Povestea cu Ghanem Ben-Ayub și cu soră-sa Fetnah 1001 de nopti

POVESTEA CU GHANEM BEN-AYUB ȘI CU SORĂ-SA FETNAH.

Și Șeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a trăit odată, în vechimea vremilor și în trecutul veacurilor și al vârstelor, un negustor printre negustori, tare bogat, și părinte a doi copii. II chema Ayub. Pe băiat îl chema Ghanem ben-Ayub, cunoscut sub porecla de El-Motim El-Masslub73, și era frumos ca luna plină în noapte, și cu o vorbire răpitoare. Pe fată, sora lui Ghanem, o chema Fetnah74, atâta era de plină de farmec și frumusețe. La moartea lui, tatăl lor, Ayub, le lăsă bogății mari…

Caci, în clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.

Dar cândfu cea de a treizeci și șaptea noapte, spuse:

Negustorul Ayub, părintele lor, la moartea lui, le lăsă bogății mari. Printre altele, le lăsă: o sută de toptane de mătăsării, de atlazuri și de zarpale scumpe, și o sută de oluri pline cu mușc75 curat. Poverile erau legate toate, și pe fiecare legătură sta scris cu litere mari: PENTRU BAGDAD; întrucât negustorul Ayub nu socotise că avea să moară așa de grabnic și gândea să se ducă el însuși la Bagdad să-și vândă mărfurile cele scumpe.

Da, odată ce Allah îl chemă pe negustorul Ayub întru mila lui cea fară de margini, iar zilele de jale se încheiară, tânărul Ghanem se gândi să se ducă el însuși la Bagdad, în locul tatălui său. Își luă, așadar, rămas-bun de la maică-sa, de la soră-sa Fetnah, de la apropiații săi și de la toți locuitorii din mahalaua lui și din vecinătate; pe urmă se duse în suk, năimi cămilele de trebuință, își încărcă toate poverile pe cămile și se prilejui de plecarea altor negustori către Bagdad spre a face drumul împreună cu ei: și plecă, după ce își pusese soarta în mâinile lui Allah Preaînaltul. Și Allah îi scrise bună pace, încât Ghanem nu zăbovi să ajungă la Bagdad, întreg și teafăr, cu toate mărfurile.

De cum ajunse la Bagdad, grăbi să închirieze o casă tare frumoasă, pe care o îmbrăcă falnic; așternu peste tot chilimuri scumpe, divanuri și perne, și nu uită nici de perdelele de la uși și de la ferestre; pe urmă porunci să se descarce toate mărfurile de pe spinarea cămilelor și a catârilor; și rămase să se odihnească de ostenelile drumului și așteptă în tihnă ca toți negustorii din Bagdad și toți navabii să vină, unii după alții, să-i ureze bună pace și bun venit.

Se socoti atunci să meargă la suk și să înceapă vânzarea mărfurilor. Făcu o legătură din zece bucăți de bogasiuri frumoase și din borangicuri subțiri, care toate aveau pe ele o însemnare cu prețul hotărât, și se îndreptă spre sukul negustorilor. Numaidecât fu întâmpinat cu sârg de toți negustorii, care veniră dinaintea lui și îi urară bună pace, și îl poftiră să primească niște răcoritoare, și îl cinstiră cu mare prietenie. Pe urmă îl călăuziră la șeicul sukului care numaidecât, doar dintr-o cercetare a mărfurilor, i le cumpără pe loc. Și Ghanem ben-Ayub dobândi astfel un câștig de doi dinari de aur pentru fiecare dinar de marfă. Și fu mulțumit de câștig, și urmă a vinde așa mai departe în fiecare zi câteva bucăți de țesături și câteva burdufuri de mușc, cu un câștig de doi la unul, și tot așa vreme de un an întreg.

Într-o zi, pe la începutul celui de al doilea an, se duse la suk ca de obicei. Dar găsi toate prăvăliile închise, iar poarta cea mare a sukului închisă la fel. Și întrucât nu era zi de sărbătoare, rămase nedumerit și întrebă care era pricina. I se răspunse că unul dintre negustorii de frunte murise și că toți negustorii plecaseră să ia parte la înmormântare, iar unul dintre trecători îi zise:

— Ai face bine să te duci și tu, și să însoțești mortul, întrucât asemenea faptă ți s-ar prețui.

Și Ghanem răspunse:

— Păi de bună seamă! Numai că aș vrea să știu unde se face înmormântarea.

Atunci i se arătă; și intră numaidecât în curtea unei geamii din apropiere, își făcu sârguincios spălările cele îndătinate cu apa din havuz, și se îndreptă cu toată grabă către locul arătat. Se amestecă atunci în mulțimea de negustori și îi însoți până la geamia cea mare, unde se făcură rugăciunile obișnuite asupra trupului celui răposat. Pe urmă alaiul luă calea cimitirului, care se afla dincolo de porțile Bagdadului. Intrară în mecet și merseră printre morminte, până ce ajunseră la mormântul cu boltă unde trebuia să fie așezat răposatul.

Rudele mortului întinseseră un cort larg deasupra mormântului, și atârnaseră în el candelabrele, făcliile și felinarele. Și toți cei de față putură să intre și să stea la adăpost sub cort. Atunci se deschise mormântul, fu pus în el trupul, și se închise la loc capacul sicriului. Pe urmă imamii și ceilalți slujitori și cititorii din Coran începură să procitească deasupra mormântului suralele sfinte ale Cărții și suralele statornicite. Și toți negustorii, precum și toate rudele mortului, șezură jos roată pe chilimurile așternute sub cort și ascultară cucernic sfintele Cuvinte. Și Ghanem ben-Ayub, măcar că era zorit să se întoarcă acasă, nu vru, din cinstire față de rude, să plece el singur, și rămase să asculte împreună cu ceilalți.

Slujbele înmormântării nu luară sfârșit decât odată cu ziua. Atunci robii sosiră încărcați cu sânii mari pline cu mâncăruri și cu dulciuri, și le împărțiră din belșug tuturor celor de față, care mâncară și băură pe săturate, cum este îndătinat la orice îngropăciune; pe urmă li se aduseră ibricele și ligheanele, și se spălară pe mâini, și șezură jos roată, în tăcere, cum e datina.

Dar, după oarecare vreme, întrucât priveghiul nu avea să se ridice decât a doua zi dimineața, Ghanem începu să se îngrijoreze, din pricina mărfurilor pe care le lăsase acasă fară paznic, și i se făcu frică de hoți, și își zise în sine: „Sunt străin, și trec a fi drept om bogat. Încât, dacă îmi voi petrece noaptea departe de casa mea, hoții au s-o prade și au să-mi ia toți banii, și tot ce mi-a rămas din mărfuri.” Și cum temerile lui nu făceau decât să sporească, se hotărî să se scoale și își ceru iertăciune de la cei de față, spunându-le că se duce să deslușească o daravelă grabnică, și ieși cât mai iute. Porni la drum, prin întuneric, ținând urma potecii, până ce ajunse la poarta cetății. Da întrucât se și făcuse miezul-nopții, găsi poarta de la cetate închisă și nu văzu nici un trecător apropiindu-se ori depărtându-se, și nu putu să audă alt glas decât lătratul câinilor și chelălăiturile șacalilor, amestecate cu urletele lupilor. Atunci strigă, descumpănit și înfricoșat: „Nu este putere și tărie decât întru Allah! Mai înainte îmi era teamă pentru averea mea, iar acuma îmi este pentru viața mea!” Atunci luă drumul îndărăt și începu să caute vreun ascunziș, spre a-și petrece noaptea la adăpost, până dimineața. Găsi în curând o turbehă76, nu departe de acolo, împrejmuită de patru pereți, și unde se afla un palmier. Turbehaua aceea avea o poartă de piatră, care era deschisă. Și Ghanem intră în turbehă și se întinse jos să doarmă; da somnul nu-i veni, și îl năpădi spaima de a fi așa, singur-singurel, în mijlocul mormintelor. Atunci se ridică în picioare și deschise ușa și privi afară. Și văzu o lumină ce strălucea în depărtare, spre poarta cetății. Porni spre lumina aceea, dar văzu că lumina se apropia și ea pe drumul ce ducea la turbehaua în care se afla el. Atunci Ghanem se sperie și se întoarse repede și intră iarăși în turbehă, și avu grijă să închidă bine poarta cea grea și să împingă zăvorul. Pe urmă nu avu tihnă până ce nu se cățără în vârful palmierului și nu se aciui bine printre rămurișuri. De acolo, băgă de seamă că lumina se apropia, și până la urmă desluși că erau trei arapi, dintre care doi cărau o ladă mare, iar cel de al treilea ținea în mână un fanar și niște târnăcoape. Când ajunseră chiar lângă turbehă, unul dintre cei care cărau lada văzu că tovarășul său cu fanarul se oprise nedumerit, și îl întrebă:

— Ce este, o, Sauab?

Sauab răspunse:

— Tu nu vezi?

Celălalt zise:

— Ce să văd?

Sauab răspunse:

— O, Kafur, tu nu vezi că poarta la turbehă, pe care am lăsat-o deschisă aseară, acuma este închisă și bine lăcătuită pe dinăuntru?

Atunci cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, le zise:

— Ce minte puțină mai aveți și voi! Păi voi nu știți că stăpânii pământurilor de primprejur ies în fiecare zi din cetate și vin aici, după ce își cercetează livezile, ca să se odihnească? Intră aci și au grijă să încuie poarta după ei, când se lasă seara, de frică să nu dea peste ei niscaiva arapi ca noi, de care le e o spaimă nemăsurată; întrucât știu că îi luăm să-i frigem și să ne ghiftuim cu carnea lor albă.

Atunci Kafur și Sauab îi spuseră arapului Bakhita:

— Chiar că, o, Bakhita, dacă este cineva printre noi sărac la minte, apoi acela tu ești!

Caci Bakhita răspunse:

— Văd bine că nu veți da crezământ vorbelor mele decât după ce vom intra în turbehă și vom da acolo peste careva. Ba vă și dau știre dinainte că dacă, la ceasul acesta, se află cineva în turbehă, acel cineva, când a văzut lumina noastră că se apropie, s-a cățărat, înfricoșat, taman în vârful vârfului palmierului. Și numai acolo avem să-l găsim!

La vorbele acestea ale tuciuriului Bakhita, înspăimântatul de Ghanem își zise în sineși: „Ce arap plin de afurisenie! Prăpădi-i-ar Allah pe toți sudanii cei plini de viclenie și de afurisenie!” Pe urmă, tot mai speriat, zise: „Nu este putere și tărie decât întru Allah Preaînaltul și Autotputintele! Cine mai poate să mă scape din prăpastia aceasta?”

Pe urmă, cei doi arapi care duceau lada îi spuseră arapului care ducea felinarul și târnăcoapele:

— O, Sauab! cațără-te pe zid și sări în turbehă și deschide-ne poarta asta închisă pe dinăuntru; că suntem destul de vlăguiți de greutatea lăzii de pe grumajii și de pe umerii noștri. Și îți făgăduim, dacă ne deschizi poarta, că avem să ți-l lăsăm ție pe insul cel mai voinic și mai rotofei dintre inșii pe care îi vom înhăța aci înăuntru, și avem să-ți frigem din el o fripturică taman precum se cere ca să fie bine rumenită, și ne legăm să nu lăsăm să se piardă degeaba nici măcar o picăturică din untura lui!

Si Sauab răspunse:

— Eu, așa sărac cu duhul cum sunt, iacătă ce socot mai degrabă că e bine să facem: întrucât lada ne-a fost dată în seamă, cel mai bine este să ne descotorosim de ea aruncând-o în turbehă peste zid, de vreme ce ni s-a poruncit s-o lăsăm în turbehaua asta!

Da ceilalți doi arapi ziseră:

— Dacă aruncăm lada peste zid, are să se spargă!

Sauab zise:

— Așa-i! da și dacă intrăm în turbehă, tare mi-e teamă de niscaiva tâlhari care s-ar putea să se fi ascuns aci spre a-i omorî pe trecători și a-i jefui pe călători! Că taman în turbehaua asta își dau întâlnire, seara, toți tâlharii, ca să-și împartă între ei prada.

Da cei doi arapi care duceau lada îi răspunseră:

— Om sărac cu duhul! atâta ești de prostovan, încât să crezi în asemenea sminteli?

Și, cu asta, cei doi arapi lăsară lada jos la pământ, se cățărară peste zid și săriră în turbehă să deschidă poarta, pe când cel de al treilea le ținea lumina. Tustrei traseră lada înăuntru, închiseră la loc poarta de piatră și șezură jos să se odihnească în turbehă.

Și unul dintre ei zise:

— Chiar că, o, fraților, iacătă-ne destul de istoviți de drumul cel lung, și destul de osteniți de toată truda pe care am pus-o ca să ne cățărăm peste ziduri și să deschidem porțile, și iacătă că e miezul nopții. Așa că să ne odihnim în tihnă câteva ceasuri, până a ne apuca să trudim la săpatul gropii unde ni s-a poruncit să aruncăm lada asta în care nici habar n-avem ce se află. După ce ne-om hodini bine, avem să ne apucăm de lucru. Or, ia uite ce vă povățuiesc eu: ca să petrecem vesel aceste câteva clipe de odihnă, fiecare dintre noi, cei trei hadâmbi tuciurii, să povestim pe rând pricina care l-a silit să ajungă hadâmb și vina pentru care a fost scopit! Și să-și istorisească de-a fir-a-păr povestea, de la început până la sfârșit! În felul acesta, avem să ne petrecem noaptea tare vesel.

Căci în clipita aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a treizeci și opta noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce unul dintre arapii sudani îi îmbie să-și istorisească între ei pricina hadâmbiei lor, arapul Sauab, cel care ducea felinarul și sculele, luă cuvântul și spuse:

— Vreți să vă istorisesc eu mai întâi pricina jugănirii mele?

Ceilalți doi răspunseră:

— De bună seamă! grăbește-te să-i dai drumul!

Atunci hadâmbul sudan Sauab spuse:

Povestea arapului Sauab, cel dintâi hadâmb sudan.

Aflați, dar, o, frații mei, că de-abia împlinisem vârsta de cinci ani când negustorul de robi m-a luat și m-a dus din țara mea spre a mă aduce aici, la Bagdad. Și m-a vândut unui oștean de la sarăi. Omul acela avea o fetiță care, la vremea aceea, avea trei ani. Așa că am fost crescut laolaltă cu ea; și eram desfătarea tuturor celor din casă când mă jucam cu fetița, când dănțuiam pentru ea niște danțuri tare zăpăcite, și când îi cântam cântecele pe care le știam; și toată lumea îl iubea pe micuțul tuciurel.

Am crescut astfel împreună și am ajuns, eu la vârsta de doisprezece ani, iar micuța la vârsta de zece ani. Și ne lăsau tot împreună, fară a ne despărți. Încât, într-o bună zi, găsind-o singură într-un ungher ferit, m-am dus la ea, ca de obicei.

Or taman la ceasul acela fetița fusese îmbăiată la hammamul din casă și mirosea de departe tare frumos, și era dulce, și înmiresmată, și strălucită toată; iar chipu-i era ca luna în cea de a patrusprezecea noapte a ei. Când mă văzu, veni fuga la mine și începurăm să ne jucăm, să ne hârjonim și să facem un potop de nebunii; și mă mușca, iar eu o zgâriam, și mă ciupea, iar eu la fel, până ce, după o bucată de vreme, zebbulețul meu se îndârji și se vânzoli și se făcu cât o cheie mare și se mârgăsi pe sub cămășuța mea. Atunci copila începu să râdă și se repezi pe mine și mă doborî la pământ pe spate și se sui călare pe vintrele mele, și-apoi începu să se zgâlțâie și să mă zgâlțâie, și până la urmă îmi scoase în vileag mârgăsia. Când i se vădi bruzulucul, puse mâna și începu să-și aline cu el pârdălniciile, dă numai peste șălvărașii pe care îi avea pe ea. Da tot zbuciumul acela îmi spori pojarul și ajunsei de-o îmburdii bine și mă îmburdi și ea și se agăță de gâtul meu și mă strânse din toate puterile. Și iacătă că deodată, habar n-am cum, pojărnicia răzbătu ca un cui prin șălvărași și-i sparse, și dintr-odată fecioria i se duse.

La urmă, fetița începu iar să râdă și să mă strângă în brațe și să mă alinte; da eu rămăsei speriat de ceea ce răpisem și, fară a mai zăbovi, mă smulsei din mâinile micuței mele stăpâne și o luai la fugă și mă dusei să mă ascund la un arăpel prieten cu mine.

Iar fetița nu zăbovi să se întoarcă în casă: și îndată maică-sa, văzându-i rochița terfelită și șălvărașii străpunși, scoase un țipăt mare și cercetă ce se afla între gaibaracele fetiței; și văzu ce văzu! Și se prăbuși pe spate și leșină de tulburare și de mânie. Da își veni în fire și, cum la urma urmei lucrul era de neîndreptat, nu zăbovi să se potolească și să ieie toate grijile de a mototoli buclucul și mai cu seamă de a tăinui beleaua față de soțul ei, părintele copilei. Și izbuti, și îndură așa vreme de două luni, răstimp în care până la urmă mă găsi și nu contenea să mă alinte și să-mi trimită tot soiul de daruri mărunte, ca să mă facă să mă întorc la casa stăpânului meu. Și, după ce mă întorsei acasă, urmară a nu-mi pomeni nimic despre belea și a o tăinui cu grijă față de tatăl fetei, care de bună seamă că m-ar fi omorât; și nici mama fetiței, nici nimeni altcineva nu îmi doreau atâta rău, întrucât tare mă mai îndrăgeau.

La capătul acelor două luni, mama fetei izbuti s-o logodească cu un bărbier tânăr, care era bărbierul părintelui fetei și care venea adesea în casă spre a-l bărbieri. Și mama îi statori o zestre din banii ei și îi făcu haine de nuntă și își dădu toate silințele. Pe urmă chibzuiră să prăznuiască nunta. Și atunci fu chemat bărbierul cel tânăr cu sculele lui; și mă înhățară, și bărbierul îmi legă boșițele și îmi tăie cele două oușoare și, într-o clipită, mă lăsă hadâmb. Și prăznuirea însurătoarei se desfășură, iar eu fusei făcut hadâmbul tinerei mele stăpâne, și de aci înainte trebui să merg înaintea ei oriunde se ducea, fie la suk, fie în vreo ospeție, fie pe la casa părintească. Iar maică-sa făcu lucrurile așa de tainic, încât nimeni nu știu nimic despre pățanie, nici ginerele, nici rudele, nici prietenii. Și ca să-i încredințeze pe oaspeți de fecioria fetei, maică-sa tăie un porumbel și mânji cu sângele lui cămașa miresei și, după datină, trimise cămașa, pe la sfârșitul nopții, în sala de zaiafet, să fie cercetată pe rând de toate muierile poftite la nuntă, care lăcrimară de duioșie.

Și din ceasul acela m-am mutat, împreună cu tânăra mea stăpână, în casa bărbierului, soțul ei. Și putui, în felul acesta, să mă desfăt nepedepsit, după voia și în măsura puterilor mele, cu frumusețea și cu desăvârșirile trupului ei dulce. Că oușoarele mi se duseseră, dreptu-i, da zebbul îmi rămăsese. Așa că puteam, fară primejdie și fară griji, s-o sărut mai departe și s-o strâng în brațe pe stăpâna mea cea mică, până la moartea ei, și cea a soțului ei, și a mamei, și a tatălui ei. Atunci ajunsei, după pravilă, bun al vistieriei, și pe urmă hadâmb printre hadâmbii de la sarăi. Și-așa iacătă-mă tovarăș cu voi, o, fraților arapi!

Și-aceasta-i pricina jugănirii mele și pricina hadâmbiei mele. Și-acuma, pacea fie asupră-vă!

Cu vorbele acestea arapul Sauab tăcu, iar cel de al doilea arap, Kafur, luă vorbă și spuse:

Povestea arapului Kafur, cel de al doilea hadâmb sudan.

Aflați, dar, o, fraților, că aveam opt ani la începutul poveștii mele. Da eram de mult tare iscusit la dibăcia de a minți; și în fiecare an, numai o dată pe an, îi trăgeam negustorului de robi o minciună de-i plesnea fundul și cădea cu zgaidele în sus. Încât negustorul de robi ajunse să vrea a se descotorosi de mine cât mai iute și mă duse în mâinile telalului din mezat și îi spuse să mă strige în suk astfel: „Cine vrea să cumpere un arăpel cu meteahna lui?” Și telalul porni să străbată cu mine toate sukurile, strigând vorbele acelea. Și îndată un isteț dintre negustorii din suk veni și îl întrebă pe telal:

— Da care-i meteahna arăpelului?

El răspunse:

— Este aceea de a spune în fiecare an o minciună, o singură minciună, nu mai mult!

Negustorul întrebă:

— Și ce preț s-a hotărât pentru arăpelul acesta cu meteahna lui?

El răspunse:

— Numai șase sute de drahme.

Negustorul zise:

— II iau. Și ia și tu douăzeci de drahme pentru misitie.

Și pe loc fură adunați martorii la vânzare, și târgul se încheie între telal și negustorul din suk. Atunci telalul mă duse la casa noului meu stăpân, luă banii și misitia, și plecă.

Stăpânul meu nu se zgârci să mă îmbrace curat și într-un fel care îmi ședea bine; și șezui așa la el un an întreg fară nici un necaz. Da veni al doilea an, și se prevestea ca un an binecuvântat, plin de roadă și cu belșug de poame. Încât negustorii nu șovăiră a-și da ospețe unii altora pe la grădini; și fiecare la rându-i se întrecea să facă târguieli pentru zaiafet, până ce veni și rândul stăpânului meu. Atunci stăpânul meu îi pofti pe negustori la o grădină a lui afară din cetate, și porunci să se care acolo tot ce era de trebuință ca mâncare și băutură; și toată lumea șezu jos să bea și să mănânce, de dimineață până la prânz. Atunci stăpânul meu avu trebuință de un anume lucru, pe care îl uitase acasă și îmi zise:

— O, robule, încalecă pe catârca mea și du-te iute acasă să-i ceri stăpânei tale cutare lucru, și dă zor de te întoarce.

Iar eu mă supusei poruncii și pornii cu toată grabă spre casă.

Când ajunsei aproape de casă, începui să scot niște țipete amarnice și să vărs niște lacrimi mari; și numaidecât mă înconjură o liotă de locuitori de pe uliță și din mahala, mari și mici. Și muierile își ițiră capetele pe la uși și pe la ferestre, iar soția stăpânului meu îmi auzi țipetele și veni să deschidă, urmată de fetele ei; și toate mă întrebară ce pricină mă aducea așa.

Eu răspunsei, plângând:

— Stăpânul meu, care ședea în grădină cu oaspeții, a plecat o clipită ca să se ducă lângă un zid, pentru o nevoie. Și deodată zidul s-a prăbușit, și stăpânul meu a pierit sub dărâmături. Eu atunci, speriat, am sărit pe catâr că și-am venit în fuga mare să vă dau de știre cum stă treaba.

Când auziră vorbele mele, femeia și fetele începură să scoată niște țipete amarnice, să-și sfâșie hainele și să se plesnească pe obraji și pe cap cu palmele; și toți vecinii veniră fuga și le înconjurară. Pe urmă soția stăpânului meu, în semn de jale mare, precum e datina la moartea fară de veste a capului casei, începu să răstoarne casa, să sfarme și să spargă polițele și lucrurile, să le arunce pe ferestre, să facă praf ce se putea face praf, și să smulgă ușile și ferestrele. Pe urmă puse să fie vopsite toate zidurile pe dinafară cu albastru și lipi pe ele fleoaște de noroi. Și țipă la mine:

— Kafur, ticălosule, ia uite cum stai înțepenit! pune mâna și ajută-mă să sparg dulapurile, să sfărâm toate sculele și să fac cioburi toate farfuriurile!

Eu atunci, fară a mai avea trebuință de alt îndemn, mă repezii cu toată inima și mă apucai să sparg și să sfarm tot, și dulapuri, și lucruri scumpe, și farfuriuri; pusei pe foc și chilimurile, și păturile, și perdelele, și țesăturile cele de preț, și perinele; când isprăvii, mă apucai și de casă și mă repezii la tavane și la pereți, și stricai totul din temelie până în creștet. Și în toată vremea asta nu conteneam să mă jelui și să mă bocesc:

— O, bietul meu stăpân! o, nenorocitul meu de stăpân!

După asta, stăpâna mea și fetele ei își aruncară iașmacele și, cu chipurile dezvelite și cu pletele deșirate, ieșiră în uliță și îmi ziseră:

— O, Kafur, ia-o înaintea noastră ca să ne arăți drumul și du-ne la locul unde a fost îngropat stăpânul tău sub dărâmături. Că trebuie să-l scoatem de acolo ca să-l punem în sicriu, și să-l aducem acasă, și-apoi să-i facem slujbele de înmormântare care i se cuvin!

Atunci o luai înaintea lor, țipând întruna:

— O, bietul meu stăpân!

Și toată lumea venea după mine, cu femeile cu fețele dezvelite și cu părul răvășit, țipând și gemând. Și încet, încet alaiul nostru spori cu toți locuitorii de pe toate ulițele pe care le străbăteam, bărbați, femei, copii, fete și babe; și toți se băteau peste față și plângeau până peste poate. Iar pe mine mă apucă cheful să-i duc să înconjure cetatea și-i făcui să străbată toate ulițele; și toți trecătorii întrebau ce s-a întâmplat, și li se povestea ce mă auziseră pe mine spunând, și strigau atunci: „Nu este putere și tărie decât întru Allah cel Preaînalt și Atotputernic!”

Ast timp, câțiva o povățuiră pe femeia stăpânului meu să meargă mai întâi să-l caute pe valiu77 și să-i istorisească nenorocirea. Și toți merseră la valiu, pe când eu le spusei că mă duc înaintea lor la grădină, la năruiturile care îl îngropaseră pe stăpânul meu.

Ci în clipa aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a treizeci și noua noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul Kafur își urmă astfel istorisirea pățaniei sale:

Eu atunci fugii la grădină; iar femeile, cu toți ceilalți, se duseră la valiu și îi povestiră întâmplarea. Atunci valiul se sculă și încălecă pe cal și luă cu el niște robi încărcați cu lopeți și cu cazmale, cu saci și cu coșuri; și toată lumea luă calea grădinii, urmând arătările mele.

Eu la rându-mi îmi pusei țărână pe cap, începui să mă plesnesc peste față și ajunsei la grădină, țipând:

— O, biata mea stăpână! vai, bietele mele stăpâne cele mici! uf, stăpânii mei stăpâni!

Și ajunsei așa între oaspeți. Când mă văzu – cu capul plin de țărână și bătându-mă peste ochi și țipând: „Vai, cine o să mai aibă grijă de mine de aci înainte? Uf, ce femeie are să mai fie vreodată atâta de bună ca biata mea stăpână!” – stăpânul meu se schimbă la chip și se șofrăni de tot, și îmi zise:

— Ce ai, o, Kafur? Și ce s-a întâmplat, spune?

Eu spusei:

— O, stăpâne al meu, când mi-ai dat poruncă să mă duc la stăpâna mea să caute ceea ce ai cerut, am ajuns și am găsit casa toată prăbușită, și îngropate sub dărâmăturile ei și pe stăpâna mea, și pe fetele ei!

El atunci strigă:

— Stăpâna ta n-a putut să scape?

Eu spusei:

— Vai, nu! Nimenea n-a scăpat; cea dintâi care a fost lovită a fost chiar stăpâna mea cea mare!

El îmi zise:

— Da stăpâna ta cea mică, cea mai mică dintre copilele mele, n-a izbutit să scape?

Eu spusei:

— Păi nu!

El îmi zise:

— Da catârca, nici ea n-a izbutit să scape, catârca, aceea pe care o călăresc eu de obicei?

Eu răspunsei:

— Nu, o, stăpâne al meu, că zidurile casei și zidurile grajdului s-au prăbușit peste tot ce era viu în casă, până și peste oi, și peste gâște, și peste găini! Și toate au ajuns o grămadă de carne storșită și au pierit sub dărâmături. Și nu a mai rămas nimic.

El îmi zise:

— Și nici baremi stăpânul tău cel mare, cel mai mare dintre băieții mei?

Eu spusei:

— Vai, nu! Nu mai e nimenea viu. Și nu mai e nici casa, nici cei din ea. Și nu mai e nici baremi o urmă din toate. Cât despre oi, despre gâște și despre găini, la ceasul de-acuma trebuie să fie prada pisicilor și a câinilor.

Când stăpânul meu auzi vorbele mele, lumina se preschimbă în ochii lui în neguri; își pierdu toată simțirea și toată vrerea; și picioarele i se ologiră; și vinele i se damblagiră; și spinarea i se frânse. Pe urmă începu să-și rupă hainele și să se bată peste ochi, și să-și smulgă turbanul de pe cap. Și nu conteni să se zbuciume așa și să se bată, decât când își văzu tot chipul plin de sânge. Și strigă: „Of, copiii mei! of, nevasta mea! of, ce prăpăd! of, ce nenorocire se asemuie cu a mea!” Pe urmă toți negustorii începură să se vaicăre la fel și să plângă cu el, spre a-i arăta mila lor, și își sfâșiară hainele la fel.

După care, stăpânul meu, urmat de toți oaspeții, plecă de la grădină, dându-și întruna lovituri amarnice, mai cu seamă peste ochi. Și ajunse ca un om beat. Da de-abia ieși pe poarta grădinii, că văzu un vârtej mare de praf și auzi niște țipete mari de jelanie. Și îndată îl văzu pe valiu, cu toți oamenii săi și urmat de femeile casei, de toți locuitorii din mahala și de toți trecătorii care li se alăturaseră de-a lungul drumului, dornici să afle cum s-a petrecut nenorocirea. Și toată lumea plângea și se tânguia.

Cea dintâi ființă cu care stăpânul meu se întâlni ochi în ochi fu stăpâna mea, soția lui, și, în urma ei, fetele sale.

La vederea lor, stăpânul meu rămase năuc și își simți mințile cum își iau zborul; pe urmă începu să râdă și toți se aruncară în brațele lui și i se agățară de gât, plângând și spunând:

— O, tată! binecuvântat să fie Allah că te-a scăpat!

El le zise:

— Dă voi cum ați scăpat și ce-ați pățit acasă?

Soția lui spuse:

— Binecuvântat fie Allah, carele ne-a ajutat să-ți vedem chipul nevătămat! Da cum ai făcut de-ai scăpat și-ai ieșit de sub dărâmături? Că noi, precum vezi, suntem teferi și sănătoși. Și fară știrea năprasnică pe care Kafur a venit să ne-o aducă, nu s-ar fi întâmplat nimic nici acasă!

El se minună:

— Ce știre?

Ea spuse:

— Kafur a venit acasă, cu capul gol, cu hainele sfâșiate, și țipând: „O, bietul meu stăpân! O, nenorocitul meu de stăpân!” Noi i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El a spus: „Stăpânul meu s-a cuicit lângă un zid ca să-și îndeplinească o nevoie, când deodată zidul s-a prăbușit și l-a îngropat de viu!”

Atunci stăpânul meu, la rându-i, le spuse:

— Pe Allah! păi Kafur a venit chiar adineaori la mine țipând: „O, stăpâna mea! o, bieții copii ai stăpânului meu!” Eu i-am zis: „Da ce este, o, Kafur?” El mi-a spus: „Stăpâna mea s-a prăpădit, și ea și toți copiii, sub dărâmăturile casei!”

Cu asta, stăpânul meu se întoarse spre mine și văzu că eu îmi turnam mai departe țărână în păr și mă jeluiam, și îmi sfâșiam hainele, și îmi azvârleam cât colo turbanul. Atunci îmi aruncă un strigăt năprasnic, spre a-mi spune să mă apropii. Și mă dusei la el, și îmi zise:

— A, rob ticălos! cobe de arap, pui de lele și plod de cățea! o, blestemat din neam blestemat! Pentru ce ne-ai pricinuit toate necazurile astea și ne-ai stârnit toate buclucurile astea? Da, pe Allah! am să te pedepsesc pe măsura fărădelegii tale, am să-ți despart pielea de pe trup și trupul de pe oase!

Eu atunci, fară nici o sfială, îi spusei:

— Pe Allah! ia să te văd că îmi faci vreun rău cât de mic, după ce m-ai cumpărat cu meteahna mea, și asta de față cu martori, și martorii au să mărturisească toți că m-ai cumpărat fiind prevestit. Așa că știai că meteahna mea este să trag o minciună pe fiecare an; și-apoi așa au strigat și telalii. Or, chiar sunt dator să te prevestesc că tot ce am făcut nu este decât o jumătate de minciună și că până la sfârșitul anului îmi rămâne să făptuiesc cea de a doua jumătate a minciunii întregi, pe care trebuie s-o împlinesc!

La vorbele acestea, stăpânul meu strigă:

— O, tu, cel mai spurcat și cel mai afurisit dintre toți arapii, ce?! tot ce-ai săvârșit nu este decât o jumătate de minciună? Chiar că asta-i o pacoste peste măsură! Du-te, câine și pui de cățea, te izgonesc! Ești slobod de orice robie!

Eu îi răspunsei:

— Pe Allah! dacă tu mă slobozești, eu nicidecum! Că eu nu vreau să te slobozesc până nu s-o încheia anul și nu mi-oi împlini și cealaltă jumătate a minciunii! Numai atunci urmează să mă duci la suk și să mă vinzi la prețul la care m-ai cumpărat, cu meteahna mea. Iar acuma nu poți să mă lepezi, întrucât nu am nici un fel de meserie spre a-mi ține zilele. Și tot ceea ce îți spun este lucru legiuit, și pecetluit în chip legiuit de către legiuitori încă de când am fost cumpărat!

Pe când noi vorbeam în felul acesta, toți locuitorii care veniseră acolo ca să fie de față la înmormântare întrebară ce s-a întâmplat. Atunci li se povesti, și valiului, și tuturor negustorilor, și tuturor prietenilor, minciuna pe care o trăsesem, și li se spuse:

— Da toate astea nu sunt decât numai o jumătate de minciună!

La lămuririle date, toți cei de fată rămaseră uluiți peste măsură și găsiră că jumătatea aceea era încă tare nemăsurată. Și mă afurisiră și îmi aruncară tot soiul de ocărâturi care de care mai amarnice. Da eu stătui dârz, râzând și spunând:

— Cum poate să mă certe, de vreme ce m-a cumpărat cu meteahna mea?

Ajunserăm în curând pe ulița pe care locuia stăpânul meu; și văzu că toată casa lui nu mai era decât o grămadă de dărâmături, și află că eu fusesem cel care săvârșise stricăciunile cele mai mari și că spărsesem lucrurile care prețuiau mulți bani; că soția lui îi spuse:

— Kafur a spart lucrurile, și vasele, și farfuriurile, și el a pustiit tot!

Și mânia stăpânului meu nu făcu decât să sporească; și zise:

— În viața mea n-am văzut pui de târfa, un plod al rușinii ca ticălosul ăsta de arap! Și mai are nas și să spună că toate astea nu sunt decât o jumătate de minciună! Ce are să fie, dar, când are să fie o minciună întreagă? Păi atunci are să fie prăpădul, măcar al unei cetăți întregi, ori a două cetăți!

Cu asta, mă duse pe sus la valiu, care porunci să mi se tragă o bătaie bună, de-mi pierdui simțirea și căzui leșinat.

Pe când mă aflam în starea aceea, trimiseră după un bărbier cu sculele lui, care mă scopi și apoi îmi arse rana cu fierul roșu. Și când mă deșteptai, mă pomenii că nu mai aveam nici un ou și că ajunsesem hadâmb pe toată viața mea de aci încolo. Atunci stăpânul meu îmi zise:

— Așa precum mi-ai ars tu inima, încercând să-mi răpești ce aveam mai scump, tot așa eu, la rându-mi, îți ard inima răpindu-ți ce ai tu mai scump!

Pe urmă mă luă cu el la suk și mă vându pe un preț cu mult mai mare decât cel la care mă cumpărase, întrucât ajunsesem mai scump, dat fiind că fusesem făcut hadâmb.

De-atunci nu am mai contenit să arunc zâzania și tulburarea în toate casele în care am fost luat ca hadâmb; și am trecut de la un stăpân la altul, de la un emir la alt emir, de la un navab la alt navab, după vânzări și cumpărări, până ce într-o zi am ajuns în stăpânirea saraiului emirului drept-credincioșilor. Da am decăzut rău, și puterile mi-au slăbit odată cu pierderea ouălor mele.

Și-așa-i, o, fraților, cu pricina jugănirii și cu pricina hadâmbiei mele. Am isprăvit! Uassalam!

Cei doi arapi, după ce ascultară povestea tovarășului lor Kafur, începură să râdă și îi spuseră:

— Ești o pramatie afurisită, plod de pramatie! Iar minciuna ta a fost o minciună năprasnică!

Pe urmă, cel de al treilea arap, pe care îl chema Bakhita, luă vorbă la rândul lui și, întorcându-se spre cei doi soți ai săi, le spuse:

Povestea arapului Bakhita, cel de al treilea hadâmb sudan78

Aflați, o, feciori ai moșului meu, că tot ceea ce am auzit aici este de râs și de nimic. Am să vă istorisesc și eu pricina pierderii ouălor mele și temeiul hadâmbiei mele, și aveți să vedeți că mi s-ar fi cuvenit încă și mai rău! întrucât am încălărat-o pe stăpână-mea, și m-am ticăloșit cu copilul, fiul stăpânei mele.

Dar amănuntele acelei ticăloșii sunt atâta de nemaipomenite și atâta de împănate cu buclucuri, că acuma ar fi prea lung să vi le povestesc. Întrucât, o, verișcanilor, iacătă că se luminează de ziuă, și au să ne prindă zorii până a mai avea vreme să săpăm groapă și să aruncăm în ea lada pe care am cărat-o până aici; și poate că atunci avem să ne înfundăm amarnic și să ne primejduim a ne pierde sufletul. Așa că hai să îndeplinim treaba pentru care am fost trimiși aici; după care, nu am să preget a vă istorisi șartul ticăloșeniei și al hadâmbiei mele.

Cu vorbele acestea, arapul Bakhita se sculă, și se sculară și ceilalți doi, bine odihniți, și tustrei, la lumina felinarului, începură să sape pământul, ca să facă o groapă pe măsura lăzii; Kafur și Bakhita săpau, iar Sauab strângea pământul în coșuri și îl arunca afară; și tot așa, până ce săpară o groapă adâncă de o jumătate de stat de om, și puseră lada în ea și o acoperiră cu pământ, și neteziră locul. După care, își luară uneltele și felinarul, ieșiră din turbehă, închiseră poarta și plecară grabnic.

Iac-așa! iar Ghanem ben-Ayub, tot pitit în vârful palmierului, ascultase toate vorbele acelea și îi văzuse pe hadâmbi plecând. După ce se încredință pe deplin că rămăsese singur, începu să-și bată capul gândind la ce-o fi în ladă, și își zise: „Cine știe cam ce-ar putea să fie în lada aceea!” Da încă nu izbuti a se hotărî să se dea jos din palmier, de frica întunericului, și așteptă să se ivească cele dintâi mijiri ale zorilor de zi. Atunci se lăsă jos din palmier și începu să scobească pământul cu mâinile, și nu se mai opri decât după ce scoase lada la iveală și o trase din groapă.

Luă atunci un pietroi și începu să izbească în lacătul care închidea capacul lăzii și, până la urmă, îl sparse. Și săltă capacul. Și găsi în ladă o copilă, nicidecum moartă, ci adormită, întrucât răsuflarea ei suia și cobora într-un chip dulce și statornic, și pesemne că nu era decât sub puterea vreunui banj79.

Copila aceea era de o frumusețe fară de asemuire și avea un obraz gingaș, și dulce, și răpitor. Era încărcată de giuvaieruri, de nestemate și de tot felul de odoare; avea la gât un gherdan de aur bătut cu geme scumpe, la urechi niște cercei dintr-o singură piatră minunată, iar la gleznele de la mâini și de la picioare niște brățări de aur și de adamante; și toate trebuie să fi prețuit cu mult mai mult decât toată domnia unui sultan.

După ce Ghanem ben-Ayub se uită bine la copilandra nurlie și se încredință că nu pățise nici o silnicie din partea dezmățaților de hadâmbi care o căraseră până acolo și vruseseră s-o îngroape de vie, se aplecă spre ea și o luă în brațe și o puse ușurel pe pământ, întinsă pe spate. Când fetișcana răsuflă aerul proaspăt care îi intră în nări, culoarea obrajilor i se însufleți, și scoase un suspin mare, și tuși, și strănută; și, la mișcarea aceea, îi căzu din gură o bucată mare de banj, în stare să culce și un elefant răstimp de la o noapte până la cealaltă noapte. Atunci fata deschise ochii, și ce ochi! și, încă sub puterea banjului, își întoarse privirile vrăjitoare către Ghanem ben-Ayub și rosti cu glas murmurător și cu un fel de a grăi gingaș și învăluitor80:

— Da unde ești, micuța mea Riha? vezi că mi-e sete! Grăbește de mă răcorește! Da tu unde ești, Zahra81? și tu, Sabiha82? și tu, Sagarat Al-Dorr83? și tu, Nur Al-Hada84? și tu, Nagma85? și tu, Subhia86? și tu, mai ales, micuța mea Nozha87, o, dulceațo, o, gingașo Nozha88? Oare unde sunteți, de nu răspundeți?

Și cum nimeni nu răspundea, până la urmă copila deschise ochii cu totul și se uită de jur împrejurul ei și, speriată, strigă:

— Vai de mine! ia uite că sunt singură între morminte! Oh! cine a putut să mă ia și să mă răpească din saraiul și din iatacul meu cel cu perdele frumoase și cu chilimuri mândre, ca să mă arunce aici, între niște pietre de mormânt? Da ce făptură poate vreodată să știe ce stă ascuns în afundul inimilor? O, Tu, acela carele știi tainele cele mai închise, o, Atoateîmpărțitorule, tu ai să știi să deosebești și bunii și răii la ziua învierii și la ceasul judecății tale!

Și-așa! Iar Ghanem ședea înmărmurit pe cele două picioare ale lui. Apoi înaintă și spuse:

— O, crăiță a frumuseții, tu, cea al cărei nume trebuie să fie mai dulce decât mustul de curmală și al cărei mijlocel este mai mlădiu decât ramură de palmier; eu sunt Ghanem ben-Ayub; și aici chiar că nu se află nici un sarai cu perdele și nici morminte cu morți, dar se află robul tău trimis anume de către Stăpânul Atoateștiutor și Atotputințe spre a te pune la adăpost de orice necaz, a te apăra de orice supărare și a te ajuta să răzbați la rosturile tale! Și-atunci poate că și tu ai să-mi dăruiești bunăvoința ta, o, mult dorito!

Pe urmă tăcu.

După ce se încredință bine că tot ceea ce vedea era aievea, copila grăi:

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Și mărturisesc că Mahomed este trimisul lui Allah!

Pe urmă se întoarse către Ghanem, se uită la el cu ochii ei strălucitori, își puse mâna la inimă și rosti cu glasul ei dulce:

— O, tinere binecuvântat, iată că mă trezesc în necunoscut! Poți să-mi spui cine m-a adus aici?

El spuse:

— O, stăpână a mea, au fost trei hadâmbi arapi care te-au adus într-o ladă.

Pe urmă Ghanem îi istorisi copilei toată povestea, și cum fusese el prins de noapte afară din cetate, și cum ajunsese el s-o scoată afară din ladă, și cum fară el ea ar fi murit înăbușită sub pământ. Pe urmă o rugă să-i istorisească și ea povestea ei și pricina acelei pățanii. Și ea îi răspunse:

— O, tinere, preamărit fie Allah carele m-a aruncat în mâinile unui om ca tine! Mă rog, așadar, ție, deocamdată să te ridici și să mă pui îndărăt în ladă; pe urmă să te duci să cauți pe drum vreun catârgiu ori vreun geambaș de vite de povară, care să poată să încarce lada aceasta; pe urmă să mă duci acasă la tine. Numai atunci ai să vezi ce foloase vei avea, și te vei bucura, mulțumită mie, de tot felul de huzururi și de noroc! Și am să pot apoi să-ți istorisesc toată povestea mea și să-ți deștern pățaniile mele.

La vorbele acestea, Ghanem fu bucuros foarte și alergă numaidecât să caute vreun catârgiu; și cum se și luminase bine de ziuă, iar soarele ardea din toată strălucirea lui, treaba nu fu anevoioasă; peste un scurt răstimp, Ghanem se întoarse cu un catârgiu și, cum avusese grijă s-o pună pe copilă îndărăt în ladă, îl ajută pe catârgiu să suie lada pe spinarea catârului, și luară grabnic calea spre casă. Și, pe drum, Ghanem simți că dragostea lui față de fată îi pătrunde inima; și fu bucuros până peste poate gândindu-se că în curând avea să fie a lui copilandra aceea care, ca roabă la mezatele din suk, ar fi prețuit mai bine de zece mii de dinari de aur, și care avea pe ea, ca giuvaieruri, pietre scumpe și odoare de haine cine mai știe de câtă avere! Și, plin de socoatele lui voioase, i se părea că nu mai ajunge odată acasă. Până la urmă, cu catârgiul după el, ajunse în bună pace, și îl ajută pe catârgiu să dea jos ladă și s-o care în casă.

Și în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își curmă vorbele îngăduite.

Dar cândfu cea de a patruzecea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ghanem ben-Ayub ajunse în bună pace acasă cu lada, pe care o deschise și din care o scoase pe copilă. Fata cercetă casa și văzu că era o casă frumoasă, așternută cu chilimuri de culori vii și vesele, și îmbrăcată cu țesături și cu zarpale de mii de culori, și odihnitoare la privit; și calabalâcuri scumpe, și multe alte lucruri; și văzu legăturile cele mari de mărfuri și de țesături scumpe, și vigurile de mătăsuri și de atlazuri, și olurile pline cu burdufurile de mușc. Pricepu atunci că Ghanem era un negustor mare, stăpân pe bogății multe. Ridică apoi iașmacul cu care avusese grijă să-și acopere chipul și se uită cu luare-aminte la tânărul Ghanem; și văzu că era frumos și tare lipicios, și îl îndrăgi, și îi zise:

— O, Ghanem, vezi și tu că dinaintea ta nu îmi mai acopăr fața! Da mi-e tare foame, și te rog să-mi aduci repede ceva de mâncare!

Și Ghanem răspunse:

— Pe capul și ochiul meu!

Și alergă la suk și cumpără un miel fript la cuptor, o tablă cu dulciuri de soiul cel mai bun, pe care o luă de la negustorul de zaharicale, Hagi Soleiman, cel mai vestit negustor de dulciuri din Bagdad, o tablă cu halva, cu migdale, cu fistic și cu poame de toate neamurile, câteva urcioare pline cu vin vechi, și la urmă niște flori de toate felurile. Și cără totul acasă și rândui poamele în tăvile cele mari de farfuriu, și florile în oluri scumpe, și puse totul dinaintea fetei. Ea atunci îi zâmbi și se lipi de el, îi aruncă mâinile împrejurul gâtului și începu să-l strângă în brațe și să-l alinte, și să-i spună un potop de lucruri pline de dulceață. Și Ghanem simți dragostea cum i se împlântă și mai tare în carne și în inimă. Pe urmă începură amândoi să mănânce și să bea, până la căderea nopții; și, în vremea asta, avură tot răgazul să se deprindă unul cu altul și să se îndrăgească, dat fiind că amândoi erau de aceeași vârstă și de o frumusețe la fel. După ce se lăsă noaptea, Ghanem ben-Ayub se duse și aprinse candelabrele și sfeșnicele; iar sala se lumină încă și mai mult de strălucirea chipurilor lor decât de lumina lumânărilor. Pe urmă Ghanem aduse lăutele cele desfătătoare, și șezu jos lângă copilă, și urmă a bea și a-i turna și ei să bea, să-i umple pocalele și să bea cu ea, pe urmă să se hârjonească cu ea potoape de hârjoane alintate, și să râdă, și să cânte cântecele cele mai strălucite și stihurile cele mai mlădioase, și toate astea nu făcură decât să tot sporească în ei patima pe care o simțeau unul față de celălalt. Încât binecuvântat să fie și preaslăvit acela carele împreună inimile și leagă dragostele!

Ghanem și copila nu își conteniră hârjoanele și zaiafetul decât la ivirea zorilor dimineții. Și, cum până la urmă somnul le îngreuie pleoapele, adormiră unul în brațele celuilalt, dar fară a făptui nimic, în ziua aceea, pe deplin.

De cum se trezi, Ghanem nu vroi să rămână zăbavnic cu purtările cele alese, și alergă la suk să cumpere tot ce putea să fie de trebuință pentru ziua aceea, precum carne, și zarzavaturi, și poame, și flori, și vinuri; și aduse totul acasă, și șezu jos lângă copilă, și începură amândoi să mănânce cu poftă, până ce le fu de ajuns, după care Ghanem aduse băuturile, și amândoi începură să bea și să se hârjonească, până ce se îmbujorară la chip, obrajii li se rumeniră și ochii li se făcură mai negri și mai strălucitori. Atunci sufletul lui Ghanem ben-Ayub râvni cu aprindere s-o sărute pe copilă și să se bucure de ea.

Și Ghanem spuse:

— O, sultana mea, îngăduiește-mi să te sărut pe gură, pentru că sărutul acela să-mi răcorească focul din lăuntruri!

Ea răspunse:

— O, Ghanem, mai așteaptă oleacă, să mă îmbăt și să-mi pierd stânjeneala și chibzuință; și atunci am să-ți îngăduiesc, pe furiș, să iei sărutarea aceea de pe gura mea, întrucât atunci nu am să-ți mai simt buzele cum mă sărută!

Spuse, și, cum începuse să se cam amețească, se ridică drept pe cele două picioare ale sale și se descotorosi de toate rochiile de pe ea și nu își mai lăsă pe trup decât cămășuța cea subțire, și peste plete decât vălul cel străveziu de mătase albă cu fluturași de aur.

La priveliștea aceea, dorința zvâcni în Ghanem, care spuse:

— O, stăpâna mea, mă lași acuma să-ți gust gura?

Copila răspunse:

— Pe Allah! acela-i un lucru pe care chiar că nu pot să ți-l îngăduiesc, o, Ghanem al meu, întrucât este un lucru oprit amarnic și care stă scris colea pe șiretul de la șalvarii mei! Și nu pot să ți-l arăt acum.

Atunci Ghanem, din pricina acelei opreliști de a făptui ceea ce atâta de tare îl ardea să făptuiască, își simți inima clocotind de patimă, și cântă, însoțindu-se cu lăuta, stihurile acestea ticluite atunci:

Vrui, de la cea de care zac, Doar un sărut, să-mi fie leac.

„Ba nu! Ba nu!” îmi spune ea.

Iar eu răspund: „Ba da! Ba da!”

Ea zice: „Ah, sărutu-l vrei?

Poate cu silă să mi-l iei!” „Cu sila? Și-un sărut în silă Își are hazul lui, copilă!” „Ba nu! Ba nu! Nu pentru mine!

Allah măritul știe bine!

Mie iubirea viclenită Îmi lasă inima cernită.

Sărutu-n silă n-are haz Decât poate pe vreun izlaz, Furat la umbră de căpițe De pe la biete ciobănițe.”

După cântecul acela, Ghanem simți că sporește și mai tare clocotul nebuniei și al îmboldirilor lui, și pojarurile izbucnite în lăuntrurile sale. Și-așa! Iar copila nu-i dăruia nimic, măcar că îi arăta toate semnele unei patimi împărtășite. Și o ținură așa mai departe, el aprins cu totul și ea nedând nimic, până la căderea nopții. Atunci Ghanem se ridică și aprinse sfeșnicele, și lumină candelabrele, și făcu toată sală să strălucească. Pe urmă se duse să se arunce la picioarele copilei și își lipi gura de picioarele ei minunate; și le văzu că erau ca de lapte, și moi, și bune ca untul proaspăt; și își propti fruntea în ele și, tot mai pătimaș, începu să înfulece carnea aceea dulce și fierbinte și mirosind a mușc, a trandafir și a iasomie. Iar ea fremăta din toate aripile ei, cum freamătă puicana supusă. Și Ghanem, înnebunit, strigă:

— O, stăpâna mea, fie-ți milă de robul iubirii și de biruitul de ochii tăi, și de ucisul de carnea ta! Fără de tine și fară de venirea ta, aș fi rămas liniștit și cuminte!

Pe urmă Ghanem simți lacrimile cum îi năpădesc de patimă colțurile pleoapelor. Atunci copila îi spuse:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, o, lumină a ochilor mei, mă jur ție că și eu sunt îndrăgostită de tine și că sunt a ta până în măduva cărnii mele! Da să știi limpede că niciodată n-am să mă dăruiesc ție! și niciodată n-am să te las să te apropii întru totul de mine!

Ghanem strigă:

— Da ce pricină stă piedică?

Ea îi zise:

— Chiar în noaptea aceasta am să-ți spun pricina, și poate că ai să mă ierți atunci!

Cu vorbele acestea, copila se lăsă să alunece spre el și îi făcu o salbă din brațele ei, și începu să-l strângă și să-l mângâie, și să-i îngâne potop de nebunii! Și nu puseră capăt alinturilor și hârjonelilor decât aproape de ziuă, și fară ca fetișcana să-i fi spus lui Ghanem pricina care o împiedica să i se dăruiască.

Și nu conteniră să facă tot așa, lăsând lucrul neisprăvit, în fiecare zi și în fiecare noapte, vreme de o lună întreagă. Și dragostea lor unul pentru celălalt nu făcuse decât să se ascută și să sporească. Caci, într-o noapte, cum Ghanem ședea întins în lung peste copilă, și amândoi erau beți de vin și de hârjoneala neîmplinită, Ghanem își alungi mâna pe sub cămașa subțire, și încet-încetișor o lunecă pe pântecele copilei și începu să mângâie pielea cea netedă care tremura, și binișor își strecură mâna până la buricuțul ce se deschidea ca un pocal de cleștar, și cu degetul pipăi cutele cele dulci. La mângâierea aceea, copila se înfioră și sări deodată, trezită din beție, și își duse repede mâna la șalvari și văzu că erau încă tot bine legați cu șiretul cel cu canaf de aur. Lucrul acesta o liniști, și se lăsă iar să cadă în somnul ei pe jumătate. Atunci Ghanem iarăși își strecură mâna de-a lungul pântecelui tânăr al acelei minuni de trup, și ajunse la șiretul șalvarilor și îl trase deodată spre a-l deznoda și a da jos șalvarii, care întemnițau grădina aceea a desfătărilor. Atunci copila se trezi de-a binelea și se ridică în capul oaselor, și îi spuse lui Ghanem:

— Ce vrei să faci, o, Ghanem al lăuntrurilor mele?

El răspunse:

— Să te am, și să te iubesc pe deplin, și să te văd că îmi împărtășești desfătările!

Atunci copila grăi:

— O, Ghanem, ascultă-mă! Am să-ți lămuresc, într-un sfârșit, starea mea, și am să-ți dau în vileag taina mea. Și poate că atunci ai să-mi dai iertare și ai să înțelegi pricina care m-a oprit să mă las pătrunsă de bărbăția ta!

Ghanem spuse:

— Hotărât! Ascult!

Atunci copila își ridică poala cămășii, luă în mână șiretul de la șalvari și spuse:

— O, stăpâne Ghanem al meu, citește ce stă scris pe capătul acestui șiret!

Și Ghanem luă capătul șiretului și văzu că pe el, țesute cu zarafir chiar în țesătura șiretului, erau scrise cuvintele acestea: Sunt a ta., iar tu ești al meu, o, urmaș al unchiului Profetului! 89

După ce citi cuvintele acestea scrise cu slove de aur pe capătul șiretului, Ghanem își trase repede mâna și, deloc lămurit, îi spuse copilei:

— Grăbește-te a-mi lămuri tâlcul înscrisului!

Și copila spuse:

Află, o, Ghanem, că eu sunt cadâna cea mai dragă a califului Harun Al-Rașid; și slovele scrise pe șiretul de la șalvarii mei îți dovedesc că sunt un bun al emirului drept-credincioșilor, și că lui sunt datoare să-i păstrez gustul buzelor mele și taina trupului meu. Numele meu, o, Ghanem, este Kut Al-Kulub90. Și din copilăria mea m-am făcut atâta de frumoasă, încât califul m-a băgat în seamă și a văzut că aveam în mine însușiri, desăvârșiri și haruri datorite mărinimiei Domnului meu. Și frumusețea mea l-a tulburat atâta de tare, încât i-a cășunat o mare dragoste pentru mine, și m-a luat, și mi-a dat, în saraiul lui, numai pentru mine, un iatac aparte, și a pus sub poruncile mele zece roabe dulci și zarife, și cu niște chipuri de bună vestire. Pe urmă mi-a dăruit toate giuvaierurile, toate odoarele și toate lucrurile acelea frumoase cu care m-ai văzut împodobită în ladă. Și m-a îndrăgit mai presus decât pe toate femeile din sarai, și a dat-o uitării pentru mine până și pe soția lui mult-dragă El Sett-Zobeida, ruda lui. Încât Sett-Zobeida nutri pentru mine o ură care nu zăbovi să-și arate urmările.

Cum califul lipsi într-o zi spre a se duce să poarte război împotriva unuia dintre sultanii săi care se răzvrătise, Sett-Zobeida se folosi de prilej spre a-și ticlui urzeala asupra mea.

Izbuti s-o momească pe una dintre slujitoarele mele și o chemă într-o zi la ea, și îi zise:

— Când stăpâna ta Kut Al-Kulub are să adoarmă, tu să-i pui în gură bucata asta de banj, după ce mai întâi ai să-i pui din ea în băutură. Iar eu am să te răsplătesc și am să-ți dau avere și slobozie!

Și roaba cea tânără, care la începuturi fusese roabă la Zobeida, răspunse:

— Așa am să fac, neabătut, că îți sunt credincioasă și iubitoare!

Și, plină de bucurie la gândul răsplății care o aștepta, veni la mine și îmi aduse să beau o băutură amestecată cu banj. Și, de îndată ce băutura coborî în lăuntrul meu, eu și căzui la pământ grămadă, și trupul meu începu să se zbuciume, și călcâile îmi ajunseră la frunte, și simții că mă duc pe altă lume. După ce mă văzu adormită, roaba se duse s-o caute pe Sett-Zobeida, care veni și mă puse în lada aceea. Pe urmă, tainic, porunci să vină cei trei hadâmbi arapi și îi plăti cu mare dărnicie, și pe ei, și pe portarul de la sarai, și porunci să fiu luată noaptea, încărcată pe umerii hadâmbilor și cărată la turbehaua la care, spre mântuirea mea, o, Ghanem, te-a călăuzit Allah și te-a suit în vârful palmierului! Că numai ție, o, Ghanem al ochilor mei, îți datorez că am scăpat de la moarte, înăbușită în groapa din turbehă. Și tot numai mulțumită ție mă aflu acum la adăpost deplin în casa ta mărinimoasă!

Da ceea ce mă îngrijorează și îmi tulbură gândurile este că habar n-am ce va fi gândit și ce va fi făcut califul, când s-o fi întors la sarai și nu m-a mai găsit. Și, de asemenea, o, Ghanem, că nu pot, legată cum sunt cu șiretul de la șalvarii mei, să mă dau ție pe de-a-ntregul și să te simt cum zvâcnești în lăuntrurile mele!

Și-aceasta-i povestea mea. Și nu îți cer decât să păstrezi tăcerea și taina.

După ce ascultă povestea aceasta a cadânei Kut Al-Kulub și află ce legături o legau de emirul drept-credincioșilor, și știu că era cadâna lui cea mai dragă și bunul lui, Ghanem ben-Ayub se trase în fundul sălii, din cinstire față de numele califului, și nu mai cuteză să-și ridice privirile către copilă, până într-atâta ajunsese s-o socotească lucru sfânt, și se duse să stea singur într-un colț și începu să-și facă un potop de mustrări, și să cugete cât de nelegiuit era să fie, și cât de îndrăzneț și fusese, numai atingând pielea domnească a fetișcanei. Și văzu cât de nefericită era patima lui și soarta lui jalnică. Și își învinui ursitoarea de loviturile-i nedrepte și de năpastele nemeritate. Și nu pregetă să se întoarcă la Allah și să spună:

— Preamărit fie acela carele are temeiurile sale când face ca inimile alese să se chinuiască în durere și când depărtează toată mâhnirea de la inima răilor și a mișeilor.

Pe urmă rosti stihurile acestea ale unui poet:

Inima-ndrăgostitului nu poate Să guste niciodată pe deplin Dulceața tihnei, câtă vreme-l ține Iubirea-nlănțuit în greu-i chin.

Mintea îndrăgostitului nu poate Să-și mai găsească rosturi și temei, Cât îi rămâne-ascunsă frumusețea Sub chipul unei galeșe femei.

Mă-ntreabă unii: „Ce este iubirea?”

Eu spun: „O fructă-i, plină de-mbiere, Al cărei must mai dulce-i decât mierea Și-a cărei carne-amară-i ca de fiere!”

Atunci copila se duse lângă Ghanem și îl strânse la pieptul ei și îl îmbrățișă și îi făcu o salbă din brațele ei; și se strădui din toate puterile ei, afară de una, să-l aline; dar Ghanem nu mai cuteza să răspundă la mângâierile cadânei emirului drept-credincioșilor, și se lăsa în voia ei, fară a se împotrivi, da și fară a răspunde la sărutare cu sărutare și la îmbrățișare cu îmbrățișare. Și cadâna, care nu se așteptase la o schimbare atâta de grabnică din partea lui Ghanem, mai adineaori așa de aprins și acuma așa de cinstitor, își spori mângâierile și marghiolelile, și cu mâna vroi să-l stârnească să răspundă mai înflăcărat la căldura patimii care se ațâța în ea din darea îndărăt a lui Ghanem. Dar Ghanem, vreme de un ceas, nu vroi să audă nimic de soiul acesta și, cum dimineața îi și prinsese în starea aceea de patimă aprinsă și stăpânită, Ghanem grăbi să iasă o clipă spre a se duce la suk să cumpere de-ale gurii pentru toată ziua, și zăbovi la târg vreme de un ceas, spre a face tot soiul de cumpărături, încă și mai îmbelșugate decât în zilele celelalte, acuma când știa cinul oaspetei sale. Cumpără flori de la negustorii de flori, oile cele mai frumos fripte de la negustorii de fripturi, plăcintele cele mai proaspete și dulciurile cele mai zăhărite, pâinile cele mai pufoase și mai rumenite făcute cu aluat safi, zumaricale desfătătoare și poame alese, și le aduse pe toate și le puse între mâinile copilandrei. Dar de-abia intră el în casă, că fetișcana și veni la el și se alintă pe lângă el ispititoare, și cu niște ochi înnegurați de patimă și uzi de dorință, îi zâmbi cu un zâmbet din buze și grăi:

— Pe Allah! mult ai mai zăbovit departe de mine, o, iubitule, o, mult doritule al inimii mele! Pe Allah! nu doar vreme de un ceas, ci un an întreg ai lipsit! acuma simt limpede că nu mai pot să mă înfrânez! patima mea a ajuns până peste poate și de neîndurat, și mă mistui toată! O, Ghanem! hai, ia-mă! ia-mă! O, Ghanem! mor!

Da Ghanem o împinse încetișor și spuse:

— O, stăpână Kut Al-Kulub a mea, ferească-mă Allah! Asta niciodată! Cum ar putea câinele să răpească locul leului? Căci ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!

Pe urmă se rupse din brațele ei și se duse să se ghemuiască într-un colț, plin de jale și de gânduri. Dar ea se duse să-l ia de mână și să-l aducă pe chilim, și îl sili să șadă jos lângă ea și să bea cu ea și să mănânce. Și începu să-i dea să bea atâta încât îl îmbătă; și se aruncă peste el și se lipi de el, și cine știe ce-i mai făcu fară ca el să știe! Pe urmă își luă lăuta și cântă stihurile acestea:

Mi-e inima de dragoste zdrobită!

Nemângâiat și-ndepărtat mereu, Voi mai putea eu să înfrunt, ispită, Pojarul care arde-n pieptul meu?

De ce fugi, o, gazela mea curată, Când eu nu-ți fac nimic? Nu-ți vine-n gând Că și gazelă-n fuga-i speriată Tot se mai uită-n urmă-i când și când?

Îndepărtare! patimă! tăcere!

Toate se-adună împotriva mea.

O, inimă, atâta grea-durere Vei mai putea să-nduri, vei mai putea?

La stihurile acestea, Ghanem ben-Ayub se întoarse în sineși și plânse de tulburare; iar ea văzându-l că plânge, începu și ea să plângă. Da nu pregetară să se apuce iarăși de băut și de procitit stihuri, până la căderea nopții.

Atunci Ghanem se sculă și, așa cum făcea în fiecare seară, scoase saltelele din rafturile cele mari din perete și se pregăti să le aștearnă pe jos pentru dormit. Da în loc să facă numai un pat, ca în toate serile, făcu două, depărtate unul de celălalt. Iar Kut Al-Kulub, nedumerită, îl întrebă:

— Pentru cine este al doilea pat?

El răspunse:

— Un pat este pentru mine, iar celălalt este pentru tine. Din noaptea aceasta, așa se cade să dormim, întrucât ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului, o, Kut Al-Kulub!

Ea îi răspunse:

— O, stăpâne drag al meu, departe de noi pravila asta învechită! Să ne bucurăm de bucuria care trece, întrucât mâine are să fie departe! Și-apoi tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă, și ceea ce este scris de ursitoare nu poate decât să se împlinească!

Caci Ghanem nu vroi nicidecum. Iar ea nu fu decât și mai pătimașă, și mai pojarnică, și strigă:

— Pe Allah! noaptea asta nu are să treacă decât după ce avem să ne împlinim amândoi!

Caci el zise:

— Ferească-mă Allah!

Ea urmă:

— Vino, Ghanem! iată că mă deschid ție cu tot trupul meu; și dorul meu te cheamă și țipă după tine! O, Ghanem al lăuntrurilor mele, ia-mi gura înflorită și trupul copt de dorul tău!

Ghanem spuse:

— Allah să mă păzească!

Ea strigă:

— O, Ghanem, toată carnea mi se topește de dorul tău, iar goliciunea mea se așterne sărutărilor tale! O, Ghanem, mireasma trupului meu este mai aromitoare ca iasomia! Atinge-o și adulmec-o, și te vei îmbăta!

Dar Ghanem spuse:

— O, Kut Al-Kulub, ceea ce este al stăpânului nu poate să fie al robului!

Atunci ochii copilei începură să plângă, și fata luă lăuta și cântă:

Frumoasă sunt, și mlădioasă!

De ce te depărtezi de mine?

Frumoasă sunt, oricum, privește!

Și plină de minuni depline!

Ce te oprește, deci, și cine?

Au ars de dor atâtea inimi Ce-și dau spre inima mea ghes, Și-atâtea pleoape mă visară În nopți de jar, ca-ntr-un eres.

O floare sunt, de foc ales, Și nimenea nu m-a cules.

Eu sunt un ram, ce se culege Frumos, de sus și până jos, Mlădiul ram-învăscut în floare!

Sunt ramu-n floare, mlădios, Nu vrei să mă culegi frumos?

Sunt o gazelă, și gazelă Făcută e spre-a fi vânată, Gazela, dulcea-ndrăgostită, Eu sunt gazela minunată, Gazela dulce-ndrăgostită, O, vânătorule, și iată Făcută sunt să-ți cad în lături, Prinde-mă-n lațul tău că pradă -

De ce nu mă cuprinzi odată?

Eu sunt o floare-nmiresmată, Și toată floarea e menită Să fie bucurie numai, Floarea de nimeni prihănită, O floare sunt, înmiresmată De ce, ah, nu vrei o clipită S-adulmeci floarea mea neprihănită?

Dar Ghanem, măcar că mai îndrăgostit ca oricând, nu vru cu nici un chip să se dovedească lipsit de cinstirea datorată califului și, în pofida tuturor jinduirilor copilandrei, rămase tot așa, vreme de încă o lună. Iac-așa cu Ghanem și Kut Al-Kulub, cadâna emirului drept-credincioșilor.

Dă cât despre Zobeida, iacătă! După ce califul plecă la război, și după ce ea îi făcu ceea ce-i făcu potrivnicei sale, nu zăbovi a cădea în curând într-o mare tulburare și a-și zice în sineși: „Ce-am să-i spun eu califului, când s-o întoarce și când are să-mi ceară vești despre Kut Al-Kulub, și cu ce față am să-l primesc eu?”

Se hotărî atunci să poruncească să vină la ea o femeie bătrână, pe care o cunoștea din pruncie și ale cărei povețe îi păreau de mare încredere; și îi dezvălui taina, și îi zise:

— Ce să fac eu acuma, când Kut Al-Kulub a pățit ce-a pățit?

Baba răspunse:

— Am priceput tot, o, stăpâna mea! Da vremea ne dă ghes, întrucât califul stă să se întoarcă. Încât sunt multe căi pe care aș putea să ți le arăt spre a-i ascunde fapta, dar eu am să ți-o dau pe cea mai lesnicioasă, cea mai grabnică și cea mai temeinică. Poruncește degrabă să vină un dulgher și pune-l să cioplească dintr-un trunchi de pom o momâie în chipul unui mort. Apoi să se pună momâia aceea în mormânt, cu mare pohfală; să se aprindă făcliile și lumânările de jur împrejuru-i peste tot; și să dai poruncă în tot saraiul, la toate roabele tale și la toate roabele acelei Kut Al-Kulub, să îmbrace haine de jale și să se cernească toate; și să le poruncești, ca și la toți hadâmbii, până la venirea califului, să aștearnă cu cerneluri tot saraiul și toate odăile. Iar când califul, nedumerit, are să întrebe care-i pricina, să i se spună: „O, doamne al nostru, cadâna voastră Kut Al-Kulub a murit întru mila lui Allah! Deie-ți El să trăiești îndelung zilele pe care nu le-a trăit ea! De altminteri, stăpâna noastră Zobeida i-a rânduit toate cinstirile unei înmormântări vrednice de ea și de stăpânul nostru, și a pus să fie înmormântată chiar în sarai, sub o boltă zidită anume!” Atunci califul are să fie tare înduioșat de bunătatea ta și are să plângă, și are să-ți fie tare mulțumitor. Pe urmă nu are să pregete a porunci să vină cititorii din Coran și a-i pune să vegheze la mormânt, procitind surale de îngropăciune. Dar dacă, dimpotrivă, califul, care știe că nu o aveai dragă pe Kut Al-Kulub, va ajunge să te bănuiască și să-și zică în sineși: „Cine știe dacă nu cumva fiica unchiului meu, Zobeida, nu a lucrat spre a o pierde pe Kut Al-Kulub!” și dacă bănuiala va spori în sufletul lui și îl va împinge să pună să deschidă mormântul ca să se cerceteze de ce moarte a murit cadâna, tu, o, stăpâna mea, nu trebuie să ai nici o teamă în privința aceasta. Întrucât, când au să sape groapă și au să scoată afară momâia înmormântată și care a fost făcută după chipul unui fiu de-al lui Adam, și când au să vadă momâia aceea îmbrăcată cu hainele cele mai scumpe și acoperită cu giulgiu falnic, atunci, dacă emirul drept-credincioșilor ar vrea să ridice giulgiul și hainele spre a o mai vedea pe cadână pentru cea din urmă oară, tu, o, stăpâna mea, nu vei pregeta să-l oprești, și toată lumea la fel are să-l oprească, spunându-i: „O, emire al drept-credincioșilor, nu este îngăduit să vezi o femeie moartă, care are tot pântecele dezgolit!”

Și atunci califul, până la urmă, are să fie încredințat de moartea adevărată a cadânei lui, și are să pună a fi îngropată la loc, și are să-ți rămână mulțumitor pentru fapta ta! Iar tu, în felul acesta, ai să scapi de grijă, de-o vrea Allah!

La spusele acestea ale bătrânei, Sett-Zobeida văzu că ascultase un sfat iscusit, și numaidecât o cinsti pe babă cu daruri bogate, o rochie falnică tare frumoasă și bani mulți, și îi spuse să ia chiar ea asupra-și sarcina ducerii la îndeplinire a ticluielii. Și baba, cu mare sârg îl puse pe dulgher să cioplească momâia, și apoi duse momâia la Sett-Zobeida, și amândouă îmbrăcară momâia cu hainele cele scumpe ale cadânei Kut Al-Kulub, și o așezară într-un sicriu bogat, și îi făcură o înmormântare frumoasă, și o coborâră într-un mormânt cu boltă, zidit cu cheltuieli mari, și aprinseră făcliile, și sfeșnicele, și lumânările, și așternură chilimuri de jur împrejurul mormântului, pentru rugi și pentru slujbele îndătinate. Pe urmă Zobeida îmbrăcă tot saraiul în negru și le porunci tuturor roabelor să-și pună hainele negre de jale. Și știrea despre moartea cadânei Kut Al-Kulub se împrăștie în tot saraiul, și toată lumea, până și Massrur și hadâmbii, crezură că lucrul este adevărat.

Într-acestea, califul se întoarse din călătoria lui depărtată și intră în saraiul său, și porni cu toată grabă către iatacul cadânei Kut Al-Kulub, care numai ea îi stă în minte. Și văzu slugile și roabele și însoțitoarele cadânei îmbrăcate în negrul de moarte, și începu să tremure de grijă; și pe dată văzu că-i iese înainte Sett-Zobeida, tot așa îmbrăcată în haine de jale. Și, când întrebă de pricină tuturor acestor lucruri, i se răspunse că frumoasa Kut Al-Kulub murise. La știrea aceea, califul căzu leșinat. Iar când își veni în fire, întrebă unde este mormântul, ca să se ducă să-l vadă. Atunci Sett-Zobeida îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, află că, în temeiul dragostei mele pentru Kut Al-Kulub, am ținut s-o înmormântez chiar în saraiul meu!

Atunci califul, încă în hainele de drum, porni spre locul din sarai unde se află mormântul cadânei Kut Al-Kulub. Și văzu făcliile și lumânările aprinse, și chilimurile așternute de jur împrejur. La priveliștea aceea, califul îi mulțumi și o lăudă pe Sett-Zobeida pentru fapta ei vrednică și se întoarse la sarăi.

Dar califul, care din firea lui era pornit pe bănuieli, nu zăbovi a fi cuprins de îndoieli și de prepuneri; și, ca s-o reteze scurt cu acele gânduri care îl chinuiau, porunci să fie săpată groapa mormântului și să fie dezgropat trupul cadânei sale. Ceea ce se înfăptui pe dată. Și califul, datorită tertipului ticluit de Sett-Zobeida, văzu momâia de lemn acoperită cu giulgiul și crezu că aceea era cadâna lui. Și puse să fie îngropată la loc și porunci să vină numaidecât slujitorii de la geamie și cititorii din Coran, care începură să procitească deasupra mormântului suralele de îngropăciune, în vreme ce el însuși ședea jos pe chilim, plângându-și toate lacrimile, până într-atât încât la urmă căzu leșinat de slăbiciune și de durere.

Și califul nu conteni, vreme de o lună întreagă, să cheme slujitorii și cititorii din Coran și să se ducă la mormântul cadânei lui, unde începea să plângă cu amar.

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.

Dar când fu cea de a patruzeci și una noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că emirul drept-credincioșilor, vreme de o lună întreagă, nu conteni să se tot ducă la mormântul cadânei sale. Și, în cea din urmă zi a lunii, rugile și citirea din Coran ținură din zori până în zorii următori, și numai atunci fiecare putu să se întoarcă acasă. Iar califul, vlăguit de lacrimi și de trudă, se întoarse în saraiul său și nu mai vru să vadă pe nimeni, nici măcar pe vizirul Giafar, nici pe soția și vara sa Zobeida, și căzu în curând într-un somn greu, între două copile roabe de la sarai, care vegheau pe rând somnul califului. Una dintre ele ședea jos la capul califului, iar cealaltă la picioarele lui. Peste un ceas, întrucât califul nu dormea prea adânc, o auzi pe copila care îi stă la cap cum îi spune copilei care se afla la picioare:

— Ce nenorocire, o, prietenă Subhia!

Subhia răspunse:

— Da de ce, o, prietenă Nozha?

Nozha spuse:

— Stăpânul nostru pesemne că habar nu are cum stă treaba, de vreme ce își trece nopțile veghind la un mormânt în care nu se află decât o bucată de lemn cioplit, o momâie dăltuită de un tâmplar.

Subhia zise:

— Cum așa, o, sora mea Nozha? Păi atunci ce s-a făcut Kut Al-Kulub? Și ce nenorocire a lovit-o?

Nozha apuse:

— Află, o, Subhia, că am auzit totul de la sora noastră care este roabă de taină a stăpânei noastre Sett-Zobeida. Că Sett-Zobeida a chemat-o pe roabă și i-a dat niște banj, ca s-o adoarmă pe Kut Al-Kulub; și roaba i-a dat banjul cadânei Kut Al-Kulub care a adormit pe dată. Atunci stăpâna noastră a poruncit să fie așezată într-o ladă, pe care a dat-o în seama hadâmbilor Sauab, Kafur și Bakhita, poruncindu-le s-o înmormânteze departe, într-o groapă.

Atunci Subhia, cu lacrimile în ochi, zise:

— O, Nozha, mă rog ție! spune-mi repede dacă stăpâna noastră cea dulce Kut Al-Kulub a murit de moartea aceea cumplită!

Nozha răspunse:

— Allah apere-i tinerețele de moarte! Păi nu, o, Subhia! Că am auzit-o pe Sett-Zobeida cum îi spunea roabei ei de taină: „Am aflat, o, Zahra, că acea Kut Al-Kulub a izbutit să scape din groapă și acuma se găsește în casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub; și asta încă de-acum patru luni! Așa că vezi și tu, o, Subhia, cât de nenorocit este stăpânul nostru, califul, că nu știe nimic despre cadâna lui și că stă așa de veghe nopțile întruna la un mormânt în care nu se află nici un fel de mort!

Și cele două roabe șezură așa de vorbă mai departe încă o bucată de vreme, iar califul asculta vorbele lor.

Când sfârșiră de vorbit și califul nu mai avu nimica de aflat, deodată se ridică în capu-oaselor și răcni cu un glas cumplit, care le făcu pe cele două copile s-o ia la fugă speriate, și fu cuprins de o mânie înfricoșătoare, gândindu-se că mult iubita lui cadână se găsește la un om tânăr, pe nume Ghanem ben-Ayub, și asta încă de acum patru luni. Și se repezi și trimise să fie aduși dinaintea lui toți emirii și mai-marii, precum și vizirul său Giafar Al-Barmaki, care sosi în grabă mare și sărută pământul dintre mâinile lui.

Și califul îi strigă cu mânie cruntă:

— Giafar, ia cu tine străji și cercetează unde se află casa unui tânăr negustor din Damasc, pe nume Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Și-atunci, tu și oastea, să buluciți în casă, să i-o smulgeți pe cadâna mea Kut Al-Kulub și să mi-l aduceți pe acel tânăr nerușinat pe care eu însumi am să-l pun la caznă!

Și Giafar răspunse cu ascultare și cu supunere. Și coborî cu o oaste de străji și avu grijă să-l ia și pe valiul cetății cu oamenii lui, și toți laolaltă nu conteniră a se vântura și a iscodi, până ce dibuiră casa lui Ghanem ben-Ayub.

La ceasul acela, Ghanem tocmai se întorsese de la suk, după ce cumpărase de-ale gurii pentru toată ziua, și ședea jos lângă Kut Al-Kulub, și dinaintea lor se afla un berbec bine rumenit și copt, și multe alte bunătă-țuri, și din care se înfruptau după pofta inimii lor. La zarva care se ridică afară, Kut Al-Kulub privi pe fereastră și numai dintr-o aruncătură de ochi pricepu prăpădul ce se abătea asupra casei; văzu toată casa împresurată de străji, de armași, de mameluci și de capi de oaste, și îl văzu în fruntea lor pe valiul cetății și pe vizirul Giafar. Și toți se roteau împrejurul casei, precum genele ochilor se rotesc de-a lungul pleoapelor. Și nu mai avu nici o îndoială că emirul drept-credincioșilor a aflat povestea; da ghici și că el trebuie să fie tare zuliu pe Ghanem, care de patru luni o ținea în casa lui. La gândul acela, îngălbeni la chip, și fața ei frumoasă se schimbă, și copila se întoarse către Ghanem și îi spuse:

— O, dragul meu, întâi de toate, gândește-te cum să scapi! Ridică-te și fugi de-aici!

El răspunse:

— O, bucuria mea, o, lumină a ochilor mei, cum să ies și cum să fug dintr-o casă împresurată peste tot de vrăjmași?

Ea îi spuse:

— Fii fără teamă!

Și pe dată îl dezbrăcă de tot și îl îmbrăcă într-o cămășoaie veche și roasă care îi ajungea până la genunchi, și luă o cratiță mare cu carne și i-o puse pe cap, și îi puse peste cratiță o tablă cu pâine și cu farfuriuri pline de rămășițele de la masă, și îi spuse:

— Ieși acuma, travestit așa, și au să te ia drept vreo slugă de-a hangiului, și nimeni n-are să-ți facă nimic.

Cât despre mine, să nu-ți faci griji, întrucât am să mă pricep eu să rânduiesc treburile și știu ce putere am eu asupra califului!

La vorbele acestea spuse de Kut Al-Kulub, Ghanem, fară a mai avea răgaz să-și ia bun-rămas, zori să plece, și străbătu rândurile de străjeri și de mameluci, ducând pe cap povară cu bucate, și nu păți nimic, întrucât se afla sub ocrotirea Atoateocrotitorului, carele numai el poate să-i scape pe oamenii de treabă din primejdii și de la toată năpasta!

Ci pe dată vizirul Giafar descălecă de pe cal și intră în casă, și ajunse în iatacul cel tainic, și o văzu numaidecât, în mijlocul sălii pline cu legăturile de mărfuri și de mătăsuri, pe frumoasa Kut Al-Kulub, care avusese vreme să se facă încă mai frumoasă și să-și pună hainele cele mai bune, și să se împodobească cu toate giuvaierurile ei, și să se facă mai strălucită decât toate strălucitele, și care avusese răgaz să strângă într-un sipet toate lucrurile ei cele mai scumpe, giuvaierurile, nestematele și toate lucrurile de preț. Încât de-abia intrase Giafar în iatac, că ea se și sculă drept pe cele două picioare ale ei și se temeni, și sărută pământul dintre mâinile lui, și grăi:

— O, stăpâne al meu, Giafar, iacătă, calamul a scris ceea ce trebuia să fie scris din porunca lui Allah. Mă încredințez, așadar, în mâinile tale!

Și Giafar răspunse:

— Pe Allah! o, stăpână a mea, califul mi-a dat poruncă să-l zeberesc numai pe Ghanem ben-Ayub! Așa că spune-mi unde este!

Ea îi răspunse:

— O, Giafar, Ghanem ben-Ayub, după ce și-a strâns în legături parte din mărfurile sale, a plecat, acuma-s câteva zile, în cetatea lui, la Damasc, să-și vadă pe maică-sa și pe soră-sa Fetnah. Și nu mai știu nimic de el, și nu pot să-ți spun mai mult. Dă cât despre sipetul meu, pe care îl vezi aici și în care mi-am pus toate lucrurile mele cele mai de preț, vreau să mi-l păstrezi cu grijă și să pui să-mi fie cărat la saraiul emirului drept-credincioșilor.

Și Giafar răspunse:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă luă sipetul și le porunci oamenilor lui să-l care și, după ce o copleși pe Kut Al-Kulub cu temeneli, cu cereri de iertăciune și cu cinstiri, o rugă să-l însoțească la emirul drept-credincioșilor; și ieșiră cu toții, dă numai după ce, precum poruncise califul, jefuiră și prădară toată casa lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.

După ce se înfățișă înaintea califului, Giafar îi povesti ce făcuse, și plecarea lui Ghanem la Damasc, și sosirea la sarai a cadânei Kut Al-Kulub. Și califul, care era încredințat că Ghanem îi făcuse cadânei Kut Al-Kulub tot ce este în stare să-i facă un tânăr unei femei frumoase și care este bun al altuia, fu cuprins de o mânie năprasnică și nici măcar nu vru s-o mai vadă pe Kut Al-Kulub, și îi porunci lui Giafar s-o încuie într-o odaie întunecată și s-o pună sub paza unei babe ce era însărcinată de obicei cu asemenea slujbe.

Dar cât despre Ghanem, califul trimise călăreți să-l caute peste tot, și, pe deasupra, scrise cu chiar mâna să o scrisoare către sultanul caimacam al său, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini; își luă calamul, călimărul și o foaie de hârtie, și scrise:

DOMNIEI-SALE SULTANULUI MOHAMMAD BEN-SOLEIMAN EL-ZEINI CAIMACAMUL DAMASCULUI DIN PARTEA EMIRULUI DREPT-CREDINCIOȘILOR HARUN-AL RAȘID, CEL DE-AL CINCILEA CALIF DIN SLĂVITĂ OBÂRȘIE A NEAMULUI BANI-ABBAS ÎN NUMELE LUI ALLAH ATOTMILOSTIVUL ȘI IERTĂTORUL.

După care, cerem știre despre sănătatea ta, care ne este scumpă, și după rugăciunea noastră la Allah să te ție zile îndelungi în huzur și îmbelșugare…

Și-apoi:

O, caimacam al nostru, vreau să știi că un tânăr negustor, pe nume Ghanem ben-Ayub, a venit la Bagdad și a ispitit și a silnicit o roabă dintre roabele mele, și a făcut cu ea ceea ce a făcut,. Și a fugit de pedeapsă și de mânia mea, și și-a oblicit bârlog în cetatea ta, unde cată să se afle la ceasul de-acum cu mama și cu sora lui.

Să-lprinzi și să-l legi și să-i tragi cinci sute de lovituri de curea. Apoi să-l târăști pe toate ulițele cetății tale, iar un pris-tav să meargă dinaintea cămilei care îl va purta, și să strige: „Iacătă pedeapsa pentru robul care năzuiește la bunul stăpânului său!” Și pe urmă să-l trimiți la mine, ca să poruncesc să fie pus la cazne și să i se facă ce se cuvine de făcut.

Apoi! Să-i jefuiești casa și să i-o dărâmi până în temelii, și să faci să piară până și urmele pomenirii ei.

Și-apoi! întrucât Ghanem ben-Ayub are o mamă și o soră tânără, să le iei, să le dezbraci goale cu totul și să le izgonești, după ce le vei ține vreme de trei zile în văzul ochilor tuturor locuitorilor din cetatea ta.

Și dă-ți silință mare și mare sârguință să împlinești porunca noastră!

Uassalam!

Și numaidecât, la porunca emirului drept-credincioșilor, un sol plecă la Damasc și goni atâta de iute, încât ajunse acolo numai în opt zile, și nu în douăzeci și mai bine încât, când sultanul Mohammad avu în mâini scrisoarea califului, o duse la buze și la frunte și, după ce o citi, puse numaidecât în faptă porunca trimisă de calif. Puse, așadar, pristavii domnești să străbată toată cetatea și să strige: „Cine vrea să prade, să se ducă la casa lui Ghanem ben-Ayub și s-o prade după placul lui!”

Și numaidecât porni și el cu străjile sale spre casa lui Ayub, și bătu la poartă, și Fetnah, sora cea tânără a lui Ghanem, veni fugă să deschidă și strigă:

— Cine e acolo?

El răspunse:

— Eu sunt!

Atunci ea deschise poarta și, întrucât niciodată nu îl mai văzuse pe sultanul Mohammad, își acoperi pe dată fața cu un colț al basmalei pe care o avea pe cap și fugi să-i dea de știre mamei lui Ghanem.

Mama lui Ghanem, la ceasul acela, ședea jos, sub bolta mormântului pe care îl zidise spre pomenirea fiului ei Ghanem, pe care îl credea mort, de un an de când nu mai auzise nimic despre el. Și era plânsă toată și nu mai mânca și nu mai bea nimic. Așa că îi spuse fiicei sale Fetnah să-l poftească să intre, și sultanul Mohammad intră în casă și ajunse la mormânt, și o văzu pe mama lui Ghanem cum plângea, și îi spuse:

— Am venit după fiul tău Ghanem, ca să-l trimit la calif!

Ea răspunse:

— Amărâta de mine! Fiul meu Ghanem, rodul lăuntrurilor mele, ne-a părăsit, pe mine și pe sora lui, de mai bine de un an, și nu mai știm ce s-a făcut cu el!

Atunci sultanul Mohammad, care altminteri era plin de filotimie, nu putu decât să îndeplinească porunca dată de calif; puse să se prade casa și să se ia chilimurile, vasele, farfuriurile și lucrurile scumpe; pe urmă dărâmă casa din temelii și puse să se care toate pietrele ei departe de cetate. Pe urmă, măcar că treaba tare nu-i plăcea, puse să fie dezbrăcate goale mama lui Ghanem și frumoasă și tânăra Fetnah, sora lui, și porunci să fie ținute vreme de trei zile în văzul cetății, cu opreliștea de a fi acoperite nici măcar cu o cămașă fară mâneci, și le alungă din Damasc. Și iac-așa, datorită supărării califului, Fetnah și mama ei fură alungate din Damasc.

Cât despre Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, odată ieșit din Bagdad, începu să meargă și să plângă, până ce i se sfâșie inima; și o ținu tot așa, fară să mănânce și fară să bea, până la sfârșitul zilei; iar foamea și durerea îl topiseră. Ajunse, într-un sfârșit, la un sat și se îndreptă spre geamia de acolo, și intră în curte, și se duse să se prăbușească pe o rogojină, și se sprijini cu spinarea de un zid. Șezu așa, fară de simțire, iar inima-i bătea anapoda, până dimineața, și fară a avea putere să facă vreo mișcare spre a cere ceva. Dimineața, sătenii din sat veniră la geamie pentru rugăciune și îl văzură întins lat pe jos; pricepând că e flămând și însetat, îi aduseră o strachină cu miere și două pâini, și îl îmbiară să mănânce și să bea; pe urmă îi aduseră, ca să îmbrace, o cămașă, ce-i drept fără mâneci, și peticită toată, și plină de păduchi. Pe urmă îl întrebară:

— Cine ești și de unde vii, străine?

Și Ghanem deschise ochii și se uită; și începu doar să plângă. Atunci ei rămaseră împrejurul lui o bucată de vreme și, până la urmă, plecă fiecare în treaba lui.

Ghanem, ca urmare a supărărilor și a lipsurilor, căzu bolnav și rămase mai departe să zacă pe rogojină cea veche de la geamie vreme de încă o lună; și slăbi la trup și se schimbă cu totul la față; iar trupu-i fu potopit de păduchi și de ploșnițe; și ajunse într-o stare așa de ticăloasă, încât credincioșii de la geamie se chibzuiră într-o zi între ei să-l trimită la bolnița din Bagdad, dat fiind că numai acolo era bolniță. Așa că plecară să caute un cămilar cu cămilă și îi spuseră:

— Ia-l și pune-l pe tânărul acesta bolnav pe spinarea cămilei tale și du-l la Bagdad și lasă-l la ușa bolniței; că schimbarea de loc și îngrijirile de la bolniță au să-l vindece, de bună seamă. Cât despre tine, o, cămilarule, ai să te întorci la noi să ceri ceea ce ți se va datora pentru drum și pentru cămilă!

Și cămilarul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă, ajutat de cei de față, îl luă pe Ghanem cu rogojina pe care zăcea, îl sui pe spinarea cămilei și îl înțepeni acolo.

În chiar clipita când cămilarul sta să plece și când Ghanem își plângea ticăloșia, două femei, tare sărăcăcios îmbrăcate, amestecate în mulțimea care se uita la el, îl văzură pe bolnav și spuseră:

— Cum seamănă acest biet bolnav cu fiul nostru, Ghanem! Da nu este cu putință să fie el tânărul acesta ajuns ca o umbră!

Și cele două femei, care erau pline de praf și chiar atunci ajunseseră în sat, începură să plângă, gândindu-se la Ghanem. Întrucât erau chiar mama lui Ghanem și sora lui, Fetnah, care fugiseră din Damasc și acum își urmau drumul către Bagdad.

Cât despre cămilar, d-apoi acela nu zăbovi să încalece pe măgarul său și, luând cămila de funie, drumări către Bagdad. Ajunse acolo în curând și se duse drept la bolniță, și îl lăsă jos pe Ghanem de pe spinarea cămilei și, întrucât era tare dis-de-dimineață și bolniță nu se deschisese, îl puse jos pe treapta de la ușă și se întoarse în satul său.

Ghanem rămase întins așa la ușă, până ce locuitorii ieșiră de prin casele lor; și îl văzură culcat pe rogojină și ajuns ca o umbră, și se strânseră împrejurul lui și începură să facă fel de fel de presupuneri. Pe când ei își împărtășeau socotințele, iacătă că tocmai trece șeicul cel mare al sukului, care numaidecât dădu mulțimea la o parte și se duse și îl văzu pe flăcăul bolnav și își zise în sine: „Pe Allah! Dacă flăcăul acesta intră în bolniță, e pierdut de la început, din lipsă de îngrijire bună, și va fi neîndoielnic un om osândit la moarte! Așa că am să-l iau eu în casa mea, și Allah mă va răsplăti în Grădina Desfătărilor!” Atunci șeicul sukului le porunci robilor lui cei micuți să-l ia pe flăcău și să-l care acasă; și îi însoți și el și, de cum ajunse, îi așternu un pat nou-nouț cu niște saltele bune și cu o pernă nou-nouță și tare curată; pe urmă o chemă pe soția lui și zise:

— O, nevastă, iacătă un oaspete pe care ni-l trimite Allah. Să-l slujești cu multă grijă.

Ea răspunse:

— De bună seamă! Pe capul și pe ochii mei!

Pe urmă își suflecă numaidecât mânecile și puse să fiarbă apă în căldarea cea mare, și îl spălă pe picioare, pe mâini și pe tot trupul, apoi îl îmbrăcă în haine curate de-ale soțului ei și îl stropi pe față cu apă de trandafiri. Atunci Ghanem începu să răsufle mai în voie; și puterile, încet, încet, începură să i se întoarcă, și odată cu ele amintirea despre trecutul său și despre iubita sa Kut Al-Kulub. Și-așa cu Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub.

Da cât despre Kut Al-Kulub, după ce califul fu cuprins de atâta mânie împotriva ei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își curmă vorbele îngăduite.

Dar când fu cea de a patruzeci și doua noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan că, în ce o privește pe Kut Al-Kulub, după ce califul s-a mâniat așa de amarnic pe ea și a pus să fie întemnițată într-o odaie întunecată sub paza unei femei bătrâne de la sarai, copila rămase în starea aceea vreme de patruzeci de zile, fară a avea nici un fel de legătură cu chiar nimeni din sarăi. Și califul, până la urmă, o uită cu totul, până ce într-o zi, pe când trecea prin dreptul odăii în care zăcea închisă Kut Al-Kulub, o auzi cântând jalnic stihuri de-ale poeților, pe urmă cum se oprea spre a vorbi cu glas tare și a-și zice: „O, prietene al meu Ghanem ben-Ayub, ce suflet frumos aveai și ce mărinimos erai și ce inimă neprihănită! Tu ai fost mare față de acela care te-a împilat, și cinstitor față de femeia aceluia care a izgonit femeile din casa ta, și ai scăpat-o de la ocară pe femeia aceluia care a aruncat rușinea asupra alor tăi și asupra ta! Da are să vină ea și ziua când tu și califul aveți să stați drepți dinaintea Celui singur judecător, și singur drept; și tu vei ieși din înfruntare biruitor asupra împilătorului tău, cu Allah drept cumpănitor și cu îngerii drept martori!”

Dacă auzi vorbele acestea și pricepu tâlcul jelaniei ei, pe când nimeni nu se afla acolo ca s-o audă, califul înțelese că fusese nedrept față de ea și față de Ghanem. Așa că grăbi a se întoarce la sarai și îl însărcină pe capul hadâmbilor să se ducă după Kut Al-Kulub. Și Kut Al-Kulub se înfățișă între mâinile lui și șezu așa, cu capul plecat, cu ochii plini de lacrimi și cu inima tare amară; și califul îi zise:

— O, Kut al Kulub, te-am auzit cum mă învinuiai de nedreptate și cum mă osândeai de împilare; și socot că m-am purtat rău față de cel care îmi făcuse bine! Cine este, așadar, acela care a cinstit o femeie care era a mea, iar eu i-am făcut de ocară femeile, în schimb? Acela care mi-a ocrotit femeia, iar eu i-am necinstit femeile?

Kut Al-Kulub răspunse:

— Este Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub! Mă jur ție, o, califule, pe milele și pe binefacerile tale, că niciodată Ghanem nu a încercat să mă siluiască; și e departe de a fi săvârșit asupra mea vreo pângărire! Oh, departe-s de el și nerușinea și silnicia!

Atunci califul, nemaiîndoindu-se, strigă:

— Ce nenorocire, o, Kut Al-Kulub! Chiar că nu se află înțelepciune și putere decât la Allah Preaînaltul și Atoateștiutorul! încât, o, Kut Al-Kulub, cere, și toate dorințele ți se vor împlini!

Atunci Kut Al-Kulub oftă:

— O, emire al drept-credincioșilor, atunci ți-l cer pe Ghanem ben-Ayub!

Și califul, în pofida dragostei pe care tot o mai nutrea pentru cadâna lui scumpă, îi spuse:

— Așa se va face, de-o vrea Allah! Iți făgăduiesc, cu o inimă darnică și care nu a mai întors niciodată ceea ce a dăruit! Și va fi copleșit cu cinstiri!

Kut Al-Kulub zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, îți cer ca, atunci când Ghanem se va întoarce, să mi-l dai în dar, ca să-i fiu soție iubitoare!

Califul răspunse:

— La întoarcerea lui, Ghanem îți va fi dăruit și vei fi bunul și soția lui!

Atunci Kut Al-Kulub spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, nimeni nu știe unde se află Ghanem, și însuși sultanul de la Damasc ți-a spus că nu știe ce s-a întâmplat cu el. Îngăduie-mi, așadar, să fac chiar eu cercetările de trebuință, cu nădejdea că Allah se va milostivi să mă ajute a-l găsi!

Califul răspunse:

— Ai încuviințarea să faci ceea ce ți se pare de cuviință!

La vorbele acestea, Kut Al-Kulub își simți pieptul cum i se umple de bucurie și inima cum i se luminează, și grăbi să iasă din sarai, după ce se înarmase cu o pungă plină cu o mie de dinari de aur.

În ziua dintâi, bătu toată cetatea Bagdadului și se duse pe la șeicii mahalalelor și pe la copiii de pe ulițe, și îi cercetă, fară a izbuti să ajungă la vreun rost.

A doua zi, se duse la sukul negustorilor și intră prin toate prăvăliile și se duse să-l vadă pe șeicul căpetenie peste suk; îi înfățișă împrejurarea și îi lăsă o sumedenie de dinari, rugându-l să-i împartă străinilor săraci, în numele ei.

A treia zi, cum se dusese la sukul argintarilor și al giuvaiergiilor, după ce luase cu ea alți o mie de dinari, și cum îl chemase pe starostele argintarilor și al giuvaiergiilor și îi înmânase o sumedenie de galbeni, spre a-i împărți străinilor săraci, starostele sukului, când o auzi pomenind de străini săraci, îi zise:

— O, stăpână a mea, tocmai am strâns la casa mea un tânăr străin și bolnav, despre care nu știu nici cum îl cheamă, și nici ce rost are. (Or, era chiar Ghanem ben-Ayub; da șeicul sukului habar n-avea.) Da trebuie să fie feciorul vreunui negustor mare și al unor părinți de neam bun. Întrucât, măcar că e ca o umbră, are un obraz tare frumos și e dăruit cu toate harurile și cu toate desăvârșirile. De bună seamă că va fi fost adus în starea aceasta fie de niscaiva datorii mari, pe care n-o fi putut să le plătească, fie de vreo dragoste nenorocită și de pierderea celei iubite. La vorbele acestea, Kut Al-Kulub își simți inima cum bate în zvâcnete anapoda, și lăuntru-rile cum i se înfioară de tulburare, și îi zise starostelui sukului argintarilor și al giuvaiergiilor:

— O, șeicule, întrucât nu poți să pleci din suk la ceasul acesta, dă-mi pe cineva să mă călăuzească până la casa ta.

Iar șeicul argintarilor spuse:

— Pe capul și pe ochii mei!

Și îl chemă pe un copilaș din suk, care știa unde este casa lui, și îi zise:

— Repede, o, Felfel, du-o pe stăpâna ta până acasă la mine!

Și micuțul Felfel din suk o luă înaintea cadânei Kut Al-Kulub și o duse la casa starostelui sukului, unde se afla străinul bolnav.

După ce Kut Al-Kulub intră în casă, se temeni dinaintea soției șeicului. Iar soția șeicului o cunoscu, întrucât le știa pe toate hanâmele din Bagdad, pe la casele cărora se ducea adesea, și se ridică și se temeni și sărută pământul dinainte-i. Atunci Kut Al-Kulub, după temenelile îndătinate, o întrebă:

— O, maică bună, poți să-mi spui unde se află tânărul cel străin și bolnav pe care l-ați strâns în casa voastră?

Atunci soția starostelui începu să plângă și îi arătă cu degetul un pat ce se afla acolo și îi spuse:

— Uite-l în pat. E un tânăr de neam ales, de bună seamă, întrucât toată purtarea lui o dovedește.

Atunci Kut Al-Kulub se întoarse către patul pe care zăcea întins tânărul străin, și se uită la el cu luare-aminte, și văzu un tinerel slab și vlăguit și ca o umbră; și fu departe de a ghici că era Ghanem; dar fu cuprinsă de milă față de el, și începu să plângă și să zică:

— Oh! ce nenorocire e să fii străin, măcar de-ai fi și emir în țara ta!

Pe urmă îi lăsă cei o mie de dinari soției șeicului argintarilor și o îndemnă să nu precupețească nimic pentru bunăstarea tânărului bolnav; pe urmă, cu chiar mâna ei, îi dădu bolnavului leacurile scrise și îl ajută să le bea; pe urmă, după ce șezuse mai bine de un ceas la capul său, îi ură bună pace soției starostelui sukului, încălecă pe catârcă și se întoarse la sarăi.

Și în fiecare zi se ducea prin toate sukurile și își petrecea toată vremea în căutări necurmate, până când într-o zi veni șeicul s-o caute și îi spuse:

— O, stăpâna mea Kut Al-Kulub, întrucât m-ai îndemnat să ți-i aduc pe toți străinii care trec prin Bagdad, am a îndruma astăzi între mâinile tale cele darnice două femei, una măritată și cealaltă fecioară, și amândouă pesemne de stepenă tare înaltă, întrucât călcătura și chipul lor mi-o dovedesc; da sunt îmbrăcate ticălos, în niște haine de păr de capră, și fiecare poartă o desagă la gât, cum poartă cerșetorii. Și ochii le sunt plini de lacrimi, iar inima lor e tare necăjită. Și iacătă că ți le aduc, întrucât numai tu, o, sultană a milelor, vei ști să le alini, și să le întărești, și să le ferești de rușinea și de ocară întrebărilor neobrăzate; întrucât hotărât că nu sunt niște făpturi care să poată a fi supuse unor întrebări neobrăzate. Din parte-mi, nădăjduiesc că, datorită binelui ce avem să i-l facem, Allah are să ne păstreze, la Ziua Răsplății, un loc în Grădina Desfătărilor!

Kut Al-Kulub răspunse:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, m-ai făcut să-mi doresc fierbinte să le văd! Unde sunt?

Atunci șeicul ieși și se duse să le ia de după poartă, și le aduse dinaintea cadânei Kut Al-Kulub.

Când Fetnah și mama ei intrară la Kut Al-Kulub, ea se uită la ele și, văzându-le frumusețea și hanâmia și zdrențele cu care erau înveșmântate, începu să plângă și strigă:

— Pe Allah! Acestea-s femei de viță aleasă și deprinse cu sărăcia. Întrucât văd bine de pe chipul lor că s-au născut în cinstiri și în bogății!

Iar șeicul sukului răspunse:

— Hotărât! o, stăpâna mea, adevăr grăiești! Năpasta trebuie să se fi abătut asupra casei lor, și împilarea să le fi asuprit și să le fi răpit bunurile. Să le venim într-ajutor, întrucât noi îi iubim pe cei săraci și pe cei necăjiți, spre a ni se cădea milele lui Allah Milosârdnicul!

La vorbele acestea, mama și fiica începură să plângă și să se gândească la Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub. Și, văzându-le că plâng, Kut Al-Kulub începu să plângă și ea cu ele. Atunci mama lui Ghanem îi spuse:

— O, stăpână plină de mărinimie, deie Allah să izbutim a găsi ceea ce căutăm cu inima îndurerată! Cel pe care îl căutăm este fiul lăuntrurilor noastre și flacăra inimii noastre, fiul nostru Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub!

La numele lui Ghanem ben-Ayub El-Motim El-Masslub, cadâna scoase un țipăt mare, căci pricepuse atunci că dinainte-i se aflau mama lui Ghanem și sora lui Ghanem, și căzu leșinată. Iar când își veni în fire, se aruncă scăldată de lacrimi în brațele lor, și le zise:

— Nădăjduiți întru Allah, și în mine, o, surorile mele, căci ziua de azi va fi ziua cea dintâi a bucuriei voastre și cea din urmă a nenorocirilor voastre! Curmați, așadar, toată mâhnirea!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își curmă vorbele îngăduite.

Dar când fu cea de a patruzeci și treia noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că dulcea Kut Al-Kulub îi spuse mamei și sorei lui Ghanem:

— Curmați toată mâhnirea!

Pe urmă se întoarse spre șeicul sukului argintarilor și al giuvaiergiilor și îi dădu o mie de dinari de aur și îi zise:

— O, șeicule, să le însoțești acum până la tine acasă și să-i spui soției tale să le ducă la hammam și să le dea apoi niște haine cât mai frumoase; și să le acopere cu grijă și cu cinstiri, fară a precupeți nimic pentru bunăstarea lor!

A doua zi, Kut Al-Kulub nu pregetă să se ducă ea însăși acasă la șeicul sukului, să se încredințeze cu chiar ochii ei dacă totul fusese îndeplinit după îndrumările date. De cum intră în casă, soția starostelui îi ieși înainte și îi sărută mâinile și îi mulțumi pentru dărniciile ei; pe urmă le pofti să vină pe mama și pe sora lui Ghanem, care fuseseră la hammam și ieșiseră de acolo schimbate cu totul și cu chipurile strălucind de hanâmie și de frumusețe. Și Kut Al-Kulub începu să le vorbească dulce, vreme de un ceas; pe urmă îi ceru soției starostelui vești despre bolnavul lor. Și soția șeicului răspunse:

— E tot așa.

Atunci Kut Al-Kulub zise:

— Să mergem toate să-l vedem și să încercăm a-l îmbărbăta!

Și le luă pe cele două femei care, stând în iatacul pentru femei, nu putuseră să-l vadă pe bolnavul culcat în sala de oaspeți, și intrară toate la tânăr, și se uitară la el cu multă duioșie și cu milă, și șezură jos împrejurul lui, să-i vorbească; și, pe când tăifăsuiau, fu rostit numele de Kut Al-Kulub.

Și, de cum auzi rostindu-se numele de Kut Al-Kulub, chipul gălbejit al tânărului bolnav se îmbujoră, trupul lui istovit se împuternici și sufletul i se trezi; și săltă capul, cu ochii plini de viață, și strigă:

— Unde ești, Kut Al-Kulub?

Când îl auzi pe flăcău deschizând gura pentru întâia oară și că o strigă pe nume, Kut Al-Kulub cunoscu glasul lui Ghanem ben-Ayub, și se aplecă repede asupra lui și îi zise:

— O, scumpule! tu ești Ghanem ben-Ayub!

El îi spuse:

— Da! Sunt Ghanem!

La cuvintele acestea, copila se prăbuși pe spate, leșinată. Iar mama lui Ghanem și sora lui, Fetnah, auzind vorbele rostite, scoaseră un țipăt și se prăbușiră și ele leșinate.

Până la urmă, după o bucată de vreme, își veniră în fire, se repeziră la Ghanem și se petrecu ceea ce se petrecu – și plânsete, și strigăte de bucurie, și sărutări.

Pe urmă Kut Al-Kulub, mai liniștită, îi spuse:

— Slavă și închinăciune lui Allah, carele a îngăduit într-un sfârșit adunarea noastră a tuturor laolaltă, a mea, a mamei tale și a surorii tale!

Apoi îi istorisi toată povestea și adăugă:

— Califul, până la urmă, a dat crezare spuselor mele și ți-a dăruit ocrotințele sale și mi-a mărturisit dorința de a te vedea; pe deasupra, mă dă ție în dar!

La vorbele acestea, Ghanem se însenină până peste poate și îi sărută mâna cadânei Kut Al-Kulub, care îl sărută pe ochi și pe cap. Pe urmă, Kut Al-Kulub le spuse tuturora:

— Așteptați-mă aici! Am să mă întorc!

Și se duse în grabă mare la sarai, descuie sipetul în care avea lucrurile ei cele scumpe, scoase de acolo sumedenie de dinari și se duse la suk, ca să-i dea starostelui sukului, spunându-i:

— Cumpără pentru fiecare dintre ele și pentru Ghanem câte patru rânduri de haine din cea mai frumoasă țesătură, și câte douăzeci de năframe, și câte zece cingători, și câte zece bucăți din fiecare lucru de îmbrăcat!

Și se întoarse la casa în care se aflau Ghanem și femeile, și îi luă pe toți la hammam. Pe urmă le găti niște pui și niște carne fiartă, și niște vin safi, și vreme de trei zile îi îmbie să bea și să mănânce, sub ochii ei; și, după cele trei zile de hrană atâta de întăritoare, simțiră că li se întoarce viața și că sufletul li se așază iarăși la locul lui. Pe urmă, Kut Al-Kulub îi mai duse încă o dată la hammam și puse să li se schimbe hainele și îi aduse îndărăt acasă la starostele sukului. Apoi chibzui să meargă la calif, se înfățișă între mâinile lui, se temeni până la pământ și îi duse știre despre întoarcerea lui Ghanem ben-Ayub și a mamei și a surorii lui, Fetnah; și nu uită a-i spune ce gingașă și ce fragedă și ce plină de frumusețe era tânăra Fetnah. Atunci califul spuse unui rob:

— Du-te și adu-mi-l îndată pe Giafar!

Și Giafar veni, iar califul îi spuse:

— Du-te și adu-mi-l îndată pe Ghanem ben-Ayub!

Și Giafar plecă la casa șeicului, unde Kut Al-Kulub i-o și luase înainte și îl prevestise pe Ghanem despre sosirea vizirului, și îi spusese:

— O, Ghanem, mai cu seamă acuma se cere să-i arăți califului, care l-a însărcinat pe Giafar să te ducă dinainte-i, cât de cilibiu știi tu să vorbești, și ce inimă dârză ai, și neprihana vorbelor tale!

Pe urmă îl îmbrăcă cu caftanul cel mai scump dintre toate caftanele cele noi pe care le cumpărase din suk și îi înmână o grămadă de dinari, și îi spuse:

— Nu pregeta să arunci galbenii cu pumnii când ai să ajungi la sarai și ai să străbați rândurile de hadâmbi și de slugi!

Într-acestea, Giafar ajunse la casa starostelui, călare pe catârca sa; și Ghanem alergă să-l întâmpine și îi ură bun venit și sărută pământul între mâinile lui; și se făcuse iarăși Ghanem cel frumos de odinioară, cu chipul falnic și cu înfățișarea lui ispititoare! Și Giafar îl rugă să-l însoțească și îl duse între mâinile califului. Și Ghanem îl văzu pe emirul drept-credincioșilor, înconjurat de vizirii săi, de navabii cei mai de seamă din domnia lui și de capii străjilor și ai oștilor. Or, Ghanem era iscusit la vorbă, cu inima vitează, povestaș meșter, procititor dulce, ticluitor de versuri minunat. Se opri, așadar, între mâinile califului, se uită o clipă în pământ cu o înfățișare gânditoare, ridică apoi capul către calif și ticlui stihurile acestea:

O, doamne-al vremii, un ochi mult milos Privi pământul, și-l umplu de roadă.

Noi suntem fiii-acelui rod mănos Sub stăpânirea ta cea luminată.

Cad în genunchi, cu bărbile-n țărână, La pragul tău sultanii și emirii;

Prinos de supușenie-și înmână Cununile lor scumpe, stăpânirii.

O, nici pământul n-are destul loc, Nici zările nu sunt atât de-ntinse Cât să cuprindă, strânse la un loc, Puhoaiele oștimii-ți neînvinse.

O, doamne-al vremii, ia pământu-ntreg Și-acoperă-l cu corturile tale!

Și leagă-apoi, să-ți șadă la edec, Albastrele văzduhului ocoale.

Tu, soare-al lumii, lumea s-o îndrepți!

Iar judecata ta împărătească Să-i lumineze pe cei înțelepți, Să curme viclenia mișelească, Iar faptele supușilor tăi drepți Cu plată dreaptă să le răsplătească! 91

Califul rămase vrăjit de frumusețea stihurilor, de ritmul lor strâns, de curățenia limbii lor și de harul stihuitorului.

Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, nu mai lungi vorbele îngăduite.

Iar când fu cea de a patruzeci și patra noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, după ce Ghanem ben-Ayub l-a desfătat astfel pe califul Harun Al-Rașid, califul îi spuse să se apropie de scaunul său împărătesc; și Ghanem se duse lângă scaunul domnesc, iar califul îi spuse:

— Istorisește-mi toate amănuntele pățaniei tale, fară a-mi ascunde nimic din adevăr!

Atunci Ghanem șezu jos și îi istorisi califului toată povestea lui, de la început până la sfârșit. Caci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem și noi încă o dată. Iar califul rămase pe deplin încredințat de nevinovăția lui Ghanem și de curățenia gândurilor lui, mai cu seamă când auzi cinstirea lui Ghanem față de slovele scrise pe șalvarii cadânei, și îi spuse:

— Mă rog ție să-mi ușurez sufletul de nedreptatea săvârșită față de tine!

Și Ghanem îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, ți-l ușurez! întrucât tot ceea ce este al robului este bunul stăpânului său!

Califul nu pregetă, în mulțumirea lui, să-l ridice pe Ghanem la cele mai de sus huzmeturi din împărăție; îi dărui un sarai, și simbrii bogate, și robi, și roabe fară de număr. Iar Ghanem grăbi a lua cu el, în saraiul său cel nou, pe maică-sa și soră-sa Fetnah și pe iubita lui, Kut Al-Kulub. Pe urmă califul, care aflase că Ghanem avea o soră minunată și încă fecioară și tot tânără, pe nume Fetnah, îl întrebă pe Ghanem, care răspunse:

— Este sluga ta, iar eu sunt robul tău!

Califul nu pregetă a-i mulțumi, și îi dărui o sută de mii de dinari de aur; pe urmă porunci să vină cadiul și martorii, și scrise senetul cu Fetnah. Și în aceeași zi și la același ceas, califul, pe de o parte, și Ghanem pe cealaltă, intrară fiecare la soția lui, Fetnah a califului, și Kut Al-Kulub a lui Ghanem ben-Ayub El Motim El-Masslub.

Și califul, dimineața, când se trezi, fu atâta de mulțumit de noaptea pe care o petrecuse în brațele fecioarei Fetnah și de ceea ce dobândise, încât porunci să vină la el calamarii dăruiți cu scriitura cea mai frumoasă, și le porunci să scrie povestea lui Ghanem, de la început până la sfârșit, pentru ca să fie păstrată în dulapul cu hrisoave, și să poată sluji rândurilor celor ce vor veni, și să fie de minunare și desfătare înțelepților ce vor fi chemați s-o citească cu cinstire, și să se minuneze de lucrul Celuia carele a zămislit ziua și noaptea.

Caci, urmă Șeherezada către sultanul Șahriar, nu cumva să crezi, o, doamne al veacurilor, că povestea această minunată ar fi mai desfătată ori mai uluitoare decât povestea de voinicie și de vitejie cu Omar Al-Neman și cu fiii săi, Șarkan și El-Makan!

Iar sultanul Șahriar zise:

— Poți, de bună seamă, să istorisești acea poveste de vitejie, de care eu n-am habar!

SFÂRȘIT