POVESTEA CU VIZIRUL NUREDDIN, CU FRATELE SĂU, VIZIRUL ȘAMSEDDIN, ȘI CU HASSAN BADREDDIN

POVESTEA CU VIZIRUL NUREDDIN, CU FRATELE SĂU, VIZIRUL ȘAMSEDDIN, ȘI CU HASSAN BADREDDIN.

Atunci Giafar Al-Barmaki spuse:

Află, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, că era în țara Misrului99 un sultan drept și făcător de bine. Sultanul acela avea un vizir înțelept și cărturar, priceput la științe și la scripturi, și vizirul acela era un bătrân tare în vârstă; da avea doi copii ca două lune: pe cel mare îl chema Șamseddin100, iar pe cel mic îl chema Nureddin101; dar Nureddin, cel mic, de bună seamă că era mai frumos și mai bine făcut decât Șamseddin, care de altminteri era desăvârșit; dar Nureddin nu-și avea seamăn în lumea întreagă. Era atâta de răpitor încât frumusețea lui era vestită pe toate meleagurile, și mulți călători veneau în Egipt, din țările cele mai depărtate, numai pentru bucuria de a se minuna de desăvârșirea lui și de trăsăturile chipului său.

Vru soartă ca vizirul, părintele lor, să moară. Iar sultanul rămase tare mâhnit. Așa că îi chemă să vină la el pe cei doi frați și le spuse să se apropie de el, și porunci să fie înveșmântați cu caftane de fală, și le zise:

— Din ceasul de-acum, aveți să îndepliniți pe lângă mine slujbele părintelui vostru.

Ei atunci se bucurară și sărutară pământul între mâinile sultanului. Pe urmă orânduiră să tină o lună întreagă slujbele de înmormântare ale tatălui lor; și după aceea, intrară în dregătoria lor cea nouă de viziri; și fiecare dintre ei îndeplinea pe rând, vreme de o săptămână, slujbele vizieriei. Iar când sultanul pleca în vreo călătorie, nu lua cu sine decât pe unul dintre cei doi frați.

Or, într-o noapte ca toate nopțile, se făcu că sultanul trebuia să plece a doua zi de dimineață; iar rândul la vizierie în săptămâna aceea cădea în seama lui Șamseddin, fratele mai mare; și cei doi frați tăifăsuiau ba de una, ba de alta, spre a-și trece seara. În șirul pălăvrăgelilor, cel mare îi spuse celui mic:

— O, fratele meu, trebuie să-ți spun că gândul meu este să chibzuim a ne însura; și însurătoarea noastră să se facă în aceeași noapte pentru amândoi.

Iar Nureddin răspunse:

— Fă precum ți-e voia, o, fratele meu, întrucât eu sunt de o părere cu tine în toate.

Odată ce această întâie înțelegere fu statornicită între ei, Șamseddin îi spuse lui Nureddin:

— După ce, cu mila lui Allah, avem să ne împerechem cu două copile, și după ce avem să ne culcăm cu ele în aceeași noapte, și după ce ele au să nască în aceeași zi și – de-o vrea Allah!

— Au să dea viață, soția mea unei fetițe, iar soția ta unui băietei, atunci va trebui să-i însurăm pe copii unul cu altul, ca pe niște veri ce vor fi!

Atunci Nureddin răspunse:

— O, fratele meu, și-atunci ce socoți a cere de la fiul meu ca zestre spre a i-o da pe fiica ta?

Iar Șamseddin spuse:

— Voi lua de la fiul tău, ca preț pentru fata mea, trei mii de dinari de aur, trei livezi și trei sate dintre cele mai bune din Egipt. Și chiar că acestea vor fi cam puțin lucru ca despăgubire pentru fata mea. Iar dacă flăcăul, fiul tău, nu va vroi să primească învoiala, nimica nu se va încheia între noi.

La asemenea vorbe, Nureddin răspunse:

— Nu judeci bine! Ce este, la urma urmei, cu zestrea aceasta pe care vrei s-o ceri de la fiul meu? Oare tu uiți că noi suntem doi frați și că suntem chiar doi viziri într-unul singur? În locul unei cereri ca asta, s-ar cădea să i-o dai fiului meu pe fiica ta ca pe un peșcheș, fără a te gândi să-i ceri nici un fel de zestre. Și-apoi tu nu știi că bărbatul prețuiește oricând mai mult decât muierea? Or, fiul meu este un bărbat, iar tu îmi ceri o zestre pe care fiica ta s-ar cădea ca ea s-o aducă! Faci că negustorul acela care, nevrând să-și vândă marfa, începe, spre a-l alunga pe mușteriu, cu a cere un preț împătrit pe untul lui!

Atunci Șamseddin îi spuse:

— Văd limpede că tu îți închipui cu adevărat că fiul tău este mai de soi decât fata mea. Or, faptul îmi dovedește că ești lipsit cu totul de judecată și de bun-simț, și mai cu seamă de îndatorință. Că, de vreme ce pomenești de vizierie, au tu uiți că numai mie îmi datorezi huzmeturile tale cele înalte și că, dacă te-am luat părtaș cu mine, am făcut-o numai din milă față de tine și ca să poți să mă ajuți în treburile mele? Da fie! Poți să spui ce-ți place! Ci eu, de vreme ce vorbești așa, nu mai vreau s-o mărit pe fiica mea cu fiul tău, măcar de-ai cântări-o și în aur!

La vorbele lui, Nureddin rămase tare înciudat și grăi:

— Păi da nici eu nu mai vreau să-l însor pe fiul meu cu fiica ta!

Și Șamseddin răspunse:

— Da! Am isprăvit! Și-acuma, întrucât mâine trebuie să plec cu sultanul, nu voi avea vreme să te fac să simți toată necuviința vorbelor tale. Da pe urmă ai să vezi tu! Când m-oi întoarce, de-o vrea Allah, are să se întâmple ce are să se întâmple!

Atunci Nureddin plecă tare posomorât de toată istoria, și se duse să doarmă singur, potopit de gânduri negre.

A doua zi dimineața, sultanul, însoțit de vizirul Șamseddin, porni în călătorie și se îndreptă înspre Nil, pe care îl trecu în luntre spre a ajunge la Ghezirah102; și de acolo se duse la Piramide.

Ast timp, Nureddin, după ce își trecuse noaptea aceea într-o mohorală grea, din pricina purtării fratelui său, se sculă de cu zori, își făcu spălările cele îndătinate și rosti rugăciunea dintâi a dimineții; pe urmă se duse la dulapul său, de unde luă o desagă pe care o umplu cu aur, gândind necontenit la vorbele făloase ale fratelui său față de el și la umilința îndurată; și își aduse aminte de stihurile acestea, pe care le rosti:

Du-te, prietene drag! Părăsește meleagul părintesc, și toate lasă!

Îți vei găsi și-n alte părți prieteni, în locul celor care-i lași acasă.

Du-te! Fugi dintre ziduri! Și ridică-ți un cort în câmpurile nesfârșite!

Departe-acolo vei găsi aleanul și bucuria vieții liniștite.

În mândrele saraiuri daurite nu-i nici credință, nici prietenie.

Ascultă-mă: fugi dintre-ai tăi departe, afundă-te-n adâncă străinie!

Că m-am uitat la apa stătătoare cum se bâhlește colcăind spurcata, S-ar lecui de neagra-mpuțiciune de-ar curge iar. Altminteri – niciodată!

Că m-am uitat apoi la luna plină, și ochiul ei rotund l-am cunoscut.

Ci de m-aș fi rotit ca ea prin ceruri, câte pământuri, ah, n-aș fi văzut!

Da leul? Aș mai fi vânat vreun leu, de nu i-aș fi călcat nicicând pădurea?

Săgeata, apoi? Ar mai săgeta, de n-ar pleca din arcul ei aiurea?

Da aurul cel falnic? Da argintul? Ar fi doar niște pietre fără rost, De n-ar fi scoase-afar din zăcământul în care stau din veci la adăpost!

Însăși lăuta dulce grăitoare ar fi o biată ciotură tăcută, De n-ar fi retezat-o din pădure, s-o meșterească, mâna pricepută.

Așa că du-te! Și vei străluci! De vei rămâne-aici înlănțuit, Să știi: nu vei ajunge niciodată la piscul către care ai pornit!

După ce isprăvi de spus stihurile, porunci unuia îl între robii lui cei tineri să-i pună șaua pe o catârcă de culoarea sturzului, mare și cu mersul sprinten. Iar robul îi găti cea mai frumoasă dintre catârce, o înșăuă cu o șa împodobită cu atlaz și cu aur, cu niște scări indienești, cu un cioltar de catifea de la Ispahan, și o dichisi atâta, încât catârca păru întocmai ca o mireasă îmbrăcată în haine noi și sclipind toată. Pe urmă Nureddin mai porunci să se pună peste toate astea un chilim mare de mătase, precum și un chilim micuț de rugăciune; și, când totul fu gata, puse desaga plină cu aur și cu nestemate între chilimul cel mare și chilimul cel mic. Când isprăvi, îi spuse băiatului și tuturor celorlalți robi:

— Eu de-aici mă duc să dau o raită afară din cetate, înspre Kaliubia103, unde socot să poposesc trei nopți, întrucât simt că am o strângere de inimă și vreau să mă duc să mi-o ușurez pe acolo, răsuflând adierile câmpului. Și nu vreau să vină nimeni cu mine!

Pe urmă, după ce își mai luă niște merinde pentru drum, încălecă pe catârcă și plecă grabnic. Odată ieșit din Cairo, merse atâta de îndârjit, încât la prânz ajunse în Belbeis104, unde poposi; descălecă de pe catârcă, spre a se odihni și spre a o lăsa și pe ea să se odihnească, mâncă oleacă, apoi cumpără din Belbeis toate cele de care s-ar fi putut să aibă trebuință, fie pentru sine, fie pentru tainurile catârcei, și purcese iarăși la drum. Peste două zile, chiar la amiază, mulțumită catârcei lui de soi, ajunse în sfânta cetate a Ierusalimului. Acolo se dete jos de pe catârcă, se odihni, o lăsă și pe catârcă să se odihnească, scoase câte ceva de-ale gurii din sacul cu merinde și mâncă; iar când isprăvi, își puse sacul sub cap, pe pământ, după ce așternuse pe jos chilimul cel mare de mătase, și adormi, tot gândindu-se cu mânie la purtarea fratelui său față de sine.

A doua zi, de cu zori, sări iarăși în șa, și nu conteni de data aceasta să meargă în goană spornică până ce ajunse în cetatea Alepului105. Acolo trase la unul dintre hanurile din cetate și petrecu trei zile în liniște deplină, să se odihnească și să lase și catârca să se odihnească; pe urmă, după ce se sătură de aerul cel bun de la Alep, chibzui să plece mai departe. Drept aceea, încălecă iarăși pe catârcă, după ce cumpărase niște zaharicale gustoase cum se fac la Alep, îndopate cu fistic și cu migdale și oploșite sub o coajă de zahăr, tot lucruri pe care el le prețuia mai presus de orice, de când era mic.

Și își lăsă catârca să meargă în voia ei, întrucât nici nu mai știa unde se găsește, odată ieșit din Alep. Și merse așa, zi și noapte, cu atâta spor, până ce într-o seară, după asfințitul soarelui, ajunse în cetatea Bassrei, da el habar n-avea că cetatea aceea era Bassra. Întrucât nu află numele cetății decât după ce opri la un han și întrebă acolo. Descălecă de pe catârcă, o despovără de chilimuri și de merinde și de desagă și i-o lăsă în seama străjerului de la han, s-o plimbe oleacă, pentru că nu cumva să se sângereze dacă s-ar odihni prea dintr-odată. Iar cât despre Nureddin însuși, apoi el își așternu chilimul și șezu să se odihnească.

Străjerul de la han luă, așadar, catârca de frâu și începu s-o îndemne să umble. Or, se întâmplă că, taman la ceasul acela, vizirul din Bassra sta la fereastra saraiului său și se uita pe uliță. Așa că zări catârca aceea frumoasă și văzu și falnica ei înfotăzare de mare preț, și gândi că numaidecât trebuie să fie a vreunui vizir dintre vizirii de pe alte meleaguri, ori chiar a vreunui sultan dintre sultani. Așa că, tot privind-o, fu cuprins de o minunare mare; pe urmă porunci unuia dintre robii săi cei tineri să i-l aducă de îndată pe străjerul de la poarta hanului, cel care preumbla catârca. Și copilul dădu fuga după străjer și îl aduse dinaintea vizirului. Atunci străjerul veni și sărută pământul dintre mâinile vizirului, care era un moșneag tare bătrân și tare falnic. Și vizirul îi zise străjerului:

— Cine este stăpânul catârcei și care-i este cinul?

Străjerul răspunse:

— O, doamne al meu, stăpânul catârcei este un om tânăr de tot și tare frumos, într-adevăr, plin de vino-ncoace, îmbrăcat strălucit ca un fiu de cine știe ce mare negustor; și toată înfățișarea lui te face să-l preacinstești și să te minunezi de el.

La vorbele portarului, vizirul se ridică în picioare și încălecă pe cal și se duse cu toată grabă la han și intră în curte. La vederea vizirului, Nureddin se ridică în picioare și se repezi în întâmpinarea lui, și îl ajută să coboare de pe cal. Atunci vizirul făcu temeneaua îndătinată, iar Nureddin îi răspunse la temenea și îl primi cu multă prietenie; iar vizirul șezu jos lângă el și îl întrebă:

— Copilul meu, de unde vii și ce cauți la Bassra?

Iar Nureddin îi spuse:

— Doamne al meu, vin de la Cairo, care este cetatea mea și unde m-am născut. Tatăl meu era vizirul sultanului de la Egipt; dar a murit, spre a se duce întru mila lui Allah!

Pe urmă Nureddin îi istorisi vizirului toată pătărania, de la început până la sfârșit. Și adăugă:

— Da am luat strașnica hotărâre să nu mă mai întorc în Egipt, până ce nu am să călătoresc mai întâi peste tot și până ce nu am să umblu prin toate cetățile și prin toate olaturile!

La vorbele lui Nureddin, vizirul spuse:

— Copilul meu, nu te lua după asemenea gânduri păgubavnice, de drumeție fără contenire, întrucât te vor duce la pieire. Știi că drumețitul prin țări străine aduce prăbușirea și sfârșitul sfârșiturilor! Ascultă-mi sfaturile, copilul meu, întrucât mult mi-e teamă pentru tine de năprasnele vieții și ale soroacelor!

Pe urmă vizirul le porunci robilor să deșeueze catârca și să strângă chilimurile și mătăsurile; și îl luă pe Nureddin cu sine acasă la el, și îl pofti într-un iatac, unde îl lăsa să se odihnească, după ce îi aduse toate câte puteau să i fie de trebuință.

Nureddin șezu astfel o vreme la vizir; iar vizirul îl vedea în toate zilele și îl copleșea cu huzururi și cu hatâruri. Și, până într-un sfârșit, ajunse de-l îndrăgi până peste poate pe Nureddin, și într-atâta încât într-o zi îi spuse:

— Copilul meu, am îmbătrânit de tot și nu am nici un urmaș de parte bărbătească. Și Allah m-a miluit cu o fată, care chiar că te ajunge la frumusețe și în desăvârșiri; și, până astăzi, nu m-am înduplecat față de niciunul dintre cei care mi-au cerut-o în căsătorie. Da acuma, dacă te-am îndrăgit din inimă cu o dragoste atâta de mare, iacătă că vin să te întreb, de nu vrei să te învoiești a o primi pe fiica mea, ca pe o roabă în slujba ta! Întrucât tare jinduiesc să fii soțul fetei mele. Dacă binevoiești a primi, mă duc numaidecât la sultan și îi spun că ești nepotul meu, sosit de curând de la Egipt, și că ai venit la Bassra anume spre a mi-o cere pe fata mea în căsătorie. Iar sultanul, pentru mine, are să te ia ca vizir în locul meu. Întrucât am îmbătrânit de tot și am ajuns să caut tihnă. Și are să-mi fie un desfăt mare să-mi împlinești casa, și să nu o mai părăsești.

La îmbierea aceea a vizirului, Nureddin tăcu și lăsă ochii în jos; pe urmă grăi:

— Ascult și mă supun!

Apoi vizirul fu bucuros până peste măsură și numaidecât le porunci robilor să pregătească ospățul, să împodobească și să lumineze sala de primire, cea mai mare, aceea păstrată anume pentru cei mai mari dintre emiri.

Pe urmă îi strânse pe toți prietenii săi și îi pofti pe toți mai-marii din împărăție și pe toți neguțătorii de seamă din Bassra; și toți veniră să se înfățișeze între mâinile sale. Atunci vizirul, spre a le arăta pricina pentru care îl alesese pe Nureddin, dându-i întâietate față de toți ceilalți, le spuse:

— Am avut un frate care a fost vizir la curtea de la Egipt, și Allah l-a binecuvântat cu doi feciori, așa precum pe mine, știți și voi, m-a binecuvântat cu o fată. Or, fratele meu, înainte de a muri, m-a îndemnat stăruitor s-o mărit pe fata mea cu unul dintre băieții lui, iar eu i-am făgăduit. Or, iacătă-l dinainte-vă chiar pe tânărul, care este unul dintre cei doi fii ai fratelui meu, vizirul. Și a venit aici cu acest scop. Iar eu tare doresc să scriu senetul lui de căsătorie cu fata mea, iar el să vină și să pălătuiască împreună cu ea în casa mea.

Atunci toți răspunseră:

— Da, de bună seamă! Ceea ce faci tu ținem pe capetele noastre!

Și atunci toți musafirii se înfruptară din ospățul cel strașnic, băură tot soiul de vinuri și mâncară o grămadă de zumaricale și de zaharicale; pe urmă, după ce sălile fură stropite cu apă de trandafiri, își luară bun rămas de la vizir și de la Nureddin.

Apoi vizirul le porunci robilor copii să-l ducă pe Nureddin la hammam și să-l ajute să facă o scaldă minunată. Și vizirul îi dărui un caftan, chiar dintre caftanele sale cele mai frumoase; pe urmă îi trimise ștergarele, lighenele de aramă pentru scăldătoare, cățuiele de miro denii și toate celelalte lucruri trebuitoare. Iar Nureddin se îmbăie și ieși de la hammam, după ce se îmbrăcă în caftanul cel nou; și ieși frumos ca luna plină în cea mai frumoasă dintre nopți. Pe urmă Nureddin încălecă pe catârca lui de culoarea sturzului și se duse la saraiul vizirului, străbătând ulițele, pe unde tot norodul se minună de el și scotea strigăte uluite de frumusețea lui și de măiestria lui Allah. Se dete jos de pe catârcă, intră la vizir și îi sărută mâna. Atunci vizirul…

Și, în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte cum era, nu vroi să se prilejuiască mai mult în noaptea aceea.

Dar când fu cea de a douăzecea noapte, Șeherezada urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul se ridică și îl întâmpină cu mare bucurie pe frumosul Nureddin, și îi spuse:

— Hai, fiul meu, dă fuga și intră la soția ta, și fii fericit! Iar mâine am să merg cu tine la sultan. Acuma nu mai am să-i cer lui Allah pentru tine decât toate hatârurile și toate milele sale.

Atunci Nureddin sărută încă o dată mâna vizirului, socrul său, și intră în iatacul copilei. Și se petrecu ceea ce se petrecu!

Și-așa cu Nureddin!

Cât despre fratele său, Șamseddin, la Cairo… iacătă! După ce se sfârși călătoria, pe care o făcuse împreună cu sultanul Egiptului, trecând pe la Piramide și de acolo prin alte locuri, se întoarse acasă. Și fu cuprins de griji că nu-l găsi pe fratele său Nureddin. Ceru știri despre el de la slugile lui, care îi răspunseră:

— După ce ai plecat cu sultanul, în chiar ziua aceea, stăpânul nostru Nureddin a încălecat pe catârca lui înfotăzată cu mare fală ca pentru zilele de sărbătoare, și ne-a spus: „Mă duc prin părțile Kaliubiei, și am să lipsesc o zi sau două, întrucât îmi simt pieptul apăsat și am trebuință de oleacă de aer. Da niciunul dintre voi să nu vină după mine!” Și, din ziua aceea și până astăzi, nu mai avem nici o știre despre el.

Atunci Șamseddin rămase tare amărât de lipsa fratelui său, iar amarul lui se făcu din zi în zi tot mai crâncen, și până la urmă se simți cuprins de mâhnirea cea mai adâncă. Și gândi: „De bună seamă că altă pricină a plecării lui nu e decât vorbele pe care i le-am spus în ajunul plecării mele cu sultanul. Și asta-i pesemne ceea ce l-a împins să fugă de mine. Încât sunt dator să-mi îndrept greșelile față de fratele meu cel bun și să trimit în căutarea lui.”

Și Șamseddin urcă îndată la sultan și îi dezvălui toată tărășenia. Iar sultanul puse să se scrie scrisori pecetluite cu pecetea lui și le trimise cu olăcari călări în toate părțile, la toți ispravnicii lui din toate olaturile, spunându-le, în scrisorile acelea, că Nureddin pierise și că să-l caute pretutindeni.

Și, după o vreme, toți olăcarii se întoarseră fară de izbândă, întrucât niciunul dintre ei nu se dusese la Bassra, unde se afla Nureddin. Atunci Șamseddin se jelui până peste marginile jeluirilor și își zise: „Toate astea-s din vina mea! Și nu s-au întâmplat decât din pricina puținătății mele de minte și de iscusință!”

Da cum tot lucrul are un sfârșit, Șamseddin se alină până la urmă și, peste o vreme, se logodi cu fața unuia dintre negustorii cei mari din Cairo și întocmi senetul de căsătorie cu copila aceea, și se însură cu ea. Și se petrecu ceea ce se petrecu!

Or, se nimeri potriveala că noaptea intrării lui Șamseddin în odaia de nuntă fu chiar tocmai noaptea intrării și a lui Nureddin, la Bassra, în odaia soției sale, fiica vizirului. Și Allah fu acela carele îngădui potriveala căsătoriei celor doi frați în aceeași noapte, anume spre-a răzvedi că el este stăpânul ursitei făpturilor sale!

Ba încă toate se petrecură întocmai precum le ticluiseră cei doi frați înainte de gâlceava lor, anume ca cele două soții rămaseră însărcinate în aceeași noapte și născură în aceeași zi, la același ceas: soția lui Șamseddin, vizirul Egiptului, născu o fetiță, care nu-și avea perechea de frumusețe în tot Egiptul; iar soția lui Nureddin, la Bassra, aduse pe lume un băiețel, care nu-și avea pereche ca frumusețe în lumea întreagă de pe vremile lui! Cum zice poetul:

E-un giuvaier sadea copilul! Și gingași Și neprihănit!

Să-l sorbi îți vine. Uiți pocalul, privind făptura lui, vrăjit.

Să-l sorbi ai vrea, să-ți stâmperi setea la răcoroșii lui obraji!

Din ochii-i limpezi că izvorul ai bea lumina pătimaș, Uitând și gustul și mireasma și-ntreaga vrajă purpurie A vinurilor lăudate și dătătoare de beție.

Și dacă însăși Frumusețea ar vrea cu el să se măsoare, S-ar înclina și Frumusețea cuprinsă de înfiorare.

De-ai întreba-o: „Frumusețe, ai mai văzut ceva la fel, Ai mai văzut vreo frumusețe să se asemuie cu el?”

Ea ar răspunde tulburată: „Cu el? Ah, chiar că niciodată!”

Fiul lui Nureddin, datorită frumuseții lui, fu numit Hassan Badreddin106.

Nașterea lui fu prilej de mari petreceri obștești. Iar în cea de a șaptea zi de după nașterea lui se orânduită niște ospețe și niște zaiafeturi chiar că vrednice de niște fii de crai.

Odată ospețele încheiate, vizirul de la Bassra îl luă pe Nureddin și se duse cu el la sultan. Acolo Nureddin sărută pământul între mâinile sultanului și, cum era dăruit cu o mare iscusință la limbă, cu o inimă cutezătoare și isteață la frumusețile meșteșugului slovelor, îi rosti sultanului stihurile acestea ale poetului:

El este însăși dărnicia, naintea căruia se-nchină Toți cei ce știu cu dărnicie să umple viața de lumină;

Și inimile tuturora știu strălucirea lui deplină.

Cânt faptele-i fără de seamăn, căci nu-s doar fapte minunate, Ci-s chiar minuni de frumusețe, de giuvaieruri și de roade, Pe care să le strângi în salbe și să le porți la gât podoabe.

Iar de sărut cu plecăciune și vârful degetelor sale, Eu nu o fac din lingușeală, ci pentru că așa-i cu cale Când știu că degetele-acestea-s izvor de dărnicii, năvale.

Sultanul, răpit de stihurile auzite, se arătă tare mărinimos la daruri față de Nureddin și față de vizir, socrul său, fară a avea habar de căsătoria lui Nureddin și nici măcar că ar trăi vreun Nureddin pe lume; încât îl întrebă pe vizir, după ce îl firitisise pe Nureddin pentru stihurile lui frumoase:

— Dă cine este tânărul acesta isteț la vorbă și frumos?

Atunci vizirul îi istorisi sultanului povestea, de la început până la sfârșit, și îi spuse:

— Tânărul este nepotul meu!

Iar sultanul îi spuse:

— Cum se face că încă nu am auzit vorbindu-se despre el?

Vizirul spuse:

— O, doamne și stăpâne al meu, se cade să-ți mărturisesc că am avut un frate, vizir la curtea Egiptului. La moartea sa, a lăsat doi fii, dintre care cel mai mare a ajuns vizir în locul fratelui meu, pe când cel de al doilea, iacătă-l, a venit să mă vadă, întrucât am făgăduit și m-am juruit părintelui său că am s-o dau de soție pe fata mea unuia dintre nepoții mei. Încât, de cum a sosit, l-am și însurat cu fata mea! E tânăr, precum vezi, iar eu sunt bătrân, și mai sunt și cam surd și nesprinten la trebile domniei. Așa că vin la domnul meu sultanul să-i cer a binevoi să-l primească pe nepotul meu, care îmi este și ginere totodată, ca urmaș al meu la vizirie! Și pot să te încredințez că este cu adevărat vrednic de a-ți fi vizir, întrucât este bun de sfat, spornic la gânduri strălucite și tare priceput la meșteșugul ocârmuirii trebilor!

Atunci sultanul se uită încă o dată mai bine la tânărul Nureddin și fu mulțumit de cercetarea aceea, și primi sfatul bătrânului vizir și, fară a mai zăbovi, îl căftăni pe Nureddin ca mare vizir în locul socrului său, și îl dărui cu un caftan de cinstire falnic, cel mai frumos pe care putu să-l găsească, și o catârcă din chiar grajdurile domnești, și îi hotărî străjile și cămărașii.

Nureddin sărută atunci mâna sultanului și ieși împreună cu socrul său, și amândoi se întoarseră la casa lor, bucuroși până peste măsură, și se duseră să-l sărute pe nou-născutul Hassan Badreddin, și spuseră:

— Venirea pe lume a acestui copil ne-a adus noroc!

A doua zi, Nureddin se duse la sarai, spre a-și îndeplini slujbele cele noi și, ajungând acolo, sărută pământul dintre mâinile sultanului și rosti aceste două strofe:

Fiece zi-i o fericire nouă Și-o nouâ-mbelșugarepentru tine;

O ciudă neagră macină mereu Zavistnicii-n privirile haine.

Tot albe fie-ți zilele de-a rândul, Prealuminate doamne-al meu, și bune!

Și negre fie zilele lor toate, Pizmașilor cu inimi de cărbune!

Atunci sultanul îi îngădui să șadă pe divanul viziriei, iar Nureddin șezu pe divanul viziriei. Și începu a-și îndeplini slujba și a dirigui treburile rânduite, și a împărți dreptatea, întocmai ca și cum ar fi fost vizir de ani îndelungați, și se descurcă atâta de bine, și toate sub ochii sultanului, încât sultanul rămase minunat de deșteptăciunea, de priceperea la orânde și de felul desăvârșit în care împărțea dreptatea; și îl îndrăgi încă și mai mult, și și-l făcu prieten de inimă.

Iar Nureddin își îndeplinea de minune mai departe slujbele sale cele înalte, da astea nu-l făceau să dea uitării grija creșterii fiului său Hassan Badreddin, în pofida tuturor trebilor împărătești. Și, din zi în zi, Nureddin se făcea tot mai atotputernic și intra tot mai mult în hatârurile sultanului, care porunci să i se sporească numărul cămărașilor, al slujitorilor, al străjerilor și al slugilor. Și Nureddin ajunse atâta de bogat, încât își putu îngădui să facă negustorie pe picior mare, precum și a-și năimi pe seama lui niște corăbii de negoț, care plecau în lumea întreagă, a zidi case de dat cu chirie, a clădi mori și roți de ridicat apa, a sădi grădini strălucite și livezi. Și toate astea până ce fiul său Hassan Badreddin ajunse la vârsta de patru ani.

La sorocul acela, vizirul cel bătrân, socrul lui Nureddin, muri; iar Nureddin îi făcu o înmormântare falnică; iar el și toți mai-marii din împărăție merseră în alaiul mortului.

Și, de-atunci, Nureddin se dărui pe de-a întregul creșterii fiului său. Il încredință cărturarului cel mai priceput atât la pravilele sfinte cât și la cele lumești. Învățatul acela bătrân și falnic venea în fiecare zi să-i dea lecții de citire tânărului Hassan Badreddin; și, încet-încet, și pas cu pas, îl îndrumă să pătrundă al-Coranul, pe care tânărul Hassan ajunse până la urmă să-l știe că pe apă în întregime; după aceea, învățatul cel bătrân, vreme de ani și ani, urmă a-i dezvălui învățăcelului său toate învățăturile de folos. Iar Hassan nu conteni a spori în frumusețe, în gingășie și în desăvârșire, precum spune poetul:

Ah, ce băiat! Se-asemuie cu luna, Căci precum luna, parcă dinadins, Sporește-n frumusețea lui întruna Și strălucește ca și ea aprins.

Și-atâta strălucire îl îmbracă, Încât până și soarele apoi Ia drept cununi la raza lui săracă Bujorii din obrajii-i amândoi.

El este deci sultanul frumuseții Și al desăvârșirii pe pământ!

Căci n-are seamăn în cuprinsul vieții, Cum nici în vis nu are, nici în gând.

Și poate frumusețile cu toate, Care se mai întâmplă-a fi la fel, Câte-s înflori și-n pajiști semănate, Au fost împrumutate de la el.

Și în toată vremea aceasta, tânărul Hassan Badreddin nu părăsi nici o clipită saraiul tatălui său Nureddin, întrucât bătrânul învățat cerea o mare sârguință la lecțiile sale. Da când Hassan ajunse la cei cincisprezece ani ai lui, și cum nu mai avea nimic de învățat de la bătrânul cărturar, tatăl său Nureddin îl luă și îi dărui un caftan, cel mai fălos pe care-l găsi printre caftanele sale, îl puse să încalece pe un catâr, cel mai frumos dintre catârii săi și cel mai vânjos, și porni cu el spre saraiul sultanului, străbătând cu mare vâlvă ulițele Bassrei. Încât toți târgoveții, la vederea tânărului Hassan Badreddin, scoteau strigăte uluite de frumusețea, de gingășia boiului, de nurii și de felul lui vrăjitor de a fi; și nu se puteau opri să nu ofteze: „Ya Allah! Ce frumos el Ce lună! Ferească-l Allah de deochi!” Și tot așa, până ce Badreddin și tatăl său ajunseră la sarăi; și-abia atunci pricepură oamenii tâlcul stihurilor poetului:

Un cititor de stele privea în noapte cerul.

Deodată, dinaintea ochilor lui mirați, Vrăjit flăcău răsare străluminându-și lerul Și mlădiindu-și mersul cu pașii amânați.

Își spune cititorul de stele: „Doar Zohal Putea să-i dăruiască acestui tânăr soare Cununa-ntunecată a pletelor în val, Ca o cometă neagră prin hăuri rotitoare!

Mirrikh, doar, în obrajii-i cu purpuri smălțuite Putea s-aștearnă astfel pojar de foc și lapte!

Iar razele din ochii-s săgeți ce le trimite Săgetătorul însuși, din stelele lui șapte!

Dar mai presus de toate chiar Hutared i-aduse Cununa iscusinței în frunzele de laur, Pe când, de bună seamă, Abylsuha își puse În gingașa-i făptură comorile de aur!”

Nu știe zodierul nimic să mai priceapă, Și stă răpit de vrajă și săgetat de jind, Cu mințile furate de visuri că de-o apă.

Atunci frumosul soare i se-nchină zâmbind.

Cât despre sultan, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin și frumusețea lui, rămase atâta de uluit, încât își pierdu răsuflarea și uită de ea o bună bucată de vreme. Și îl pofti să se apropie și îl îndrăgi grozav; și îl luă sub ocrotirea lui, îl potopi cu hatâruri, și-i spuse părintelui său Nureddin:

— Vizirule, trebuie numaidecât să mi-l trimiți aici în fiecare zi, întrucât simt că nu aș mai putea să mă lipsesc de el!

Iar vizirul Nureddin fu nevoit să răspundă:

— Ascult și mă supun!

Ast timp, pe când Hassan Badreddin ajungea prieten și cirac al sultanului, Nureddin, părintele său, căzu greu bolnav și, simțind că nu va zăbovi să fie chemat la Allah, trimise după fiul său Hassan și îi dădu îndemnurile cele mai de pe urmă și îi spuse:

— Află, o, copilul meu, că lumea aceasta este un lăcaș pieritor, i lumea viitoare este veșnică! Încât, înainte de a muri, vreau să-ți dau câteva sfaturi; ascultă-le bine, așadar, și deschide-le inima ta!

Și Nureddin începu să-i dea cele mai bune povețe despre cum să se poarte în lumea semenilor săi și cum să se călăuzească în viață.

După care Nureddin își aduse aminte de fratele său Șamseddin, vizirul Egiptului, de țara sa, de părinții săi, și de toți prietenii de la Cairo; și, la acele amintiri, nu se putu opri să nu plângă că nu putuse să-i mai vadă. Dar repede cugetă că mai avea niște povețe de dat fiu lui său Hassan, și îi spuse:

— Copilul meu, ține minte bine vorbele pe care am să ți le spun, întrucât sunt vorbe însemnate. Află, dar, că am la Cairo un frate, pe nume Șamseddin; este unchiul tău și este vizir la Egipt. Pe vremuri, ne-am despărțit cam supărați, iar eu mă aflu aici la Bassra fară de știrea lui. Așa că am să te pun să scrii dorințele mele cele de pe urmă în privința aceasta; ia, dar, o hârtie și un calam și scrie cele ce-ți voi spune.

Atunci Hassan Badreddin luă o foaie de hârtie, trase călămările de la brâu, scoase din teacă apoi calamul cel mai bun și care era cel mai bine retezat, muie calamul în câlții din călămară îmbibați cu cerneală; pe urmă șezu jos, îndoi foaia de hârtie sub mâna stângă și, ținând calamul cu mâna dreaptă, îi spuse părintelui său Nureddin:

— O, părintele meu, aștept vorbele tale!

Iar Nureddin începu să-i spună:

— În numele lui Allah îndurătorul, Milostivul…

Și îi înșirui apoi mai departe fiului său toată povestea lui, de la început până la sfârșit, și-l puse să însemneze pe hârtie și ziua sosirii lui la Bassra, și căsătoria lui cu fața bătrânului vizir; îi spuse stepena lui întreagă, strămoșii drepți și strămoșii din încuscriri, cu numele lor, cu numele tatălui și al bunicului lor, cu obârșia lui, cu treaptă de evghenie pe care o dobândise singur, și, într-un sfârșit, cu toată spița lui dinspre tată și dinspre mamă.

Pe urmă îi spuse:

— Să păstrezi cu grijă foaia aceasta de hârtie. Și dacă, din voia soartei, ți s-o întâmpla vreo nenorocire în viață, întoarce-te în țara de baștină a tatălui tău, acolo unde m-am născut eu, Nureddin, părintele tău, la Cairo, cetatea cea înflorită; acolo să întrebi unde șade moșul tău vizirul, care sălășluiește în casa noastră; și du-i salamalekul din partea mea, și spune-i că am murit mâhnit că mor printre străini, departe de el, și că, înainte de a muri, nu am avut altă dorință decât aceea de a-l vedea!

Iacătă, Hassane, fiul meu, sfaturile pe care am vrut să ți le dau. Așa că te juruiesc să nu le uiți!

Atunci Hassan Badreddin împături cu grijă hârtia, după ce o presărase cu nisip și o uscase și o pecetluise cu pecetea părintelui său vizirul; pe urmă o puse în căptușeala turbanului, între cearceaf și fes, și o cusu acolo; da ca s-o ferească de jilăveală avu grijă, înainte de-a o coase, s-o înfășure bine într-o bucată de pânză ceruită.

Când isprăvi, nu se mai gândi decât să plângă, sărutând mâna tatălui său Nureddin, și mohorându-se la gândul că avea să rămână singur, încă tânăr de tot, și să fie lipsit de vederea tatălui său. Iar Nureddin nu conteni a-i înșira povețele sale fiului său Hassan Badreddin, până ce își dădu sufletul.

Atunci Hassan Badreddin fu cuprins de o jale mare, și tot așa și sultanul, ca și toți emirii, și cei mari, și cei mici. Pe urmă îl îngropară pe Nureddin pe potriva cinului său.

Cât despre Hassan Badreddin, apoi el rândui să țină două luni pomenirile mortului; și, în toată vremea aceea, nu ieși nici măcar o clipită din casă; ba uită până și să se suie la sarai și să se ducă să-l vadă pe sultan, după obiceiul lui.

Iar sultanul, nepricepând că numai mâhnirea îl ținea pe frumosul Hassan departe de el, gândi că Hassan îl părăsise și că îl ocolea. Încât se zădărî rău și, în loc de a-l căftăni vizir pe Hassan, ca urmaș al părintelui său Nureddin, căftăni în slujba aceea pe un altul, și îl luă drag pe un alt dregător tinerel.

Nemulțumit cu atâta, sultanul făcu și mai mult. Porunci să se cetluiască și să se zăpciuiască toate bunurile lui Hassan, toate acareturile și toate moșiile lui; pe urmă porunci să fie zăpsit însuși Hassan Badreddin și să fie adus în lanțuri la el. Și pe dată vizirul cel proaspăt luă cu el câțiva musaipi107 și purcese către casa tânărului Hassan, care habar nu avea ce îl păștea.

Or, printre robii cei tineri de la sarai era și un mameluc micuț, care îl îndrăgise pe Hassan Badreddin. Încât, la știrea aceea, micuțul mameluc o luă la fugă cât îl țineau picioarele și ajunse la tânărul Hassan, pe care îl găsi întristat, cu capul plecat, cu inima îndurerată, și gândindu-se întruna la tătânele său răposatul. Și-i spuse ce urma să pățească. Și Hassan îl întrebă:

— Da baremi oi mai avea vreme să-mi iau cu ce să trăiesc printre străini?

Iar micuțul mameluc îi răspunse:

— Vremea zorește. Încât nu te mai gândi decât cum să scapi mai întâi.

La vorbele acestea, tânărul Hassan, îmbrăcat cum se găsea, și fară a lua nimic cu el, ieși în grabă mare, după ce își ridicase pulpanele caftanului deasupra capului, ca să nu fie cunoscut cumva. Și îndemnă la drum până ce ajunse afară din cetate.

Cât despre locuitorii din Bassra, aceștia, la vestea popririi plănuite a tânărului Hassan Badreddin, a zăpciuirii bunurilor sale și a morții hărăzite lui, rămaseră cu toții cuprinși de o mare mâhnire și începură să spună:

— Of, ce păcat de frumusețea lui și de făptură lui vrăjită!

Și, străbătând ulițele, fară a fi cunoscut de nimeni, tânărul Hassan auzi acele păreri de rău și acele oftări. Și se grăbi încă și mai tare, și îndemnă la drum încă și mai spornic, până ce ursita și norocul îl duseră să treacă chiar pe lângă cimitirul în care se afla turbehaua108 tatălui său. Atunci intră în mecet și trecu printre morminte, și ajunse la turbehaua părintelui său. Numai atunci își lăsă în jos poalele caftanului, cu care își învăluise capul, și intră sub bolta turbehalei și hotărî să-și treacă noaptea acolo.

Or, pe când stă el așa pradă gândurilor, văzu că venea spre el un evreu din Bassra, un negustor cunoscut în toată cetatea.

Negustorul acela evreu se întorcea dintr-un sat vecin și se ducea spre cetate. Trecând pe lângă turbehaua lui Nureddin, se uită înlăuntrul ei și îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, pe care îl cunoscu numaidecât. Atunci intră, se apropie de el cuviincios și îi spuse:

— Doamne al meu, of! Ce chip abătut și schimbat mai ai, tu cel atâta de frumos! Oare te-a mai lovit vreo altă nenorocire proaspătă peste moartea părintelui tău vizirul Nureddin, pe care îl cinsteam și care și el ținea la mine și mă prețuia? Ci aibă-l Allah întru sfântă mila sa!

Însă tânărul Hassan nu vroi să-i dezvăluiască întocmai pricina schimbării chipului său și îi răspunse:

— Pe când dormeam, astăzi după-masă, în patul meu, acasă, deodată mi s-a arătat în somn răposatul taică-meu și m-a certat aspru pentru neîndemnul meu de a mai trece pe la turbehaua lui. Și-atunci, plin de spaimă și de căințe, am sărit din somn și, tulburat rău, am dat fuga încoace cu toată graba. Și mă vezi acuma apăsat încă de visul acela greu.

Atunci evreul îi spuse:

— Doamne al meu, de mai multă vreme trebuia să vin la tine, spre a pune la cale un târg; da astăzi m-a norocit soarta să te întâlnesc. Află, dar, tinere doamne al meu, că vizirul, tatăl tău, cu care aveam niște negustorii, a trimis spre tărâmuri depărtate niște corăbii, care acuma se întorc încărcate cu mărfurile lui. Așa că, dacă ai vroi să-mi lași mie încărcătura acelor corăbii, ți-aș da o mie de dinari pentru fiecare încărcătură și ți-aș plăti îndată în bani peșin.

Și evreul scoase din caftan o pungă plină cu aur, numără o mie de dinari și-i întinse numaidecât tânăru lui Hassan, care nu pregetă să primească târgul acela vroit de Allah, spre a-l scoate din starea nevolnică în care se afla. Pe urmă evreul adăugă:

— Acuma, doamne al meu, scrie-mi hârtia aceasta de învoială și așterne-ți pecetea deasupra!

Atunci Hassan Badreddin luă hârtia pe care i-o întindea evreul, precum și calamul, muie calamul în călimara de aramă, și scrise pe hârtie: „Adeveresc că cel care a scris hârtia aceasta este Hassan Badreddin, fiul vizirului Nureddin răposatul – aibă-l Allah întru mila sa!

— Și că a vândut evreului cutare, fiul lui cutare, negustor din Bassra, încărcătura de pe cea dintâi corabie ce va sosi la Bassra, corabie aflată între corăbiile care au fost ale tatălui său Nureddin; și anume la prețul de o mie de dinari în cap.”

Pe urmă pecetlui jos foaia cu pecetea lui și i-o înmână evreului, care plecă, după ce i se temeni cuviincios.

Atunci Hassan începu să plângă, gândindu-se la răposatul lui părinte și la huzurul lui din trecut, și la soarta lui de acum. Și, cum se și făcuse noapte, pe când stă el întins așa pe mormântul părintelui său, îl cuprinse somnul și adormi în turbehă. Și rămase așa adormit până la răsăritul lunii; atunci, alunecându-i capul de pe piatra mormântului, Hassan fu silit să se întoarcă pe de-a întregul și să se culce pe spate; în felul acesta, chipul său ajunse să fie luminat din plin de lună, și străluci în toată frumusețea lui.

Or, mecetul acela era un loc bântuit de ginni de neam ales, ginni musulmani, drept-credincioși. Și, tot din întâmplare, o ginnă minunată se preumbla la reveneală în ceasul acela, sub luminile lunii, și, în preumblarea ei, trecu pe lângă Hassan cel adormit; și îl văzu, și luă seama la frumusețea lui, și zise: „Slavă lui Allah! Uf, ce băiat frumos! Chiar că m-am îndrăgostit de ochii lui frumoși, întrucât îi bănuiesc atâta de negri! Și atâta de albi! …”

Pe urmă își zise: „Până să se scoale el, am să zbor oleacă, spre a-mi împlini preumblarea mea la reveneală.”

Și își luă zborul, se urcă sus de tot, ca să ajungă la răcoare; acolo sus, în zborul ei, fu bucuroasă când se întâlni în drum cu unul dintre prietenii ei, un ginn de parte bărbătească, și el drept-credincios. Ginna îi dădu binețe frumos, iar el îi răspunse la salamalek cu o temenea adâncă. Atunci ea îi spuse:

— De unde vii, fârtate?

El îi răspunse:

— De la Cairo.

Ea întrebă:

— Cucernicii drept-credincioși de la Cairo o duc bine?

El răspunse:

— Din mila lui Allah, o duc bine.

Ea atunci îi spuse:

— Vrei, fârtate, să vii cu mine să ne bucurăm ochii cu frumusețea unui flăcău care doarme în cimitir la Bassra?

Și ginnul îi spuse:

— La poruncile tale!

Atunci se luară de mână și coborâră împreună în cimitir și se opriră dinaintea tânărului Hassan cel adormit. Iar ginna îi spuse ginului, făcându-i cu ochiul:

— Ei! N-aveam dreptate?

Iar ginnul, uluit de frumusețea vrăjitoare a lui Hassan Badreddin, strigă:

— Allah! Allah! Nu-și are perechea; a fost zămislit ca să pună pe jar toate pârdalnicele.

Pe urmă șezu pe gânduri o clipită, și adăugă:

— Insă, sora mea, se cade să-ți spun că am văzut pe cineva care se poate asemui cu flăcăiandrul acesta!

Și ginna strigă:

— Nu e cu putință!

Ginnul zise:

— Pe Allah! Am văzut! Și se află sub cerul Egiptului, la Cairo! Și este fiica vizirului Șamseddin!

Ginna îi zise:

— Da eu nu o știu!

Ginnul zise:

— Ascultă. Iacătă povestea ei:

Vizirul Șamseddin, tatăl fetei, este tare necăjit din pricina ei. Într-adevăr, sultanul Egiptului, auzindu-le pe femeile sale care vorbeau despre frumusețea nemaipomenită a fetei vizirului, a cerut-o de soție de la vizir. Dar vizirul Șamseddin, care hotărâse altceva pentru fiica lui, se văzu la mare încurcătură și îi spuse sultanului:

— O, doamne și stăpâne al meu, ai bunăvoia de a primi plecăciunile mele cele mai supuse, și de a mă ierta în privința aceasta. Întrucât tu știi povestea bietului meu frate Nureddin, care îți era vizir laolaltă cu mine. Și știi că a plecat într-o zi și că nu am mai auzit nimica despre el. Și faptul s-a petrecut pentru o pricină chiar că întru totul ușuratică!

Și îi istorisi de șart sultanului pricina. Pe urmă adăugă:

— Încât, mai apoi, m-am juruit dinaintea lui Allah, în ziua când s-a născut fata mea, că, orice s-ar întâmpla, nu am s-o mărit decât cu fiul fratelui meu Nureddin. Și iacătă-s de-atuncea optsprezece ani. Și, din fericire, am aflat, iacătă-s numai câteva zile de atunci, că fratele meu Nureddin s-a însurat cu fata vizirului de la Bassra și că a avut de la ea un fecior. Așa că fata mea, care s-a născut din împreunarea mea cu mama ei, este menită și scrisă pe numele vărului ei, fiul fratelui meu Nureddin! Iar tu, o, doamne și stăpâne al meu, poți s-o ai pe ori care altă copilă! Egiptul este plin de fete! Și sunt printre ele destule vrednice de un sultan!

Și, la vorbele lui, sultanul fu cuprins de o mânie mare și strigă:

— Cum, vizire mișel? Vroiam să-ți fac cinstea de a mă însura cu fiica ta și de a coborî până la tine, iar tu cutezi, pe temeiul unei pricini atâta de boante și atâta de toante, să nu mi-o dai? Bine! Da, pe capul meu! Am să te silesc s-o dai de soție, în paguba nasului tău, celui mai nevolnic dintre slugile mele!

Or, sultanul avea o stârpitură de grăjdar, pocit și cocoșat, cu o cocoașă dinainte și cu o cocoașă dindărăt. Sultanul porunci să vină grăjdarul la el pe clipă, puse să se scrie senetul lui de căsătorie cu fata vizirului Șamseddin, în ciuda rugăminților tatălui; pe urmă îi porunci piticului ghebos să se culce în chiar noaptea aceea cu fata. Pe deasupra, sultanul porunci să se facă o nuntă mare cu lăutari. Iar eu, sora mea, într-acestea, îi lăsai așa, în clipita în care copiii robi de la sarai îl împresurau pe piticul cocoșat și îl zeflemiseau cu periplizoane egiptenești tare marghiolite, și fiecare ținând în mână lumânările de nuntă aprinse, spre a-i însoți pe însurăței. Cât despre mire, l-am lăsat gata de îmbăiat la hammam, în mijlocul zeflemelilor și al râsetelor roabelor copile care spuneau:

— Mai degrabă să freci nătărânga unui măgar jupuit, decât amărâtul de zebb al cocoșatului ăsta!

Și, sora mea, chiar că e tare urât cocoșatul, și tare grețos.

Și ginnul, la amintirea aceea, scuipă pe jos, strâmbându-se amarnic. Pe urmă adăugă:

— În ce o privește pe fată, apoi ea este cea mai frumoasă făptură pe care am văzut-o în viața mea. Te încredințez că este încă și mai frumoasă decât flăcăul de colea. O cheamă de altminteri Sett El-Hosn109 și chiar așa-i! Am lăsat-o plângând cu amar, departe de tatăl ei, care a fost oprit să fie de față la ospăț. Și fata stă singurică la ospăț, între lăutărese, dănțuitoare și cântărețe; nevolnicul de grăjdar are să iasă în curând de la hammam; și nu se mai așteaptă decât atâta spre a porni ospățul!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își amână povestitul pe a doua zi.

Iar când fu cea de a douăzeci și una noapte, Șeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, la cele povestite de ginn, care încheia zicând: „Și nu se mai așteaptă decât ieșirea de la hammam a cocoșatului!” Ginna spuse:

— Eu, prietene, tare socot că te înșeli când pretinzi că Sett El-Hosn este mai frumoasă decât flăcăul acesta. Nu e cu putință. Întrucât te încredințez că el este cel mai frumos din vremile de-acum!

Și efritul răspunse:

— Pe Allah! O, sora mea, eu te încredințez că fetișcana este și mai frumoasă. De altminteri, nu ai decât să mergi cu mine s-o vezi. E lesne. Avem să ne slujim de prilej și să-l păgubim pe afurisitul de cocoșat de minunea aceea. Cei doi tinerei sunt vrednici unul de altul, și seamănă până într-atâta încât ai zice că sunt doi frați ori măcar doi verișori. Ce păcat ar fi să ajungă cocoșatul să se încârlige cu Sett El-Hosn!

Atunci ginna răspunse:

— Ai dreptate, frate. Hai să-l ducem în brațe pe flăcăul adormit și să-l împreunăm cu fata despre care vorbești. În felul acesta vom săvârși o faptă frumoasă și, pe deasupra, avem să vedem limpede care este cel mai frumos dintre amândoi.

Iar efritul răspunse:

— Ascult și mă supun, întrucât vorbele tale sunt pline de bun-simț și de judecată! Haidem!

Și-așa că efritul îl luă pe flăcău în cârcă și porni în zbor, urmat îndeaproape de către efrita care îl ajuta să meargă mai repede; și amândoi, încărcați așa, ajunseră la Cairo cu mare iuțeală. Acolo îl lăsară jos pe Hassan cel frumos și îl descărcară, tot adormit, pe o laviță de la o poartă dintr-o uliță de pe lângă curtea saraiului, plină de lume; și îl treziră.

Când se trezi, Hassan rămase năuc până peste poate, dacă nu se mai văzu culcat în turbehaua de pe mormântul părintelui său, la Bassra. Se uită la dreapta, se uită la stânga, și toate îi erau străine. Nu mai era aceeași cetate, ci o cetate cu totul alta decât Bassra. Fu atâta de nedumerit, încât căscă gura să strige; și, numaidecât, văzu dinainte-i un ins cumplit de mare și de bărbos, care îi făcea semn cu ochiul, spre a-i spune să nu strige. Și Hassan se stăpâni. Iar insul (care era ginnul!) îi întinse o lumânare aprinsă și îl îndemnă să se amestece în mulțimea de oameni care, toți, țineau în mână lumânări aprinse, spre a însoți nunta, și îi spuse:

— Află că eu sunt un ginn, un drept-credincios! Și te-am adus aici pe când dormeai. Cetatea aceasta este Cairo. Te-am adus aici, întrucât îți vreau binele, și vreau să te ajut pe degeaba, numai de dragul lui Allah și pentru frumusețea ta! Ia, așadar, lumânarea asta aprinsă, amestecă-te în mulțime și du-te laolaltă cu toată lumea Ia hammamul pe care îl vezi. Acolo vei vedea că iese din hammam un soi de pitic cocoșat, care va fi dus la sarăi; și să te iei după el! Sau, și mai bine, să mergi alături de cocoșat, care este mire, și să intri cu el în sarăi; și, când vei ajunge în sala cea mare de oaspeți, să stai la dreapta mirelui cel cocoșat, ca și cum ai fi de-al casei. Și-atunci, ori de câte ori vei vedea că vine dinaintea voastră vreo lăutăreasă, ori vreo dănțuitoare, ori vreo cântăreață, să-ți bagi mâna în buzunar, pe care, prin grija mea, ai să-l găsești mereu plin cu galbeni; și să iei galbenii cu pumnul, fară a șovăi, și să-i azvârli nepăsător tuturor! Și să nu ai nici o teamă că galbenii s-ar isprăvi cumva: am eu grijă! Vei da, așadar, câte un pumn plin cu galbeni tuturor celor ce vor veni la tine. Și ia-ți un chip plin de fală și să nu-ți fie frică de nimic! Și ai credință în Allah, cel carele te-a zămislit atâta de frumos, și tot așa și în mine, care te-am îndrăgit. De altminteri, toate câte ți se întâmplă acuma ți se întâmplă din vrerea și din puterea lui Allah Preamăritul!

Cu vorbele acestea, ginnul se mistui. Atunci Hassan Badreddin din Bassra, la vorbele efritului, își zise în sineși: „Oare ce poate să însemne toată povestea asta? Și despre ce ajutor a vrut să vorbească efritul ăsta uluitor?” Dar, fară a mai zăbovi cu întrebările, își aprinse la loc lumânarea, care se stinsese, de la lumânarea unuia dintre oaspeți, și ajunse la hammam chiar când cocoșatul, care își isprăvise îmbăierea, ieșea de acolo călare și îmbrăcat de sus și până jos în haine noi.

Atunci Hassan Badreddin bassranul se amestecă printre oameni și se învârti atâta de bine, încât ajunse în fruntea alaiului, lângă cocoșat. Și atunci toată frumusețea lui Hassan se arătă în strălucirea ei minunată. De altminteri, Hassan era tot cu hainele lui cele scumpe de la Bassra: pe cap purta drept acoperămâni un fes împresurat cu un turban falnic de mătase, bătut numai în fire de aur și de argint, și înfășurat după tipicul de la Bassra; și purta un caftan din borangic țesut cu zarafir. Și toate nu făceau decât să-i scoată și mai mult în lumină înfățișarea-i falnică și frumusețea.

Și-așa că, ori de câte ori vreo cântăreață ori vreo dănțuitoare se desprindea de ceata lăutarilor, pe când alaiul nunții înainta, pe dată Hassan Badreddin își băga mâna în buzunar și, scoțând-o plină cu aur, arunca aurul acela cu pumnul de jur împrejur și tot așa îl vărsa cu pumnul în daireaua cu zdrăngănele a tinerei dănțuitoare sau a tinerei cântărețe, și le-o umplea de fiecare dată; și toate astea într-un chip și cu o gingășie fară de pereche încât toate femeile, ca și toată lumea, rămaseră cuprinse de minunarea cea mai mare față de el și, pe deasupra, toți erau vrăjiți de frumusețea și de nurii lui.

Alaiul ajunse într-un sfârșit la sarăi. Acolo, musaipii îndepărtară mulțimea și nu lăsară să intre în sarai decât lăutăresele și liotă de dănțuitoare și de cântărețe, în urma cocoșatului. Și nimeni altcineva. Atunci cântărețele și dănțuitoarele, într-un glas, îi luară la refec pe musaipi și le spuseră:

— Pe Allah! Aveți dreptate să nu lăsați bărbații să intre cu noi în harem, ca să nu stea de față la îmbrăcarea miresei! Dă noi nu ne învoim să intrăm, dacă nu îl poftiți să intre cu noi și pe tânărul acesta, care ne-a copleșit cu dărniciile lui! Și nu ne învoim să facem datinile miresei, decât numai dacă se va afla de față și tânărul acesta, prietenul nostru!

Și, cu anasâna, femeile îl luară pe tânărul Hassan și îl duseră cu ele la harem, în mijlocul sălii celei mari de oaspeți. Astfel că numai el se afla acolo ca bărbat, lângă stârpitura de grăjdar cocoșat, în mijlocul haremului, spre paguba nasului cocoșatului, care nu putu să împiedice beleaua. În sala de primire se aflau strânse toate hanâmele, soțiile de emiri, de viziri și de dregători ai curții. Și toate hanâmele se înșiruiră pe două rânduri, ținând fiecare câte o lumânare mare; și toate aveau obrazul acoperit cu iașmacul de mătase albă, din pricină că erau de față cei doi bărbați. Iar Hassan și mirele cel cocoșat se duseră între cele două șiruri și merseră să șadă jos pe o podină înaltă, trecând printre cele două rânduri de femei, care se rânduiseră de la sala de primire până la odaia de nuntă, de unde în curând urma să iasă mireasa.

La vederea lui Hassan Badreddin, a frumuseții lui, a nurilor lui, a chipului lui luminos precum cornul de lună nouă, femeile, de tulburare, își curmară răsufletul și își simțiră mințile cum își iau zborul. Și fiecare ardea de dorul de a-l înlănțui pe flăcăul cel minunat și de a se arunca în poala lui, și de-a rămânea lipite așa vreme de un an, ori de o lună, ori barem de un ceas, ori măcar răstimpul cât să fie îmbucurate o dată și cât să-l simtă una cu ele.

La o vreme, toate femeile acelea deodată nu se putură înfrâna mai mult și își dezveliră fețele, sumețându-și iașmacurile! Și se arătară fară de sfială, uitând că se afla acolo cocoșatul! Și cu toatele începură să vină lângă Hassan Badreddin, ca să se minuneze de el mai de aproape, și spre a-i spune o vorbă, două de dragoste, ori barem spre a-i face un semn cu ochiul, încât să-l facă a vedea cât de tare îl râvneau. Și-apoi și dănțuitoarele și cântărețele îl ridicau în slăvi și mai tare, povestind despre dărnicia lui Hassan și îndemnându-le pe hanâme să-l slujească cu sârg. Iar hanâmele își ziceau:

— Allah! Allah! Ia uite ce flăcău! Asta, da, poate să se culce cu Sett El-Hosn! Sunt făcuți unul pentru altul! Da pe afurisitul de cocoșat, Allah să-l vântuie!

Pe când hanâmele, în sală, îl lăudau așa mai departe pe Hassan și îl afuriseau pe ghebos, deodată lăutăresele scoaseră zvon din lăutele lor, ușa de la odaia de nuntă se deschise și mireasa Sett El-Hosn, înconjurată de hadâmbi și de însoțitoare, își făcu intrarea în sala de primire.

Sett El-Hosn, copila vizirului Șamseddin, veni în mijlocul femeilor, și strălucea ca o hurie, iar celelalte, pe lângă ea, nu erau decât ca niște stele care îi alcătuiau alaiul, întocmai precum stelele înconjură luna, când iese de sub nor! Era înmiresmată cu ambră, cu mosc și cu trandafiri; se pieptănase, și păru-i strălucea sub mătasea care îl acoperea; umerii i se închipuiau minunați sub hainele scumpe care îi învăluiau. Și chiar că era îmbrăcată împărătește; printre alte lucruri, avea pe ea o rochie bătută numai în zarafir roșu, iar țesătura era zugrăvită cu chipuri de jivine și de păsări; da aceea nu era decât rochia de deasupra; întrucât pe celelalte rochii, de dedesubt, singur Allah ar fi în stare să le știe și să le cântărească la prețul lor! Avea la gât un gherdan ce putea să prețuiască cine știe câte mii de dinari! Fiecare nestemată care îl alcătuia era atâta de rară, încât nici un om, muritor ca toți muritorii, de-ar fi fost el sultanul însuși, nu mai văzuse una la fel.

Într-un cuvânt, Sett El-Hosn, mireasă, era la fel de frumoasă precum e lună plină în cea de a patrusprezecea noapte a ei!

Cât despre Hassan Badreddin din Bassra, apoi acela ședea jos mai departe, umplând de minunare toată liotă de hanâme. Încât mireasa se duse drept la el. Se apropie de podină, dând trupului ei niște legănări tare gingașe, și la dreapta și la stânga. Atunci, la iuțeală, se ridică grăjdarul cel cocoșat și se repezi s-o ia în brațe. Și ea îl împinse cu scârbă, și se întoarse ca o zvârlugă și, dintr-un pas, șezu dinaintea frumosului Hassan. Și se vădi că era verișorul ei, măcar că ea nu știa, și nici el!

La vederea acelei priveliști, toate femeile câte se aflau de față începură să râdă, mai cu seamă când tânăra mireasă se opri dinaintea frumosului Hassan, după care, într-o clipită, se topi de drag și strigă ridicând mâinile spre cer:

— Allahumma! Fă că acest băiat frumos să fie soțul meu! Și izbăvește-mă de grăjdarul cel cocoșat!

Atunci Hassan Badreddin, după povața ginnului, își băgă mâna în buzunar și o scoase plină cu galbeni, și aruncă aurul cu pumnii înspre însoțitoarele frumoasei Sett El-Hosn și înspre dănțuitoare și lăutărese, care strigară:

— Ah! Facă Allah ca a ta să fie mireasa!

Iar Badreddin surâse dulce la urarea aceea și la temenelile lor.

Cât despre cocoșat, în toată vremea cât se petrecură acestea, fusese lăsat de-o parte cu scârbă, și ședea singur, urât ca o maimuță. Și toți cei ce se apropiau întâmplător de el, trecând prin preajma lui, își stingeau lumânările ca să-și facă batjocură de el. Și rămase așa toată vremea, ca să se mohorască și să-și facă sânge rău în sufletul său. Și toate femeile se hlizeau uitându-se la el, și îl zgândăreau cu înțepături piperate. Una îi spunea:

— Maimuțoiule! Ai putea să te destoiești singur în sec și să te împreunezi cu văzduhul!

Alta îi zicea:

— Ia uite! De-abia dacă ești cât zebbul preafrumosu-lui nostru stăpân! Iar cocoașele tale amândouă sunt taman pe măsura ouălor lui!

A treia grăia:

— Dacă te-ar plesni o dată cu zebbul, te-ai duce de-a săniușul până la grajd pe chiar fundul tău!

Și toată lumea râdea.

Cât despre tânăra mireasă, de șapte ori la rând, și de fiecare dată îmbrăcată în alt chip, făcu ocolul sălii, urmată de toate hanâmele, și se oprea, după fiecare ocol, dinaintea lui Hassan Badreddin El-Bassrani110. Și fiecare rochie era cu mult mai frumoasă decât cea de dinaintea ei, și fiecare găteală le întrecea peste fire pe celelalte găteli. Și necurmat, pe când tânăra mireasă trecea astfel încetișor și pas cu pas, lăutăresele făceau minunății, iar cântărețele cântau cântecele cele mai topite de dragoste și cele mai ațâțătoare, iar dănțuitoarele, bătând din dairalele lor cu zdrăngănei, dănțuiau ca niște păsări. Și de fiecare dată Hassan Badreddin El-Bassrani nu pregeta să arunce aurul cu pumnii, împrăștiindu-l prin toată sala; și toate femeile se repezeau pe el, ca să dobândească din mâna flăcăului ceva ce se putea pipăi. Ba fură și unele ce se prilej uiră de voioșia și ațâțarea tuturora, de zvoana lăutelor și beția cântului, spre a închipui, cuprinzându-se una pe alta, o îmbrățișare, uitându-se la Hassan, care stă și zâmbea! Iar cocoșatul se uita la el, tare mohorât. Iar mohorala lui sporea de câte ori vedea vreo femeie că se întorcea spre Hassan și cum, întinzând mâna și lăsând-o în jos repede, îl poftea prin semne înspre pojărnicia-i; ori pe alta cum își răsucea degetul cel mijlociu și cum îi clipea din ochi; sau pe alta cum își zbuciuma șoldurile și cum se sucea, plesnindu-și palma dreaptă peste pumnul stâng; ori pe alta, cu o mișcare încă și mai deocheată, cum se plesnea cu palmele peste fund și cum îi spunea cocoșatului:

— O să muști tu din ele la zăpada caiselor!

Și toată lumea murea de râs. La sfârșitul celui de al șaptelea ocol, nunta se terminase, întrucât ținuse o bună parte din noapte. Așa că lăutăresele conteniră să-și mai ciupească lăutele, dănțuitoarele și cântărețele se opriră și, cu toate hanâmele, trecură pe dinaintea lui Hassan, fie sărutându-i mâinile, fie atingându-i poalele caftanului; și toată lumea plecă, uitându-se pentru ultima oară la Hassan, că parcă spre a-i spune să rămână acolo. Și-așa că nu mai rămaseră în sală decât Hassan, cocoșatul și tânăra mireasă cu slujnicele ei. Atunci slujnicele o duseră pe mireasă în odaia de dezbrăcare, o dezbrăcară de rochiile ei una câte una, rostind de fiecare dată: „În numele lui Allah!”, ca să alunge deochietura. Pe urmă plecară, lăsând-o singură cu doica ei bătrână, care, înainte de a o duce la odaia de nuntă, trebuia să aștepte ca mai întâi să ajungă acolo mirele, cocoșatul.

Cocoșatul se ridică, așadar, de pe podină și, văzându-l pe Hassan că stă acolo mai departe, îi spuse cu un glas uscat:

— Într-adevăr, domnia-ta, ne-ai cinstit strașnic cu venirea aici și ne-ai copleșit cu dărniciile tale în noaptea aceasta. Da acuma, ca să pleci de-aici, oare aștepți să fii alungat?

Atunci Hassan, care la urma urmelor habar n-avea cam ce-ar fi trebuit să facă, răspunse ridicându-se:

— În numele lui Allah!

Și se sculă și plecă. Da nici nu ajunse el bine dincolo de ușa de la sală, că îl și văzu pe ginn ivindu-i-se dinainte și spunându-i:

— Unde te duci așa, Badreddin? Stai locului și ascultă-mă bine și urmează-mi povețele. Cocoșatul are să se ducă pe dată la umblători; iar eu îl iau în seama mea! Tu, ast timp, purcede numaidecât în odaia de nuntire, și, când ai s-o vezi pe mireasă că intră, să-i spui: „Eu sunt soțul tău cel adevărat! Vizirul, tată-tău, nu s-a slujit de acest tertip decât de teamă să nu te deoache ochiul oamenilor pizmași! Cât despre grăjdar, apoi acesta-i cel mai nevolnic dintre grăjdarii noștri; și, spre a-l răsplăti, i se gătește la grajd o oală voinică de lapte bătut, ca să se răcorească întru sănătatea noastră!” După care s-o iei fară sfială și fară șovăială, să-i desfaci iașmacul și să-i faci ceea ce ai să-i faci!

Pe urmă ginnul pieri.

Cocoșatul ieși, într-adevăr, la umblători, ca să se ușureze înainte de a se duce la tânăra nevastă, și se ciuci pe marmură, și-și dete drumul! Și numaidecât ginnul luă înfățișarea unui șobolănoi și ieși din gaura umblătoarei, și începu să scoată niște chițcăituri de șobolan „Zic! Zic!” Iar grăjdarul plesni din palme ca să-l facă să fugă și îi zise: „Hâș! Hâș!”

Numaidecât ginnul începu să crească și se făcu mare cât un motan, cu ochii amarnic de sclipitori, care începu să miaune ponciș. Pe urmă, cum cocoșatul își vedea mai departe de nevoile lui, cotoiul începu să crească și se preschimbă într-un dulău mare care hămăia: „Hău! Hău!” Atunci cocoșatul începu să se sperie și țipă la el: „Ni de-aci, jigodie!” Atunci câinele crescu și se umflă și se preschimbă într-un măgar, care începu să ragă în nasul cocoșatului: „Ha! Hi-ha!” și totodată să se vântuiască bubuind înfricoșător. Atunci cocoșatul se umplu de spaimă, își simți pântecele cum i se topește în cufureală, și de-abia dacă mai avu putete să strige: „Ajutor, oameni din casă!”

Atunci, de frică să nu fugă de acolo, măgarul crescu și mai mult și se preschimbă într-o pocitanie de bivol care astupă cu totul ușa de la umblătoare; și bivolul acela, de data aceasta, grăi cu glas de om și spuse:

— Vai de tine, cocoșat al tuhăsului! O, tu, cel mai jegos dintre grăjdari!

La vorbele acestea, cocoșatul simți răcoarea morții cum îl năpădește, alunecă cu toată pântecăraia lui jos pe lespezi, pe jumătate îmbrăcat, și falcile-i clănțăniră una de alta și, până la urmă, i se încleștară de frică! Atunci bivolul răcni la el:

— Cocoșat de păcură! Au n-ai putut să-ți găsești o altă muiere la care să te repezi cu nevolnicia ta de năsărâmbă, decât pe domnița mea?

Și grăjdarul, plin de spaimă, nu izbuti să îngaime nici care. Iar ginnul îi zise:

— Răspunde-mi, ori te fac să-ți înghiți scârnele!

Atunci cocoșatul, față de asemenea înfricoșată primejdie, birui a spune:

— Pe Allah! Nu e nicidecum din vina mea! M-au silit!

Și-apoi, o, doamne atotputernic al bivolilor, nu putea să-mi dea nici cât de cât prin minte ca fata să aibă un drăguț printre bivoli! Da mă juruiesc că mă căiesc și că îmi cer iertăciune și de la Allah și de la tine!

Atunci ginnul îi spuse:

— Să-mi juri pe Allah că vei da ascultare poruncilor mele!

Iar cocoșatul zori să rostească jurământul. Atunci ginnul îi zise:

— Ai să stai aici toată noaptea, până la răsăritul soarelui! Și numai atunci vei putea să pleci! Da să nu spui nimănuia vreo vorbă despre toate astea, că altminteri îți voi sfărâma căpățâna într-o puzderie de bucățele! Și niciodată să nu-ți mai calce piciorul pe la haremul din saraiul de aici! De nu, îți mai spun o dată, îți storcesc căpățâna și te îngrop în groapa cu scârne!

Pe urmă adăugă:

— Acuma am să te pun într-un chip din care te popresc să te clintești până în zori!

Atunci bivolul îl înșfăcă cu dinții pe grăjdar de picioare și îl înfundă, cu capu-nainte, în gaura largă a gropii de la umblătoare, și nu-i lăsă decât picioarele-afară din gaură. Apoi îi spuse iarăși:

— Și mai cu seamă ia bine aminte să nu carecumva să te clintești de-aici!

Pe urmă pieri. Iac-așa cu cocoșatul!

Cât despre Hassan Badreddin El-Bassrani, d-apoi acesta îl lăsă pe cocoșat încoclețit cu efritul și răzbătu în iatacurile poprite, și de acolo în odaia de nuntit, unde se aciui tocmai în afundul ei. Și nici nu apucă el să se așeze bine, că și intră tânăra mireasă, sprijinită de doică ei bătrână, care se opri la ușă, lăsând să intre numai Sett El-Hosn. Și, fară că baba să năzărească bine cine era cel ce ședea în fundul odăii, gândind că vorbește cu ghebosul, îi zise:

— Ridică-te, viteazule voinice, ia-ți nevasta și purcede strălucitor! Și-acuma, copii, Allah fie cu voi!

Pe urmă se duse.

Atunci măritata Sett El-Hosn, cu inima pierită, păși înainte, zicându-și în sine: „Nu! Mai degrabă îmi dau sufletul decât să mă dăruiesc grăjdarului ăsta jegos și cocoșat!” Da nici nu făcu ea bine câțiva pași, că îl și cunoscu pe minunatul de Badreddin! Atunci scoase un țipăt de voioșie și grăi:

— O, dragule! Ce bine ai făcut că m-ai așteptat toată vremea asta! Numai tu ești aici? Ce bucurie! Iți mărturisesc că, dintru-ntâi, când te-am văzut în sala de primire stând cot la cot cu nespălatul de grăjdar, m-am gândit că v-ați însâmbrat amândoi asupră-mi!

Badreddin răspunse:

— O, stăpâna mea, ce vorbe spui? Cum socoți că ar putea cocoșatul acela să se atingă de tine? Și cum ar putea să-mi fie sâmbraș asupră-ți?

Sett El-Hosn răspunse:

— Da la urma urmelor, care dintre voi îmi este soț, tu ori el?

Badreddin răspunse:

— Eu, stăpână! Toată pozna cu cocoșatul nu a fost ticluită decât ca să ne facă să râdem; și de asemenea ca să te ferească de deochi, întrucât toate femeile din sarai au auzit de frumusețea ta fară de pereche; iar tatăl tău l-a tocmit pe cocoșat anume spre a-ți sluji la îndepărtarea deochiului; tatăl tău l-a răsplătit cu zece dinari; și, de altminteri, acuma cocoșatul este la grajd, ostenind să înfulece, în sănătatea noastră, o oală proaspătă de lapte bătut!

La vorbele lui Badreddin, Sett El-Hosn fu cuprinsă de o bucurie până peste poate, începu a zâmbi cu gingășie și a râde și mai gingaș; pe urmă, deodată, nemaiputând să se stăpânească, strigă:

— Pe Allah! Iubitule, ia-mă! Ia-mă! Strânge-mă! Pironește-mă în poala ta!

Și cum Sett El-Hosn își scosese hainele cele de pe dedesubt, se vădi a fi cu totul goală sub rochie. Încât, rostind vorbele: „Pironește-mă în poala ta!”, își sumese lesne rochia până la înălțimea pârdalnicei și își dezveli astfel în toată strălucirea lor picioarele și durdulețul de iasomie. La priveliștea aceea și la vederea nurilor acelui trup de hurie, Badreddin simți cum jindul îi dă ocol prin trup și-i trezește pruncul adormit! Și pe dată se ridică zorit, se dezbrăcă și se descotorosi de șalvarii cei largi și plini de crețuri fară de număr; scoase punga în care se aflau cei o mie de dinari, pe care i-o dăduse evreul din Bassra, și o puse pe divan, deasupra șalvarilor; pe urmă își scoase turbanul cel atâta de frumos și îl puse pe-un scaun și își acoperi capul cu o scufă de noapte ușoară, care fusese rânduită acolo pentru cocoșat; și nu mai rămase îmbrăcat decât cu cămașa cea subțire făcută din mătase de la Mossul, chindisită cu zarafir, și cu izmenele-i cele largi de mătase albastră, legate la brâu cu un brăcinar cu ciucuri de aur.

Badreddin desfăcu brăcinările și se năpusti la Sett El-Hosn, care îi întindea toată făptura ei; și se înlănțuiră; și Badreddin o săltă pe Sett El-Hosn și o răsturnă pe pat, și se prăbuși asupra-i! Și-atunci aținti berbecele care era gata cu totul, spre cetate, și împinse acel berbece voinic, afundându-l în crăpătură; și pe dată crăpătura se sparse. Iar Badreddin nu mai putea de bucurie, pricepând că mărgăritarul era nestrăpuns, și că nici un alt berbece înaintea celui al său nu-l străpunsese, și nici baremi nu-l atinsese cu vârful nasului! Și se în credință de asemenea că acel durduleț al binecuvântării nu mai fusese vreodată împovărat de năpusta vreunui călăreț!

Încât, voios până peste poate, îi răpi fecioria și se desfătă în deplina lui voie cu gustul acelei tinereți. Și, cui pe cui, berbecele bătu de cincisprezece ori la rând, intrând și ieșind, fară curmare; și nu se simți cât de cât rău.

Încât, din ceasul acela, fară de nici o îndoială, Sett El-Hosn purcese grea, precum vei vedea în cele ce urmează, o, emire al drept-credincioșilor.

Cum Badreddin isprăvea de împlântat cel de al cincisprezecelea ic, își zise: „Pesemne că este destul, deocamdată.” Și-atunci se întinse alături de Sett El-Hosn, îi puse mâna binișor sub cap, iar Sett El-Hosn îl împresură și ea cu brațele; și amândoi se înlănțuiră strâns și, până a adormi, își procitiră stihurile acestea minunate:

Să nu te temi! Implântă-ți lancea dreaptă, Și ceea ce iubești iubește-adânc!

Și lasă-l pe pizmașul care-așteaptă S-aștepte, că-i nevolnic și nătâng.

Îți dă și sfaturi, că de-aceea rabdă -

Tu lasă sfatul celor care plâng.

Și cugetă mai cu luare-aminte:

N-a izvodit Atoatefăcătorul Priveliști mai frumoase și mai sfinte Decât aceea-n care vezi feciorul Îmbrățișând fecioara lui fierbinte Și potolindu-și patimă și dorul.

Privește-i numai! În lumina caldă, Și-acoperiți de binecuvântări, Cu brațele-mpletite laolaltă, În flacăra preasfintei desfătări, Ei, în crivatul lor, sunt o unealtă A celui mai de seamă adevăr.

Pizmași pe două inimi ferecate În lanțul ca de foc al dragostei, Sar inșii cei cu gurile spurcate, Uscați de neputințe din temei!

Și lumea rea lovește pe la spate Cu fierul rece-al răutății ei.

Ci să nu-ți pese! Or, de câte ori Îți scoate soarta frumuseți în cale, Adapă-te la sfântul lor izvor!

Când poți să bei din ele, ia-le, bea-le!

Că totul e pe lume trecător Și-o coasă neagră ne tot dă ocoale.

Iac-așa cu Hassan Badreddin și cu Sett El-Hosn, fiica unchiului său!

Cât despre ginn, apoi acesta zori a se duce s-o caute pe ginnă, prietena lui, și amândoi veniră să-și desfăteze ochii cu cei doi tinerei adormiți, după ce priviseră zbegurile lor și număraseră izbiturile de berbece. Pe urmă efritul îi spuse efritei, tovarășa lui:

— Hei, sora mea, vezi că am avut dreptate?

Și adăugă:

— Acuma se cade ca și tu, la rândul tău, să-l iei pe flăcău și să-l duci pe locul de unde l-am ridicat, la cimitirul din Bassra, în turbehaua părintelui său Nureddin! Și fă-o repede, iar eu am să te ajut, întrucât iacătă că stă să se lumineze de ziuă; și chiar că nu e bine!

Atunci efrita îl ridică pe tânărul Hassan adormit, îl luă în cârcă, îmbrăcat așa cum era numai cu cămașa, întrucât izmenele nu mai putuseră să țină în dârdora zbegurilor, și zbură cu el, urmată îndeaproape de către efrit. Deodată, în goana aceea prin văzduh, efritul fu cuprins de niște gânduri afurisite față de efrită, și vroi s-o siluiască, așa împovărată cum era cu frumosul Hassan; iar efrita s-ar cam fi lăsat în voia efritului, da îi fu frică să nu pățească Hassan ceva. Și-apoi, din fericire, Allah luă seama și trimise împotriva efritului niște îngeri care aruncară asupra-i o trâmbă de foc, care îl mistui. Iar efrita și Hassan scăpară astfel de efritul cel cumplit, care poate că i-ar fi prăpădit, întrucât efritul este amarnic la împerechere! Atunci efrita se lăsă la pământ chiar pe locul unde fusese prăvălit efritul cu care ea s-ar cam fi dedulcit, de n-ar fi fost Hassan, pentru care se temea foarte.

Or, fusese scris de la ursitoare ca locul unde efrita îl va pune pe tânărul Hassan Badreddin, nemaiavând putere să-l ducă singură mai departe, să fie tare aproape de cetatea Damascului, în țara Șamului111. Atunci efrita îl duse pe Hassan chiar lângă una din porțile cetății, îl culcă ușurel pe pământ, și își luă zborul.

La revărsat de ziuă, se deschiseră porțile cetății și oamenii, ieșind din cetate, rămaseră tare mirați când îl văzură pe flăcăul cel minunat și adormit, îmbrăcat numai cu o cămașă, având pe cap, în loc de turban, o tichie de noapte și, iacătă, și fară izmene! Și își ziseră:

— E de-a mirările cât trebuie să fi stat nedormit, de s-a cufundat acuma într-un somn așa de adânc!

Ci alții spuseră:

— Allah! Allah! Frumos flăcău! Fericită-i și plină de noroc muierea care s-o fi bucurat de el! Da de ce-o fi așa de gol cu totul?

Alții răspunseră:

— Pesemne că bietul tinerel o fi petrecut la crâșmă mai multă vreme decât se cădea! Și-o fi băut mai mult decât încape în el! Și, când s-o fi întors seara, trebuie să fi găsit porțile cetății închise și s-o fi hotărât să doarmă aci pe pământ!

Or, pe când sporovăiau ei așa, adierea dimineții se stârni și veni să-l dezmierde pe frumosul Hassan, și-i săltă cămașa; se văzu atunci ieșind la iveală un pântec, un buric, niște coapse și niște picioare – toate cum e cleștarul! Și un pocinog și niște mândrii tare bine întocmite! Și priveliștea uimi pe toată lumea, care se minună de toate.

În clipita aceea, Badreddin se trezi și se văzu întins lângă poarta străină și înconjurat de toată lumea din jur; încât rămase tare nedumerit și strigă:

— Unde mă aflu, oameni buni? Spuneți-mi, rogu-vă! Și de ce m-ați înconjurat așa? Ce s-a întâmplat?

Ei răspunseră:

— D-apoi noi ne-am oprit ca să ne uităm la tine, numai așa, spre desfătare! Da tu ce, nu știi că te afli la porțile Damascului? Și pe unde ți-ai petrecut noaptea de-ai rămas așa gol-goluț?

Hassan răspunse:

— Pe Allah! Ce-mi spuneți voi, oameni buni? Eu mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar voi spuneți că mă aflu la Damasc?

Atunci toți fură cuprinși de un haz până peste poate, iar unul grăi:

— Mare mâncător de hașiș mai ești!

Iar alții ziseră:

— Păi de bună seamă că ești nebun! Ce păcat că un flăcău așa de minunat e nebun!

Iar alții spuseră:

— Da la urma urmei ce-i cu povestea asta ciudată pe care ne-o îndrugi?

Atunci Hassan Badreddin spuse:

— Pe Allah! Oameni buni, nu mint deloc! Vă încredințez, așadar, și vă spun iar, că ieri mi-am petrecut noaptea la Cairo, iar alaltăieri la Bassra, cetatea mea!

La vorbele acestea, unul strigă:

— Uluitor lucru!

Un altul:

— E nebun!

Iar câțiva începură să se cocoșeze de râs și să-și plesnească palmele una de alta. Iar alții spuseră:

— Într-adevăr, oare nu e păcat că acest flăcău minunat și-a pierdut mințile? Da și ce nebun fară de seamăn!

Iar un altul, mai înțelept, îi spuse lui Hassan:

— Fiule, vino-ți oleacă în fire. Și nu rosti asemenea aiureli.

Atunci Hassan zise:

— Știu ce rostesc. Și, pe deasupra, aflați că în noaptea aceasta, la Cairo, am petrecut niște ceasuri tare desfătate ca tânăr însurățel!

Atunci toți rămaseră și mai încredințați că e smintit; iar unul dintre ei, râzând, strigă:

— Vedeți bine că bietul flăcăiaș s-a însurat în vis! Era bună însurătoarea aceea în vis? De câte ori? Era cu o hurie sau cu o teleliță?

Ci Badreddin începu să fie tare încurcat, și le spuse:

— Păi da, așa-i! Era o hurie! Și nu în vis m-am împreunat, ci de-adevăratelea; și i-am luat locul unui cocoșat împuțit, și chiar mi-am și pus tichia de noapte menită lui, și pe care iacăt-o!

Pe urmă cugetă o clipită și strigă:

— Ci pe Allah! Preacinstiților, unde îmi e turbanul, unde îmi sunt izmenele, unde îmi sunt caftanul și șalvarii? Și, mai cu seamă, unde mi-e punga?

Și Hassan se ridică și își căută împrejurul său hainele. Și toată lumea începu atunci să-și facă cu ochiul și să arate prin semne că flăcăul e nebun de legat.

Atunci, bietul Hassan se hotărî să intre în cetate, în straiele lui de râs, și fu nevoit să străbată ulițele și sukurile, în mijlocul unei tale întregi de copii și de inși care țipau:

— E nebun! E nebun!

Și bietul Hassan nu mai știa ce să facă, până când pe Allah îl cuprinse teama ca acel băiat frumos să nu fie vătămat și îl duse să treacă pe lângă dugheana unui plăcintar, care tocmai își deschidea prăvălia. Și Hassan se repezi în prăvălie și se adăposti acolo; și cum plăcintarul era un vlăjgan zdravăn, ale cărui isprăvi erau de pomină în cetate, toată lumea, de frica lui, plecă, lăsându-l pe Hassan în pace.

Plăcintarul, pe care îl chema El-Hadj Abdallah, când îl văzu pe tânărul Hassan Badreddin, putu să-l cerceteze în voie, și se minună la vederea frumuseții, a nurilor și a harurilor lui firești; și, în chiar clipita aceea, dragostea îi năpădi inima, și îi spuse tânărului Hassan:

— O, drăguțule băietan, spune-mi, de unde vii? Și fii fară teamă; istorisește-mi povestea ta, întrucât te-am și îndrăgit mai mult decât pe sufletul meu!

Atunci Hassan îi istorisi plăcintarului Hadj Abdallah toată povestea lui, de la început până la sfârșit.

Plăcintarul rămase minunat până peste poate și îi spuse lui Hassan:

— Tinere doamne al meu Badreddin, povestea ta chiar că este uluitoare, iar pățania ta este de pomină. Ci, o, copilul meu, te sfătuiesc să nu-i mai spui nimănuia nimic, întrucât e primejdios să te destăinuiești. Și te poftesc în prăvălia mea, iar tu să rămâi cu mine, până ce Allah se va milui să pună capăt năpastelor de care ești năpădit. Și-apoi eu nu am nici un copil, și m-ai foarte ferici dacă ai vroi să mă primești de tată! Iar eu te voi lua de suflet ca fiu al meu!

Atunci Hassan Badreddin îi răspunse:

— Vrednice taică! Facă-se după dorința ta!

Numaidecât plăcintarul se duse la suk și cumpără niște haine bogate cu care se întoarse să-l îmbrace. Pe urmă se duse cu el la cadiu și, de față cu martori, îl înfie pe Hassan Badreddin ca urmaș al lui.

Și Hassan rămase în dugheană plăcintarului, ca fiu al lui; și el era cel care primea banii de la cumpărători și le vindea plăcintele, gavanoasele cu dulcețuri, farfuriile pline cu sorbeturi și toate zaharicalele cele de faimă din Damasc; și în puțină vreme învăță măiestria plăcintăriei, pentru care avea o înclinare cu totul deosebită, datorită învățămintelor pe care i le dedese maică-sa, soția vizirului Nureddin din Bassra, când pregătea dinainte-i plăcintele și dulcețurile, pe vremea copilăriei lui.

Și frumusețea lui Hassan, flăcăul din Bassra, fiul de suflet al plăcintarului, ajunse vestită în toată cetatea Damascului; iar prăvălia plăcintarului El-Hadj Abdallah ajunse prăvălia cu cel mai strălucit dever dintre toate prăvăliile de zumaricale din Damasc.

Iac-așa cu Hassan Badreddin!

Ci în ceea ce îl privește pe mirele dulcei Sett El-Hosn, fata vizirului Șamseddin de la Cairo, iacătă!

Când Sett El-Hosn se trezi, în dimineața acelei dintâi nopți de căsătorie, nu-l mai găsi pe Hassan cel frumos lângă ea. Așa că socoti că Hassan s-o fi dus la umblători! Și începu să-l aștepte să se întoarcă.

Ast timp, vizirul Șamseddin, tatăl ei, veni s-o caute spre a lua vești despre ea. Și era tare îngrijorat. Și era tare rocoșit în sufletul său de nedreptatea sultanului, care îl silise s-o mărite pe frumoasa Sett El-Hosn, fata lui, cu grăjdarul cel cocoșat. Și, până a intra la fiică-sa, vizirul își zisese: „Neîndoielnic că am s-o omor pe fiică-mea dacă voi afla că s-a dăruit împuțitului de cocoșat!”

Bătu, așadar, la ușa odăii de nuntit și strigă:

— Sett El-Hosn!

Fata răspunse dinlăuntru:

— Da, tată, mă reped să-ți deschid!

Și sări degrabă și fugi să-i deschidă părintelui ei. Și se făcuse încă și mai frumoasă ca de obicei, iar chipu-i era ca străluminat, iar tot sufletu-i era bucurat că trăise îmbrățișările minunate ale cerbului cel frumos! Încât se ivi plină de nuri dinaintea tătâne-său, și se temeni și îi sărută mâinile. Și părintele ei, văzând-o pe fiică-sa veselă, în loc de-a fi posomorâtă de împreunarea cu cocoșatul, se bulbucă:

— A, fată fără de rușine! Cum de cutezi să te arăți dinaintea mea, cu chipul voios, după ce te-ai culcat cu jegosul acela de grăjdar cocoșat?

La vorbele lui, Sett El-Hosn zâmbi a râde cu tâlc și grăi:

— Pe Allah! O, tată, șaga a ținut destul! Că mie îmi cam prea ajunge cât am fost de râsul nuntașilor care mă luau peste picior în privința soțului meu cel închipuit, cocoșatul care nu prețuiește nici măcar un colț de unghie de-al preaiubitului meu cel frumos, soțul meu cel adevărat de azinoapte! Uf, ce noapte! Cât mi-a fost de plină de bucurii alături de mult iubitul meu! Așa că, tată, pune capăt glumei și nu-mi mai pomeni nimica despre cocoșat!

La vorbele acestea ale fiicei sale, vizirul se umplu de mânie, iar ochii i se învinețiră de turbare, și răcni:

— Prăpăd! Ce-mi tot îndrugi tu? Ce? Nu cocoșatul s-a culcat cu tine în odaia asta?

Ea răspunse:

— Ferească-mă Allah, o, tată! Mi-ai pomenit destul de numele cocoșatului! Prăpădi-i-ar Allah și pe el și pe taică-său și pe maică-sa și tot neamul lui! Știi bine că acuma am aflat și eu vicleșugul pe care l-ai scornit ca să mă ferești de deochi!

Și îi spuse tatălui ei toate amănuntele despre nuntire și despre noaptea trecută. Și adăugă:

— Uf! Ce bine îmi era, cufundată în poala soțului meu preaiubit, flăcăul cel frumos cu purtări iscusite, cu ochii mari, negri și străluciți, și cu sprâncenele arcuite!

La vorbele acestea, vizirul strigă:

— Fata mea, tu ești nebună? Ce tot spui? Și unde este tânărul acela care zici că e soțul tău?

Sett El-Hosn răspunse:

— S-a dus la umblătoare!

Atunci vizirul, tare tulburat, se repezi pe ușă și alergă la umblători. Și îl găsi acolo pe cocoșat cu picioarele în sus și cu capul băgat adânc în veșca umblătoarei, și înțepenit! Și vizirul, înmărmurit până peste poate, se minună:

— Ce-mi văd ochii? Au nu tu ești, cocoșatule?

---

Răspuns de AnnaE · aprilie 16, 2021

Și mai întrebă o dată, cu glas tare. Și cocoșatul nu răspunse nimic, întrucât, încă înfricoșat, gândea că acela care îi vorbea era ginnul…

În clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a douăzeci și doua noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar a urmat a-i povesti astfel califului Harun Al-Rașid:

Amărâtul de cocoșat, socotind că acela care îi vorbea era ginnul, fu cuprins de o spaimă amarnică și nu cuteză să crâcnească nimic. Atunci vizirul strigă mânios:

— Răspunde-mi, cocoșat afurisit, ori te despic în două cu paloșul!

Atunci cocoșatul, tot cu capul băgat în gaură, răspunse din adânc:

— Pe Allah! O, căpetenie de efriți și de ginni, fie-ți milă de mine! Mă jur ție că nu m-am clintit de aici toată noaptea, și m-am supus poruncii!

La vorbele lui, vizirul nu mai știu ce să creadă și se minună:

— Da ce tot spui tu? Nu sunt nici un efrit. Sunt tatăl miresei.

Atunci cocoșatul scoase un suspin greu și zise:

— Poți să te cărăbănești de-aici! N-am nici o treabă cu tine! Cară-te repede, până nu vine efritul cel crunt, răpitorul de suflete! Și-apoi nici nu vreau să te mai văd; că tu ești pricina pățaniei mele; că tu mi-ai dat-o de soție pe ibovnica bivolilor, a măgarilor și a efriților! Afurisiți să fiți și tu, și fiică-ta și toți procleții ca voi!

Atunci vizirul îi spuse:

— Nebunule! Hai, ieși de-aci, ca să pot să pricep cât de cât ce băsmești!

Da cocoșatul răspunse:

— Poate că oi fi eu nebun, da nu sunt chiar până într-atâta, încât să plec de-aici fară îngăduința efritului cel înfricoșător! Că el m-a poprit să ies din gaură până la răsăritul soarelui. Du-te, dară, și lasă-mă aici în tihnă! Ci ia spune-mi: oare mai zăbovește mult soarele până să răsară, ori ba?

Și vizirul, tot mai uluit, răspunse:

— Dă cine este efritul de care vorbești?

Atunci cocoșatul îi istorisi pătărania, cum venise la umblători unde să-și îndeplinească nevoile, înainte de a intra la mireasă, cum se arătase efritul în felurite înfățișări, de șobolan, de motan, de câine, de măgar și de bivol, și, într-un sfârșit, la ce popreală îl pusese și la ce caznă îl osândise. Pe urmă cocoșatul începu să geamă. Atunci vizirul veni lângă cocoșat, îl apucă de picioare și îl trase afară din gaură. Iar cocoșatul, cu obrazul îngălat, și gălbejit, și ticăloșit, țipă în obrazul vizirului:

— Afurisiți să fiți și tu și fiică-ta, ibovnica bivolilor!

Și, de frică să nu-l vadă iar pe efrit ivindu-se, înspăimântatul de cocoșat o luă la fugă cât îl țineau picioarele, urlând și necutezând să întoarcă privirile îndărăt. Și ajunse la sarai și se sui la sultan, și îi istorisi toată pățania lui cu efritul.

Cât despre vizirul Șamseddin, acesta se întoarse ca smintit la fiică-sa, Sett El-Hosn, și îi zise:

— Fata mea, simt că-mi zboară mințile! Luminează-mă în privința acestei întâmplări!

Atunci Sett El-Hosn spuse:

— Află dar, tată, că tânărul cel frumos, care a cunoscut cinstea nunții cu mine toată noaptea, s-a culcat cu mine și s-a bucurat de fecioria mea; și neîndoielnic că am să fac un copil. Și, spre a-ți da o dovadă despre cele ce îți mărturisesc, iacătă-i turbanul pe scaun, șalvarii pe divan, iar izmenele în patul meu. Ba încă ai să vezi în șalvarii lui un lucru pe care l-a ascuns acolo, și despre care eu habar n-am ce poate să fie.

La vorbele ei, vizirul se duse la scaun și luă turbanul și îl cercetă și îl întoarse pe toate părțile, pe urmă se minună:

— Păi acesta-i un turban ca acelea ale vizirilor de la Bassra și de la Mossul!

Pe urmă desfașă cearceaful turbanului și găsi o hârtie împăturită și cusută sub fes, și se grăbi s-o scoată afară; cercetă apoi șalvarii și îi ridică și găsi în ei punga cea cu o mie de dinari, pe care evreul i-o dăduse lui Hassan Badreddin. În pungă se mai afla tot așa o hârtiuță pe care erau scrise de mâna evreului cuvintele acestea: „Adeveresc, eu, cutare, negustor din Bassra, că i-am dat acești o mie de dinari, prin bună înțelegere, domniei sale Hassan Badreddin, fiul vizirului Nureddin, pe care aibă-l Allah întru mila sa! Ca preț pentru încărcătura de pe cea dintâi corabie a lui, care va trage la țărm în Bassra”.

După ce citi hârtia, vizirul Șamseddin scoase un țipăt greu și se prăbuși la pământ. Când își veni în fire, deschise degrabă hârtia împăturită, pe care o găsise în cealma, și cunoscu numaidecât pecetea fratelui său Nureddin. Și începu să plângă și să se tânguie, zicând:

— Of, bietul meu frate, bietul meu frate!

După ce se mai potoli oleacă, zise:

— Allah este Atotputernic!

Pe urmă îi spuse fiică-sii:

— Fata mea, cunoști numele celui căruia i te-ai dat asnoapte? Acela este nepotul meu, fiul moșului tău Nureddin, este Hassan Badreddin! Iar cei o mie de dinari sunt zestrea ta! Preamărit fie Allah!

Pe urmă rosti aceste două strofe:

Văd iar pecetea lui, și simt că-mi arde Tot sufletul topit de lungul dor.

Căminul amintirii noastre sparte Îmi pune-n ochi al lacrimii izvor.

Mă-ntreb și strig și nimeni nu-mi răspunde: „Cine-i acela ce ne-a-nstrăinat?

Să-ngăduie, îl rog, de orișiunde Acasă să se-ntoarcă cel plecat!”

Apoi citi iarăși cu luare-aminte mărturiile fratelui său, și găsi cuprinsă în ele toată povestea lui Nureddin și a nașterii fiului său Badreddin. Și rămase tare minunat, mai cu seamă când socoti și când cumpăni zilele și anii arătați de fratele său cu cei ai însăși căsătoriei sale la Cairo și cu ziua nașterii fiicei sale Sett El-Hosn. Și găsi că toate se potriveau tocmai pe tocmai.

Și rămase atâta de uluit, încât se grăbi să se ducă să-l caute pe sultan și să-i istorisească toată povestea, arătându-i hârtiile. Iar sultanul, la rându-i, rămase atâta de uluit, încât le porunci diecilor de la sarai să scrie acea poveste minunată și s-o păstreze cu grijă în dulapul cu scripte domnești.

Iar vizirul Șamseddin se întoarse la fiică-sa acasă și începu să aștepte venirea îndărăt a nepotului său, tânărul Hassan Badreddin. Da până la urmă se încredință că Hassan pierise, fară a izbuti să priceapă din ce pricină, și își zise:

— Pe Allah! Ce întâmplare nemaipomenită este întâmplarea aceasta! Chiar că una ca asta nu s-a mai văzut vreodată! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din povestit, spre a nu-l osteni pe sultanul Șahriar, stăpânul de peste insulele Indului și ale Chitaiului.

Dar când fu cea de a douăzeci și treia noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Giafar Al-Barmaki, vizirul califului Harun Al-Rașid, a urmat astfel povestirea către calif:

Când vizirul Șamseddin văzu că nepotul său Hassan Badreddin nu se mai ivește, își zise: „Cuminte-i, întrucât lumea este făcută din viață și moarte, să am grijă ca, la întoarcerea sa, nepotul meu Hassan să poată găsi casa în chiar starea în care a lăsat-o!” Așa că vizirul Șamseddin luă o călimară și un calam și o foaie de hârtie, și însemnă, unul câte unul, toate lucrurile și tot ce se găsea în casa lui. Astfel scrise: „Cutare dulap este așezat în cutare loc; cutare perdea este în cutare loc”, și așa mai departe… Când isprăvi, pecetlui hârtia, după ce i-o citi fiică-sii Sett El-Hosn, și o puse cu grijă în sipetul cu scrisori. Pe urmă luă turbanul, tarbușul112, șalvarii, caftanul și punga și le strânse într-o legătură pe care-o puse sub lăcată cu multă grijă.

Iar Sett El-Hosn, copila vizirului, chiar că rămase grea, de pe urma celei dintâi nopți a ei de nuntiș; și, peste nouă luni împlinite, născu la soroc un băiat ca luna și care semăna cu taică-său în toate cele, la fel de frumos, la fel de gingaș, la fel de desăvârșit! La nașterea lui, femeile îl spălară și îi căniră ochii cu khol; pe urmă îi tăiară buricul și îl încredințară dădacelor și doicii. Și, în temeiul frumuseții lui uluitoare, i se puse numele de Agib113.

Când Agib cel minunat ajunse, zi de zi, lună de lună și an de an, la vârsta de șapte ani, vizirul Șamseddin, bunicu-său, îl trimise la școala unui dascăl de mare faimă, și i-l dădu în seamă cu multă stăruință acelui învățător, Iar Agib, în toate zilele, însoțit de robul cel negru Said, vrednicul hadâmb al bunicului său, se ducea la școală, spre a se întoarce la prânz și seara acasă. Și merse astfel la școală vreme de cinci ani, până ce împlini vârsta de doisprezece ani. Și, ast timp, Agib se făcuse de nesuferit celorlalți copii din școală: îi bătea și îi înjura și le zicea:

— Care dintre voi este ca mine? Eu sunt fiul vizirului Egiptului!

Până la urmă, copiii se vorbiră și se duseră să se plângă dascălului de purtările urâte ale lui Agib. Atunci dascălul, care vedea că îndemnurile ce le da fiului vizirului rămâneau zadarnice, și care, din pricina vizirului, părintele copilului, nu vroia să-l alunge de la școală chiar el, le spuse copiilor:

— Am să vă învăț un lucru pe care să i-l spuneți și care are să-l oprească de aci înainte să mai vină la școală. Mâine, dar, în răstimpul de joacă, să vă strângeți împrejurul lui Agib și să vă spuneți între voi: „Pe Allah! Hai să ne jucăm un joc tare frumos! Da niciunul nu va putea să intre în joc decât dacă va spune cu glas tare numele său și numele tatălui său și pe cel al mamei lui! Întrucât cine nu va putea să spună numele tatălui și pe cel al mamei sale, va fi socotit copil din flori și nu va putea să se joace cu noi!”

Așa că dimineață, la sosirea lui Agib la școală, copiii se strânseră de-o parte, și unul strigă:

— A, chiar că da! E un joc strașnic! Da nimenea nu are voie să intre în jocul acesta decât dacă va spune numele său și numele tatălui și al mamei sale! Hai! Fiecare pe rând!

Și le făcu semn cu ochiul.

Atunci unul dintre copii ieși în față și spuse:

— Pe mine mă cheamă Nabih! Pe mama mea o cheamă Nabiha! Iar pe tatăl meu îl cheamă Izeddin!

Pe urmă altul păși înainte și spuse:

— Eu mă numesc Naghib! Pe mama o cheamă Gamila! Iar pe tatăl meu îl cheamă Mustafa!

Pe urmă al treilea și al patrulea și alții la fel spuseră cele ce aveau de spus. Când veni rândul lui Agib, acesta, tare mândru, spuse:

— Eu sunt Agib! Mama mea este Sett El-Hosn! Iar tatăl meu este Șamseddin, vizirul Egiptului!

Atunci toți copiii strigară:

— Nu, pe Allah! Vizirul nu este tatăl tău!

Iar Agib țipă mânios:

— Bată-vă Allah! Ba chiar vizirul este tatăl meu!

Da copiii începură să chicotească și să bată din palme, și îi întoarseră spatele strigându-i:

— Du-te de-aici! Habar n-ai cum îl cheamă pe taică-tău! Șamseddin nu este tatăl tău! El e bunicul tău, tatăl mamei tale! N-ai să te joci cu noi!

Și copiii se împrăștiară hohotind de râs.

Atunci Agib își simți pieptul cum i se strânge și îl sugrumară suspinele! Ci degrabă dascălul veni la el și îi zise:

— Cum, Agib, tu încă nu știi că vizirul nu îți este tată, ci bunic, tatăl mamei tale Sett El-Hosn? Iar pe tatăl tău nici tu, nici noi, nici nimeni nu îl știe, întrucât sultanul o măritase pe Sett El-Hosn cu grăjdarul cel cocoșat; da grăjdarul nu a putut să se culce cu Sett El-Hosn și a povestit prin toată cetatea că, în noaptea nunții lui, l-au pus ginnii la popreală, pe el, pe grăjdar, ca să se culce ei cu Sett El-Hosn. Și a mai povestit niște pătăranii de pomină, cu niște bivoli, și cu niște măgari, și cu niște câini, și cu alte asemenea făpturi. Așa că, Agib, nimeni nu știe cum îl cheamă pe tatăl tău. Fii, dară, smerit dinaintea lui Allah și a tovarășilor tăi, care te socotesc copil din flori. Și-apoi, Agib, tu ești astfel întocmai ca un copil vândut în târg și care habar n-ar avea cine este tatăl lui. Încă o dată, să știi că vizirul Șamseddin nu îți este decât bunic, iar tatăl tău nu se cunoaște. Așa că să fii smerit de aci înainte.

După spusele acestea ale dascălului, micuțul Agib se duse în fuga mare la maică-sa Sett El-Hosn, și-atâta de sugrumat era de plânset, încât dintru-ntâi nu putu să îngaime nimic. Atunci maică-sa începu să-l liniștească și, văzându-l atâta de tulburat, inima i se topi de milă, și îi spuse:

— Copilul meu, spune-i mamei tale pricina acestei mâhniri!

Și îl sărută și îl mângâie. Atunci micuțul Agib îi zise:

— Spune-mi, mamă, cine este tatăl meu?

Iar Sett El-Hosn, uluită, îi spuse:

— Păi este vizirul!

Iar Agib îi răspunse plângând:

— O, nu, nu! Nu este el tatăl meu! Nu îmi tăinui adevărul! Vizirul este tatăl tău, așa! Da nu este și tatăl meu! Nu, nu! Spune-mi drept, ori mă omor numaidecât cu jungherul acesta!

Și micuțul Agib îi înșiră maică-sii vorbele dascălului.

Atunci, amintindu-și de vărul și soțul ei, frumoasa Sett El-Hosn începu să-și prefire prin minte cea dintâi noapte a nunții ei și toată frumusețea și toate harurile minunatului Hassan Badreddin El-Bassrani! Și, la acele amintiri, plânse de tulburare și suspină stihurile acestea:

Mi-aprinse-n suflet dorul și-apoi plecă departe, Spre nu știu care zare, în nu știu care parte.

Cu el atunci deodată plecă și biata-mi minte, Și doar cu el s-o-ntoarce de-acuma înainte.

Tot așteptându-l, biata, și somnul mi se duse, Se duse și răbdarea și visele-mi răpuse.

M-au dat demult uitării și el și fericirea;

Cu el s-a dus odihna, cu el s-a dus iubirea.

De-atunci, din ceasul negru, nici nu mai știu de mine.

Suspin în taina nopții: „Mai vine, nu mai vine?”

S-a dus, și-lplâng zadarnic, și-l strig cu ochii-n zare;

Curg lacrimile-mi multe cât apele din mare.

O zi dacă se-ntâmplă să nu-l mai strig cu dor, O zi de-și seacă ochii-mi al lacrimii izvor, Numaidecât icoana-i mi se arată-n vis, Mi se-ntrupează-n suflet ca dintr-un hău deschis, Și iarăși mi se umplu și inimă, și gând De dor, de amintire, de dragoste plângând.

Oh, el îmi este pururi icoana îndrăgită, Ce-mi luminează ochii în ziua răsărită!

Și-așa va fi de-a pururi, că nu mai am în minte Nici vreo iubire alta și nici alt dor fierbinte!

Pe urmă nu mai făcu altceya decât să suspine. Iar Agib, văzând-o pe maică-sa că plânge, începu și el să plângă. Și, pe când fiecare plângea în colțul său, vizirul Șamseddin, auzind hohotele și sughițurile, intră. Și rămase și el tare tulburat și inima i se îngrijoră, când îi văzu pe copiii lui plângând așa, și le zise:

— Copiii mei, de ce plângeți?

Atunci Sett El-Hosn îi istorisi necazul micuțului Agib cu copiii la școală. Iar vizirul, la povestea aceea, își aminti iarăși de toate necazurile trecute, câte le pățise el și fratele său Nureddin și nepotul său Hassan Badreddin și, la urmă, și micuțul Agib; la toate aceste amintiri grămada, nu se putu opri să nu plângă și el. Și, deznădăjduit, se sui la sultan, îi istorisi toată povestea, și spuse că umbra aceea nu mai putea să dăinuiască peste numele lui și peste numele copiilor lui, și îi ceru încuviințarea să plece spre țările Răsăritului, ca să se ducă la cetatea Bassrei, unde socotea să-l găsească pe nepotul său Hassan Badreddin. Pe urmă îi ceru sultanului să-i scrie niște împuterniciri, pe care să le ia cu sine și care să-i îngăduiască, în toate țările prin care avea să ajungă, să facă cercetările de trebuință, spre a-l găsi și a-l aduce pe nepotul său. Pe urmă începu să plângă amarnic. Iar sultanului i se înduplecă inima și îi scrise împuternicirile de trebuință pentru toate țările și pentru toate cârmuirile. Atunci vizirul se bucură și îi mulțumi îndelung sultanului, și-i ură mărire multă, și se temeni, sărutând pământul dintre mâinile lui; pe urmă își luă rămas-bun și plecă. Și, în chiar ceasul acela, își făcu gătirile de drum; pe urmă o luă pe fiică-sa Sett El-Hosn dimpreună cu micuțul Agib și porni.

Merseră ei ziua dintâi, pe urmă cea de a doua zi, și cea de a treia zi, și așa mai departe, pe drumul Damascului și, într-un sfârșit, ajunseră cu bine la Damasc. Și poposiră chiar lângă porți, pe Meidanul Hasba114, și acolo își așezară corturile, spre a se odihni două zile, înainte de a-și urma drumul. Și găsiră că Damascul era o cetate minunată, plină de pomi și de ape curgătoare, și că era chiar cetatea pe care o cântase poetul:

La Damasc o zi și-o noapte petrecurăm oarecând!

Ziditorul lui cel meșter s-ajurat cum că nicicând N-ar mai ști zidi cetate ca aceasta pe pământ.

Noaptea-nvăluie Damascul cu aripi îndrăgostite;

Răsăritu-așterne-asupra-i umbra crengilor vrăjite;

Rouă de pe frunze nu e rouă rece, pasămite, Ploaie de mărgăritare-i, ce se scutură în picuri, Când se-abate-o adiere, pe sub cer de borangicuri, Fluturând din nevăzute testemele și baticuri.

Acolo, în pajiști blânde și-n noian de tufe dese, Numai firea își așterne gândurile ei alese:

Pasărea în zori citește rândurile înțelese, Apa cerului întinde paginile larg deschise, Și ce pasărea citit-a, pana vântului și scrise;

Norii-și dăruie cerneala ca să scrie cine scrise.

Încât slugile vizirului nu pregetară să se ducă să vadă cetatea și sukurile ei, spre a târgui lucrurile de care aveau trebuință și, de asemenea, să vândă lucrurile aduse din Egipt; și nu pregetară a se duce să se îmbăieze la hammamurile cele vestite și să treacă pe la moscheea Bani-Ommanilor115, așezată în mijlocul cetății și care nu-și are seamăn în lumea întreagă.

Iar Agib, însoțit de vrednicul hadâmb Said, se duse și el să se veselească în cetate. Iar hadâmbul mergea la câțiva pași în urma lui și ținea în mână un gârbaci în stare să ucidă o cămilă; că auzise despre faima locuitorilor Damascului și vroia, cu gârbaciul acela, să-i oprească a se apropia de preafrumosul Agib, stăpânul său. Și chiar că nu se înșelase; întrucât, de cum îl văzură pe frumosul Agib, locuitorii Damascului și băgară de seamă cât de nurliu și de zarif era, și că era mai dulce decât adierea vântului de miazănoapte, mai dulce la gust decât apa proaspătă pentru gura celui însetat, mai de preț decât sănătatea pentru cel bolnav; și pe dată toți inșii de pe ulițe și din case și din prăvălii începură să dea fugă după Agib și după hadâmb, și să se țină întruna de Agib, fară a-i mai da răgaz, în pofida vajnicului gârbaci al hadâmbului; iar alții fugeau încă și mai iute, i-o luau înainte lui Agib și se așterneau jos pe pământ în calea lui, spre a-l sorbi din priviri mai bine și mai îndelung. Într-un sfârșit, din vrerea soartei, Agib și hadâmbul ajunseră dinaintea unei prăvălii de zumaricale și, ca să scape de gloată obraznică, intrară acolo.

Or, prăvălia era chiar prăvălia lui Hassan Badreddin, tatăl lui Agib. Plăcintarul cel bătrân, tatăl de suflet al lui Hassan, murise, iar Hassan îi moștenise prăvălia. Așadar, în ziua aceea Hassan tocmai pregătea o zumarica minunată, cu semințe de rodie și cu alte zaharicale și mirodenii. Iar când îl văzu pe Agib și pe rob, Hassan fu vrăjit de frumusețea micuțului Agib, și nu numai vrăjit, ci tulburat într-un chip dumnezeiesc și cu totul sufletesc și întru totul nemaipomenit, și strigă plin de iubire:

— O, tinere doamne al meu, tu cel care mi-ai supus inima și care domnești peste lăuntrul ființei mele, tu cel către care mă simt ispitit din afundurile făpturii mele, poți să-mi faci cinstea de a intra în prăvălia mea? Poți să-mi faci bucuria de a te ospăta din zumaricalele mele, numai așa, din bunăvoință față de mine?

Și, cu vorbele acestea, Hassan, fară de voia lui, își simți ochii plini de lacrimi, și plânse greu la amintirea care îl năpădea totodată, a stării lui trecute și a soartei lui de acum.

Când auzi vorbele tatălui său, inima lui Agib se înduioșă la fel, și băiatul se întoarse către rob și îi zise:

— Said! Plăcintarul acesta îmi topește inima. Gândesc că pesemne și-a părăsit cine știe unde vreun copil, și că eu îi aduc aminte de copilul acela. Să intrăm așadar la el, spre a-i face o bucurie, și să ne dedulcim cu ceea ce vrea să ne cinstească. Și, dacă noi ne miluim astfel de durerea lui, poate că și Allah se va milui de noi și ne va ajuta să izbutim la rându-ne în căutările noastre după tatăl nostru!

La vorbele lui Agib, hadâmbul se oțărî:

— Pe Allah! O, stăpâne al meu, asta chiar că nu se cade! nicidecum! Nu stă bine unui fiu de vizir să intre în dugheană unui plăcintar din suk, și mai cu seamă să mănânce așa, în văzul lumii! A, nu! Da dacă vrei să intri la el de frica lepădăturilor și a inșilor care se țin după tine, știu eu cam cum să-i zgornesc și cum să te apăr de ei, cu gârbaciul acesta strașnic! Da să intri în dugheană asta nu, chiar că nu, niciodată!

La vorbele hadâmbului, plăcintarul Hassan Badreddin se simți tare jignit și se în turnă spre hadâmb, cu ochii plini de lacrimi și cu obrajii scăldați în jalea lor, și îi zise:

— O, măritule! Pentru ce nu vrei să te îndupleci și să-mi faci bucuria de a intra în prăvălia mea? O, tu cel care pe dinafară ești negru cum e castana, da pe dinlăuntru ești tot atât de alb ca și ea! O, tu, cel pe care l-au slăvit toți poeții noștri în stihuri minunate, eu pot să-ți dezvăluiesc taina cum să ajungi la fel de alb pe dinafară, cât ești și pe dinlăuntru!

Atunci vrednicul hadâmb începu să râdă și se minună:

— Adevărat? Adevărat? Poți tu? Și cam cum? Pe Allah! Grăbește de-mi spune!

Numaidecât Hassan Badreddin îi prociti aceste stihuri minunate întru slăvirea hadâmbilor:

Polisfetia lui aleasă, Dulceața felului în care Se poartă totdeauna-n casă, Măreața lui înfățișare, Și multă harurilor vrajă, Cu-ntregul vieții lui alai, L-au înălțat să fie strajă Cinstită-n casele de crai!

Ce slujitor fără pereche La pragul dulcelui harem!

Ce ochi ursit să stea de veghe, Pe care ticăloșii-l tem!

Iar pentru-ntreaga-i gingășie, Până și îngerii din rai Simt inima cum îi îmbie Să i se-nchine în sarăi.

Stihurile acestea chiar că erau atâta de minunate și atâta de bine nimerite și atâta de bine spuse, încât hadâmbul se simți copleșit și totodată până peste măsură de măgulit; și, luându-l pe Agib de mână, intră cu el în dugheană lui Hassan.

Atunci Hassan Badreddin, bucuros până peste fire, se dezlănțui într-un potop de temeneli, spre a-i preacinsti. Pe urmă luă cel mai frumos dintre castronașele lui de farfuriu, îl umplu cu boabe de rodie scăldate în zahăr, cu migdale descojite și înmiresmate desfătător și taman atâta cât trebuie; pe urmă le puse dinainte castronașul, pe cea mai scumpă dintre siniile lui de aramă bătută și chindisită. Și, când îi văzu cum mâncau cu semne de mare încântare, se simți tare măgulit și tare mulțumit, și le zise:

— Într-adevăr, ce cinste pe mine! Și ce noroc! Și fie ca zumaricaua să vă fie plăcută și de dulce mistuire! Atunci micuțul Agib, după cele dintâi înghițituri, nu pregetă să-l poftească și pe plăcintar să șadă, zicându-i:

— Poți să stai cu noi și să mănânci cu noi! Și astfel Allah ne va răsplăti, ajutându-ne să izbândim în căutările noastre!

Atunci Hassan Badreddin îi spuse:

— Cum, copilul meu? Tu, atâta de tânăr, și ai și fost încercat de pierderea cuiva scump?

Iar Agib răspunse:

— Chiar așa, preacinstite! Inima mea a și fost încercată și arsă de lipsa unei ființe scumpe! Și ființa aceea atâta de scumpă nu este alta decât tatăl meu. Iar bunicul meu și cu mine am purces din țara noastră spre a ne duce să-l căutăm, bătând toate olaturile.

Pe urmă micuțul Agib începu să plângă la această amintire, iar Badreddin la fel nu se putu opri să-i împărtășească lacrimile, și plânse și ei. Și hadâmbul la rându-i își bălăngănea capul cu multă căinare. Dă toate astea nu îi stânjeneau a da cinstire desfătătorului castronaș cu înmiresmatele rodii, zaharisite cu atâta măiestrie. Și mâncară până la sațiu, atâta erau de grozave.

Ci, cum vremea zorea, Hassan nu putu să iscodească mai îndelung; iar hadâmbul îl luă pe Agib și plecă, spre a se întoarce la corturile vizirului.

De-abia plecă Agib, că Badreddin își și simți sufletul cum i se duce cu el și, neputându-și înfrâna ispita de a se lua pe urmele lui, își închise repede plăcintăria și, fară a-i da prin minte că micuțul Agib ar fi copilul său, plecă și grăbi pasul, ca să se țină după ei și ca să-i ajungă până a nu trece de poarta cea mare a Damascului.

Hadâmbul atunci băgă de seamă că Hassan se luase pe urmele lor, și se întoarse și-i zise:

— Pentru ce te ții după noi, plăcintarule?

Iar Badreddin răspunse:

— Doar numai deoarece am de descurcat o daravelă afară din cetate, și am vrut să mă însoțesc cu voi, spre a face drumul laolaltă; și mă întorc apoi. De altminteri, plecarea voastră mi-a smuls sufletul din piept!

La vorbele lui, hadâmbul se umplu de mare mânie și strigă:

— Chiar că acel castronaș îl plătim tare scump! Amarnic castronaș de necazuri! Plăcintarul ăsta vrea acuma să ne scoată pe nas tot ce-am mâncat! Iacătă-mi-l cum ni se bagă în tururile șalvarilor și-ncolo și-ncoace!

Agib atunci întoarse capul și-l văzu pe Hassan, și se îmbujoră cumplit și îngână:

— Said, lasă-l! Drumul lui Allah e slobod pentru toți musulmanii!

Pe urmă adăugă:

— Da dacă s-o ține pe urmele noastre până la corturi, vom ști atunci că într-adevăr eu sunt cel pe urmele căruia adulmecă, și nu vom pregeta a-l izgoni!

Pe urmă Agib lăsă capu-n jos și își văzu de drum, cu hadâmbul la câțiva pași după el.

Iar Hassan se ținu mai departe pe urmele lor, până la Meidanul Hasba, acolo unde erau întinse corturile. Atunci Agib și hadâmbul întoarseră capul și îl văzură la câțiva pași în urma lor, încât Agib, de data aceasta, se supără și i se făcu spaimă, că nu cumva hadâmbul să se ducă să-i povestească totul bunicului: că Agib intrase în dugheană unui plăcintar și că apoi plăcintarul se luase după Agib! La gândul acesta care îl înfricoșa, luă o piatră, se uită la Hassan care sta drept, înțepenit în minunare și cu ochii plini de o sclipire ciudată; și Agib, socotind că flacăra aceea din ochi era o flacără parșivă, se mânie și mai tare și, din toate puterile lui, azvârli cu piatra în el și îl lovi drept în frunte; pe urmă Agib și hadâmbul grăbiră spre corturi. Iar Hassan Badreddin căzu la pământ, leșinat și cu chipul plin de sânge. Da, din norocire, nu zăbovi mult până să-și vină în sine, și se șterse de sânge și, rupând o fâșie din cearceaful turbanului, se legă la frunte. Pe urmă începu să se dojenească și își zise:

— Chiar că este numai din vina mea! M-am purtat într-un chip nevrednic, ținându-mă după acel copil frumos și dându-i astfel de presupus că mă țin după el din pricini parșive! Pe urmă oftă: „Allah karim”116.

Și se întoarse în cetate, își deschise iarăși prăvălia și se apucă să facă iarăși zumaricale, ca mai înainte, și a le vinde, gândindu-se întruna cu jale la biata maică-sa de la Bassra, cea care în pruncia lui îi dăduse cele dintâi învățături în meșteșugul zumaricalelor; și începu să plângă și, spre a se alina, prociti stihurile acestea:

Să nu ceri vreo dreptate de la Soartă:

Vei dobândi dezamăgire doar!

Dreptatea nu ea știe s-o împartă.

Îi ceri dreptate Soartei în zadar.

Iar vizirul Șamseddin, unchiul cofetarului Hassan Badreddin, după trei zile de popas la Damasc, porunci să se ridice tabăra de la Meidan și, urmându-și călătoria spre Bassra, luă drumul Homsului117, pe urmă al Hamei și al Alepului. Și pretutindeni nu pregeta să cerceteze întruna. De la Alep merse la Mardina, pe urmă la Mossul și la Diarbekir. Și, la urmă, ajunse la cetatea Bassrei.

De cum se mai odihni oleacă, se și zori să se ducă și să i se înfățișeze sultanului Bassrei, care numaidecât îl pofti să intre și îl primi cu multă îndatorință, și îl întrebă cu bunăvoință despre pricina care îl aducea la Bassra. Iar Șamseddin îi istorisi toată povestea și îi spuse că el este fratele lui Nureddin, vizirul de odinioară al Măriei Sale. Iar sultanul, la numele lui Nureddin, spuse:

— Aibă-l Allah întru mila sa!

Și adaugă:

— Da, prietene, Nureddin era chiar vizirul meu și tare îmi mai era drag, și a murit, într-adevăr, acuma-s cincisprezece ani! A lăsat, dreptu-i, un fiu, Hassan Badreddin, care îmi era cel mai drag prieten de inimă, și care, deodată, într-o zi, s-a făcut nevăzut. Iar noi nu am mai auzit pomenindu-se de el. Da se află încă aici în Bassra maică-sa, soția fratelui tău Nureddin, fiica vizirului meu cel bătrân, cel de dinaintea lui Nureddin.

La știrea aceea, Șamseddin fu bucuros până peste măsură și grăi:

— O, Măria Ta! Tare aș vrea s-o văd pe cumnata mea!

Și sultanul îi îngădui s-o vadă.

Numaidecât Șamseddin alergă acasă la răposatul lui frate Nureddin, după ce întrebase unde șade și în ce parte, și nu peste mult ajunse degrabă acolo, gândindu-se mereu pe drum la fratele său Nureddin, mort departe de el cu jalea de a nu mai fi putut să-l îmbrățișeze! Și plângea și își spunea stihurile acestea:

Ah, de m-aș mai întoarce iară La casa de odinioară A nopților ce s-au trecut, Pereți și ziduri să-i sărut, Jur-împrejur, cu buză-amară.

Ci nu de dorul de pereți Mi-e ruptă inima-n săgeți.

De dorul celui ce sta-n casă Mă doare inima și-mi pasă, De dorul lui și ard, și-ngheț!

Intră pe o poartă mare, într-o curte mare, în fundul căreia se înălța casa. Ușa casei era o minunăție de piatră și de arcuituri, însuflețită cu marmuri de toate culorile. La temelia ușii, pe o lespede scumpă, găsi numele lui Nureddin, fratele său, învrâstat în litere de aur. Atunci se plecă, și sărută numele, și se simți tare tulburat, și plânse rostind stihurile acestea:

În fiecare dimineața, cer soarelui care răsare Să-mi dea o veste despre tine, pe unde ești, sub care zare.

La fel în fiecare noapte mă rog la stele și la lună, De te-au văzut pe oareunde, de te-au zărit cumva, să-mi spună.

Când dorm, până și-n somn mă arde, majunghie și mă strătaie Ca un jungher, ca o povară, un ferăstrău în măruntaie.

Și nu am cui să-mi strig vreodată durerea care mă-ncovoaie.

O, preaiubitul meu cel dulce, scurtează-amara despărțire.

Mi-e ruptă inima de jale, mă duce dorul la pieire!

Ce zi de binecuvântare, de bucurii fără pereche, Ar fi aceea-n care iarăși ne-am aduna ca-n vremea veche.

Ci nu carecumva să cugeți că-n vremea despărțirii grele Un altul ar fi prins în mreajă vreodată gândurile mele.

Că nu am inima atâta de fără margini răsfirată, Încât în largul ei să-ncapă o altă dragoste vreodată.

Pe urmă păși în casă și străbătu toate iatacurile, până ce ajunse la o încăpere ferită, în care ședea de obicei cumnata lui, mama lui Hassan Badreddin El-Bassri.

Or, de când fiul său Hassan pierise, ea stă închisă în odaia aceea, ca să plângă zi și noapte și să suspine. Și pusese să se clădească, la mijloc, o zidire mică, boltită, spre a închipui mormântul bietului ei copil, pe care îl credea mort de mult. Și acolo își petrecea ea toată vremea în lacrimi, și acolo, când o dobora durerea, își sprijinea capul ca să doarmă.

Când ajunse aproape de ușa odăii, Șamseddin auzi glasul cumnatei lui, și glasul acela tânguitor rostea stihurile acestea:

Ah, pe Allah! Spune, morminte, spune:

Odorul meu se stinse de sub soare?

Și bucuria frumuseții sfinte S-a spulberat pe totdeauna oare?

O, trist mormânt al gândurilor mele!

Tu nu ești nici gradina fericirii, Nici cerul luminos spre care zboară Aripa dulce a închipuirii.

Atunci, privind lăuntrul tău de neguri, De ce mă amăgesc, de ce mă mint Ochii mei care văd mereu în tine Luna lucind și creanga înflorind?

Atunci vizirul Șamseddin intră. Se temeni dinaintea cumnatei sale cu cinstirea cea mai aleasă și îi arătă că el este fratele lui Nureddin, soțul ei. Pe urmă îi istorisi toată povestea, și cum fiul ei Hassan se culcase într-o noapte cu fața lui, Sett El-Hosn, cum pierise dimineața, și, într-un sfârșit, cum Sett El-Hosn rămăsese grea și îl născuse pe Agib. Pe urmă adăugă:

— Agib a venit cu mine. Este nepotul tău, întrucât este fiul fiului tău cu fiica mea.

Văduva, care până în clipita aceea șezuse jos ca o femeie cernită de moarte și care se lepădase de îndatorințele lumești, la vestea că fiul ei trăiește, că nepotul ei se află acolo, și că, într-adevăr, chiar aci se află cumnatul ei Șamseddin, vizirul Egiptului, se ridică grabnic și se aruncă la picioarele lui sărutându-le, și rosti aceste strofe întru cinstirea sa:

Mă năpădește cu potoape de daruri fără-asemuire Acela care îmi aduce mult așteptata, sfânta știre!

Căci, pe Allah! Mi-aduce veste parcă de dincolo de fire.

Cum nu s-a auzit pe lume o veste despre fericire.

Iar dacă vrea să ia peșcheșul pe care-l dăm drept mulțumire, Primească inima-mi topită de veghi prelungi și de mâhnire.

Iar vizirul trimise numaidecât după Agib, care veni. Atunci bunica se ridică și se aruncă plângând de gâtul lui Agib. Iar Șamseddin îi spuse:

— O, maică, chiar că acuma nu-i vremea de lacrimi, ci de pregătiri pentru plecarea ta împreună cu noi către Egipt. Și deie Allah să ne strângem toți laolaltă cu fiul tău Hassan, nepotul meu!

Iar bunica lui Agib răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și, tot atunci, se și sculă și strânse toate lucrurile de trebuință și toate merindele de drum și toate slujitoarele, și fu gata repede.

Atunci vizirul Șamseddin se duse să-și ia rămas-bun de la sultanul Bassrei. Și sultanul îl încărcă de daruri și de peșcheșuri, și pentru el și pentru sultanul de la Egipt. Pe urmă Șamseddin, cele două hanâme și Agib purceseră la drum, însoțiți de tot saltanatul lor.

Nu se opriră din mers până ce nu ajunseră iarăși la Damasc. Poposiră în piața Kanun118 și întinseră acolo corturile. Iar vizirul spuse:

— Acuma avem să ședem o săptămână întreagă la Damasc, ca să avem răgaz să târguim daruri și peșcheșuri vrednice a fi înfățișate sultanului Egiptului.

Așa că, pe când vizirul era prins cu neguțătorii cei bogați, veniți sub corturi să-i înfățișeze mărfurile lor, Agib îi zise hadâmbului:

— Baba Said, tare mi-e poftă să mă veselesc. Haidem prin sukul Damascului, să aflăm ce mai e nou și totodată să iscodim cumva ce s-o mai fi întâmplat cu cofetarul căruia i-am mâncat zumaricalele și căruia, ca răsplată, i-am spart capul cu o lovitură de piatră, pe când nu aveam decât să ne mândrim cu primirea ce ne-o făcuse. Chiar că am răsplătit un bine cu un rău!

Și hadâmbul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci Agib și hadâmbul ieșiră din corturi, întrucât Agib purcedea astfel sub imboldul orb, stârnit de firească dragoste din adâncuri. Ajunși în cetate, nu conteniră să bată sukurile, până ce ajunseră la dugheana plăcintarului. Era ceasul la care drept-credincioșii se îndreptau către moscheea Bani-Ommanilor pentru rugăciunea asr-ului.

Taman la ceasul acela, Hassan Badreddin se afla în prăvălia lui, ostenind să pregătească aceeași minune de zumaricală ca și de data cealaltă: boabe de rodie cu migdale, cu zahăr și cu mirodii din belșug! Încât Agib putu să ia bine seama la cofetar, și văzu pe fruntea lui urma loviturii cu piatra pe care el i-o făcuse. Atunci își simți inima și mai înduioșată, și spuse:

— Pacea fie cu tine, o, cofetarule! Grija pe care ți-o port m-a mânat să vin și să aflu vești despre tine. Nu mă mai cunoști?

Hassan, cum îl văzu, își și simți lăuntrurile vălmășite, inima zvâcnind cu bătăi răvășite și capul plecându-i-se spre pământ, parcă să-i cadă, și limba lipindu-i-se de cerul gurii, fară a putea să lege o vorbă. Într-un sfârșit, izbuti să ridice iar capul spre copil și, numai smerenie și numai supunere, îi prociti aceste stihuri:

Gândeam să-I fac mustrări ne-nduplecate, Ci, de cum l-am văzut, nu sunt în stare Nici ochii să-i arăt a ne-mpăcare, Nici ciudă-n graiul limbii-mpiedicate.

Tăcut, cu ochi pieriți, stau în mirare, Privindu-i harurile minunate;

Și-aș vrea să știu că și pe el îl doare Durerea mea; ci n-am izbândă mare.

Pe urmă adăugă:

— O, stăpânii mei, binevoiți să intrați, măcar din îngăduință, și să gustați din zumaricalele mele. Întrucât, pe Allah! O, tinere copile, de cum te-am văzut data trecută, inima mi s-a și revărsat spre tine! Și mă mustru că m-am luat pe urmele tale: chiar că a fost o nebunie!

Și Agib răspunse:

— Pe Allah! Ești un prieten tare primejdios! Pentru o bucățică pe care ne-ai îmbiat s-o mâncăm, era să ne dai pierzării! Or, acuma, nu voi intra și nu voi mânca în prăvălia ta, decât dacă ai să mi te legi cu jurământ că nu vei ieși după noi și că nu te vei ține pe urmele noastre. Altminteri, niciodată nu avem să mai dăm pe aici; căci să știi limpede că avem să ne petrecem o săptămână întreagă la Damasc; răstimp în care bunicul meu să poată târgui daruri pentru sultan!

Atunci Badreddin strigă:

— Fac jurământ față de voi amândoi!

Atunci Agib și hadâmbul intrară, și numaidecât Badreddin îi îmbie cu un castron de farfuriu plin cu minunăția cea dulce din boabe de rodie. Iar Agib îi spuse:

— Vino să mănânci cu noi. Și, în felul acesta, poate că Allah are să ne ajute să izbândim în căutările noastre!

Și Hassan fu fericit foarte, și șezu jos dinaintea lor. Și, în acel răstimp, nu se putu opri să nu-l soarbă din ochi pe Agib; și se uita la el într-un chip atâta de aparte și atâta de stăruitor, încât Agib, stânjenit, îi zise:

— Pe Allah! Ce pătimaș, sâcâitor, și stânjenitor, și urâcios mai ești, preacinstite! Te-am mai dojenit din pricina asta! Isprăvește odată de a mă tot sfredeli așa și de a-mi sorbi chipul cu ochii!

La vorbele lui, Badreddin răspunse cu stihurile acestea:

În inima mea, în ungherul cel mai adânc al vieții mele, Păstrez o taină care arde, o taină cu primejdii grele, Pe care n-aș putea vreodată s-o pun pe-a vorbelor mărgele.

O, tu, cel dinaintea cărui se tulbură frumoasă lună Uitându-și strălucirea toată ce-i pare-n fața ta minciună, Cel dinaintea cărui zorii și luminoasa dimineață Se-mbujorează de rușine privind luminătoarea-ți fața.

O, tu, cu chipul rupt din soare – ți-am ridicat un templu-n mine, În care fără de cuvinte sărmanu-mi suflet să se-nchine!

Drept hram, o, soarele meu falnic, ți-am pus un semn fără de moarte, Și-un jurământ care sporește și care crește mai departe.

Altarul frumuseții tale în coșul pieptului meu arde.

Și-acum din creștet până-n talpă mă mistui ca pe jerăgai.

Ah, chipul tău cel de lumină e-ntregul vieții mele rai.

Am să mă sting, fără-ndoială, topit de dorul arzători Doar, calde, buzele-ți de miere m-ar adăpa ca un izvor, Să-mi răcoresc din piept pojarul cu mierea răcoroasă-a lor!

După stihurile acestea, Hassan prociti altele la fel de frumoase, da cu alt tâlc, închinate hadâmbului. Și urmă așa mai departe, vreme de un ceas, procitind stihuri, ba închinate lui Agib, ba închinate hadâmbului. După care, cum ei se saturaseră bine, Hassan zori să le aducă toate câte trebuiau, spre a se spăla pe mâini. Drept care le aduse un ibric frumos de aramă curat și le turnă în mâini apă înmiresmată, pe urmă le șterse mâinile cu un prosop de mătase colorat, pe care îl ținea agățat la brâu. Pe urmă îi stropi cu apă de trandafiri dintr-un stropitor de argint, pe care îl păstra cu grijă, pentru prilejuri alese, pe polița cea mai de sus din prăvălie. Și asta nu fu chiar tot! Ieși o clipită din dugheană și se întoarse repede, ținând în mâini două ulciorașe pline cu sorbet de apă de trandafiri înmiresmată cu mosc, și le spuse:

— Binevoiți! Veți pune astfel vârf bunătății voastre!

Atunci Agib luă ulciorul și bău, pe urmă îl trecu hadâmbului, care bău și îl trecu îndărăt lui Agib, și așa mai departe, până ce își umplură bine pântecele și se ghiftuiră, cum nu se mai ghiftuiseră niciodată în viața lor. După care îi mulțumiră cofetarului și plecară cât mai iute, în seara aceea, ca să ajungă la corturi până la asfințitul soarelui.

Ajunși la corturi, Agib se grăbi să-i sărute mâna bunică-sii și maică-sii Sett El-Hosn. Iar bunica îl sărută și își aduse aminte de fiul ei Badreddin și suspină îndelung, și plânse îndelung. După care prociti aceste două strofe:

De n-aș fi fost încredințată că toate cele despărțite Au să se-adune iar odată de unde-au fost cândva pornite, Nu mai aveam ce aștepta, de-atunci, de la plecarea ta.

Și ți-am jurat pe veci iubire, și-am așteptat cu neuitare.

Allah, stăpânul, are știre de jurământul meu cel mare.

Allah îmi stă de mărturie, că toată taina El o știe.

Pe urmă îi spuse lui Agib:

— Copilul meu, pe unde ai fost să te plimbi?

El răspunse:

— Prin sukurile din Damasc!

Ea zise:

— Atunci trebuie să-ți cam fie foame acuma!

Și se sculă și-i aduse un castron de farfuriu plin cu amestecul cel strașnic făcut din boabe de rodie, minunăția aceea desfătătoare în care ea era mare dăscăliță și despre care îi dăduse cele mai dintâi îndrumări fiului ei Badreddin, pe când era copil încă, la Bassra.

Îi spuse și robului:

— Poți să mănânci cu stăpânul tău Agib!

Și hadâmbul făcu o strâmbătură în sine însuși și își zise: „Pe Allah! Chiar că nu mai am poftă! N-aș mai putea să înfulec nici o înghițitură!” Da șezu jos lângă Agib.

Cât despre Agib, șezu și el, da și el avea burta ghiftuită cu ce mâncase și cu ce băuse la plăcintar. Da luă o înghițitură și gustă. Și chiar că nu putu s-o înghită, atâta de sătul era. Și, de altminteri, găsi că aceasta avea oleacă mai puțin zahăr. Lucru care nu era adevărat. Numai că el era sătul. Încât, făcând o strâmbătură, îi spuse bunică-sii:

— Nu e chiar bună, bunico!

Atunci bunica se înecă de ciudă și strigă:

— Cum, copilul meu, îndrăznești să spui că nu e bună zumaricaua mea? Au tu nu știi că nu se află în lumea întreagă cineva care să știe să gătească și să facă plăcinte și dulciuri ca mine, afară poate doar de tatăl tău Hassan Badreddin, care de altfel a învățat de la mine?

Și Agib răspunse:

— Pe Allah! Bunico, zumaricaua ta nu îndeplinește chiar toate cerințele. Îi lipsește un pic de zahăr. Și-apoi, de-ai ști! Iți mărturisesc că în suk (da să nu-i spui bunicului și mamei) am fost adineauri la un cofetar care ne-a ospețit tot cu zumaricaua asta! Iar la gust era atâta de bună, că i-ar fi făcut poftă până și sufletului unui om bolnav de îngrețoșare! Iar cât despre cea făcută de tine, chiar că nu s-ar putea măsura cu cealaltă, nici de aproape, nici de departe, și în nici un chip, zău, bunico!

La vorbele acestea, bunica fu cuprinsă de o mânie amarnică și aruncă o privire poncișă către hadâmb și îi zise: …

Și în clipita aceea a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din povestit.

Atunci sora ei, micuța Doniazada, îi zise:

— O, sora mea, ce dulci și ce desfătate sunt vorbele tale și ce vrăjitoare și răpitoare este povestea aceasta!

Iar Șeherezada îi zâmbi și zise:

— Așa-i, sora mea! Da ce este ea pe lângă ceea ce am să vă povestesc la amândoi în noaptea următoare, dacă am să mai fiu în viață din mila lui Allah și din bunăvoința sultanului!

Iar sultanul își zise: „Pe Allah! Nu am s-o omor până ce nu voi auzi urmarea istorisirii, care chiar că este o poveste minunată și uluitoare până peste poate!”

Pe urmă sultanul Șahriar și Șeherezada își petrecură noaptea înlănțuiți, până la ziuă. Atunci sultanul Șahriar se duse la divanul județelor sale; și divanul se umplu de mulțimea de viziri, de dregători, de străji și de slujitori. Iar sultanul judeca, puse în slujbe, mazili, orândui și isprăvi treburile domniei, până la sfârșitul zilei. Pe urmă divanul se sparse, și sultanul se întoarse la sarăi. Iar, la căderea nopții, se duse la Șeherezada, fata vizirului, să facă treaba lui obișnuită cu ea.

Și veni cea de a douăzeci și patra noapte.

Iar micuța Doniazada nu pregetă, odată treaba încheiată, să se ridice de pe chilim și să-i spună Șeherezadei:

— O, sora mea, mă rog ție, sfârșește povestea aceea mustoasă cu frumosul Hassan Badreddin și cu soția lui, fata unchiului său Șamseddin! Erai tocmai la vorbele: „Bunica atunci aruncă o privire poncișă spre hadâmbul Said și îi zise: …” Ce i-a zis, te rog?

Iar Șeherezada îi zâmbi suroră-sii și îi zise:

— Da, hotărât! Din toată inima și cu cea mai aleasă bunăvoință, am să isprăvesc povestea, da nu până ce sultanul nostru cel polisfetit nu-mi va îngădui!

Atunci sultanul, care aștepta cu mare nerăbdare sfârșitul, îi spuse Șeherezadei:

— Poți să vorbești.

Iar Șeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bunica lui Agib, burzuluită rău, se uită la rob ponciș și îi zise:

— Prăpăditule! Nu carecumva tu l-ai împins la păcat pe copil? Cum de-ai cutezat să-l lași să intre în maghernița bucătarilor și a plăcintarilor?

La vorbele bunicii lui Agib, hadâmbul se sperie și se grăbi să tăgăduiască vajnic fapta. Grăi:

— Nu am intrat în nici o magherniță; decât numai am trecut pe dinaintea ei!

Da căpățânosul de Agib strigă:

— Pe Allah, ba am intrat prea bine și am mâncat acolo!

Și adăugă cu afurisenie:

— Și, bunico, îți mai spun o dată că a fost mult mai bună zumaricaua de acolo decât cea pe care ne-ai dat-o tu!

Atunci bunica se înciudă și mai rău și se duse bombănind să-i povestească vizirului, cumnatul ei, despre „amarnica blestemăție a hadâmbului de păcură!” Și până într-atâta îl stârni pe vizir asupra robului, încât Șamseddin, care din fire era de o mânie cumplită și care de felul lui se năpustea cu țipete asupra slugilor, se și repezi cu cumnată-sa sub cortul în care se aflau Agib și hadâmbul. Și răcni:

— Said! Ai intrat tu cumva, da ori ba, împreună cu Agib în dugheană unui plăcintar?

Iar hadâmbul speriat răspunse:

— N-am intrat!

Da împelițatul de Agib strigă:

— Ba da! Am intrat! Iar cât despre ceea ce am mâncat acolo, he he! … bunico! … era atâta de bun încât ne-am îndopat până în gât! Și-apoi am băut un sorbet minunat cu gheață mărunțită! Ya, Allah! Bun mai era! Iar vrednicul plăcintar nu se zgârcise la zahăr, ca bunică!

Atunci mânia vizirului spori îndoit asupra hadâmbului, căruia i se mai puse o dată aceeași întrebare; și hadâmbul tăgăduia înainte. Atunci vizirul îi zise:

— Said, ești un mincinos, și ai cutezanța să-l dezminți pe copilul acesta, care negreșit că spune adevărul. Eu însă am să mă învoiesc a te crede dacă vei putea să înghiți tot castronul acesta gătit de cumnata mea! Asta îmi va dovedi că ești nemâncat!

Atunci Said, măcar că era plin tot, în urma popasului de la Badreddin, gândi să se supună încercării, și șezu jos dinaintea castronului cu boabe de rodie și se pregăti să înceapă; dar fu nevoit să se oprească de la întâia înghițitură, așa de plin era până în gât. Și zvârli din gură ceea ce apucase să ia. Da spuse repede că, în ajun, atâta mâncase sub cort cu ceilalți robi, încât îl lovise o îngrețoșare. Și vizirul pricepu numaidecât că hadâmbul într-adevăr intrase, chiar în ziua aceea, la plăcintar. Porunci așadar să fie întins de către robi la pământ, și cășună asupra-i cu lovituri năprasnice și din toate puterile lui. Atunci hadâmbul, snopit de lovituri, ceru într-un sfârșit iertare, da țipând întruna:

— O, stăpâne al meu, m-a apucat ieri o îngrețoșare!

Cum vizirul ostenise din pricina bătăii, se opri și îi spuse lui Said:

— Hai! Mărturisește adevărul!

Atunci hadâmbul se hotărî și spuse:

— Eh, așa-i, da! Doamne, e adevărat! Am intrat la un plăcintar din suk! Iar zumaricaua lui era atâta de bună cum în viața mea nu am mai gustat ceva așa de bun! Da și ce nenorocire că am gustat acuma din zumaricaua cea siloasă și scârboasă de-aici! Ya, Allah! Că rea e asta!

Atunci vizirul începu să râdă din plin; dar bunica nu se mai putu stăpâni de ciudă și, înțepată până la sânge, pufni:

— A, mincinosule! Nu cred că ai putea să ne aduci vreo zumarica de la plăcintarul tău! Asta-i numai o născocire de-a ta! Ci îți îngădui să te duci și să ne aduci un farfuriu cu bunătatea aceea! Și-apoi, dacă o vei aduce, ne va sluji măcar să facem o asemuire între priceperea lui și a mea! Cumnatul meu să fie judecător!

Și hadâmbul răspunse:

— Da, de bună seamă!

Atunci bunica îi înmână o jumătate de dinar și un castron de farfuriu.

Și hadâmbul plecă și ajunse la plăcintărie și îi spuse plăcintarului:

— Iacătă! Făcurăm un rămășag pe zumaricaua ta cu cei de acasă care, și ei, au gătit o zumarica din boabe de rodie. Așa că dă-mi dintr-a ta, de o jumătate de dinar. Și mai ales gătește-o bine și fă-o cu tot meșteșugul tău. Că, altminteri, am să mai mănânc o ciomăgeală ca adineaori! Te încredințez că sunt cotonogit bine!

Atunci Hassan Badreddin începu să râdă și spuse:

— Fii fară teamă! Întrucât zumaricaua pe care am să ți-o dau nu se mai află pe lume cineva care să poată izbuti una asemenea, afară de maică-mea! Iar maică-mea este acuma în țări tare depărtate…!

Pe urmă Badreddin umplu farfuriul robului cu multă grijă, și își isprăvi dichisul mai adăugând oleacă de mosc și de apă de trandafir. Iar hadâmbul luă farfuriul și se întoarse iute la corturi. Atunci bunica lui Agib îl luă și grăbi să guste din ceea ce se afla în el, ca să vadă cât de dulce și cât de bun era. Și de-abia îl duse la buze că și scoase un țipăt ascuțit și căzu pe spate… Ghicise mâna fiului ei Hassan.

Atunci vizirul rămase năuc și zori să arunce apă de trandafiri pe obrazul bunicii care, peste un ceas, își veni în fire. Și grăi:

— Allah! Cel ce a făcut zumaricaua aceasta de rodie nu poate să fie decât fiul meu Hassan Badreddin, și nimeni altul! Sunt încredințată! Numai eu știu s-o gătesc așa, și l-am învățat și pe Hassan!

La vorbele ei, vizirul fu bucuros până peste poate și ardea de nerăbdare să-l vadă pe nepotul său, și strigă:

— Allah să îngăduiască strângerea noastră laolaltă!

Și pe dată chemă să-i vie slujitorii, chibzui o clipită, ticlui un vicleșug, și le zise:

— Douăzeci de inși dintre voi să se ducă pe dată la dugheana plăcintarului Hassan, știut în suk pe numele de Hassan El-Bassri, și să-i dărâme prăvălia din temelii până în vârf! Cât despre plăcintar, să i se lege mâinile cu cearceaful turbanului și să-mi fie adus aici, pe sus, da luând bine seama să nu-i faceți nici cel mai mic rău. Duceți-vă!

Și-apoi încălecă numaidecât pe cal, după ce luă cu sine scrisorile scrise de sultanul de la Egipt, și alergă la casa cârmuirii, la Dar El-Salam, la dregătorul care era trimisul la Damasc al sultanului Egiptului, stăpânul său! Ajuns la Dar El-Salam, vizirul îi arătă dregătorului cărțile sultanului, iar dregătorul pe dată se temeni, le sărută cu smerenie și le duse la frunte cu cinstire. Pe urmă se întoarse către vizir și îi spuse:

— Poruncește! Pe cine vrei să ridici?

El răspunse:

— Numai un plăcintar din suk!

Și dregătorul spuse:

— Nimica nu este mai lesne!

Și le porunci străjerilor lui să meargă și să le dea o mână de ajutor oamenilor vizirului. Vizirul atunci își luă rămas-bun de la caimacam, și se întoarse la corturi.

Cât despre Hassan Badreddin, apoi acesta văzu cum soseau asupra-i toți inșii aceia înarmați cu bâte, cu târnăcoape și cu topoare. Și cum năvăliră în prăvălie și prefăcură totul în bucățele, și răsturnară pe jos toate zumaricalele și zaharicalele, și năruiră toată prăvălia; pe urmă îl înșfăcară pe înfricoșatul de Hassan și îl cetluiră cu pânza turbanului său, fară a scoate o vorbă. Iar înfricatul de Hassan gândea: „Ya! Allah! Pesemne că zumaricaua de rodii să fie pricina năpastei! Cine știe ce-or fi putut să găsească la ea!”

Până la urmă îl duseră, așadar, pe Hassan sub corturi, dinaintea vizirului. Și Hassan Badreddin se zbătea amarnic și striga:

— Doamne! Ce nelegiuire am săvârșit?

Vizirul îl întrebă:

— Tu ai gătit zumaricaua aceea de rodii?

El răspunse:

— Da, doamne al meu! Nu carecumva, din întâmplare, veți fi găsit în zumarica ceva ce are să mă ducă la tăierea capului?

Și vizirul răspunse cu asprime:

— La tăierea capului? Păi asta ar fi osânda cea mai blajină! Așteaptă-te la mult mai rău! Ai să vezi tu!

Or, vizirul le spusese celor două hanâme să-l lase să purceadă după voia lui; întrucât nu voia să le dea socoteală asupra iscodelilor lui decât când va fi ajuns la Cairo. Îi chemă, așadar, pe robii lui cei tineri și le spuse:

— Să vină încoace un cămilar de-al nostru. Și aduceți și o ladă mare de lemn.

Iar robii alergară pe dată. Pe urmă, la porunca vizirului, îl înșfăcară pe înfricoșatul de Hassan și îl băgară în ladă, apoi închiseră cu grijă capacul. Pe urmă îl încărcară pe cămilă și ridicară tabăra și porniră la drum. Merseră ei și merseră, până noaptea. Atunci se opriră ca să mănânce oleacă; și îl scoaseră un răstimp și pe Hassan din ladă; îi dădură și lui să mănânce, apoi îl băgară îndărăt în ladă. Și își văzură de drum. Și, din vreme în vreme, poposeau și-l scoteau afară pe Hassan, ca să-l închidă iarăși, după încă o iscodeală de-a vizirului, care îl întreba de fiecare dată:

— Chiar tu ești cel care a gătit zumaricaua de rodii?

Și înfricoșatul de Hassan răspundea neclintit:

— Da, doamne!

Iar vizirul striga:

— Legați-l și puneți-l îndărăt în ladă!

Urmară a drumeți așa până ce ajunseră la Cairo. Și, înainte de a intra în cetate, se opriră în mahalaua Zaidania119, iar vizirul porunci iarăși să fie scos Hassan din ladă și să fie târât dinainte-i. Și-atunci zise:

— Să-mi fie adus un dulgher!

Și dulgherul veni, iar vizirul îi spuse:

— Ia măsura acestui om, în lung și în lat, și cioplește îndată un stâlp pe potriva lui și rânduiește stâlpul pe un car tras de o pereche de bivoli!

Iar Hassan, înspăimântat, strigă:

— Doamne! Ce vrei să faci cu mine?

Iar el răspunse:

— Să te țintuiesc la stâlpul rușinii și să te fac să intri astfel în cetate, spre a fi de râsul tuturor locuitorilor!

Iar Hassan strigă:

— Da care este mișelia pentru care să mi se cadă o atare osândă?

Atunci vizirul Șamseddin îi spuse:

— Pentru nebăgarea de seamă pe care ai dovedit-o când ai făcut zumaricaua de rodii! Nu ai pus în ea nici destule mirodii, nici destul zahăr!

La vorbele acestea, Hassan Badreddin se plesni peste obraji și se minună:

— Ya Allah! Aceasta-i nelegiuirea mea? Și oare pentru aceasta m-ai făcut tu să îndur chinul cel lung al călătoriei, și nu mi-ai dat să mănânc decât o dată pe zi, și vrei acuma să mă țintuiești la stâlp?

Iar vizirul, încruntat, răspunse:

— Păi de bună seamă, toate-s din pricina lipsei de mirodenii! Păi da!

Atunci Hassan Badreddin rămase uluit până peste fire și ridică mâinile spre cer și începu să cugete adânc! Și vizirul îi zise:

— La ce te gândești?

El răspunse:

— O, nu la mare lucru. Numai la smintiții peste care se vede că ești căpetenie! Întrucât, dacă nu ai fi cel mai de frunte dintre smintiți, nu te-ai purta cu mine așa pentru o pișcătură de mirodii mai puțin într-o zumarica de rodii!

Și vizirul îi zise:

— Păi se cuvine să te învăț minte, ca să nu mai săvârșești greșeala! Or, pentru aceasta, nu aveam decât calea aceasta!

Iar Hassan Badreddin îi zise:

— Oricum, faptele tale față de mine sunt o ticăloșie cu mult mai nemăsurată! Și s-ar cădea să te osândești tu mai întâi!

Atunci vizirul îi răspunse:

— Nu mai este nimica de spus, crucea ți se cuvine!

Pe când ei vorbeau acestea, dulgherul, alături, dulgherea întruna la lemnul schingiului, și din vreme în vreme strecura către Hassan câte o privire pe furiș, că parcă să-i spună: „Hm! Nu i-ai furat nimic!”

Ast timp, se lăsă noaptea. Atunci îl înșfăcară pe Hassan și îl băgară iarăși în ladă. Iar vizirul răcni:

— Mâine ai să fii răstignit!

Pe urmă așteptă câteva ceasuri, până ce Hassan adormi în ladă. Atunci puse să se încarce lada pe spinarea cămilei și dădu poruncă de plecare, și merseră până ce ajunseră acasă, la Cairo!

Și numai atunci vizirul se hotărî să-și dea în vileag vicleșugul față de fiică-sa și de cumnată-sa. Așa că-i spuse fiică-sii Sett El-Hosn:

— Mărire lui Allah, carele ne-a îngăduit, într-un sfârșit, o, fata mea, să-l găsim pe vărul tău Hassan Badreddin! Este aici! Scoală-te, fata mea, și fii fericită! Și fii cu mare grijă să rânduiești lucrurile și chilimurile din casă și din odaia ta de nuntă întocmai în starea în care se aflau în noaptea cea dintâi a nunții tale!

Și numaidecât Sett El-Hosn, măcar că era în dârdora tulburării și a bucuriei, dădu poruncile de cuviință slujnicelor, care se sculară pe dată și se apucară de treabă și aprinseră făcliile. Iar vizirul le spuse:

— Am să vă ajut să vă aduceți aminte!

Și își descuie dulapul și scoase din el hârtia pe care avea însemnate lucrurile, și toate câte se aflau în casă, cu locurile lor de odinioară. Și le citi pe îndelete acele însemnări, și veghe ca fiecare lucru să fie pus la locul lui dintâi. Și treaba fu făcută atâta de bine, încât până și ochiul cel mai iscoditor s-ar fi crezut a fi de față chiar la noaptea nunții frumoasei Sett El-Hosn cu grăj darul cel cocoșat.

Apoi vizirul așeză, cu chiar mâna sa, la locul pe care se aflau odinioară, hainele lui Badreddin: turbanul pe scaun, izmenele de noapte pe patul răvășit, șalvarii și caftanul pe divan, iar sub ele punga cu mia de dinari și cu senetul evreului, și nu uită nici să coasă la loc, între fes și cearșaful turbanului, pânza ceruită.

Pe urmă îi spuse fiicei sale să se îmbrace la fel ca în noaptea dintâi, să intre în odaia de nuntă și să se pregătească a-l primi pe vărul și soțul ei Hassan Badreddin și, când el va intra, să-i spună: „O, ce mult ai zăbovit la umblătoare! Pe Allah, dacă ești stricat la stomac, de ce nu-mi spui? Ori nu sunt eu un bun al tău și roaba ta?” O mai sfătui, măcar că Sett El-Hosn nu avea deloc trebuință de un atare sfat, să fie tare dulce cu vărul ei și să-l facă să petreacă noaptea cea mai desfătată cu putință, fară a uita taifasul și stihurile cele frumoase ale poeților.

Pe urmă vizirul însemnă pe hârtie ziua aceea fericită. Și porni spre odaia unde se afla lada în care zăcea Hassan cetluit. Porunci să fie scos afară pe când dormea, îi dezlegă picioarele, care erau legate, îl dezbrăcă și îi puse numai o cămașă subțire și o tichie pe cap, întocmai ca în noaptea nunții. Sfârșind, vizirul se furișă repede, deschizând ușile care duceau spre odaia de nuntă, și îl lăsă pe Hassan să se trezească singurel.

Iar Hassan se trezi în curând și, năucit cu totul că se vedea așa, aproape gol, în sala aceea luminată minunat și care nu i se părea străină, își zise în sineși: „Ia să te vedem, băiete! Te afli în visul cel mai adânc ori ești treaz?”

După clipele dintâi de uluială, se încumetă să se ridice și să facă vreo câțiva pași afară din sală, pe una dintre ușile deschise. Și pe dată i se curmă răsuflarea: vedea și cunoștea aidoma încăperea în care se întâmplase petrecerea de pomină în cinstea lui și în paguba cocoșatului și, prin ușa deschisă ce dă spre odaia de nuntă, își văzu pe scaun turbanul, și pe divan șalvarii și hainele. Atunci sudoarea îi scaldă fruntea și și-o șterse cu mâna. Și își zise: „La, la! Sunt treaz oare? Dorm? Țț, țț! Sunt nebun!” Porni însă mai departe, da călcând înainte cu un picior și dând îndărăt cu celălalt, fară a îndrăzni mai mult și ștergându-și mereu fruntea scăldată de sudoarea rece. Pe urmă, într-un sfârșit, strigă:

— Ci, pe Allah! Nu mai încape îndoială, chiar așa-i, măi băiete! Nu-i deloc vreun vis! Și erai, dreptu-i, închis bine și cetluit într-o ladă! Nu, deloc nu e vis!

Și, spunând acestea, ajunse la ușa de intrare în odaia miresei, și, cu grijă, îndrăzni să-și strecoare capul.

Și pe dată, de sub pologul de mătase albastră și subțire, Sett El-Hosn, întinsă în toată frumusețea ei goală, ridică galeșă marginile pologului și îi spuse:

— O, stăpânul meu drag! Mult ai zăbovit la umblătorile alea! Uf, vino degrabă! Vino!

La vorbele ei, bietul Hassan începu să râdă în hohote ca un mâncător de hașiș ori ca un fumător de mac și începu să icnească:

— Hu! Hi! Hu! Ce vis năuc! Ce vis aiurit!

Pe urmă păși mai departe înainte, de parcă ar fi călcat pe șerpi, cu o grijă nemărginită, sumețindu-și poalele cămășii cu o mână și pipăind împrejur cu mâna cealaltă, ca un orb sau ca un om beat.

Pe urmă, nemaiputând de tulburare, șezu jos pe chilim și începu să cugete adânc, făcând din mâini niște semne de uluială smintite. Și vedea acolo, dinainte-i, șalvarii lui așa cum erau, înfoiați și cu cutele bine rânduite, turbanul lui de la Bassra, caftanul lui și, dedesubt, băierile pungii, atârnând.

Și iarăși Sett El-Hosn grăi dinlăuntrul crivatului și îi spuse:

— Ce ai, dragule? Te văd tare buimăcit și cam tremurând. A, la început nu erai așa! Nu cumva, din întâmplare…?

Atunci Badreddin, stând jos mai departe și ținându-și fruntea cu amândouă mâinile, începu să deschidă și să închidă gura într-o pornire de râs smintit, și izbuti să îngaime într-un sfârșit:

— Ha, ha! Zici că la început nu eram așa! Care început? Și care noapte? Pe Allah! Păi sunt ani și ani de când lipsesc! Ha! Ha!

Atunci Sett El-Hosn îi spuse:

— O, dragule, liniștește-te! Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți! Liniștește-te! Eu vorbesc de noaptea de-acum, pe care ți-ai petrecut-o în brațele mele, de chiar noaptea când berbecele a pătruns vârtos de cincisprezece ori în spărtura cetății! Dragule! Ai ieșit numai până la umblători. Și ai zăbovit acolo preț de vreun ceas! Of, văd că pesemne te-ai stricat la stomac! Vino, dar, să te încălzesc, vino, iubitule, vino, inima mea și ochii mei!

Dar Badreddin râdea înainte ca un smintit; pe urmă zise:

— Poate că e adevărat ce spui tu! Ci…! Așa că de bună seamă trebuie să fi adormit la umblătoare, și acolo, în tihnă deplină, oi fi visat un vis tare urât!

Pe urmă adăugă:

— Of, da! Tare urât! Închipuiește-ți că am visat că eram ceva ca un fel de bucătar ori de plăcintar într-o cetate care se cheamă Damasc, în Siria, tare departe! Da! Și că mi-am petrecut acolo zece ani cu meseria asta! Am mai visat și de un băiețel, un vlăstar de viță aleasă, neîndoielnic, însoțit de un hadâmb! Și mi s-a întâmplat cu ei cutare și cutare pățanie…

Și bietul Hassan, simțind sudoarea cum îi scaldă fruntea, și-o șterse, dar, ștergând-o, simți urma loviturii cu piatră, și sări în sus strigând:

— Ba nu! Iacătă urma unei lovituri cu o piatră zvârlită de copilul acela! Nu se poate spune că nu a fost destul de strașnică!

Pe urmă cugetă o clipită și adăugă:

— Ori mai degrabă nu! Este numai un vis, într-adevăr! Lovitura poate că e o lovitură pe care oi fi căpătat-o mai odinioară de la tine, Sett El-Hosn, în zbengurile noastre!

Pe urmă zise:

— Să-ți spun visul mai departe. În cetatea aceea a Damascului am ajuns, habar nu am cum, într-o dimineață, așa cum mă vezi, numai în cămașă și cu tichia cea albă! Tichia ghebosului! Iar locuitorii! … nici nu prea știu ce vroiau de la mine! Și m-am pomenit moștenitor peste prăvălia unui plăcintar, un preacinstit bătrân! … Păi da! Păi da! Nu-i nicidecum un vis! Am făcut o zumarica din boabe de rodie care, pare-se, nu avea destule mirodenii! … Și-atunciL. Ia să vedem! … Oare chiar numai să fi visat toate astea? Și să nu fi fost nimica aievea?

Atunci Sett El-Hosn strigă:

— Dragule, chiar că tare anapoda vis ai avut! Mă rog ție, spune-mi-l până la capăt!

Și Hassan Badreddin, oprindu-se întruna că să se minuneze, îi istorisi frumoasei Sett El-Hosn toată povestea, vis ori trezie, de la început până la sfârșit. Pe urmă adăugă:

— Și apoi iacătă că eram cât pe-aci să fiu răstignit! Și-aș fi și fost, dacă visul nu s-ar fi destrămat la vreme. Ya Allah! Încă mai sunt plin de sudoare din lada aceea!

Și Sett El-Hosn îl întrebă:

— Da pentru ce vroiau să te răstignească?

El răspunse:

— Păi tot din pricina puținătății mirodiilor din zumaricaua de boabe de rodie! Da! Amarnicul stâlp al rușinii era gata și mă aștepta cu un car tras de o pereche de bivoli de la Nil! Ci, din mila lui Allah, toate nu au fost decât un vis, că într-adevăr pierderea prăvăliei mele de plăcintar, dărâmată cum a fost din creștet până în temelie, mi-ar fi pricinuit un necaz până peste măsură!

Atunci Sett El-Hosn, nemaiputând, sări din pat și veni să se arunce la gâtul lui Hassan Badreddin, și îl strânse la piept, îmbrățișându-l și topindu-l în sărutări. Iar el nici nu cuteza să se miște. Și deodată strigă:

— Nu! Nu! Toate acestea sunt vis! Pe Allah! Unde mă aflu? Care este adevărul?

Și bietul Hassan, dus cătinel la pat de brațele dulcei Sett El-Hosn, se întinse istovit și căzu într-un somn greu, vegheat de Sett El-Hosn, care îl auzea cum murmura prin somn când vorbele: „E un vis!”, când vorbele: „Nu! E aievea!”

Odată cu dimineața, liniștea se întoarse în mințile lui Hassan Badreddin care, trezindu-se din somn, se pomeni tot în brațele calde ale frumoasei Sett El-Hosn, și-l văzu dinainte-i, stând în picioare la capul patului, pe moșul său, vizirul Șamseddin, care pe dată îi ură bună pace. Iar Badreddin îi spuse:

— Da nu chiar tu ești acela care a poruncit să fiu legat de mâini și să mi se dărâme prăvălia? Și toate astea din pricina puținătății de mirodii din zumaricaua de boabe de rodie?

Atunci vizirul Șamseddin, nemaiavând nici un temei să tacă, grăi:

— O, copilul meu, iacătă adevărul! Tu ești Hassan Badreddin, nepotul meu, fiul răposatului meu frate Nureddin, vizirul de la Bassra! Iar eu nu te-am pus să înduri toate acele necazuri, decât spre a avea o dovadă mai mult despre cine ești, și să mă încredințez că tu ești într-adevăr acela care a intrat în patul fiicei mele, în cea dintâi noapte a nunții ei. Și dovada aceasta am avut-o atunci când am văzut (întrucât eram pitit în spatele tău) că tu cunoști bine și casă și lucrurile din casă, pe urmă turbanul tău, șalvarii și punga, și mai cu seamă senetul din pungă și înscrisul ascuns în turban, în care se află povețele tatălui tău Nureddin. Așa că să mă ierți, copilul meu! Întrucât nu aveam la îndemână decât calea aceasta ca să te dovedesc, eu care nu te mai văzusem niciodată mai înainte, dat fiind că te-ai născut la Bassra! Copilul meu, toate astea se datoresc unei gâlceve mărunte, ivite odată demult între tatăl tău, care a fost fratele meu Nureddin, și mine, moșul tău!

Și vizirul îi istorisi toată povestea, pe urmă îi spuse:

— O, copilul meu! Cât despre mama ta, am luat-o cu mine de la Bassra, și ai s-o vezi numaidecât, ca și pe fiul tău Agib, rodul nopții tale dintâi de nuntă cu mama lui! Și vizirul fugi să-i cheme.

Și cel dintâi sosi Agib care, de data aceasta, se aruncă de gâtul tatălui său, fară a se mai teme de el, cum se temuse de plăcintarul cel drăgăstos; iar Badreddin, de bucurie, prociti stihurile acestea:

De la plecarea ta, iubite, eu n-am mai contenit să plâng.

Și mări de lacrimi năpădiră din ochii-mi fără istovire.

Și m-am jurat: dacă vreodată la pieptu-mi am să te mai strâng, Nu voi mai plânge niciodată, nici pomenind de despărțire!

Și iată-acuma fericirea se năpustește-asupra-mi, grea, Și cu atâta repejune și cu atâta vijelie, Încât îmi rupe jurământul – și-ncepe fară voia mea Potopul lacrimilor iarăși – dar e potop de bucurie!

Și soarta s-ajurat, și Timpul, să-mi fie cobe-n veci de veci.

Ci eu, o, Timp amar, o, Soartă, vă-ncalc cu grabă jurământul Se-ntoarse fericirea-ntreagă, cu tot ce-mi datorase, deci!

Mi s-a întors iubitu-acasă, după ce-a colindat pământul.

Tu, inimă a mea, te-așterne naintea lui cum se cuvine, Desfă-ți centurile-așteptării, slujește-l îndelung și bine!

Nici nu apucă el să le rostească de-a binelea, că bunica lui Agib, însăși mama lui Badreddin, se și arătă hohotind de plâns și se aruncă în brațele lui, aproape pierită de bucurie.

Și, după potopul de îmbrățișări, în lacrimi de bucurie, își istorisiră laolaltă pățaniile și necazurile și toate câte le înduraseră.

Pe urmă mulțumiră toți lui Allah că îi adunase într-un sfârșit împreună sănătoși și teferi, și începură iarăși să trăiască în veselie și în bucurie desăvârșită, și în huzu-ruri neprihănite, și tot așa până la sfârșitul zilelor lor, care fură tare spornice, și lăsând o sumedenie de copii, toți frumoși ca luna și ca stelele.

Și aceasta-i, o, norocitule sultan, îi spuse Șeherezada sultanului Șahriar, povestea cea minunată pe care vizirul Giafar Al-Barmaki i-o istorisi califului Harun Al-Rașid, emirul drept-credincioșilor, în cetatea Bagdadului!

Da! Aceasta-i povestea pățaniilor vizirului Șamseddin, a fratelui său, vizirul Nureddin, și a lui Hassan Badreddin, fiul lui Nureddin!

Iar califul Harun Al-Rașid nu zăbovi să spună:

— Pe Allah! Uluitoare și minunată poveste!

Și, de mulțumire, nu numai că îi dărui vizirului său Giafar iertarea pentru arapul Rihan, da îl mai și luă sub aripa dragostei lui pe tânărul care fusese soțul femeii căsăpite din Povestea cu cele trei mere și, spre a-l alina de pierderea soției sale jertfite pe nedrept, i-o dărui de cadână pe una dintre cele mai frumoase fecioare, îi hotărî huzmeturi strălucite și și-l legă prieten de inimă și tovarăș la ospețe. Pe urmă le porunci calemgiilor domnești să scrie povestea aceea minunată cu scrierea lor cea mai frumoasă, și s-o închidă cu grijă în dulapul cu scripte, spre a sluji de învățătură copiilor copiilor lor.

— Ci, urmă iscusita și chibzuita Șeherezada, către sultanul Șahriar, stăpânul de peste insulele indienești și chinezești, nu care cumva să crezi, o, norocitule sultan, că povestea aceasta ar fi la fel de minunată ca aceea pe care am să ți-o istorisesc, dacă nu ești ostenit!

Iar sultanul Șahriar îi spuse:

— Și care-i acea poveste?

Șeherezada răspunse:

— Este cu mult mai frumoasă decât toate celelalte!

Iar Șahriar îi spuse:

— Și cum îi zice? Ea răspunse:

— Îi zice Povestea cu croitorul, cu cocoșatul, cu evreul, cu creștinul și cu bărbierul din Bagdad!

Și sultanul Șahriar răspunse:

— De bună seamă, poți s-o povestești!