomenii dintr-o dată pe malul uneia din insulele pe care le zărisem. Așa a vrut Allah!

Atunci mă trăsei pe mal și mă apucai să storc apa din hainele de pe mine; și îmi întinsei hainele pe jos ca să se zvânte; și ațipii și dormii toată noaptea. La deșteptare, mă îmbrăcai cu hainele care se uscaseră și mă ridicai să văd încotro să mă îndrept. Și zării dinaintea mea o vâlcea rodnică; intrai în ea și o străbătui în toate părțile, pe urmă făcui tot înconjurul locului în care mă aflam și văzui că mă aflam pe un ostrov mic, împrejmuit de mare. Atunci îmi spusei în sinea mea: „Ce prăpăd! Ori de câte ori scap dintr-un necaz, cad într-altul și mai negru.”

Pe când ședeam așa cufundat în gânduri negre, care mă făceau să-mi doresc cu patimă moartea, văzui că se apropia pe mare o naie plină cu oameni. Atunci, de frică să nu mai pățesc vreun bucluc amarnic, mă sculai și mă cățărai într-un pom și așteptai acolo, uitându-mă. Văzui naia cum trage la țărm și cum ies din ea zece robi, care țineau fiecare câte o cazma; merseră până ce ajunseră la mijlocul ostrovului și acolo începură să dea pământul la o parte, și până la urmă scoaseră la iveală un capac, pe care îl ridicară, și deschiseră o intrare, care se afla dedesubt. Pe urmă se întoarseră la naie și scoaseră din ea o sumedenie de lucruri, pe care le încărcară pe umerii lor: pâine, faină, miere, unt, oi, saci ticsiți și multe alte lucruri, și toate bunurile pe care un gospodar și le-ar dori în casă; iar robii urmară să se ducă și să se întoarcă de la intrarea sub pământ la naie și de la naie la capac, până ce goliră cu totul naia de lucrurile cele mari; atunci scoaseră din ea niște haine scumpe și niște caftane falnice, pe care le luară în brațe; apoi văzui cum coboară din naie, în mijlocul robilor, un preacinstit moșneag, tare bătrân, ros de ani și uscat de vânturile vremii, până într-atâta cât ajunsese ca o părere de om. Moșneagul ținea de mână un tinerel de o frumusețe pojarnică, croit chiar după calupul desăvâșirii, tot atâta de gingaș precum un ram subțire și mlădiu, tot atâta de miroznic precât strălucirea cea neprihănită, vrednic a sluji de chip și de pildă unui trup desăvârșit, într-un sfârșit, de un farmec atâta de vrăjitor, cât îmi răpi inima și făcu să tremure toată măduva cărnii din mine! Merseră până ce ajunseră la intrare și coborâră, și pieriră din ochii mei; și, peste un timp, ieșiră cu toții îndărăt, în afară de copilandru; se întoarseră la naie, se suiră în ea și se depărtară pe mare.

Când îi văzui că pieriră de-a binelea, mă ridicai și coborâi din pom și alergai spre locul pe care îl acoperiseră cu pământ. Începui să dau pământul la o parte și să mă trudesc, până ce scosei capacul la iveală; văzui că acel capac era făcut dintr-un lemn gros cât o piatră de moară; până la urmă îl ridicai cu ajutorul lui Allah, și văzui sub el o scară boltită; coborâi pe scara aceea de piatră, măcar că eram tare uluit, și, într-un sfârșit, ajunsei jos.

Acolo găsii o sală încăpătoare, așternută cu chilimuri de mare preț și cu mătăsării și catifele și, pe un divan scund, între lumânări aprinse și între oluri pline cu flori, și între zimbiluri pline cu poame, și între gavanoase cu dulcețuri, ședea copilandrul și își făcea vânt cu un vânturar. Când mă văzu, fu cuprins de spaimă mare; și, cu glasul meu cel mai mângâios, îi spusei:

— Pacea fie cu tine!

Iar el îmi răspunse atunci, mai liniștit:

— Și asupră-ți fie pacea și milele lui Allah și binefacerile sale!

Iar eu îi zisei:

— O, doamne al meu, să ai parte de tihnă! Așa cum mă vezi, sunt fiu de sultan și sunt eu însumi sultan! Allah m-a îndrumat ca să te slobozesc din locul acesta de sub pământ, unde am văzut cum te-au coborât inșii aceia, spre a te da morții. Și vin să te slobozesc. Și vei fi prietenul meu, căci vederea ta mi-a răpit mințile!

Atunci copilandrul zâmbi a râde la vorbele mele, cu un zâmbet din buze, și mă pofti să vin și să șed jos lângă el pe divan, și îmi spuse:

— O, doamne, nu mă aflu aici spre a muri, ci spre a ocoli moartea. Află că sunt fiul unui mare giuvaiergiu, vestit în lumea toată pentru avuțiile lui și pentru mulțimea comorilor sale; iar faima lui s-a întins pe toate meleagurile, cu caravanele pe care le mână până departe, ca să vândă pietre scumpe sultanilor și emirilor pământului. La nașterea mea, în amurgul vieții sale, tatăl meu a fost prevestit de către meșterii ghicitori că fiul acesta avea să moară înaintea lui tătâne-său și a maică-sii; și tatăl meu, în ziua aceea, în ciuda bucuriei nașterii mele și a voioșiei mamei mele, care mă adusese pe lume după cele nouă luni ale sorocului, prin vrerea lui Allah, fu prins de o mâhnire mare, mai cu seamă când învățații, care citiseră soarta mea în stele, îi spuseră:

— Fiul acesta va fi ucis de un sultan, fiul unui sultan pe nume Kassib, și anume la patruzeci de zile după ce sultanul acela va prăvăli în mare călărețul de aramă de pe Muntele de Magnet! Și tatăl meu, giuvaiergiul, rămase mohorât. Și se îngriji de mine și mă crescu cu multă luare-aminte, până ce ajunsei la vârsta de cincisprezece ani. Și-atunci părintele meu află că a fost prăvălit în mare călărețul, și începu să plângă și să se chinuiască atâta, și maică-mea împreună cu el, încât se schimbă la față, se sfriji la trup și ajunse întocmai ca un om tare bătrân, ros de ani și de nenoroc. Și-atunci mă aduse în ostrovul acesta unde, de când m-am născut, a pus niște oameni să zidească locașul acesta de sub pământ, în care să mă adăpostească de căutările sultanului, care urma să mă omoare la vârsta de cincisprezece ani, după ce avea să dea jos călărețul de aramă. Iar tatăl meu și cu mine ramaserăm încredințați că fiul lui Kassib nu putea să mă găsească pe ostrovul acesta neștiut. Și asta-i pricina aducerii mele aici!

Eu atunci gândii în sufletul meu: „Cum de pot cei ce citesc în stele să se înșele până într-atâta? Întrucât, pe Allah! Băietanul acesta este flacăra inimii mele și, ca să-l omor, ar trebui să mă omor pe mine însumi!” Pe urmă îi spusei:

— O, copilul meu, Allah cel Atotputernic nu va îngădui ca o floare ca tine să fie retezată! Iar eu mă aflu aici spre a te apăra, și am să rămân cu tine toată viața mea!

El îmi răspunse atunci:

— Tatăl meu va veni să mă ia la sfârșitul celei de a patruzecea zile, căci după acest răstimp nu va mai fi nido primejdie.

Iar eu îi spusei:

— Pe Allah! O, copilul meu, am să stau cu ține aceste patruzeci de zile și, apoi, am să-i spun părintelui tău să te lase să vii cu mine în împărăția mea, unde ai să fii prietenul meu și urmașul meu la scaunul de domnie!

Atunci copilandrul, fiul giuvaiergiului, îmi mulțumi cu vorbe dulci, iar eu băgai de seamă cât era de plin de polisfetie, și câtă înclinare avea spre mine, și eu spre el. Și începurăm să tăifăsuim prietenește, și să mâncăm din toate bunătățurile din zahereaua lui, care putea să ajungă vreme de un an la o sută de oaspeți. Și, după ce mâncarăm, pricepui ce răpită îmi era inima de farmecele acelui copilandru. Și ne întinserăm și dormirăm toată noaptea. Spre ziuă, mă deșteptai și mă spălai, și îi adusei băiatului ligheanul de aramă plin cu apă în miresmată, și se spălă; iar eu pregătii de masă și mâncarăm împreună; pe urmă ne apucarăm de pălăvrăgit, apoi de jucat împreună niște jocuri, și de râsete, până seara; atunci așternurăm masa și mâncarăm o oaie umplută cu migdale, cu stafide, cu nucșoare, cu piper și cuișoare, și băurăm apă bună și rece, și mâncarăm pepeni verzi și galbeni, și prăjituri cu miere și cu unt, dintr-un aluat dulce și ușor ca puful și în care untul nu fusese cruțat, nici mierea, nici migdalele, nici scorțișoara. Și atunci, ca și în noaptea de dinainte, ne culcarăm și văzui cât de prieteni ajunseserăm! Și trăirăm așa, în huzururi și în tihnă, până în cea de a patruzecea zi.

Atunci, cum era cea din urmă zi și cum giuvaiergiul urma să vină, băiatul vru să facă o scaldă bună, iar eu încălzii apa într-o căldare mare, aprinsei lemnele, turnai apa caldă într-o cadă mare de aramă, adăugai apa rece, ca s-o fac bună și desfătătoare, și copilandrul intra în ea, și îl spălai eu însumi, și îl săpunii, și îl frecai, și îl înmiresmai, pe urmă îl dusei în pat, îl acoperii cu învelitoarea, și îi înfășurai capul cu o basma de mătase înflorată cu argint, și îi adusei să bea un sorbet minunai, și adormi.

Când se deșteptă, vru să mănânce, iar eu alesei harbuzul cel mai frumos și cel mai mare, îl pusei pe o sinic, așezai sinia jos pe chilim și mă suii în pat, ca să iau cuțitul cel mare care sta agățat pe perete deasupra capului băiatului; și băiatul, ca să se joace, mă gâdilă deodată la talpă, iar eu tresării atâta de tare, încât, fără să vreau, căzui peste el, iar cuțitul pe care îl luasem i se înfipse în inimă, și pe clipă copilandrul își dete sufletul.

La priveliștea aceea, o, stăpână a mea, mă bătui cu palmele peste obraji și începui să țip și să gem, și îmi sfâșiai hainele, și mă trântii la pământ deznădăjduit și plângând. Și tânărul meu prieten era mort, și ursita i se împlinise, spre a nu da de minciună spusele cititorilor în stele, și îmi ridicai privirile și mâinile către Cel Preaînalt și zisei:

— O, Doamne al Lumii, dacă am săvârșit un omor, și au gata a fi osândit la judecată!

Și, în clipita aceea, eram plin de cutezanță în fața morții. Ci, o, stăpână a mea, dorurile noastre nu se împlinesc niciodată, nici în rău, nici în bine!

Așa că nu putui să îndur mai mult vederea acelui loc și, cum știam că tatăl, giuvaiergiul, urma să vină la sfârșitul celei de a patruzecea zile, pășii pe scară, ieșii, și închisei capacul, și îl acoperii cu pământ, ca mai înainte.

Când ajunsei afară, îmi zisei: „Trebuie numaidecât să văd ce are să se întâmple; și trebuie să mă ascund, altminteri am să fiu căsăpit de cei zece robi, care au să mă omoare cu moartea cea mai rea!”

Și atunci mă cățărai într-un copac mare, nu departe de locul unde se afla capacul, și mă aciuai acolo și privii. Peste un ceas, văzui că se ivește pe mare naia cu bătrânul și robii, coborâră pe uscat și ajunseră degrabă la copac; și văzură pământul încă proaspăt de tot; și fură cuprinși de spaimă mare, iar bătrânul își simți inima pierindă; și robii traseră pământul la o parte, deschiseră intrarea și coborâră cu toții. Atunci bătrânul începu să-și strige copilul pe nume, cu glas mare, și băiatul nu-i răspunse, iar ei începură să caute peste tot, și îl găsiră cu inima străpunsă, întins pe pat.

La priveliștea aceea, bătrânul își simți inima topită și leșină; iar robii începură să se vaiete și să se bocească, pe urmă îi duseră pe umerii lor, afară din bortă, mai întâi pe bătrân, apoi pe copilandrul mort, și săpară pământul și îl înveliră pe băiat în giulgiu. Pe urmă îl cărară pe bătrân la naie, și toate bunurile și toată zahereaua, și pieriră departe pe mare.

Eu atunci, într-o stare jalnică, coborâi din pom și cugetai la nenorocirea mea, și plânsei îndelung, și pornii să umblu prin ostrov ziua toată și noaptea toată, cuprins de deznădejde. Și nu mai contenii să tot plâng așa, până când, într-un sfârșit, băgai de seamă că marea scădea din clipă în clipă și se depărta, și lăsa curat tot locul așezat între ostrov și pământul din față. Atunci îi mulțumii lui Allah, care binevoia să mă scape de vederea acelui ostrov blestemat, și răzbătui în partea cealaltă, pe nisip; ajunsei pe pământul tare și pornii la drum, rostind într-ajutor numele lui Allah. Și-așa până la ceasul apusului de soare. Și deodată văzui în depărtare un foc mare și roșu și mă îndreptai spre focul acela roșu, unde gândeam că am să găsesc niscaiva ființe omenești ce se vor fi apucând să frigă vreo oaie; da când ajunsei mai aproape, văzui că focul acela roșu era un dăm mare de aramă galbenă, pe care soarele îl aprindea așa, în amurg.

Atunci rămăsei până peste poate de uluit, la vederea palatului acela măreț, durat numai din aramă galbenă, și mă uitam la trăinicia durării lui, când deodată văzui că ies pe poarta cea mare a palatului zece flăcăi minunați la stat și cu niște chipuri care îl preamăreau pe Ziditorul ce le plămădise atâta de frumoase; și văzui că acei zece flăcăi erau toți chiori de ochiul stâng, în afară de un preacinstit și falnic moșneag, care era cel de al unsprezecelea.

La priveliștea aceea, îmi zisei: „Pe Allah! Ce potriveală ciudată! Oare ce-au putut să facă zece chiori ca să aibă ochiul stâng scos așa, fiecare la fel?” Pe când mă scufundam în gândurile acestea, cei zece flăcăi veniră la mine și îmi spuseră:

— Pacea fie asupră-ți!

Iar eu le întorsei urarea de pace, și le istorisii povestea mea, de la început până la sfârșit; și socot zadarnic a o mai spune încă o dată dinaintea ta, o, stăpână a mea.

La spusele mele, ei rămaseră mirați până peste fire și îmi ziseră:

— O, doamne, intră în casa aceasta, iar primirea aici fie-ți largă și mărinimoasă!

Intrai, și ei dimpreună cu mine, și străbăturăm săli multe, toate așternute cu mătăsuri și ajunserăm într-un sfârșit în cea din urmă sală, mai încăpătoare și mai frumoasă decât toate celelalte; în mijlocul acelei săli mari se aflau zece chilimuri așternute pe niște saltele; și, în mijlocul acelor zece culcușuri strălucite, se afla unul, cel de al unsprezecelea chilim, fără saltea, da tot atâta de frumos ca și celelalte zece. Atunci bătrânul șezu pe cel de al unsprezecelea chilim, iar cei zece tineri fiecare pe al său, și îmi spuseră:

— Șezi jos, doamne, la capătul sălii, și să nu ne întrebi nimic despre toate câte vei vedea aici!

Atunci, după câteva clipite, bătrânul se ridică, ieși, apoi se întoarse în mai multe rânduri, aducând mâncăruri și băuturi, și toți mâncară și băură, și eu dimpreună cu ei.

După care moșneagul strânse tot ce rămăsese și se întoarse iar să șadă jos. Atunci flăcăii îi spuseră:

— Cum de poți să stai jos până a nu ne fi adus cele cu care să ne îndeplinim datorințele?

Și bătrânul, fără a crâcni, se sculă și ieși de zece ori și se întoarse de fiecare dată aducând pe cap un lighean acoperit cu o zarpa, iar în mână un felinar, și puse fiecare lighean și fiecare fanar dinaintea fiecăruia dintre tineri. Dar mie nu-mi aduse nimic, și rămăsei într-o mare nedumerire. După ce ridicară zarpalele, văzui că fiecare lighean era plin cu cenușă și cu praf de cărbuni și cu khol. Pe urmă luară cenușa și se mânjiră cu ea pe cap, cu praful de cărbuni pe chip, iar cu kholul pe ochiul lor drept; și începură să se jeluiască și să plângă și să spună:

— Nu avem decât ceea ce ni se cuvine pentru nechibzuințele și pentru greșelile noastre!

Și nu conteniră decât odată cu apropierea zorilor. Atunci se spălară în alte lighene aduse de moșneag și își puseră alte haine, și își luară iarăși înfățișarea de mai înainte.

După ce văzui toate astea, o, stăpână a mea, mă cuprinse o mirare nemăsurată; dar nu cutezam să întreb nimic, din pricina poruncii primite. Iar în noaptea următoare făcură ca și în cea dintâi, și la fel în cea de a treia noapte, și în cea de a patra. Eu atunci nu putui să-mi mai țin limba și strigai:

— O, domniile voastre, mă rog vouă să mă luminați asupra pricinii scoaterii ochiului vostru stâng și a cenușii, și a cărbunelui, și a kholului pe care vi le-ați pus pe chipuri, întrucât, pe Allah! Până și moartea îmi pare mai de dorit decât uluirea în care m-ați aruncat!

Ei atunci strigară:

— O, vai de tine, ce întrebi tu? Asta-i pierzania ta!

Eu răspunsei:

— Mai degrabă îmi doresc pierzania, decât nedumerirea de-acum!

Ei atunci îmi spuseră:

— Teme-te pentru ochiul tău cel stâng!

Și spusei:

— Nu am trebuință de ochiul meu cel stâng, dacă mi se cere să rămân în nedumerirea de-acum!

Atunci ei îmi spuseră:

— Împlinească-ți-se ursita! Ai să pățești și tu ceea ce am pățit noi, și să nu te plângi, întrucât vă fi din vina ta! Și-apoi, după pierderea ochiului, nu vei putea să te mai întorci aici, întrucât noi suntem de pe acum zece, și nu mai este nici un loc pentru cel de al unsprezecelea!

La vorbele acestea, bătrânul aduse un berbec viu pe care îl înjunghie, îl jupui și îi curăță pielea. Pe urmă îmi spuseră:

— Vei fi cusut în pielea aceasta de berbec și vei fi suit pe pleșul palatului acesta de aramă. Atunci vulturul cel mare care se cheamă roc85, și care este în stare să ridice și-un elefant, are să te ia drept un berbec adevărat și are să se repeadă asupra ta și are să te ridice în zbor până în nori, pe urmă are să te coboare pe vârful unui munte înalt, de neatins pentru picior de om, spre a te înfuleca în gâtlejul lui! Și tu atunci, cu jungherul acesta pe care ți-l dăm, ai să spinteci pielea berbecului și ai să ieși afară întru totul; atunci rocul cel cumplit, care nu mănâncă oameni, nu are să te mănânce și are să piară din vederile tale! Atunci vei merge până ce vei ajunge la un palat de zece ori mai mare decât palatul nostru, și de o mie de ori mai strălucitor. Palatul acela este aurit numai cu tăblii de aur, și toți pereții lui sunt învrâstați cu nestemate mari și mai ales cu smaralde și cu mărgăritare. Tu atunci vei intra pe poarta deschisă, cum am intrat și noi și vei vedea ceea ce vei vedea! Cât despre noi, acolo ne-am lăsat ochiul stâng, și încă îndurăm pedeapsa cuvenită, și ne-o ispășim, săvârșind în fiecare noapte ceea ce ne-ai văzut că săvârșim. Aceasta-i povestea noastră, pe scurt, întrucât, cu de-amănuntul, ar umple foile unei cărți mari și late! Cât despre tine, de-acuma împlinească-ți-se ursita!

La vorbele acestea, cum stăruiam în hotărârea mea, îmi dădură jungherul, mă cetluiră în pielea berbecului, mă duseră pe acoperișul palatului și plecară. Și deodată mă simții ridicat de pasărea cea cumplită roc, care își luă zborul; și, de îndată ce mă simții lăsat la pământ pe vârful muntelui, despicai cu jungherul pielea de berbec și ieșii afară țipând: „Uș! Uș!” spre a alunga rocul cel cumplit, care zbură greoi, și văzui că era o pasăre mare, albă, mătăhăloasă cât zece elefanți, și voinică mai cât zece cămile!

Atunci îmi luai calea grabnic, pârjolit de focul nerăbdării și, pe la nămiez de zi, ajunsei la sarăi. La vederea saraiului, oricât mi-l zugrăviseră cei zece flăcăi, rămăsei minunat până peste marginile minunării, întrucât era cu mult mai strălucitor decât în spusele lor. Poarta cea mare prin care intrai în sarai era mărginită de nouăzeci și nouă de uși din lemn de aloe și din lemn de santal, iar ușile încăperilor erau din abanos învrâstat cu aur și cu olmazuri; și toate acele uși duceau spre niște săli și spre niște grădini, în care văzui toate bogățiile de pe pământ și din mare.

În cea dintâi sală în care intrai, mă pomenii deodată între patruzeci de fetișcane, care erau așa de minunate ca frumusețe, încât nici mințile nu mai izbuteau să nu se adune, nici ochii să-și odihnească alegerea pe vreuna, și rămăsei atâta de plin de vrajă, încât mă oprii locului, simțindu-mi capul cum mi se învârtește.

Atunci toate deodată se ridicară la vederea mea și, cu glas dulce, îmi spuseră:

— Casa noastră să fie și casa ta, o, oaspete al nostru, iar locul tău să fie asupra capetelor noastre și în ochii noștri!

Și mă poftiră să stau, și mă îmbiară pe o podină, și șezură toate jos pe chilimuri, și îmi spuseră:

— O, doamne al nostru, suntem roabele tale și avutul tău, iar tu ești stăpânul nostru și cunună pe capetele noastre!

Pe urmă toate începură să mă slujească: una aduse apă caldă și cearceafuri, și îmi spălă picioarele; alta îmi turnă în palme apă înmiresmată, dintr-un ibric de aur; a treia mă îmbrăcă într-un caftan de mătase cu un brâu bătut în fire de aur și de argint; a patra îmi întinse o cupă plină cu o băutură minunată și înmiresmată cu flori; și una se uita la mine, alta îmi zâmbea, una îmi făcea cu ochiul, alta îmi spunea stihuri, una își întindea brațele dinaintea mea, alta își răsucea dinainte-mi mijlocul; și una zicea: „Ah!” iar altă: „Uf!” și ceastălaltă îmi zicea: „O, tu, ochi al meu!”, iar cealaltă: „O, tu, sufletul meu!”, iar altă: „Lăuntrurile mele!”, iar altă: „Suflarea mea!” iar una: „O, pojar al inimii mele!”

Pe urmă veniră toate lângă mine și începură să mă alinte și să mă mângâie și îmi ziseră:

— O, oaspete al nostru, istorisește-ne povestea ta, căci de vreme îndelungată suntem singure aici, fără nici un bărbat, iar fericirea noastră este acum deplină!

Eu atunci mă simții mai liniștit și le istorisii numai o parte din povestea mea, și asta până la apropierea nopții.

Atunci se aduse o mulțime mare de lumânări, iar sala se lumină ca de soarele cel mai strălucit. Pe urmă se așternu masa și se aduseră bucatele cele mai alese și băuturile cele mai îmbătătoare, și se zvoni cu alăutele cele mai desfătătoare și se cântă cu glasul cel mai vrăjitor, iar câteva începură să dănțuiască, în vreme ce eu mâcam mai departe.

După toate aceste huzuriri, îmi ziseră:

— O, drăguțule, acuma-i vremea desfătării celei strașnice și a crivatului; alegeți-o dintre noi pe cea care îți place și fii fără teamă că ne-ai supăra, întrucât fiecăreia dintre noi are să-i vie rândul vreme de o noapte, tuturor celor patruzeci de surori; și-apoi fiecare la rândul ei are să înceapă iarăși hârjoana cu tine, în fiecare noapte.

Eu atunci, o, stăpână a mea, nu știui pe care dintre surori se cădea s-o aleg, întrucât toate erau la fel de ispititoare. Atunci închisei ochii, întinsei mâinile și o prinsei pe una, și deschisei ochii; ci îi închisei la loc repede, din pricina strălucirii orbitoare a frumuseții ei. Atunci ea îmi întinse mâna și mă duse în patul ei. Și îmi petrecui cu ea noaptea toată. Mă bucurai de ea de patruzeci de ori! Și ea la fel! Și îmi zicea de fiecare dată: „Yuh! O, ochi al meu! Yuh! O, sufletul meu!” Și mă alintă, iar eu o desfătam, și ea mă stârnea, și-așa toată noaptea.

Și-așa o ținui întruna, o, stăpână a mea, noapte de noapte, cu câte una dintre surori, și fiecare noapte cu un potop de dezmierdări dintr-o parte și din cealalta’ Și-așa vreme de un an întreg, în desfătare și în voioșie. Și, după fiecare noapte, dimineața, copila din noaptea următoare venea la mine, mă ducea la hamman, mă frecă bine pe tot trupul și mă înmiresma cu toate miresmele pe care Allah le-a dăruit slujitorilor săi.

Și ajunserăm astfel la sfârșitul anului. În dimineața zilei celei din urmă, le văzui pe toate fetișcanele că vin fuga la patul meu, plângând amarnic și despletindu-și și pletele de mâhnire și văicărindu-se; pe urmă îmi spuseră:

— Află, o, lumină a ochilor noștri, că trebuie să ne despărțim de tine, cum ne-am despărțit și de ceilalți de dinainte de tine, căci se cade să știi că tu nu ești cel dintâi, și că până la tine mulți voinici ne-au desfătat ca și tine, și ne-au făcut ca și tine. Numai că tu chiar că ești istețul cel mai isteț la isteții, de-o potrivă și-n lung și-n lat! Și, de asemenea, hotărât că ești cel mai terfichi și cel mai iubeț dintre toți. Din care pricini nu vom mai putea să trăim fără tine.

Iar eu le zisei:

— Dar spuneți-mi, pentru ce trebuie să mă părăsiți? Căci nici eu nu vreau să pierd bucuria vieții mele cu voi!

Ele îmi răspunseră:

— Află că noi toate suntem fiicele unui sultan, da din mame osebite. De pe vremea fecioriei, trăim în saraiul acesta și, în fiecare an, Allah călăuzește pe drumul nostru un voinic care ne mulțumește, iar noi tot așa pe el! Și în fiecare an trebuie să lipsim vreme de patruzeci de zile, spre a ne duce la tatăl nostru și la mamele noastre. Iar astăzi este ziua de plecare!

Atunci spusei:

— Și, o, dulcețelor, eu am să rămân în casă, spre a-l preamări pe Allah până la întoarcerea voastră!

Ele îmi răspunseră:

— Indeplinească-ți-se dorința! Iată toate cheile de la sarai, care descuie toate ușile. Palatul acesta este casa ta a tu ești stăpânul lui. Da ferește-te să nu carecumva să deschizi ușa de aramă din fundul grădinii, că nu vei putea să ne mai vezi niciodată și vei păți o nenorocire mare. Ferește-te să nu carecumva să deschizi ușa de aramă!

După vorbele acestea, veniră toate să mă îmbrățișeze a să mă sărute una după alta, plângând și spunându-mi: Allah fie cu tine! Și se uitară la mine plângând, și plecară. Eu, atunci, o, stăpână a mea, ieșii din sală, ținând în mână cheile, și începui să cercetez saraiul, pe care până în ziua aceea nu avusesem răgazul să-l văd, atâta îmi fuseseră de înlănțuite în pat și trupul și sufletul, în brațele fetișcanelor. Și mă apucai, cu cheia dintâi, să descui cea dintâi ușă.

Când deschisei cea dintâi ușă, văzui o grădină mare, plină toată cu pomi în roadă, atâta de mari și atâta de frumoși, cât în viața mea nu mai văzusem alții la fel în lumea întreagă; niște ape în șanțuri mici udau pomii, și așa de bine, încât poamele acelor pomi erau de o mărime și de o frumusețe minunate. Mâncai din poamele acelea, mai cu seamă niște banane, niște curmale lungi ca degetele unei arăboaice de viță aleasă, niște rodii, niște mere și niște piersici. După ce sfârșii de mâncat, îi mulțumii lui Allah pentru darurile sale, și descuiai cea de a doua ușă, cu cea de a doua cheie.

După ce deschisei ușa aceea, ochii și nasul meu rămaseră vrăjite de florile ce umpleau o grădină mare, udată de niște pârâiașe. Se aflau în grădina aceea toate florile câte cresc în grădinile emirilor pământului: iasomii, zarnacadele, trandafiri, viorele, zambile, bujori, garoafe, lalele, gălbenele și toate florile din toate vremile. Când sfârșii de mirosit toate florile, culesei o iasomie și mi-o înfipsei în nas și acolo o lăsai, ca să-l sorb mireasmă; și îi mulțumii lui Allah Preaînaltul pentru podoabele sale.

Deschisei apoi cea de a treia ușă, și urechile mele rămaseră vrăjite de glasurile păsărilor de toate culorile și de toate neamurile pământului. Păsările acelea ședeau toate într-o colivie mare, făcută din nuiele de lemn de aloe și de santal; apa de băut a acelor păsări era pusă în niște străchinuțe de jad și de jasp gingaș colorat, grăunțele erau în niște ceșcuțe de aur; pământul pe jos era măturat și stropit; iar păsările îl binecuvântau pe Atoateziditorul. Ascultai glasurile acelor păsări până la apropierea nopții; și mă întorsei de acolo în seara aceea.

Dar, a doua zi ieșii degrabă și deschisei cea de a patra ușă, cu cea de a patra cheie. Și-atunci, o, stăpână a mea, văzui niște lucruri, pe care nici în vis o ființă omenească n-ar putea să le vadă vreodată. În mijlocul unei curți mari văzui o boltă iscusit zidită; bolta aceea avea niște scări de porfiră, care suiau până ajungeau la patruzeci de uși de lemn de abanos, bătute în aur și în argint. Porțile acelea, cu canaturile date la o parte, lăsau fiecare să se vadă o sală largă; și în fiecare sală se afla câte o comoară osebită, și fiecare comoară prețuia mai mult decât toată împărăția mea întreagă. Sala dintâi era ticsită cu mormane mari de mărgăritare voinice, puse în șir, și de mărgăritare mărunțele; dă cele voinice erau mai multe decât cele mărunte, și fiecare era cât un ou de porumbiță și sclipitor ca luna în strălucirea ei. Da cea de a doua sală o întrecea pe cea dintâi ca bogăție: era ticsită până sus cu diamante, rubine, safire și granate. În cea de a treia, erau numai smaralduri; în cea de a patra, calupuri de aur sadea; în cea de a cincea, dinari de aur de pe tot pământul; în cea de a șasea, argint neprihănit; în cea de a șaptea, dinari de argint de pe tot pământul. Iar celelalte săli erau ticsite cu toate nestematele din sânul pământului și al mărilor, și topaze, și turcoaze, și hiacinte, și nestemate de la Yemen, și cornaline de toate culorile, și oluri de jad, și salbe, și brățări, și brâie, și toate giuvaierurile folosite la curțile de emiri și de sultani.

Iar eu, o, stăpână a mea, îmi ridicai mâinile și privirile și îi mulțumii lui Allah Preaînaltul pentru binefacerile sale. Și urmai astfel, în fiecare zi, să deschid câte una, ori două, ori trei uși, până în cea de a patruzecea zi, și minunarea mea sporea cu fiecare zi, și nu îmi mai lamăsese decât cheia cea de pe urmă, care era cheia de la ușa de aramă. Și mă gândeam la cele patruzeci de copile, și mă simțeam în cea mai mare bucurie gândind la ele, și la dulceața purtărilor lor, și la prospețimea trupului lor, și la virtuțile lor pojarnice, și la bunurile lor cele tainice, și la rotunzimea și vânjoșia durdulețurilor lor, și la țipetele lor când îmi spuneau: „Yuh, o, ochi al meu! Yuh, o, pojarul meu!” Și îmi strigai: „Pe Allah! Noaptea noastră are să fie o noapte binecuvântată, o noapte de lapte!”

Ci Pârdalnicul mă făcea să simt cheia de la ușa aceea de aramă, care mă ispitea amarnic, și ispita fu mai tare decât mine, și descuiai ușa de aramă. Și ochii mei nu văzură nimic, și numai nasul meu simți un damf tare și neprielnic adulmecului meu, și leșinai pe clipă pe dată, și căzui dincoace de ușa care se închise. Când mă deșteptai, stăruii în hotărârea stârnită de Șeitan, și deschisei iarăși ușa și așteptai ca miasma să se facă oleacă mai puțin tare.

Atunci intrai și mă pomenii într-o sală largă, presărată toată cu șofran și luminată de două lumânări înmiresmate cu ambrăsură și cu tămâie, și de niște fanare falnice de aur și de argint pline cu ulei bine mirositor, care, arzând, scoteau mireasma aceea tare. Și, între sfeșnicele de aur și fanarele de aur, văzui un cal negru minunat, care avea o stea albă în frunte; și era pintenog la piciorul stâng și la glezna dreaptă; ieslea îi era plină cu grăunțe de susan și de orz bine dat prin ciur; adăpătoarea era umplută cu apă proaspătă în miresmată cu apă de trandafiri. Iar eu, o, stăpână a mea, cum patima mea cea mai mare erau caii frumoși, și cum eram călărețul cel mai vestit din împărăția mea, gândii că acel cal mi s-ar potrivi; și îl luai de căpăstru și îl dusei în grădină și încălecai pe el; dar el nici nu se clinti. Atunci îl lovii peste gât cu lanțul de aur. Și numaidecât, o, stăpână a mea, calul întinse două aripi mari și negre pe care nu le văzusem până în clipita aceea, necheză într-un chip înfricoșat, izbi de trei ori cu copita în pământ și zbură cu mine în văzduhuri.

Atunci, o, stăpână a mea, pământul se învârti dinaintea ochilor mei; da îmi strânsei pulpele și mă ținui ca un călăreț iscusit, și, într-un sfârșit, calul pogorî și se opri pe pleșul palatului de aramă roșie, în care îi găsisem pe cei zece flăcăi chiori. Și-atunci calul se ridică atâta de cumplit în două picioare și se scutură atâta de iute, încât mă trânti jos, apoi veni la mine și își lăsă aripa spre fața mea, și își înfipse vârful aripii în ochiul meu stâng, și mi-l prăpădi pe veci. Pe urmă zbură în văzduhuri și pieri.

Iar eu îmi pusei mâna pe ochiul pierdut și mă învârtii în lung și în lat pe terasă, văicărindu-mă și scuturându-mi mâna de durere! Și de îndată văzui că se ivesc cei zece flăcăi care, dând cu ochii de mine, îmi spuseră:

— N-ai vrut să ne asculți! Și iacătă rodul hotărârii tale de năpastă. Și nu putem să te primim între noi, întrucât suntem zece. Ci, urmând cutare și cutare drum, vei ajunge în cetatea Bagdadului, la emirul drept-credincioșilor, Harun Al-Rașid, a cărui faimă a răzbit până la noi; și soarta-ți va fi între mâinile lui.

Și plecai, și mersei zi și noapte, după ce mi-am ras barba și am pus pe mine hainele acestea de saaluk, ca să nu mai am de îndurat alte necazuri, și nu mă oprii din umblet, până ce nu mă văzui ajuns în lăcașul acesta al păcii, Bagdadul, și îi găsii pe chiorii aceștia doi, și le dădui binețe și le spusei:

— Sunt un străin.

Iar ei răspunseră:

— Și noi suntem străini.

Și iacă-așa ajunserăm tustrei în casa această binecuvântată, o, stăpână a mea! Și-așa-i cu pricina ochiului meu pierdut și cu barba mea cea rasă!

La povestea aceasta fără de seamăn, tânăra stăpână a casei îi spuse celui de al treilea saaluk:

— Hai! Mângâie-te oleacă pe creștet și du-te! Te iert.

Dar cel de al treilea saaluk răspunse:

— Nu am să mă duc, pe Allah! Decât după ce am să aud poveștile tuturor celorlalți.

Atunci copila se întoarse spre calif, spre Giafar și spre Massrur și le spuse:

— Istorisiți-mi povestea voastră!

Atunci Giafar se apropie și istorisi povestea pe care i-o spusese portăriței celei tinere, când intrase în casă. Încât, după ce auzi spusele lui Giafar, copila le spuse tuturor:

— Vă iert pe toți, și pe unii și pe alții. Da plecați cât mai iute!

Și ieșiră toți și ajunseră în uliță. Atunci califul le spuse saalicilor:

— Unde vă duceți așa, fârtaților?

Ei răspunseră:

— Nu știm unde avem să ne ducem.

Și califul le spuse:

— Veniți să vă petreceți noaptea la noi.

Și îi spuse lui Giafar:

— Ia-i la tine și adu-mi-i mâine dimineață, și vom vedea ce va fi de făcut cu ei.

Iar Giafar nu pregetă a îndeplini poruncile califului.

Apoi califul urcă în saraiul său și nu putu să guste pic de somn în noaptea aceea. Pe urmă, dimineața, se sculă și șezu în scaunul de domnie al stăpânirii lui; și porunci să intre toți capii din împărăția sa. Pe urmă, după ce toți capii împărăției veniră, se întoarse spre Giafar și îi spuse:

— Adu-mi aici cele trei copile și cele două cățele și cei trei saalici.

Și Giafar plecă îndată și îi aduse pe toți între mâinile califului; iar tinerele se acoperiră cu vălurile lor și șezură dinaintea califului.

Atunci Giafar le zise:

— Vă socotim slobode de orice datorință, întrucât, iară a ști cine suntem, și voi ne-ați iertat și ne-ați făcut binele pe care ni l-ați făcut. Și iacătă că acum vă aflați între mâinile celui de al cincilea din urmașii lui Abbas86, califul Harun Al-Rașid! Trebuie, dar, să-i povestiți numai adevărul!

Când tinerele auziră vorbele lui Giafar, care vorbea în numele emirului drept-credincioșilor, cea mai mare dintre ele păși înainte și grăi:

— O, emire al drept-credincioșilor, povestea mea este atâta de uluitoare, încât, dacă ar fi scrisă cu andrelele pe colțul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învățătură aceluia care ar citi-o cu cinstire!

În clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se ivește dimineața și, cu chibzuință, se opri din povestit.

Dar cândfu cea de a șaisprezecea noapte, urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fata cea mai mare păși înainte între mâinile emirului drept-credin-cioșilor și istorisi astfel povestea ei:

Povestea celui de al treilea saaluk