Povestea Aminei, cea de a două dintre copile

Povestea Aminei, cea de a două dintre copile

La vorbele acestea ale califului, tânăra Amina păși înainte și grăi:

O, emire al drept-credincioșilor, nu am să mai spun și eu spusele surorii mele Zobeida despre părinții noștri. Află, așadar, că, după ce tatăl nostru a murit, eu și cu sora mea cea mai mică dintre noi cinci, Fahima, ne-am dus să trăim singure cu mama noastră, în vreme ce sora mea Zobeida și celelalte două s-au dus să trăiască împreună cu mama lor la ele acasă.

La puțină vreme apoi, m-a măritat mama cu un bătrân bogat, omul cel mai bogat din cetate și de pe vremurile lui. Și-așa, un an mai târziu, soțul meu cel bătrân a murit în tihnă lui Allah și mi-a lăsat ca parte legiuită din moștenire, după pravila statorită de sunaua92 noastră, optzeci de mii de dinari de aur.

Și-așa că nu zăbovii a-mi porunci zece rochii falnice, fiecare rochie la preț de o mie de dinari. Și nu mă lipseam de nimic.

Într-o bună zi, cum ședeam lăfăindu-mă în tihnă, veni la mine o bătrână. Pe bătrâna aceea nu o mai văzusem niciodată înainte. Era îngrețoșătoare: chipu-i era hâd ca un dos bătrân; avea un nas stâlcit, niște sprâncene chelbuite, niște ochi de zamparagioaică stocită, niște dinți găunoși, năsoiul năclăit și gâtul câș. De altminteri era bine zugrăvită de poetul care spune:

Cobea bătrâna! Tartorul Eblis, De-ar întâlni-o, până și el, bietul, Fără să-i spună baba nici un pis, Numai tăcând, ar învăța, procletul, Întregu-nșelăciunilor dichis!

Ar învăța la școala ei aleasă Cum poți să treci o mie de catâri Prin pânza de păianjen cea mai deasă, De pare că le-ai face un hatâr, Și nici un fir din pânză să nu iasă.

Că-i meșteră babornița vicleană, Mai tare decât bietul Sarsailă;

Și să strecoare zerul prin sădilă, Și să dea cep la orișicare vrană, C-a prihănit o rujă de copilă, Și-a pârjolit o dalbă de codană, Și-a marghiolit amarnic la tocilă O falnică hanâmă ca o stană, Și-a-ntors-o la pojaruri de prăsilă Pe-o babă ugilită și pârvanâ.

Deci babornița aceea veni la mine și mi se temeni și îmi zise:

— O, hanâmă plină de nuri și de haruri! Am acasă o copilă orfană, iar noaptea aceasta este noaptea nunții ei. Iar eu vin să te rog – și Allah are să știe a-ți dărui răsplata și simbria pentru bunătatea ta!

— Să te îndupleci a ne cinsti, luând parte la nunta acestei sărmane copile atâta de amărâte și de necăjite, care nu are aici pe nimenea și care nu știe alt sprijin decât al lui Allah cel Preaînaltul!

La vorbele acestea, bătrâna începu să plângă și să-mi sărute picioarele. Iar eu, care habar n-aveam de toată fățăria ei, mă miluii și mă înduioșai de ea, și îi spusei:

— Ascult și mă supun!

Atunci ea îmi zise:

— Acuma am să mă duc, cu îngăduința ta; iar tu, în vremea asta, gătește-te și îmbracă-te, întrucât eu, îndeseară, am să mă întorc să te iau.

Pe urmă îmi sărută mâna și plecă.

Eu atunci mă sculai și mă dusei la hammam și mă înmiresmai; pe urmă alesei rochia cea mai frumoasă dintre cele zece rochii noi ale mele și mă îmbrăcai cu ea; pe urmă îmi pusei gherdanul cel frumos de mărgăritare scumpe, și brățările, și cerceii, și toate odoarele mele; pe urmă îmi pusei izarul cel larg de mătase albastră și de zarafir și mă încinsei peste mijloc cu brâul meu de atlaz, și îmi pusei iașmăcuțul peste obraz, după ce îmi dealungii ochii cu kohl. Și iacăt-o pe bătrână că se întoarce și îmi spune:

— O, stăpână a mea, casa s-a umplut de rudele mirelui, care sunt femeile cele mai de neam din cetate. Le-am înștiințat despre venirea ta neabătută, și ele au fost tare bucuroase, iar acuma te așteaptă cu nerăbdare toate.

Eu atunci luai cu mine câteva roabe de-ale mele, și plecarăm toate și merserăm până ce ajunserăm într-o uliță largă și bine stropită și în care zburda o adiere proaspătă. Și văzurăm o poartă mare de marmură, încununată cu o boltă sprijinită pe două sclipuri, și toată numai din alabastră, și falnică. Și prin poarta aceea văzurăm înlăuntru un sarai atâta de înalt, cât se ridica până la nori. Atunci intrarăm și, când ajunserăm la ușa saraiului, bătrâna bătu la ușă și deschise. Pășirăm înlăuntru și dădurăm mai întâi într-o sală lungă, așternută cu chilimuri și zarpale, iar din tavan spânzurau niște fanare colorate și luminate, iar de-a lungul erau puse făclii aprinse; și mai erau, atârnate pe pereți, lucruri de aur și de argint, și podoabe, și arme din metaluri scumpe. Și străbăturăm sala și ajunserăm într-o încăpere largă, atâta de minunată că ar fi zadarnic a o zugrăvi.

În mijlocul sălii, care era îmbrăcată numai în mătăsuri, se afla un crivat de alabastră, împodobit cu mărgăritare gingașe și cu pietre scumpe și acoperit cu un polog de borangic. La vederea noastră, o fată ieși dinlăuntrul patului, și fata aceea era cum e lună. Și îmi zise:

— Marhaba! Ahlan! Ua sahlan! O, sora mea, ne aduci cea mai mare cinstire de pe lume! Anastina! 93 Și ne ești o dulce alinare, și ești fala noastră!

Pe urmă, spre cinstirea mea, rosti aceste stihuri ale poetului:

De-ar fi aflat că vine-n ospeție Un oaspete atât de strălucit, Și pietrele ce-i stau la temelie Acestei case s-ar fi veselit.

Împărtășindu-și vestea între ele, Ți-ar fi ieșit în cale trâmbițași, Cu temeneli adânci și cu bezele Să-ntâmpine luminătorii-ți pași.

Și-ar fi-nâlțatpe limba lor strigare: „Ahlan! Ua sahlan! În cinstea ta, Ce strălucești în lumea muritoare Cum strălucește sus pe cer o stea!”

Pe urmă șezu jos și îmi spuse:

— O, sora mea! Trebuie să-ți mărturisesc că am un frate care te-a văzut într-o zi la o nuntă. Este un tânăr tare bine făcut, și mult mai frumos ca mine. Și, din noaptea aceea, te-a îndrăgit cu o inimă pătimașă și tare aprinsă. Și el anume i-a dat câțiva bani bătrânei, ca să vină la tine și să te aducă aici prin tertipul de care s-a slujit. Și a făcut așa, ca să se întâlnească cu tine, în casa mea; căci fratele meu nu are alt dor decât să se însoare cu tine în chiar anul acesta binecuvântat de Allah și de Trimisul său. Și nu este nici o ocară a săvârși lucrurile cele îngăduite de pravilă!

Când auzii vorbele ei, și dacă mă văzui știută și prețuită în saraiul acela, îi spusei fetișcanei:

— Ascult și mă supun!

Ea atunci se umplu de bucurie și își plesni palmele una de alta. La semnul acela, o ușă se deschise; și un tânăr frumos ca luna intră; după spusa poetului:

La o atât de-naltă frumusețe Ajunse frumusețea lui, încât Cu-adevărat e vrednic să-l răsfețe Pe cel din care a și izvorât:

E-un giuvaier spre slava celui care L-a șlefuit cu măiestrie mare!

El izbutește să întruchipeze Desăvârșirea însăși, rostul ei, Țesut din haruri și minuni alese Din care se durează sfânt temei!

Încât să nu vă pară de mirare Că-l îndrăgește lumea muritoare!

Și-această-ntreagă-a lui desăvârșire Străfulgera privirile oricui., Și se vădește până peste fire Din fiecare trăsătură-a lui.

Încât vă jur cu-adâncă-ncredințare:

Nu-i altul mai frumos ca el sub soare!

La vederea lui, inima-mi dădu brânci către el. Atunci el veni și șezu jos lângă sora lui; și numaidecât intră cadiul cu patru martori; dădură binețe și șezură; pe urmă cadiul scrise senetul de legare a mea cu acel tânăr, iar martorii își așternură pecetea94 pe senet, și plecară toți.

Atunci tânărul se apropie de mine și îmi zise:

— Fie ca noaptea noastră să fie o noapte binecuvântată!

Pe urmă spuse:

— O, stăpână a mea, tare aș vrea să-ți cer o învoială!

Eu îi spusei:

— O, stăpâne al meu, grăiește! Care-i învoiala?

Atunci el se sculă, aduse Sfânta Carte95 și îmi zise:

— Să-mi juri pe Al-Coran că niciodată nu îl vei alege pe altul decât pe mine și că niciodată nu te vei ispiti la altul!

Iar eu îi făcui jurământ pentru învoiala aceasta. El atunci se bucură până peste poate și își aruncă brațele în jurul gâtului meu, și simții dragostea lui cum mă pătrunde până în afunduri și până în toiul inimii mele!

Pe urmă roabele ne așternură de masă, iar noi mâncarăm și băurăm pe săturate. Pe urmă, venind noaptea, mă luă și se întinse cu mine pe pat; și ne petrecurăm toată noaptea sugrumându-ne în brațe unul pe altul, până dimineață.

Trăirăm în starea această vreme de o lună, în bucurie și huzur. La sfârșitul acelei luni, îi cerui soțului meu îngăduința de a mă duce la suk spre a cumpăra niște țesături. Îmi dete îngăduința. Atunci îmi pusei hainele și o luai cu mine pe bătrâna care, de-atunci, rămăsese în casa noastră, și coborâi la suk. Mă oprii la prăvălia unui tânăr negustor de mătăsuri, pe care baba mi-l tot lăudase pentru bunătatea mărfurilor lui și pe care îl cunoștea de multă vreme, precum îmi spunea ea. Pe urmă adăugă:

— Este un flăcău care, la moartea lui taică-său, a moștenit o grămadă de bani și de avuții!

Pe urmă, întorcându-se către negustor, îi spuse:

— Scoate la iveală ce ai mai bun și mai scump între toate mărfurile, întrucât târguim pentru copila această frumoasă!

Iar el zise:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă bătrâna, pe când tânărul negustor da zor să deștearnă vigurile, mi-l tot proslăvea și îmi tot scotea ochii cu vredniciile lui; iar eu îi răspunsei:

— Nu am ce face cu vredniciile lui și cu laudele pe care le tot îndrugi! Întrucât rostul nostru este să târguim de la el cele de care avem nevoie, pe urmă să ne întoarcem acasă.

După ce aleserăm marfa dorită, îi întinserăm negustorului banii cât prețuia. Dar el nu vroi să se atingă de ei, și ne spuse:

— Astăzi nu primesc de la voi nici un ban; este un dar pentru bucuria și pentru cinstea ce-mi faceți, venind în prăvălia mea!

Eu atunci îi spusei bătrânei:

— Dacă nu vrea să primească banii, dă-i marfa îndărăt!

Atunci el strigă:

— Pe Allah! Nu voi lua nimic de la voi! Este un dar de Ia mine. În schimb, îngăduie-mi, o, frumoasă copilă, un singur sărut, numai unul! Socot sărutul acesta ca de mult mai înalt preț decât toate mărfurile din prăvălia mea.

Iar bătrâna îi spuse râzând:

— O, tinere frumos, chiar că ești smintit, de socoți sărutul ca pe un lucru atâta de neprețuit!

Pe urmă îmi zise:

— O, fata mea, i-auzi ce spune tânărul negustor! Fii liniștită, nici un necaz nu ar avea cum să ți se întâmple pentru un fleac de sărut pe care ți l-ar lua, iar tu, în schimb, vei putea să alegi și să iei ce-ți place din mărfurile acestea scumpe!

Eu atunci răspunsei:

— Păi tu nu știi că sunt legată cu jurământ?

Dă ea mi-o întoarse:

— Lasă-l să te sărute, da tu să nu vorbești nimic și să nu faci nici o mișcare; într-acest chip nu vei avea să te învinuiești de nimic. Și, pe deasupra, vei lua îndărăt banii care sunt ai tăi, precum și târguielile.

Până la urmă, bătrâna tot stăruind așa a-mi îmbrobodi fapta, ajunsei să mă învoiesc a băga capu-n sac și a îngădui târgul. Drept care închisei ochii și mă acoperii cu poala izarului, pentru ca trecătorii să nu vadă ispravă. Și atunci tânărul își băgă capul sub iașmacul meu, își apropie gura de obrazul meu și mă sărută. Ci, tot atunci mă și mușcă de obraz, cu o mușcătură atâta de cumplită, încât îmi rupse carnea! Iar eu leșinai de durere și de spaimă.

Când îmi venii în fire, mă aflam pe genunchii bătrânei, care se arăta a fi tare necăjită pentru mine. Cât despre prăvălie, apoi prăvălia era închisă și tânărul negustor se făcuse nevăzut. Atunci bătrâna îmi zise:

— Preamărit fie Allah că ne-a cruțat de o nenorocire și mai rea!

Pe urmă îmi spuse:

— Acuma trebuie să ne întoarcem acasă. Da tu să te prefaci că ești cam zaifă, iar eu am să-ți aduc un leac pe care să-l pui pe mușcătură și ai să te vindeci, pe dată.

Atunci nu mai zăbovii să mă ridic și, cuprinsă toată de gânduri și de spaima urmărilor, pornii la drum până ce ajunsei acasă; iar spaima îmi sporea pe măsură ce mă apropiam. Când ajunsei acasă, intrai în odaia mea și mă prefăcui bolnavă.

Într-acestea, intră soțul meu și, îngândurat tare, mă întrebă:

— O, stăpâna mea, ce necaz ți s-a întâmplat cât ai fost plecată?

Eu îi răspunsei:

— Nu, nimic. Sunt teafără.

Atunci el se uită la mine cu luare-aminte și îmi spuse:

— Da ce este cu această rană de pe obrazul tău, chiar în locul cel mai dulce și cel mai gingaș?

Eu atunci îi spusei:

— Când, cu îngăduința ta, am ieșit astăzi ca să cumpăr mătăsurile acelea, o cămilă, care era încărcată cu niște trunchiuri de lemn, m-a înghesuit pe o uliță prea îngustă și mi-a rupt iașmacul și m-a lovit la obraz, precum vezi. Uf, ulițele astea strâmte din Bagdad!

El atunci se umplu de mânie și îmi spuse:

— Chiar mâine am să mă duc la valiu și am să pun plângere împotriva cămilarilor și a tăietorilor de lemne, iar valiul să-i spânzure pe toți până la unul!

Atunci eu, plină de milă, îi spusei:

— Pe Allah te juruiesc! Nu-ți lua în spate păcatele altuia! Și-apoi nu e decât din vina mea, întrucât am încălecat pe un măgar care s-a apucat să zvârle din picioare și să zburde, iar eu am căzut de pe el, și, din întâmplare, o bucată de lemn s-a nimerit acolo și mi-a julit fața și mi-a rănit așa obrazul!

Atunci el strigă:

— Mâine am să mă duc la Giafar Al-Barmaki și am să-i povestesc istoria asta, iar el are să-i omoare pe toți măgărarii din cetate!

Eu atunci strigai:

— Tu chiar vrei să omori toată lumea din pricina mea? Află, dar, că toate astea nu mi s-au întâmplat decât din voia lui Allah și după Ursita pe care o diriguiește el!

La vorbele acestea, soțul meu nu mai putu să-și stăpânească mânia și strigă:

— O, fătarnico! Destul cu minciuna! Ai să înduri osânda nelegiuirii tale!

Și mă potopi cu vorbele cele mai rele, și izbi cu piciorul în pământ, și, chemând, strigă cu glas tare; atunci ușa se deschise și șapte arapi cumpliți intrară și mă aruncară în mijlocul curții casei. Atunci, soțul meu îi porunci unuia dintre arapi să mă țină de umeri și să șadă pe mine; și altui arap îi porunci să șadă pe genunchii mei și să mă țină de picioare. Apoi un al treilea arap veni cu o spadă în mână și zise:

— O, stăpâne al meu, am s-o izbesc cu spada și am s-o despic în două!

Iar alt arap adăugă:

— Și fiecare dintre noi are să taie un hartan din carnea ei și are să-l arunce hrană peștilor din apa râului Dejla96! Întrucât așa se cade să fie osânda oricărui ins care își încalcă jurământul și legământul!

Și, spre a-și întemeia spusele, rosti stihurile acestea:

Dacă aș dovedi vreodată că și un altul se răsfață Cu-aceea care îmi desfată și inimă, și gând, și viață, S-ar răscula întregu-mi suflet gemând ca-ntr-un cutremur mare.

S-ar smulge din iubirea oarbă., care-l târăște la pierzare.

Și sufletului meu i-aș spune: „O, suflete al meu, mai bine Să mori, decât să-ți duci amarul bătut de chin și de rușine!

Căci nu e chip să guști vreodată, vai, nici un strop de fericire, Când e să-mparți cu-oricine altul ceea ce s-a numit iubire!”

Atunci soțul meu îi spuse arapului care ținea spadă

— O, vrednice Saad, lovește-o pe fățarnica asta!

Și Saad ridică spadă! Iar soțul meu îmi zise:

— Tu, acuma, rostește-ți cu glas tare mărturisirea de credință. Pe urmă adu-ți aminte oleacă de toate lucrurile și hainele și bunurile care sunt ale tale, și fă-ți adiata: întrucât ți s-a isprăvit viața! Atunci eu îi spusei:

— O, slujitorule al lui Allah Preabunul! Dă-mi numai răgazul de a-mi face mărturisirea de credință și adiata!

Pe urmă îmi ridicai fruntea spre cer, mi-o coborâi spre mine și începui să mă cercetez și să cuget la starea ticăloasă și păcătoasă în care mă aflam și mă podidiră lacrimile, și plânsei, și rostii stihurile acestea:

Și mi-ai aprins în suflet jarul, dar tu rămâi mereu ca gheața;

Mi-ai pus să stea de veghe ochii-mi de seara până dimineața;

Și tu îți uiți apoi de mine și-ntorci în altă parte fața.

Iar eu în inima-mi și-n ochii-mi te-am așezat cum se cuvine, Încât cum oare să te uite sărmana inimă din mine, Sau ochii mei să înceteze de a mai plânge după tine?

Și mi-ai jurat statornicie de-a pururi și neclătinată;

Iar cana mi-ai înrobit în lanțuri întreaga inimă curată, Ți-ai și schimbat cu grabă gândul pe care mi-l jurai odată!

Și-acuma nici nu vrei să-i dărui măcar atât: un strop de milă, Acestei inimi pentru care doar ură mai păstrezi și silă!

În jalea care mă omoară, mânia-ți neagră mă împilă!

Așadar te-ai născut pe lume doar să mă duci întru pierzare, Doar să-mi stârnești nenorocirea și cumpăna aceasta mare, Sfârșitul tinereții mele, osândă fără de iertare? -

Prieteni, pe Allah vă jurui! Ah, când va fi să nu mai fiu, Când în mormântul trist veți pune întunecatul meu sicriu, Să-mi scriți pe piatra veșniciei cuvinte cum nu se mai scriu, Aici e-o mare vinovată: Prea a iubit!” Și trecătorul, Îndurerat, cel care știe ce este dragostea și dorul, Cu milă va privi mormântul atoatele-dezlegâtorul.

Și, sfârșind stihurile, plânsei iarăși. Când auzi stihurile mele și când îmi văzu lacrimile, soțul meu se mânie și se îndârji și mai rău, și îmi spuse stihurile acestea:

Dacă am părăsit-o pe cea care Inima mea cu patimă-o iubea, Nu am făcut-o nici din nepăsare Și nici din neiubire pentru ea.

A săvârșit însă-o greșeală mare, Și-acea greșeală nu i-o pot ierta:

A vrut și-un alt părtaș la desfătare, La dragostea ce-mi prinse inima, Când inima mea sângeră și moare, Și mințile-mi se-aprind de-o ură grea, Și-n mine nu-i nimic să fie-n stare Să ia părtaș lângă iubirea sa!

Când sfârși stihurile, eu începui să plâng iar, spre a-l înduioșa, și îmi zisei în sinea mea: „Am să mă prefac supusă și umilă. Și am să-mi îndulcesc vorbele. Și poate că așa are să mă ierte de la moarte, măcar de mi-ar și lua toate bogățiile pe care le am!” Și începui să mă rog de el și îi spusei cu duioșie stihurile acestea:

Dacă ești drept, pe drept îți jur: Prefiri Nedrepte gânduri, când m-arunci în scrum!

Știu: cel întunecat de amăgiri Nu are cum să fie drept nicicum!

Povară grea a unei mari iubiri Mi-ai pus-o-n spate, ca s-o port oricum, Când eu purtam pe umerii-mi subțiri De-abia cămașa ca un văl de fum.

Și totuși nu de moartea mea mă mir, Mă mir că la sfârșitu-acestui drum, În ceasul negru-al negrei despărțiri, Te mai doresc cu patimă și-acum!

Când isprăvii stihurile, plânsei iar. Atunci el mă măsură cu privirile și mă îmbrânci cât colo, și mă ocărî amarnic, și rosti stihurile acestea:

Nu dragostea mea o aveai în minte, Altă iubire ți se năzărea!

Te-ai lepădat de patima-mi fierbinte Și-ai tremurat de dorul altcuiva.

Acum și eu mă rup de lângă tine, Cum ai fiăcut tu și cum ai mânjit Iubirea mea! Să-nduri amaruri pline De ceea ce și tu mi-ai dăruit!

Și pentru că la altul ai visat, Și eu acum la alta voi visa.

Vei dobândi ceea ce-ai căutat -

Numai din vina ta, nu dintr-a mea!

Și, după ce încheie stihurile acestea, îl strigă pe arap și îi zise:

— Despic-o în două jumătăți! De-acum ea nu mai înseamnă nimic pentru noi!

Când arapul păși spre mine, fusei încredințată de moartea mea și îmi pierdui nădejdea de viață, și nu mă mai gândeam decât să-mi las soarta în seama lui Allah Preaînaltul. Și, chiar în clipita aceea, o văzui pe bătrână că intră și se aruncă la picioarele soțului meu și începu să i le sărute, și îi spuse:

— O, copilul meu, te juruiesc, eu, doica ta, în numele îngrijirilor ce ți-am dat, s-o ierți pe copila aceasta, că n-a săvârșit o greșeală pentru care să i se cuvină atare osândă! Și-apoi ești tânăr, și mi-e frică să nu care cumva blestemul ei să se întoarcă asupră-ți!

După care bătrâna începu să plângă, și urmă a-l împresura cu multele-i rugăciuni, spre a-l îndupleca, până ce el spuse:

— Bine, pentru tine îi dau iertarea! Da tot trebuie să-i las un semn, care să i se vadă pe trup toată viața ei!

După vorbele acestea, dete porunci arapilor, care, numaidecât, mă și despuiară de hainele de pe mine și mă lăsară goală-goluță. Atunci luă chiar el o nuia mlă dioasă de gutui, și cășună pe mine, și se porni să mă vergeluiască pe tot trupul, da mai cu seamă pe spinare, pe piept și pe șolduri, și-atâta de năprasnic, și-atâta de tare și cu atâta mânie, încât îmi pierdui de știre, după ce îmi pierdusem orice nădejde de a mai scăpa cu zile de sub niște lovituri ca acelea. Încetă atunci să mai dea în mine și plecă, lăsându-mă lată la pământ și poruncindu-le robilor să mă părăsească în starea aceea, până noaptea, pentru ca apoi, sub ocrotirea întunericului, să mă care la casa mea de mai înainte și să mă lepede acolo ca pe un stârv. Iar robii așa făcură, și mă aruncară în casa mea de mai înainte, după porunca stăpânului lor.

Îmi venii în simțiri, șezui multă vreme fără a putea să mă mișc din pricina vânătăilor; pe urmă mii doftoricii cu felurite leacuri și, încet, încet, mă zviduii, dar semnele loviturilor și ale rănilor rămaseră pe mâinile, pe picioarele și pe pielea mea, de parcă aș fi fost bătută cu gârbacele și cu bicele! Iar voi ați văzut acele semne.

Când, după patru luni de îngrijire, mă vindecai, vrusei să mă duc să arunc o privire spre saraiul în care îndurasem silnicia; dar saraiul era năruit pe de-a-ntregul, și el și ulița pe care fusese, de la un capăt până la celălalt;

În locul tuturor acelor minunății, nu mai erau decât niște grămezi de gunoaie strânse din scursorile cetății Și, în pofida tuturor căutărilor mele, nu izbutii să ajung, a dobândi vreo știre despre soțul meu.

Și-atunci mă întorsei lângă sora mea cea mai miciă, Fahima, care era încă tot fată fecioară; și amândouă ne duserăm s-o vedem pe sora noastră după tată, Zobeida, chiar aceea care ți-a istorisit povestea ei cu cele două surori ale sale preschimbate în cățele. Și, după temenelile și urările îndătinate, îmi istorisi povestea ei, iar eu îi istorisii povestea mea. Și-atunci sora mea Zobeida îmi spuse:

— O, sora mea, nimeni pe lumea aceasta nu este ocolit de năpastele soartei! Ci, slavă lui Allah! Încă mai suntem amândouă în viață! Să rămânem, așadar, de aci înainte laolaltă. Și mai cu seamă niciodată să nu ni se mai pomenească vorba de căsătorie, și să ne silim a ne rupe până și de amintirea ei!

Și rămase cu noi și sora noastră mai mică, Fahima. Și ea-i cea care îndeplinește în casa noastră slujba zaherlâcului, și cea care coboară în suk să facă târguielile în fiecare zi și să ne cumpere toate cele trebuitoare; eu am sarcina de a deschide ușa dinaintea celor ce bat și de a-i primi pe oaspeții noștri; pe când sora noastră cea mare, Zobeida, este cea care orânduiește lucrurile casei.

Și nu încetarăm a trăi astfel, tare mulțumite fără bărbați, până în ziua când sora noastră Fahima ni-l aduse pe hamalul încărcat cu o grămadă de lucruri și pe care noi îl poftirăm să se odihnească la noi o clipită. Și-atunci intrară și cei trei saalici, care ne istorisiră povestea lor; și apoi și voi ceștilalți, în chip de trei negustori. Iar tu știi ceea ce s-a petrecut și cum am fost aduse între mâinile tale, o, emire al drept-credincioșilor!

Și-asta-i povestea mea!

Atunci califul rămase până peste măsură de minunat, și…

Și, în clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se ivește dimineața și, cuminte, își curmă povestitul.

Dar când fu cea de a optsprezecea noapte, Șeherezada urmă cu vorbele acestea:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că la povestirea celor două copile, Zobeida și Amina, care erau acolo cu sora lor cea mică, Fahima, și cu cele două cățele negre, și cu cei trei saalici, califul Harun Al-Rașid rămase până peste măsură de minunat, și porunci ca acele două istorisiri, precum și cele ale celor trei saalici, să fie scrise de către calemgiii de la calemuri cu scriere cât mai frumoasă și mai bine îngrijită, și apoi scrierile acelea să fie rânduite în dulapurile sale.

Apoi îi spuse copilandrei Zobeida:

— O, hanâmă plină de slavă, nu mai ai nici o știre de la efrita care le-a vrăjit pe cele două surori ale tale, dându-le chipul celor două cățele de aici?

Iar Zobeida răspunse:

— Emire al drept-credincioșilor, aș putea să dau de ea, întrucât mi-a dăruit o șuviță din părul ei și mi-a spus: „când vei avea nevoie de mine, să aprinzi unul dintre aceste fire de păr, și eu am să mă ivesc pe dată, din orice loc, cât de departe s-ar putea să fiu, de-aș fi chiar și dincolo de muntele Kaf!”

Atunci califul îi zise:

— O! Dă-mi firele acelea de păr!

Și Zobeida îi înmână șuvița; iar califul luă un fir de păr și îi dete foc. Și nici nu apucă să se simtă bine mirosul de păr ars, că se și dezlănțui o zdruncinătură în toi saraiul și o scuturătură năprasnică; și deodată ginna se și ivi, în chip de copilă bogat înveșmântată. Întrucât era musulmană, nu pregetă a-i spune califului:

— Pacea să fie cu tine, o, clironom al lui Allah!

Și califul îi răspunse:

— Și asupră-ți coboare pacea, milă și îndurările lui Allah!

Atunci ea îi spuse:

— Află, o, emire al drept-credincioșilor, că această copilă, care m-a făcut să mă ivesc la dorința ta, mi-a făcut un mare bine și a semănat în mine semințe care au încolțit! Încât, orice aș face pentru ea, tot nu aș putea vreodată să-i răsplătesc îndeajuns binele ce mi l-a făcut. Cât despre surorile ei, le-am preschimbat în cățele; și dacă nu le-am dat morții, n-am făcut-o decât ca să nu-i pricinuiesc surorii lor o prea mare mâhnire. Acuma, dacă tu, o, emire al drept-credincioșilor, le vrei izbăvirea, am să le izbăvesc, din prețuire față de tine și față de sora lor! Și, de altminteri, nu uit nicidecum că sunt musulmană!

Atunci califul îi spuse:

— Hotărât! Doresc să le izbăvești! După aceea avem să cercetăm necazul tinerei femei, cea cu trupul învinețit de lovituri; și, dacă chiar ni se va adeveri povestea ei, o voi lua sub ocrotirea mea și am s-o răzbun asupra aceluia care a osândit-o atâta de nedrept!

Atunci efrita spuse:

— Emire al drept-credincioșilor, eu, într-o clipită, am să ți-l arăt pe acela care a schingiuit-o așa pe tânăra Amina, și care a oropsit-o și i-a luat toate bunurile! Întrucât să știi limpede că acela îți este cel mai apropiat dintre oameni!

Pe urmă efrita luă o ceașcă de apă și rosti asupra ei niște descântece; pe urmă stropi cu apă cele două cățele și le zise:

— Intorceți-vă pe dată la chipul vostru cel omenesc de mai înainte!

Și în chiar clipita aceea, cele două cățele se preschimbară în două fetișcane frumoase, ce făceau cinste celor ce le-au zămislit!

Pe urmă ginna se întoarse spre calif și îi zise:

— Făptuitorul acelei negre silnicii asupra tinerei Amina este chiar fiul tău El-Amin97. Și îi istorisi povestea, pe care califul putu astfel s-o măsoare și prin gura unei alte făpturi, nu numai omenească, ci o ginnă!

Atunci califul rămase tare uluit, da trase încheierea:

— Mărire lui Allah, pentru slobozirea acestor două cățele prin mijlocirea mea!

Pe urmă porunci să vină fiul său El-Amin dinaintea sa și îi ceru lămuriri; iar El-Amin îi răspunse, povestindu-i adevărul. Atunci califul porunci să se adune cadiii și martorii, în chiar sala în care se aflau cei trei saalici și cele trei fetișcane și cele două surori ale lor care fuseseră vrăjite.

Și atunci, cu cadiii și cu martorii de față, îl însură iar pe fiul său El-Amin cu tânăra Amina; apoi o mărită pe tânăra Zobeida cu cel dintâi saaluk, fiu de sultan; le mărită apoi pe celelalte două tinere femei cu ceilalți doi saalici, fii de sultani; iar pentru el însuși porunci să se întocmească senetul său de căsătorie cu cea mai mică dintre cele cinci surori, fecioara Fahima, târguitoarea cea gingașă și dulce!

Și porunci să se ridice câte un sarai pentru fiecare pereche și le dărui tuturor bogății mari, ca să poată trăi mulțumiți. Iar el însuși, de cum se lăsă noaptea, zori a se duce să se culce în brațele tinerei Fahima, cu care își petrecu tare desfătat noaptea aceea!

Și, adăugă Șeherezada vorbindu-i sultanului Șahriar, nu carecumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi mai de mirare decât cea care va să urmeze!