POVESTEA CU FEMEIA CĂSĂPITĂ, CU CELE TREI MERE ȘI CU ARAPUL RIHAN

POVESTEA CU FEMEIA CĂSĂPITĂ, CU CELE TREI MERE ȘI CU ARAPUL RIHAN

Șeherezada spuse:

Într-o noapte, califul Harun Al-Rașid îi spuse lui Giafar Al-Barmaki:

— Hai să coborâm în noaptea aceasta în cetate, ca să cercetăm faptele dregătorilor și ale valiilor. Și am un gând bine statornicit de a-i scoate din slujbe pe toți cei împotriva cărora mi se va aduce vreo jalbă!

Și Giafar răspunse:

— Ascult și mă supun!

Iar califul și Giafar și Massrur spătarul se străvestiră și coborâră și porniră să bată în lung și în lat ulițele Bagdadului, până ce, trecând pe o uliță, văzură un moșneag tare bătrân, care purta pe cap un năvod de pescuit și un zimbil și care ținea în mână un băț; și moșneagul pășea încetișor, îngânând stihurile acestea:

Ei spun: „Ești luminat la minte! Cu ce știi tu, dintotdeauna Ești o lumină printre oameni, cum e în toiul nopții luna!”

Și le răspund: „Cu-asemeni vorbe vă faceți viața otrăvită:

Că-i numai fum ce știe omul, știința țoața-i la Ursită!

Că eu, cu toată învățătura, cu maldărele de hârțoage, Cu cărțile-adunate-n vrafuri și însemnate cu zăloage, Cu călimărurile pline de preacinstita mea cerneală, Când e să socotesc Ursita., n-ajung la nici o socoteală!

Iar cela care s-ar încrede și-ar pune rămășag pe mine, Ar pierde-ntreg zălogul, bietul, și-ar da obrazul pe rușine.

Că mai de-amar și de ocară ca sărăcia alta nu-i -

Starea săracului, și pâinea, și însăși toată viața lui!

Cât ține vară tot trudește! Când vine iarna – alt amar:

Nu are să se încălzească decât cenușă-n cenușar!

De se oprește-n drum vreodată, sar câinii lumii toți la el.

Osânda-i viața lui amară. E altu-n lume mai mișel?

Și de s-ar apuca să-și țipe durerea neagră care-l frânge, Și să-și arate sărăcia, ce om de pe pământ l-ar plânge?

Uf, dacă-atâta de amarnic e traiul omului sărac.

Să nu te miri că lui, sărmanul, mormântul i se pare drag!

Auzindu-i zghierbele jeluite, califul îi spuse lui Giafar:

— Stihurile și înfățișarea acestui sărman dovedesc o mare sărăcie.

Pe urmă se duse la moșneag și îi zise:

— O, șeicule, care îți este meseria?

El răspunse:

— O, stăpâne al meu, este pescăritul! Și-s tare sărac! Și am și-o casă grea! Și de la nămiezi până acuma am tot trudit, și Allah nu m-a miluit nici baremi cu pâinea cu care să-mi hrănesc copilașii! Încât sunt scârbit și de mine, și de viață, și nu-mi mai râvnesc decât moartea!

Atunci califul îi zise:

— Vrei să te întorci cu noi îndărăt la apa râului și, în numele meu, să-ți arunci de pe mal năvodul în Tigru, spre a-mi încerca și eu norocul? Și orice vei trage afară din apă am să-ți cumpăr și am să-ți plătesc cu o sută de dinari.

Iar moșul se bucură la aceste vorbe și răspunse:

— Primesc târgul și îl iau asupra capului meu!

Și pescarul se întoarse cu el la Tigru și își aruncă în apă năvodul și așteptă; pe urmă trase sfoara năvodului și năvodul ieși afară. Și pescarul cel bătrân găsi în năvod o ladă ferecată, tare grea de ridicat. Și califul la fel, după ce încercă, o găsi tare grea. Și nu zăbovi a-i da cei o sută de dinari pescarului, care plecă împăcat.

Atunci Giafar și Massrur luară lada în spinare și o cărară până la sarai. Și califul porunci să se aprindă luminile, iar Giafar și Massrur puseră mâna pe ladă și o sparseră. Înlăuntrul găsiră un coș mare, întocmit din foi de palmier, cusut cu lână roșie; tăiară firul de lână și văzură în coș un chilim; ridicară chilimul și, dedesubt, văzură un izar alb femeiesc; ridicară izarul și, sub izar, văzură o femeie tânără, albă ca argintul străcurat, tăiată și făcută bucăți.

La priveliștea aceea, califul lăsă lacrimile să-i curgă pe obraji; pe urmă se întoarse plin de mânie către Giafar și strigă:

— A, câine de vizir! Iacătă că acuma, sub stăpânirea mea, se săvârșesc omoruri, și ucișii sunt aruncați în apă! Și sângele lor are să cadă asupra mea la Ziua Judecății, și are să atârne greu pe sufletul meu! Or, pe Allah! Se cere să-l osândesc amarnic pe ucigaș și să-l omor. Iar în ce te privește, o, Giafar, mă jur pe adevărul obârșiei mele celei drepte din califii Bani-Abbas că, de nu mi-l vei aduce dinainte pe ucigașul acestei femei, pe care vreau s-o răzbun, am să pun să fiți răstigniți pe cruce, la ușa saraiului meu și tu și cei patruzeci de Baramka98, verii tăi!

Și califul clocotea de mânie; iar Giafar îi zise:

— Îngăduie-mi un răspas de trei zile!

El răspunse:

— Ți-l îngădui.

Giafar atunci plecă de la sarai și, negru de amărât, mergea prin cetate și își zicea în sineși: „Cum aș putea să-l aflu vreodată pe cel care a omorât-o pe femeia aceea tânără și unde să dau de el spre a-l aduce dinaintea califului? Pe de altă parte, dacă i-aș aduce pe un altul ca drept ucigaș, pentru ca acest altul să moară în locu-i, fapta mi-ar apăsa sufletul. Încât nu mai știu ce să fac.”

Și Giafar ajunse astfel la el acasă și șezu acolo cele trei zile de răgaz, cuprins de deznădejde. Iar în cea de a patra zi, califul trimise după el. Iar când Giafar se înfățișă între mâinile califului, califul îl întrebă:

— Unde este cel care a măcelărit-o pe femeie?

Giafar răspunse:

— Nu pot eu să ghicesc ceea ce nu se vede și nu se arată, ca să-l aflu pe ucigaș în inima unei cetăți întregi?

Atunci califul fu cuprins de o mânie rea și porunci răstignirea pe cruce a lui Giafar la ușa saraiului, și le porunci pristavilor să pristăvească știrea în toată cetatea și în împrejurimi, cu strigarea:

— Oricine va vroi să ia seama la priveliștea răstignirii lui Giafar Al-Barmaki, vizirul califului, și la răstignirea celor patruzeci de Baramka, rudele lui, la ușa saraiului, nu are decât să vie și să ia seama la priveliște.

Și toți locuitorii Bagdadului ieșiră de pe toate ulițele, spre a fi de față la răstignirea lui Giafar și a neamurilor lui; dar nimeni nu știa pricina osândirii; și toată lumea era mohorâtă și se jeluia, întrucât Giafar și toți Baramka erau îndrăgiți pentru facerile lor de bine și pentru dărnicia lor.

După ce stâlpii răstignirii fură ridicați, osândiții fură aduși dedesubt și se aștepta încuviințarea califului pentru îndeplinirea osândei. Deodată, în vreme ce toți locuitorii plângeau, un bărbat tânăr și frumos, îmbrăcat fercheș, se strecură repede prin mulțime și ajunse între mâinile lui Giafar și îi zise:

— Să ți se dea slobozirea, o, stăpâne și doamne fără de asemuire, o, tu, adăpost al sărmanilor! Că eu sunt acela care a omorât-o pe femeia tăiată în bucăți și cel care a pus-o în lada pe care ați pescuit-o din Tigru! Omoară-mă, așadar, în schimbul ei și întoarce asupra mea răzbunul!

Când auzi vorbele tânărului, Giafar se bucură pentru sine, da se întunecă rău pentru bărbatul cel tânăr. Începu dar să-i ceară lămuriri mai amănunțite, când deodată un preacinstit moșneag împinse mulțimea la o parte și veni grabnic spre Giafar și spre tânăr, se temeni dinaintea lor și le spuse:

— O, vizirule, nu da pic de crezare spuselor acestui tânăr, întrucât nu este nici un alt ucigaș al tinerei femei decât numai eu! Și numai asupra mea se cade s-o răzbuni!

Da tânărul zise:

— O, vizirule, șeicul acesta bătrân bate câmpii și habar nu are ce trăncănește. Îți spun încă o dată că eu am omorât-o! Așa că numai eu se cuvine să fiu osândit!

Atunci șeicul zise:

— O, copilul meu! Tu ești încă tânăr și se cade să-ți fie dragă viața! Pe când eu sunt bătrân și sătul de lumea asta. Și voi sluji ca preț de ispășire pentru tine, pentru vizir și pentru neamurile lui. Așa că mărturisesc că eu sunt ucigașul. Și asupra mea se cuvine să cadă răzbunul.

Atunci Giafar, cu învoirea căpeteniei străjilor, îi luă pe tânăr și pe moșneag și se duse cu ei la calif și spuse:

— Emire al drept-credincioșilor, iacătă-l dinaintea ta pe ucigașul tinerei femei!

Și califul întrebă:

— Unde este?

Giafar spuse:

— Tânărul acesta mărturisește și stăruiește că el este ucigașul; dar moșneagul acesta tăgăduiește lucrul și mărturisește la rându-i că el și numai el este ucigașul.

Atunci califul se uită și la șeic, și la tânăr, și îi întrebă:

— Care dintre voi doi a omorât-o pe femeie?

Tânărul răspunse:

— Eu!

Iar șeicul zise:

— Nu! Numai eu!

Atunci califul, fără să-l cerc

cerceteze mai mult, îi spuse lui Giafar:

— Ia-i pe amândoi și răstignește-i!

Și Giafar se împotrivi:

— Dacă nu este decât numai un ucigaș, osândirea celui de al doilea ar fi o nedreptate mare!

Atunci tânărul strigă:

— Mă jur pe Acela carele a suit cerurile în tăria la care se află și carele a așternut pământul la adâncimea la care este, că numai eu am omorât-o pe femeie! Și iacătă dovezile!

Și-atunci tânărul le zugrăvi întocmai cum arăta lada găsită și pe care nu o știau decât califul, Giafar și Massrur. Încât califul fu încredințat de vinovăția tânărului și rămase nedumerit până peste poate și îi zise tânărului:

— Și pentru ce omorul acesta? Și pentru ce mărturia aceasta din parte-ți, fără a fi fost silit cu nici o siluire? Și cum se face de ceri așa să fii osândit, ca pedeapsă?!

Atunci tânărul spuse:

— Află, o, emire al drept-credincioșilor, că tânăra femeie era soția mea, fiica acestui șeic bătrân, care este socrul meu. M-am însurat cu ea pe când era tânără de tot și fecioară. Așa că Allah mi-a dăruit de la ea trei copii de parte bărbătească. Iar ea mă avea drag mai departe și mă slujea; iar eu niciodată nu am băgat de seamă la ea nimica nemulțumitor.

Dar, la începutul lunii de-acum, a căzut bolnavă rău; și eu numaidecât am trimis după hakimii cei mai învățați, care nu zăboviră s-o vindece în curând, cu îngăduința lui Allah! Iar eu, întrucât de când cu boala ei nu mă mai culcasem cu ea și întrucât mi se făcuse dor de ea în ceasul acela, vrusei mai întâi s-o pun să se îmbăieze. Și ea îmi zise:

— Până a intra la hammam, am o poftă pe care vreau să mi-o împlinesc.

Iar eu o întrebai:

— Și care-i pofta aceea?

Ea îmi răspunse:

— Mi-e poftă să miros un măr și să mușc din el o dată.

Iar eu plecai în cetate ca să cumpăr mărul, de-ar fi fost să dau pe el și preț de un dinar de aur! Și căutai pe la toți negustorii de fructe; da nu aveau mere deloc! Și mă întorsei plin de ciudă acasă, și nu mai cutezai să dau ochii cu soția mea, și îmi trecui noaptea toată gândind pe ce cale să fac rost de un măr. A doua zi, de cu zori, ieșii din casă și mă îndreptai către grădini și mă apucai să le cercetez una câte una și pom cu pom, fără de izbândă. Da întâlnii în calea mea un pândar de grădină, un om vârstnic, și-i cerui sfat unde să caut mere. El îmi spuse:

— Copilul meu, acesta-i un lucru tare greu de găsit, pe temeiul limpede că acuma nu se găsesc nicăierea, fără doară poate că la Bassra, în livada căpeteniei drept-credincioșilor. Da și acolo e tare anevoie de-a le căpăta, întrucât pândarul păstrează merele cu grijă pentru folosința califului.

Eu atunci mă întorsei la soția mea și îi povestii cum stă treaba; da dragostea ce-o aveam pentru ea mă îmboldi să mă gătesc pe dată de drum. Și plecai, și îmi trebuiră cincisprezece zile în șir, zi și noapte, spre a ajunge la Bassra și a mă întoarce, dar norocul mă ajută, și mă întorsei la soția mea aducând trei mere, cumpărate de la străjerul livezii din Bassra, pe preț de trei dinari.

Intrai, așadar, tare bucuros și îi întinsei cele trei mere soției mele; și ea, la vederea lor, nu arătă nici un fel de semn de mulțumire, și le aruncă lângă ea cu nepăsare. Văzui însă că, în vremea cât lipsisem, fierbințeala o cuprinsese iarăși și o ținea așa mereu; iar soția mea mai zăcu bolnavă alte zece zile, de-a lungul cărora nu o lăsai singură o clipită. Da, din mila lui Allah, după acest răstimp își dobândi iar sănătatea; și atunci putui să ies și să mă duc la prăvălia mea; și începui iarăși să vând și să cumpăr.

Or, pe când stăm eu așa în prăvălie, pe la prânz văzui că trece prin dreptul meu un arap, care ținea în mână un măr cu care se juca. Atunci îl întrebai:

— Hei, prietene, ia spune-mi, de unde ai izbutit să iei mărul acela, ca să mă duc și eu să cumpăr!

La vorbele mele, arapul se porni pe râs și spuse:

— L-am luat de la ibovnica mea! Am fost pe la ea s-o mai văd, că trecuse oleacă de vreme de când n-o mai văzusem, și am găsit-o cam zaifă, iar lângă ea zăceau trei mere; și, când am întrebat-o, mi-a spus: „Ia închipuie-ți, o, iubițelule, că prăpăditul ăla de soț încornorat pe care îl am s-a dus la Bassra anume ca să mi le cumpere, și le-a cumpărat pe trei dinari de aur!” Pe urmă mi-a dai mărul ăsta pe care îl am în mână.

La vorbele arapului, o, emire al drept-credincioșilor, ochii mei văzură lumea în negru; și închisei pe dată prăvălia și mă întorsei acasă, după ce pe drum îmi pierdui toată judecata, sub potopul clocotit al mâniei. Și mă uitai pe pat, și chiar că nu mai văzui deloc mărul cel de al treilea și-i spusei atunci soției mele:

— Da unde este cel de al treilea măr?

Ea îmi răspunse:

— Habar n-am și nu știu nimica de el.

În felul acesta mi se adevereau spusele arapului. Atunci mă repezii la ea cu un cuțit în mână, îmi pusei genunchii pe pântecele ei și o tăiai în bucăți cu cuțitul; așa îi tăiai capul și mădularele, pe urmă pusei totul în coș, cu grabă mare, pe urmă o învelii cu izarul și cu chilimul și o așezai în lada pe care o încuiai. Încărcai lada pe catârca mea și plecai numaidecât s-o arunc în Tigru, și toate astea le făcui cu chiar mâinile mele!

Așa că, o, stăpâne al drept-credincioșilor, mă rog vouă fierbinte să-mi dați degrabă moartea ca osândă pentru nelegiuirea mea, pe care o voi ispăși în felul acesta, întrucât tare mi-e frică să dau seama de ea în Ziua de Apoi!

O aruncai, așadar, în Tigru, fără să fi fost văzut de nimeni, și mă întorsei acasă. Și îl găsii pe fiul meu cel mare plângând; și, măcar că eram încredințat că nu știa nimic de moartea maicii lui, tot îl întrebai:

— De ce plângi?

El îmi răspunse:

— Plâng că am luat un măr din merele pe care le avea mama, și când am coborât în uliță ca să mă joc cu frații mei, am văzut un arap mare care a trecut pe lângă mine și mi-a smuls mărul din mâini și mi-a zis: „De unde a ajuns aici mărul ăsta?” Eu i-am răspuns: „L-a adus tatăl meu, care s-a dus și l-a cumpărat pentru mama, cu altele două la fel, târguite la Bassra pe trei dinari.” Cu toate spusele mele, arapul nu mi-a dat îndărăt mărul, m-a lovit și a plecat cu el! Iar mie acuma mi-e frică de mama să nu mă bată din pricina mărului!

La vorbele copilului, pricepui că arapul născocise niște scorneli ticăloase pe seama fiicei socrului meu, și că eu astfel o omorâsem nevinovată!

Atunci începui să vărs potop de lacrimi, pe urmă văzui că vine socrul meu, preacinstitul șeic, care se află aici cu mine. Și îi istorisii povestea cea jalnică. El atunci șezu jos lângă mine și începu să plângă. Și nu ne mai oprirăm din plâns amândoi, până la miez de noapte. Și puserăm să se țină slujbele de înmormântare vreme de cinci zile. Și, de altminteri, până astăzi jelim întruna moartea aceea.

Mă juruiesc, așadar, ție, o, emire al drept-credincioșilor, pe sfânta pomenire a strămoșilor tăi, să grăbești răstignirea mea și să abați asupră-mi osândele, spre a răzbuna omorul!

La istorisirea aceasta, califul se umplu de uimire și strigă:

— Pe Allah! Nu vreau să-l omor decât pe ticălosul de arap! …

Și, în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, tăcu.

Dar când fu cea de a nouăsprezecea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept-credincioșilor a jurat că nu are să-l omoare decât pe arap, dat fiind că tânărul soț era de iertat. Pe urmă califul se întoarse spre Giafar și îi spuse:

— Adu-l dinaintea mea pe acel arap mișel, care a fost pricina năprasnei! Și, dacă nu vei izbuti să mi-l găsești, am să te dau morții pe tine în locul lui!

Iar Giafar plecă plângând și zicându-și: „De unde să pot eu să i-l aduc dinainte? Așa precum numai din întâmplare se nimerește să cadă un ulcior și să nu se spargă, tot așa și eu numai din întâmplare am scăpat de moarte întâia oară. Da acuma? … Și Acela carele a vroii să mă mântuie întâia dată, tot el, de-o vrea, are să mă mântuie și a doua oară! În ce mă privește, pe Allah! Am să mă închid la mine în casă, fără să mă mișc, aceste trei zile de răgaz. Că la ce bun să faci niște cercetări zadarnice?

Și mă încredințez vrerii Celui Drept, Preaînaltului!”

Și chiar că Giafar nu se clinti din casa lui cât ținură cele trei zile de răgaz. Și, în cea de a patra, porunci să vină cadiul și își făcu adiata în fața lui; și, plângând, își luă bun-rămas de la copiii săi. Pe urmă veni trimisul califului, care îi spuse că emirul drept-credincioșilor era tot pornit să-l omoare, dacă arapul n-a fost găsit. Și Giafar plânse iarăși, iar copiii lui plânseră laolaltă cu el. Pe urmă o luă pe cea mai mică dintre copilele lui s-o sărute pentru cea din urmă oară, dat fiind că pe ea o iubea mai mult ca pe toți copiii săi; și o strânse la piept, și vărsă potop de lacrimi, gândindu-se că era silit s-o lase în părăsire. Și deodată, cum o strângea la piept, simți ceva rotund în buzunărașul fetiței, și o întrebă:

— Ce ai în buzunar?

Ea răspunse:

— O, tată, am un măr! Mi l-a dat arapul nostru Rihan. Și îl am de patru zile. Da n-am putut să-l capăt decât după ce i-am dat lui Rihan doi dinari.

La vorbele copilei despre arap și despre măr, Giafar fu cuprins de tulburarea unei bucurii mari, și strigă:

— O, Izbăvitorule!

Pe urmă porunci să fie adus Rihan arapul. Și Rihan veni, iar Giafar îl întrebă:

— De unde e mărul ăsta?

El răspunse:

— O, stăpâne al meu, acum cinci zile, umblând prin cetate, am ajuns pe o uliță unde am văzut niște copii zbenguindu-se, iar printre ei era unul care ținea mărul acesta în mână; i l-am înșfăcat și i-am dat o scatoalcă; el atunci a început să plângă și mi-a spus: „Este mărul mamei mele. Și mama mea este bolnavă. Avea poftă de un măr, și tatăl meu s-a dus să i-l aducă de la Bassra, cu alte două mere, la preț de trei dinari de aur. Și eu am luat unul ca să mă joc cu el”. Pe urmă s-a pornit iar pe plâns. Dar eu, fără a ține seama de scâncelile lui, am venit acasă cu mărul și l-am dat pe doi dinari stăpânei mele, mezina ta!

La spusele lui, Giafar rămase uluit până peste fire, aflând cum se iscaseră toate acele necazuri și moartea tinerei femei din vina arapului său Rihan. Încât porunci să fie aruncat numaidecât în temniță. Pe urmă se bucură că astfel scăpase el însuși de la o moarte neabătută, și rosti aceste două stihuri:

Dacă necazurile tale se trag de la un rob de-al tău De ce nu-l izgonești din casă pe robu-acela nătărău?

Nu știi că robi sunt cu duiumul, dar sufletul, dacă-l răpui, Răpus va fi pe totdeauna, că n-ai în locu-i ce să pui?

Și se răzgândi și îl luă pe arap și îl duse dinaintea califului, căruia îi povesti întâmplarea.

Și califul Harun Al-Rașid fu atâta de minunat, încât porunci ca povestea aceasta să fie scrisă în cronici, spre a sluji de învățătură oamenilor. Și Giafar îi spuse:

— Nu te minuna prea tare de povestea aceasta, o, ocârmuitorule al drept-credincioșilor, întrucât ea-i departe de a se măsura cu cea a vizirului Nureddin și a fratelui său Șamseddin.

Și califul strigă:

— Da care-i povestea aceea care este mai de-a mirărilea decât cea pe care am auzit-o acum?

Iar Giafar spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, nu ți-o voi povesti decât cu învoiala că ai să-l ierți pe arapul meu Rihan pentru fapta lui nechibzuită!

Și califul răspunse:

— Fie! Îți dăruiesc iertarea sângelui lui!