Povestea morții sultanului Omar Al-Neman și spusele de minunare de dinaintea ei 1001 de nopti

Povestea morții sultanului Omar Al-Neman și spusele de minunare de dinaintea ei

Într-o bună zi, sultanul Omar Al-Neman, simțindu-și pieptul apăsat de durerea lipsei voastre, ne chemase pe toți împrejurul lui ca să încercăm a-l veseli, când văzurăm că intră o preacinstită, cu chipul pătruns de semnele sfințeniei; și avea cu ea cinci copile fecioare, cu sânii rotunzi, și mândre ca niște lune, și atâta de desăvârșit de frumoase, într-adevăr, cât nici o limbă nu ar putea să le arate toate desăvârșirile; și, cu toată frumusețea lor, știau de-a mirările și Coranul, și cărțile de știință, și spusele tuturor înțelepților musulmani. Și preacinstita bătrână veni între mâinile sultanului și sărută pământul cu supușenie și spuse: O, Măria Ta, iacătă că îți aduc cinci odoare cum nu are nici un domn de pe pământ. Și mă rog ție să le cercetezi frumusețea și să le pui la încercare; întrucât frumusețea nu i se vădește decât aceluia care o caută cu drag! La vorbele acelea, sultanul Omar Al-Neman rămase încântat până peste poate, iar vederea bătrânei îi stârni o tare mare preacinstire, iar vederea celor cinci copile îl bucură peste măsură. Și le spuse fetișcanelor…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezeci și noua noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că sultanul Omar Al-Neman le-a spus fetișcanelor:

— O, copile gingașe, dacă este adevărat că sunteți așa de pricepute la cunoașterea lucrurilor celor desfătătoare din vremile trecute, atunci fiecare dintre voi să vină dinainte-ne la rându-i și să-mi spună câteva cugetări cu care să mă pot dedulci!

Atunci întâia copilă, care avea o privire sfioasă și tare dulce, veni și sărută pământul dintre mâinile sultanului și grăi:

Spusele copilei dintâi să știi, o, doamne al vremilor, că nu ar fi viață fără de imboldul vieții. Și imboldul acesta a fost pus în om pentru ca omul să poată, cu ajutorul lui Allah, să fie stăpân pe sineși și să se prilejuiască de acesta ca să se apropie de Allah Ziditorul. Și viața i-a fost dată omului pentru ca omul să poată să sporească în frumusețe, răzbătând a se așeza deasupra rătăcirilor. Iar domnitorii, care sunt cei mai dintâi dintre oameni, se cere să fie cei dintâi pe calea virtuților alese și a lepădării de sine. Iar omul înțelept, cu mintea luminată, nu trebuie să se poarte, în orice împrejurare ar fi, și mai cu seamă față de prietenii săi, decât cu dulceață, și să nu judece decât cu bunăvoință. Și trebuie să se ferească cu grijă de vrăjmașii săi și să-și aleagă prietenii cu chibzuială; și, odată ce și i-a ales, nu se mai cade să facă a se strecura între ei și el nici un fel de judecător, ci să ocârmuiască totul prin bunătate; întrucât, ori că și-a ales prietenii dintre oamenii desprinși de lumea aceasta și dăruiți sfințeniei, și atunci se cade ca el să-i asculte fără gânduri prepuielnice și să ia aminte la judecata lor; ori că și i-a ales dintre cei care sunt legați de bunurile de pe pământ, și atunci se cere ca el să aibă grijă a nu-i păgubi vreodată în ghelirurile lor, nici a-i stânjeni în năravurile lor, nici a-i înfrunta în spusele lor; întrucât înfruntarea înstrăinează până și dragostea tatălui și a mamei, și este fară rost; iar un prieten este un lucru tare prețios! Că prietenul nu este ca femeia de care poți să te desparți spre a o înlocui cu alta; iar rana făcută unui prieten nu se tămăduiește niciodată, precum spune poetul:

Inima de prieten e-un lucru gingaș foarte:

Îți cere grija toată și veghile întregi!

Rănită, n-o mai vindeci – cum niște sticle sparte, Oricâtă trudă-ai pune, nu poți să le mai legi!

Îngăduiește-mi acuma să-ți procitesc câteva spuse de-ale înțelepților. Află, o, Măria Ta, că un cadiu, ca să facă o judecată cu adevărat dreaptă, trebuie să ceară să se facă dovada într-un chip de netăgăduit, și să se poarte față de cele două părți cu deplină nepărtinire, fără a dovedi mai multă cinstire față de culpeșul de neam decât față de culpeșul sărac; da mai cu seamă se cade ca el să caute să împace cele două părți între ele, spre a face să domnească pururea buna-învoire între musulmani. Și, cu deosebire atunci când se îndoiește, se cere ca el să chibzuiască îndelung și să-și cumpănească de mai multe ori hotărârea, și să zăbovească, dacă îndoiala stăruie. Căci dreptatea este cea dintâi dintre datorii, și a te întoarce la dreptate, dacă ai fost nedrept, este cu mult mai înălțător decât a fi fost totdeauna drept, și cu mult mai de preț dinaintea Celui-Preaânalt. Și nu trebuie să se uite niciodată că Allah-Preaânaltul a stătorit pe pământ judecătorii spre a judeca numai lucrurile cele ce se văd, și și-a păstrat sieși județul celor ce nu se văd. Și este de datoria cadiului să nu încerce niciodată să scoată mărturii de la un învinuit supunându-l la cazne ori la înfometare, întrucât acestea nu sunt nicidecum vrednice de musulmani. Și-apoi Al-Zahri a spus: „Trei lucruri fac să se înjosească un cadiu: a vădi bunăvoință și cinstire față de un culpeș suspus; a-i plăcea lauda; și a se teme că își pierde cinul.” Iar califul Omar, mazilind într-o zi un cadiu, acela l-a întrebat: „Pentru ce m-ai mazilit?” El a răspuns: „Pentru că vorbele tale nu merg în pas cu faptele tale!” Iar marele Al-Iskandar Cel-CuDouă-Coarne i-a strâns într-o zi laolaltă pe cadiul, pe bucătarul și pe calemgiul său; și i-a spus cadiului: „Ți-am încredințat cea mai înaltă și cea mai grea dintre puterile mele împărătești. Să ai, așadar, suflet împărătesc!” Și i-a spus bucătarului: „Ți-am încredințat grija de trupul meu, care de aci înainte atârnă de bucătăria ta. Să știi, așadar, să-l îngrijești cu un meșteșug fără de vătămătură!” Și i-a spus calemgiului: „Iar ție, o, frățâne al calamului, ți-am încredințat întruchipările minții mele. Te juruiesc să mă lași neciuntit celor ce vin, prin mijlocirea scriiturii tale!”

Și copila, după ce spuse cugetările acestea, își trase iarăși valul peste obraz și se întoarse îndărăt între tovarășele ei. Atunci păși înainte cea de a doua fetișcană, care avea…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzecea noapte spuse:

Vizirul Dandan urmă astfel:

Atunci păși înainte cea de a doua fetișcană, care avea o privire luminată și o bărbie gingașă și despicată de o gropiță, și sărută de șapte ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, și grăi:

Spusele celei de a doua copile află, o, norocitule doamne, că Lokman cel înțelept62 i-a spus fiului său: „O, fiul meu, sunt trei lucruri care nu se pot pune la încercare decât în trei împrejurări: nu poți să știi că un om este cu adevărat bun decât atunci când este în dârdora mâniei; că un om este viteaz numai în dârdora bătăliei; și că un om îți este fârtate numai în dârdora nevoii!” Iar samavolnicul sau asupritorul este pedepsit și își va ispăși nedreptățile, în pofida lingușelilor curtenilor lor; pe când asupritul, în pofida nedreptății, va fi izbăvit de orice pedeapsă. Și să nu judeci oamenii niciodată după ceea ce spun, ci după ceea ce fac. Și-apoi, chiar faptele însele nu prețuiesc decât prin imboldul care le-a stârnit; și fiecare om va fi judecat după imboldurile și nu după faptele însele. Mai află, o, Măria Ta, că lucrul cel mai minunat din noi este inima noastră. Iar un înțelept, când a fost întrebat într-o zi: „Care este cel mai rău om?” a răspuns: „Este acela care lasă dorința cea rea să-i cuprindă inima. Întrucât își pierde toată bărbăția.” Și precum spune poetul, de altminteri prea bine63:

E bogăție numai ceea ce-nchizi în piept.

Da tare-i greu să afli drumul drept!

Iar Prorocul nostru (asupra-i fie pacea și rugăciunea!) a spus: „Adevăratul înțelept este acela care pune mai presus de lucrurile pieritoare pe cele fără de moarte.” Se povestește că schivnicul Sabet a plâns atâta de mult, încât ochii i s-au îmbolnăvit; atunci a fost chemat un hakim care i-a spus: „Nu pot să te lecuiesc decât dacă îmi făgăduiești un lucru.” El răspunse: „Ce lucru?” Hakimul spuse: „De a înceta să plângi.” Și schivnicul răspunse: „D-apoi la ce mi-ar mai sluji ochii, dacă nu aș mai plânge?”

Ci, o, Măria Ta, află așijdererea că fapta cea mai frumoasă este cea făcută fără de gândul câștigului. Se povestește, iacătă, că în Israel trăiau doi frați; unul dintre acești frați îi spuse într-o zi celuilalt: „Care este fapta cea mai înfricoșătoare pe care ai făcut-o vreodată?” El răspunse: „Este aceasta: cum treceam într-o zi pe lângă o poiată de găini, am întins mâna și am înșfăcat o găină, și, după ce am sugrumat-o, am aruncat-o îndărăt în poiată. Acesta este lucrul cel mai înfricoșător din viața mea. Dar tu, o, fratele meu, care-i fapta ta cea mai înfricoșătoare?” El răspunse: „Este de a-mi fi făcut ruga către Allah spre a-i cere un hatâr. Căci rugăciunea nu este frumoasă decât atunci când este o ridicare a sufletului către înălțimi.” Și-apoi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și una noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că cea de a doua copilă urmă astfel:

Și-apoi poetul spune minunat acestea în stihurile sale:

Păcate două-s a le teme-n trăirea noastră pe pământ:

A face rău vreunui semen și-a face idol din Cel-Sfânt.64

Pe urmă, cea de a doua copilă, după ce spuse vorbele acestea, se trase în mijlocul soațelor sale. Atunci cea de a treia fetișcană, care îngemăna în ea desăvârșirile amândurora de dinaintea ei, veni între mâinile sultanului Omar Al-Neman și spuse:

Spusele celei de a treia copile eu, o, norocitule sultan, nu îți voi spune decât puține vorbe astăzi, întrucât sunt oleacă zaifa și, de altminteri, înțelepții ne povățuiesc scurtenie în vorbele noastre.

Află, dar, o, Măria Ta, că Safian a spus: „Dacă sufletul ar sălășlui în inima omului, omul ar avea aripi și ar zbura lesne la rai!”

Și tot Safian a spus: „Cu adevărat să știți că numai faptul de a privi chipul cuiva bătut de urâciune este păcatul cel mai greu împotriva cugetului!”

Și, după ce spuse aceste două minunate rostiri, copila se trase îndărăt în mijlocul soațelor sale. Atunci păși înainte cea de a patra fetișcană, care avea niște șolduri falnice, și grăi:

Spusele celei de a patra copile și eu, o, norocitule sultan, sunt gata, iată, să-ți spun cugetările care mi s-au izvodit din viețile oamenilor drepți. Se povestește că Bașra cel Desculț a spus: „Feriți-vă cu grijă de lucrul cel mai înjositor!” Atunci cei care îl ascultau întrebară: „Și care este lucrul cel mai înjositor?” El răspunse: „Este faptul de a sta îndelung în genunchi spre a-ți face fală din rugăciune. Este făloșenia curioșiei.” Atunci unul dintre ei îl întrebă: „O, părinte al meu, învață-mă să cunosc adevărurile cele tainice și tâlcul lucrurilor!” Și Desculțul îi spuse: „O, fiul meu, lucrurile acelea nu sunt făcute pentru gloată. Și nu putem a le pune la îndemâna gloatei. Căci de-abia dacă dintr-o sută de drepți se află cinci care să fie curați ca argintul străcurat.”

Iar șeicul Ibrahim povestește: „M-am întâlnit într-o zi cu un om sărac care tocmai pierduse un bănuț de aramă. Atunci m-am dus la el și i-am întins o drahmă de argint; ci omul n-a primit-o și mi-a spus: „La ce mi-ar sluji tot argintul de pe pământ, mie, care nu râvnesc decât la fericirile fără de moarte?„„

Se povestește așijderea că sora Desculțului s-a dus într-o zi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și doua noapte spuse:

Se povestește așijderea că sora Desculțului s-a dus într-o zi să-l caute pe imamul Ahmed ben-Hanbal65 să-i spună: „O, sfinte imame al credinței, am venit ca să mă luminez. Luminează-mă! Eu am de obicei să stau trează noaptea pe terasa casei noastre, torcând lână la lumina făcliilor celor care trec pe drum. Iar ziua orânduiesc și gătesc hrana casei. Spune-mi dacă îmi este îngăduit să mă folosesc astfel de o lumină care nu este bunul meu.” Atunci imamul o întrebă: „Cine ești tu, o, femeie?” Ea spuse: „Sunt sora lui Bașra cel Desculț.” Și sfântul imam se ridică, sărută pământul dintre mâinile copilei și îi spuse: „O, soră a celui mai înmiresmat dintre sfinți, de ce nu pot toată viața mea să sorb din curăția inimii tale?”

Se povestește de asemenea că un înțelept dintre înțelepți a spus vorba aceasta: „Când Allah îi vrea binele unuia dintre robii săi, deschide dinaintea aceluia poarta tainelor.”

Mi s-a izvodit că atunci când Malek ben-Dinar trecea prin sukuri și vedea lucruri care îi plăceau, se mustra zicându-și: „Suflete al meu, este zădărnicie! Nu te voi asculta!” întrucât îi plăcea să repete: „Nu este decât numai o cale de a-ți izbăvi sufletul, aceea de a nu i te supune; și calea cea mai nesmintită de a ți-l pierde este de a-i da ascultare.”

Iar Mansur ben-Omar ne povestește faptul următor; „Plecasem odată în hagialâc la Mecca, trecând prin cetatea Kufei. Și era într-o noapte plină de întunerecimi.

Și auzii, în toiul nopții, aproape de mine, fără a pricepe de unde ieșea, un glas limpede care rostea rugăciunea aceasta: „O, Doamne Dumnezeule plin de slavă, eu nu sunt dintre aceia care se răzvrătesc împotriva legiuirilor tale, nici dintre aceia ce nu cunosc binefacerile tale. Ci, Doamne, în vremile trecute, poate că am păcătuit greu, și vin să-ți cer milostivirea și iertarea greșelilor mele. Întrucât gândurile mele nu erau rele, ci faptele m-au ispitit!”.66 Și, odată sfârșită acea rugăciune, auzii cum un trup cade greu pe pământ. Și habar nu aveam ce putea să fie glasul acela, în noaptea aceea; și nu pricepeam ce va să însemneze rugăciunea aceea, în tăcerea aceea, de vreme ce ochii mei nu puteau zări gura care le rostea: și habar nu aveam ce să fie acel trup care căzuse greu la pământ. Atunci strigai la rându-mi: „Sunt Mansur ben-Omar, un hagiu la Mecca! Cine, dar, are trebuință de ajutor?” Și nimeni nu-mi răspunse. Și plecai. Dar a doua zi, văzui trecând un alai de înmormântare și mă strecurai între oamenii care urmau alaiul; iar dinaintea mea mergea o femeie bătrână și topită de suferință. Și o întrebai: „Cine este mortul?” Ea îmi răspunse: „Ieri, fiul meu, spunându-și rugăciunea, a procitit stihurile din Cartea lui Allah care încep cu vorbele: „O, voi cei care credeți cuvântului, întăriți-vă sufletele…„.67 Și, după ce fiul meu a sfârșit stihurile, omul acesta, care se află acuma în sicriu, simți că-i plesnește ficatul și căzu mort. Și asta-i tot ce pot să-ți spun.”

Și cea de a patra copilă, după ce spuse acestea, se trase în mijlocul soațelor sale. Atunci păși înainte cea de a cincea copilă, care era cununa de peste capetele tuturor copilelor, și spuse:

Spusele celei de a cincea copile eu, o, norocitule sultan, am să-ți spun ceea ce a răzbătut până la mine din lucrurile înțelepțești din vremile trecute.

Înțeleptul Moslima ben-Dinar a spus: „Orice desfătare care nu îți ridică sufletul mai aproape de Allah este o năpastă.”

Se povestește că atunci când Mussa68 (pacea fie asupra-i!) se afla la fântâna lui Modain69, sosiră acolo două păstorițe tinere cu turma tatălui lor, Șoaib. Și Mussa (pacea fie asupra-i!) le dădu să bea celor două copile, care erau surori, precum și turmei, din jgheabul întocmit dintr-un trunchi de banan. Și cele două copile, când se întoarseră acasă, îi povestiră faptul tatălui lor, Șoaib, care atunci îi spuse uneia dintre ele: „Întoarce-te la tânărul acela și spune-i să vină la noi.” Și copila se întoarse la fântână; și când fu aproape de Mussa, își acoperi obrazul cu iașmacul și îi spuse: „Tatăl meu m-a trimis la tine să-ți spun să mă însoțești acasă la noi și să împărți prânzul cu noi, ca răsplată pentru ceea ce ai făcut pentru noi.” Da Mussa se întunecă și nu vroi dintru-ntâi s-o urmeze; pe urmă se hotărî. Or, tânăra păstoriță avea un fund falnic…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și treia noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că cea de a cincea copilă a urmat astfel:

Or, chiar că tânăra păstoriță avea un fund dolofan, iar vântul ba îi lipea fusta ușoară de rotunzimea lui, ba sălta fusta și lăsa să se ivească, gol-goluț, preafălosul tinerei păstorițe. Caci Mussa, ori de câte ori se ivea acela, închidea ochii ca să nu-l vadă. Și, temându-se ca ispita să nu-l lovească prea tare, îi spuse copilei: „Mai bine lasă-mă să merg eu înaintea ta.” Iar copila, nedumerită, trecu dindărătul lui Mussa. Și ajunseră amândoi acasă la Șoaib. Iar când Șoaib îl văzu pe Mussa (asupra lor a amândurora fie pacea și rugăciunea!), se ridică în cinstea lui și, cina fiind gata, îi spuse: „O, Mussa, primirea aici fie-ți largă și prietenoasă, pentru cum te-ai purtat cu fiicele mele!” Și Mussa răspunse: „O, taică al meu, eu nu neguțătoresc nici pe aur, nici pe argint faptele ce nu se săvârșesc decât în vederea Judecății!” Iar Șoaib urmă: „O, flăcăule, îmi ești oaspete, iar eu am obiceiul de a fi primitor și darnic față de oaspeții mei; și-apoi tot așa era și obiceiul tuturor strămoșilor mei. Șezi dar să mănânci cu noi.” Și Mussa șezu și se ospătă cu el. Iar la sfârșitul mesei, Șoaib îi spuse lui Mussa: „O, tinere, să rămâi cu noi și să mâi turma la pășune. Iar după opt ani, drept simbrie pentru slugărelile tale, am să te însor cu fata mea care a venit după tine la fântână.” Iar Mussa, de data aceasta, primi și își zise în sineși: „Acuma, că lucrul are să fie legiuit cu copila, am să mă pot folosi fără sfială de avutul ei binecuvântat!”

Se povestește că Ibn-Bitar, întâlnindu-se cu un prieten, acela i-a spus: „Oare unde ai fost atâta vreme, de nu te-am mai văzut deloc?” Ibn-Bitar spuse: „Am avut niște treburi la prietenul meu Ibn-Sehab. II cunoști?” El răspunse: „Dacă îl cunosc? Păi e vecin cu mine de mai bine de treizeci de ani. Da nu am schimbat nici o vorbă cu el niciodată.” Atunci Ibn-Bitar îi spuse: „O, sărman de tine, au tu nu știi că acela care nu își iubește vecinii nu este iubit de Allah? Și nu știi că un vecin datorează tot atâta cinstire vecinului cât îi datorează și părintelui său?”

Într-o zi Ibn-Adham îl întrebă pe un prieten de-al său, cu care se întorcea de la Mecca: „Ei, cum o duci?” Acela răspunse: „Când am ce să mănânc, mănânc; iar când mi-e foame și nu am nimic, rabd!” Și Ibn-Adham răspunse: „Chiar că nu faci altminteri de cum fac câinii din Balkh! Caci noi, atunci când Allah ne dă pâinea, îl proslăvim; iar atunci când nu avem nimic de mâncat, noi tot îi mulțumim.” Atunci omul grăi: „O, stăpâne al meu!” Și nu mai rosti nimic altceva.

Se spune că Mohammad ben-Omar l-a întrebat într-o zi pe un ins care trăia cumpătat: „Ce gândești tu despre nădejdea pe care trebuie s-o avem în Allah?” Omul spuse: „Dacă îmi pun credința în Allah, o fac pe două temeiuri: am văzut din trăite că pâinea pe care o mănânc eu nu o mănâncă niciodată un altul; și știu, pe de altă parte, că, dacă am venit pe lume, aceasta-i din vrerea lui Allah.”

Și, după ce spuse aceste pilde, cea de a cincea copilă se trase în mijlocul tovarășelor sale. Atunci numai, cu pas rar, păși înainte bătrâna cea sfântă. Sărută de nouă ori pământul dintre mâinile răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, și spuse:

Spusele bătrânei ai ascultat, o, Măria Ta, spusele pilduitoare ale copilelor despre sila față de lucrurile de aici de jos, în măsura în care atare lucruri se cade a fi privite cu silă. Ci eu am să-ți vorbesc ceea ce știu în privința faptelor și a isprăvilor celor mai aleși dintre strămoșii noștri.

Stă povestit că imamul cel mare Al-Safi (aibă-l Allah întru bune milele sale!) împărțea noaptea în trei părți: cea dintâi pentru învățătură, cea de a doua pentru somn, iar ce de a treia pentru rugăciune. Și, spre sfârșitul vieții sale, sta treaz noaptea toată, nemailăsând nimic somnului.70 Tot imamul Al-Safi (aibă-l Allah întru bune milele sale!) a spus: „Vreme de zece ani din viața mea m-am înfrânat să nu mănânc după câtă foame îmi era din pâinea mea de orz. Căci mâncarea prea multă este dăunătoare în toate chipurile: îngreuiază creierul, învârtoșește inima, moleșește puterile duhului, cheamă somnul și lenevia, și răpește toată vlaga.”

Tânărul Ibn-Fuad ne povestește: „Eram într-o zi la Bagdad, la ceasul când imamul Al-Safi tocmai poposise acolo. Și mă dusesem pe malul apei spre a-mi face spălările cele îndătinate. Or, pe când stam aplecat să-mi fac spălările, un om, urmat de o mulțime tăcută, trecu pe la spatele meu și îmi spuse: „O, tinere, îngrijește-te bine de spălările tale, și Allah are să te îngrijească!„ Și mă întorsei și mă uitai la insul acela, care avea o barbă mare și o față pe care era pecetluită binecuvântarea; și numaidecât mă grăbii să-mi închei spălările și mă ridicai și îl urmai. Atunci el mă văzu și se întoarse spre mine și mă întrebă: „Ai trebuință să-mi ceri ceva?„ îi spusei: „Da, o, preacinstite taică! Doresc să mă înveți ceea ce de bună seamă că știi de la Allah Preaînaltul!„ Iar el îmi spuse: „învață să te cunoști! Și numai apoi să făptuiești! Și numai apoi să purcezi după toate dorurile tale, da ferindu-te a-l stânjeni pe aproapele tău!„ Și își urmă drumul. Eu atunci îl întrebai pe unul dintre cei ce mergeau după el: „Cine este acesta?„ El îmi răspunse: „Este imamul Mohammad ben-Edris Al-Safi!„„

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă ca de obicei, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și patra noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna cea sfântă urmă astfel:

Se povestește că marele calif Abu-Giafar Al-Mansur a vrut să-l căftănească pe Abi-Hanifa cadiu și să-i dea simbrie zece mii de drahme pe an. Caci Abi-Hanifa, când află de gândul califului, își făcu rugăciunea de dimineață, pe urmă se îmbrăcă în mantia lui cea albă și șezu jos, fără a rosti o vorbă. Atunci intră trimisul califului spre a-i înmâna de la bun început cele zece mii de drahme și să-l vestească de căftănirea sa. Caci, la toată descântarea trimisului, Abi-Hanifa nu răspunse o vorbă. Atunci trimisul îi spuse: „Să fii însă bine încredințat că toți banii pe care ți i-am adus sunt lucru cinstit și îngăduit de Scriptură.” Atunci Abi-Hanifa îi spuse: „Banii sunt lucru cinstit, într-adevăr, dar Abi-Hanifa nu va fi niciodată sluga asupritorilor!”71

Și, după ce spuse vorbele acestea, bătrâna adăugă:

— Aș fi vrut, o, Măria Ta, să-ți procitesc încă niște pilde minunate din viața înțelepților noștri de odinioară. Dar iată că noaptea se apropie, și de altminteri zilele de la Allah sunt multe pentru slujitorii lui!

Și bătrâna cea sfântă își puse izarul la loc pe umeri și se trase în mijlocul roatei alcătuite din cele cinci copile.

Aici vizirul Dandan își curmă o vreme istorisirea pe care o făcea sultanului Daul'makan și suroră-si Nozhatu ce se afla dincolo de perdea. Și, după câteva clipite, urmă iarăși.

După ce răposatul tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, ascultă pildele acestea luminătoare, pricepu că femeile acelea chiar că erau cele mai desăvârșite din veacul lor, fiind totodată și cele mai frumoase și cele mai dăruite, atât la trup cât și la minte. Și nu știa ce temeneli să le mai arate care să fie vrednice de ele, și ajunse cu totul sub vraja frumuseții lor, și le râvni cu aprindere, fiind totodată plin de cinstire față de bătrâna cea sfântă, cârmuitoarea lor. Și, în așteptare, le dădu, ca să locuiască acolo, iatacul de taină ce fusese odinioară al vitezei Abriza, domnița de la Chezareea. Și vreme de zece zile în șir se duse el însuși să afle vești despre ele și să vadă însuși dacă nu le lipsea ceva; și de fiecare dată când se ducea acolo, o găsea în rugăciune pe bătrâna care își petrecea zilele în ajunare și nopțile în sfinte cugetări. Și fu atâta de pilduit de sfințenia ei, încât într-o zi îmi spuse: „O, vizire al meu, mare binecuvântare-i că am în saraiul meu o sfântă atâta de minunată! Cinstirea mea față de ea a ajuns până peste poate, iar dragostea față de copile este până peste măsură. Hai așadar cu mine s-o întrebăm pe bătrână, într-un sfârșit, căci cele zece zile dintâi ale găzduirii noastre iată au trecut și putem să vorbim de daraveli, cât vrea să ne ceară ca preț pentru cele cinci fecioare cu sânii rotunzi.” Așa că ne duserăm la iatacul lor, iar părintele tău o întrebă de preț pe bătrână, care îi spuse: „O, Măria Ta, să știi că prețul acestor copile stă în niște învoieli care sunt de alt chip decât învoielile îndătinate ale vânzării și cumpărării. Căci prețul lor nu se poate plăti nici în aur, nici în argint, nici în pietre scumpe.” La vorbele acestea, părintele tău rămase nedumerit până peste poate și întrebă: „O, preacinstită femeie, în ce stă atunci prețul de vânzare al acestor copile?” Ea răspunse: „Nu pot să ți le vând decât numai cu această învoială: să ajunezi o lună întreagă, petrecându-ți zilele în cugetare și nopțile în veghi și rugăciuni. Și, după luna aceasta de post nesmintit, prin care trupul ți se va curăți și va ajunge vrednic să se atingă de trupul copilelor, vei putea să te bucuri întru totul de dulceața lor.” Atunci tatăl tău fu pilduit până peste marginile pilduirii, iar cinstirea lui față de bătrână nu mai cunoscu stavilă. Și se grăbi să primească învoielile. Și bătrâna îi spuse: „La rându-mi, am să te ajut prin rugăciunile și închinăciunile mele să înduri postul. Acuma adu-mi un ol de aramă.” Atunci sultanul, părintele tău, îi aduse un ol de aramă, iar ea umplu olul cu apă străcurată, și își plecă privirile asupra lui și începu să rostească niște rugi într-un grai necunoscut, și să mormăie vreme de un ceas niște vorbe din care niciunul dintre noi nu pricepurăm nimic. Pe urmă acoperi olul cu o pânză ușoară pe care o pecetlui cu pecetea ei, și i-l înmână tatălui tău spunându-i: „După cele zece zile dintâi ale postirii, să despecetluiești pânza și să-ți curmi ajunarea bând apa aceasta sfântă, ce te va întări și te va spăla de toate prihăniile tale trecute. Iar eu acuma am să mă duc la frații mei, care sunt slujitorii Celui Nevăzut, întrucât de multă vreme nu am mai fost pe la ei, iar în dimineața zilei a unsprezecea am să vin să te văd.”

Și bătrâna, rostind vorbele acestea, îi ură bună pace părintelui tău și plecă. Atunci părintele tău luă olul și se duse și își alese o chilie întru totul răzlețită din sarai, în care nu se mai afla nimic altceva decât olul de aramă adus de el, și se încuie acolo spre a posti, și a cugeta, și a se învrednici astfel de apropierea de trupurile acelea de copile. Și încuie ușa cu cheia, pe dinăuntru, și își puse cheia la brâu.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și cincea noapte spuse:

Și încuie ușa cu cheia pe dinăuntru, și își puse cheia la brâu. Și începu numaidecât ajunatul. Iar când fu cea de a unsprezecea zi, sultanul, părintele tău, luă olul și despecetlui pânza cea ușoară și și-l duse la buze și îl bău dintr-o sorbitură. Și pe dată simți o mulcomire deplină și semnele unei desfătări mari în lăuntrurile sale. Și de-abia apucase a bea, că și bătu cineva la ușa chiliei. Și, când deschise ușa, bătrâna intră ținând în mână o legătură întocmită din frunze proaspete de banan. Atunci sultanul, părintele tău, se ridică în cinstea ei și îi spuse: „Fii binevenită, preacinstită maică a mea!” Ea îi spuse: „O, Măria Ta, iacătă că slujitorii Celui Nevăzut mă trimit la tine ca să-ți aduc talâmul lor: căci le-am vorbit de tine, iar ei s-au bucurat mult aflând de prietenia noastră. Și îți trimit, ca mărturie a bunăvoinței lor, legătura aceasta, în care se află, sub frunzele de banan, niște zumaricale minunate, dintre cele plămădite de degetele fecioarelor cu ochi negri din rai. Încât atunci când va veni dimineața celei de a douăzeci și una zile, să desfaci frunzele acestea de banan și să-ți ostoiești ajunarea mâncând zumaricalele.” La vorbele ei, părintele tău se bucură până peste poate și spuse: „Mărire lui Allah, cel carele mi-a dat frați printre slujitorii Celui Nevăzut!” Pe urmă îi mulțumi îndelung bătrânei, și îi sărută mâinile, și o însoți cu multe temeneli până la ușa chiliei. Or, precum spusese, în dimineața celei de a douăzeci și una zile, bătrâna nu lipsi a veni iarăși și îi spuse tătânelui tău: „O, Măria Ta, să știi că le-am mărturisit fraților mei ai Nevăzutului că am de gând să-ți dau în dar copilele; și lucrul i-a bucurat mult, dată fiind prietenia pe care o au acuma față de tine. Încât până a ți le pune în mâini, vreau să le înfățișez slujitorilor Celui Nevăzut pentru ca să pună în ele duhul lor și să reverse în ele dulcea mireasmă ce va să te vrăjească; și ele au să ți se întoarne cu o comoară din sânul pământului, pe care au să le-o dea frații mei întru Cel Nevăzut!” Când tatăl tău auzi vorbele acestea, îi mulțumi pentru ostenelile pe care le dovedea și îi spuse: „Chiar că-i prea mult! Iar cât despre comoara din sânul pământului, chiar că mă tem să nu trec cuviința.” Caci ea răspunse precum se cădea; și părintele tău o întrebă: „Și când socoți a mi le aduce înapoi?” Ea spuse: „În dimineața celei de a treizecea zile, odată ce îți vei fi isprăvit ajunatul și astfel îți vei fi curățat trupul; iar ele, la rândul lor, vor avea în ele o curăție de iasomie și vor fi ale tale întru totul copilele acestea, care fiecare prețuiește mai mult decât toată împărăția ta!” El răspunse: „Of, asta-i tare adevărat.” Ea spuse: „Acuma, dacă vrei cumva să mi-o încredințezi și pe femeia care îți este cea mai dragă dintre femeile tale, aș lua-o cu mine și cu copilele, pentru ca s-o înfățișez fraților mei și pentru ca harurile celui Nevăzut să se reverse și asupra ei.” Atunci sultanul, părintele tău, îi spuse: „Tare îți mulțumesc! Căci chiar că se află în saraiul meu o grecoaică pe care o am dragă și pe care o cheamă Safia; și este fiica lui Afridun, domnul Constantiniei; iar Allah mi-a și dăruit de la ea doi copii pe care, vai, i-am pierdut de mulți ani. Ia-o așadar cu tine; o, preacinstito, ca să se reverse și asupra-i harurile slujitorilor celui Nevăzut și ca să poată, prin milostivirea lor, să-și găsească iarăși copiii cărora le-am pierdut orice urmă!” Atunci bătrâna cea sfântă îi spuse: „Da, de bună seamă. Poruncește să fie adusă sultana Safia!”

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și șasea noapte spuse:

Atunci bătrâna zise: „Poruncește să fie adusă sultana Safia!” Și sultanul tatăl tău porunci pe dată să vină sultana Safia, mama ta, și o încredință bătrânei, care o duse numaidecât între copilandre. Pe urmă bătrâna intră o clipă în iatacul ei și se întoarse cu un pocal pecetluit; și i-l dădu sultanului Omar Al-Neman și îi spuse: „În dimineața celei de a treizecea zile, odată ajunatul tău încheiat, să te duci să faci o scaldă la hammam și să te întorci să te odihnești în chilia ta și să bei pocalul acesta care îți va împlini curăția și te va face astfel vrednic de a ține la pieptul tău copilele domnești! Iar acuma asupra-ți fie pacea, îndurarea și toate milele lui Allah, o, fiul meu!” Și bătrâna le luă pe cele cinci fetișcane și pe mama ta, sultana Safia, și plecă. Or, sultanul își urmă ajunatul până în cea de a treizecea zi. Iar în dimineața aceea a treizecea, se ridică și se duse la hammam și, sfârșindu-și îmbăiatul, se întoarse în chilie și popri pe oricine să vină să-l tulbure. Și, după ce intră în chilie, încuie iarăși ușa după el cu cheia, și luă pocalul, desfăcu pecetea, îl duse la buze și îl goli, pe urmă se întinse să se odihnească. Cât despre noi toți, cei care știam că ziua aceea era ziua cea din urmă de post, așteptarăm până seara, și pe urmă toată noaptea, și apoi până a doua zi la amiază. Și gândeam: „Sultanul pesemne că se odihnește după toate veghile câte le-a îndurat!” Caci întrucât sultanul stăruia să nu deschidă, ne apropiarăm de ușă și dădurăm glas.

Dar nimeni nu răspunse. Atunci ne speriarăm tare de tăcerea aceea și ne hotărârăm să spargem ușa și să intrăm. Și intrarăm. Or, sultanul nu mai era acolo. Nu găsirăm decât o cărnoție zdrențuită și niște oase descopciate și negre. Atunci ne prăbușirăm cu toții fără de simțire. Iar când ne venirăm în cuget, luarăm pocalul și îl cercetarăm. Și găsirăm în capacul lui o hârtie pe care era scris așa: „Nici un om făcător de rele nu are cum să trezească mila! Și tot insul care va citi hârtia aceasta să afle că așa este pedeapsa pentru acela care amăgește fetele de domni și le neprihănește. Așa este treaba cu insul de aici! L-a trimis pe fiul său Șarkan s-o răpească din țara noastră pe fata domnului nostru, biata Abriza! Iar el a luat-o și a săvârșit asupra ei, fecioară, ceea ce a săvârșit! Pe urmă i-a dat-o unui rob arap, care a făcut-o să îndure ticăloșiile cele mai amarnice și a ucis-o! Iar acuma, ca urmare a faptei lui nevrednice de un domn, sultanul Omar Al-Neman nu mai este. Iar eu, cea care l-am ucis, sunt viteaza, sunt pedepsitoarea care se cheamă Muma-Prăpădurilor. Și, o, voi, necredincioșilor, toți care mă citiți, nu numai că l-am omorât pe sultanul vostru, dar am luat-o cu mine și pe sultana Safia, fiica Măriei Sale Afridun al Constatiniei; și va s-o dau îndărăt tatălui ei; și pe urmă avem să ne întoarcem toți cu oștile, să vă bulucim, și să spulberăm casele voastre, și să vă stârpim pe toți până la unul! Și nu are să mai fie pe pământ nimeni, decât noi, creștinii, cei care ne închinăm Crucii!”

După ce citirăm hârtia, pricepurăm toată grozăvia prăpădului nostru, și ne băturăm peste obraji cu mâinile, și ne jelirăm îndelung. Da la ce aveau să ne mai slujească lacrimile, de vreme ce lucrul cel de neîndreptat se săvârșise? Și atunci, o, Măria Ta, oastea și norodul se dezbinară în ce privește alegerea urmașului răposatului sultan Omar Al-Neman. Și dezbinarea ținu vreme de o lună întreagă, după care, cum nu aveam nici o știre dacă mai trăiești, hotărârăm să ne ducem să-l alegem domn pe coconul Șarkan, de la Damasc. Caci Allah te scoase în calea noastră, și se petrecu ceea ce se petrecu! Și iac-așa-i, o, Măria Ta, cu pricina morții părintelui tău, sultanul Omar Al-Neman!

După ce sfârși istorisirea morții sultanului Omar Al-Neman, vizirul cel mare Dandan își scoase năframa și își coperi ochii și începu să plângă. Și sultanul Daul'makan și sultănița Nozhatu, care ședea dindărătul perdelei de mătase, începură și ei să plângă, ca și marele cămăraș și ca toți cei ce se aflau acolo.

Da cămărașul, el cel dintâi, își șterse lacrimile și îi spuse lui Daul'makan:

— O, Măria Ta, chiar că lacrimile nu mai pot să slujească la nimic. Și nu îți mai rămâne decât să iei vârtoșie și să-ți întărești inima spre a veghea la trebile împărăției tale. Și-apoi răposatul tău părinte trăiește mai departe în tine, căci părinții trăiesc în copiii vrednici de ei!

Atunci Daul'makan își curmă plânsul și se găti să țină cel dintâi divan al domniei sale.

Drept aceea, șezu în jețul domnesc de sub boltă, iar cămărașul rămase în picioare lângă el, iar vizirul Dandan dinaintea lui, iar oștenii în spatele jețului domnesc; iar emirii și mai marii împărăției, fiecare după cinul lui.

Atunci sultanul Daul'makan îi spuse vizirului Dandan:

— Înnumără-mi cuprinsul din dulapurile părintelui meu.

Și vizirul Dandan răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și înșirui tot ce se afla în dulapurile vistieriei – galbeni, odoare și giuvaieruri; și îi înmână o socoteală amănunțită. Atunci sultanul Daul'makan îi spuse:

— O, vizire al tatălui meu, vei urma a fi și pe mai departe vizirul cel mare al domniei mele.

Și vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului și îi ură viață lungă. Apoi sultanul îi spuse cămărașului:

— În ce privește bunurile pe care le-am adus cu noi de la Damasc, se cade a le împărți oștirii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziua și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și șaptea noapte spuse:

Atunci cămărașul deschise lăzile în care se găseau bunurile și odoarele aduse de la Damasc și nu păstră chiar nimic din ele, ci le împărți pe toate ostașilor, dând lucrurile cele mai frumoase capilor de oaste. Și toți capii sărutară pământul dintre mâinile sale, și făcură urări pentru viața sultanului și își ziseră între ei: „Niciodată nu am văzut atâta dărnicie!”

Și numai atunci sultanul Daul'makan dădu semnul de plecare; și numaidecât tabăra fu ridicată; iar sultanul, în fruntea oștii sale, intră în Bagdad. Și tot Bagdadul era împodobit; și toți locuitorii erau îngrămădiți pe pleșurile caselor, și femeile, la trecerea sultanului, scoteau țipete ascuțite de bucurie.

Iar sultanul sui în saraiul său, și lucrul cel dintâi pe care îl făcu fu de a o chema pe căpetenia calemgiilor și de a o pune să scrie o scrisoare către fratele său Șarkan, la Damasc. Scrisoarea aceea cuprindea istorisirea amănunțită a tuturor câte se petrecuseră, de la început până la sfârșit. Și se încheia așa: „Și te rugăm, o, frate al nostru, la primirea scrisorii noastre să faci pregătirile cuvenite și să-ți strângi oastea și să-ți împreuni puterile cu ale noastre, spre a porni laolaltă războiul sfânt asupra necredincioșilor ce ne amenință, și să răzbunăm moartea tatălui nostru și să spălăm pata care trebuiește a fi spălată!”

Pe urmă împături cartea și o pecetlui cu pecetea lui și îl chemă pe vizirul Dandan și îi înmână cartea spunându-i:

— Numai tu ești în stare, o, mare vizir, să îndeplinești o solie atâta de gingașă pe lângă fratele meu. Și vei ști cum să-i vorbești cât mai înduioșător și cât mai dulce, și îi vei spune limpede din partea mea: „Stau gata întru totul să-ți las scaunul de domnie de la Bagdad și să fiu în locul tău cârmuitorul Damascului.”

Atunci vizirul Dandan se găti numaidecât de plecare; și chiar în seara aceea purcese spre Damasc.

Or, în lipsa lui, două lucruri peste măsură de însemnate se petrecură la saraiul sultanului Daul'makan. Cel dintâi fu că Daul'makan porunci să vină prietenul său, bătrânul hammamgiu, și îl potopi cu cinstiri și cu huzmeturi, și îi dărui numai pentru el un sarai, și porunci ca saraiul acela să fie așternut cu chilimurile cele mai frumoase de la Persia și de la Korasan. Caci va mai veni vorba adesea, de-a lungul povestirii noastre, despre hammamgiul acela de treabă.

Cât despre cel de al doilea lucru, iacătă-l: un peșcheș alcătuit din zece roabe albe copile îi sosi sultanului Daul'makan din partea unuia dintre supușii săi. Or, una dintre copile, a cărei frumusețe sfrunta orice laudă, îi plăcu tare mult sultanului Daul'makan care tot atunci o și luă și se culcă cu ea, și o lăsă plină pe clipă pe dată. Ci avem să ne mai întoarcem asupra acestei întâmplări, de-a lungul povestirii noastre.

Cât despre vizirul Dandan, acesta se întoarse curând și vesti pe sultan că fratele său Șarkan ascultase cu multă bunăvoință cererea sa și că pornise la drum, în fruntea oștirii lui, spre a răspunde la chemare. Și vizirul adăugă:

— Încât acuma se cere să ieși în întâmpinarea lui.

Și sultanul răspunse:

— Da, de bună seamă, o, vizire al meu!

Și ieși din Bagdad, și de-abia poruncise să se așeze tabăra, la o zi de cale, că emirul Șarkan se și ivi cu oastea lui, pe urmele cercetașilor săi.

Atunci Daul'makan sări degrabă și porni în întâmpinarea fratelui său; și, de cum îl văzu, vru să coboare de pe cal. Dar Șarkan, de departe, îl rugă să nu facă nimic și, el întâi, sări din șa și veni fuga să se repeadă în brațele lui Daul'makan care, oricum, descălecase și el de pe cal. Și se îmbrățișară îndelung plângând; și, după ce își spuseră vorbe de mângâiere unul altuia pentru moartea tatălui lor, se întoarseră împreună la Bagdad.

Și, fără a mai pierde vreme, chemară vitejii din toate părțile împărăției, iar aceștia nu pregetară să se înfățișeze la chemare, într-atât li se făgăduiau prăzi și huzmeturi. Și, vreme de o lună, vitejii nu mai conteniră să tot curgă. Și, estimp, Șarkan îi povestise lui Daul'makan toată povestea lui; iar Daul'makan de asemenea i-o povestise pe a sa, și stăruind mult asupra ajutoarelor căpătate de la hammamgiu. Încât Șarkan îl întrebă:

— De bună seamă că îl vei fi răsplătit pe omul acela vrednic, pentru toată osârdia lui?

Iar Daul'makan îi răspunse…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și opta noapte spuse:

Iar Daul'makan îi răspunse:

— Nu întru totul, întrucât am lăsat s-o fac numaidecât după întoarcerea mea de la război, de-o vrea Allah!

Și-așa că atunci putu Șarkan să se încredințeze de adevărul celor spuse de către Nozhatu, care îi fusese soție pe când el habar nu avea că i-ar fi soră, și de la care o avusese pe copila Puterea-Ursitei. Și împrejurarea îi aduse aminte că se cădea să ceară știri despre Nozhatu. Încât îl rugă pe cămărașul cel mare să-i ducă talâmul din parte-i. Și marele cămăraș își îndeplini solia și îi aduse tot așa lui Șarkan talâmul sultăniței Nozhatu, care, pe deasupra, cerea știri despre fetița ei Puterea-Ursitei. Și Șarkan îi trimise vorbă să fie liniștită, întrucât Puterea-Ursitei se află în deplină sănătate la Damasc. Atunci Nozhatu îi mulțumi lui Allah pentru aceasta.

Pe urmă, după ce toate oștile se strânseră și arabii din triburi își aduseră bulucurile lor, cei doi frați trecură în fruntea ordiilor împreunate; și, după ce Daul'makan își luă rămas-bun de la roaba cea tânără pe care o lăsase grea, și după ce îi întocmi o simbrie vrednică de ea, ieșiră din Bagdad, adulmecând spre meleagurile necredincioșilor.

Oastea din frunte era alcătuită din voinicii turci, a căror căpetenie se chema Bahraman; iar oastea de acoperire era alcătuită din voinicii din Deilam72 a căror căptenie se chema Rustem. Mijlocul era cârmuit de Daul'makan, pe când aripa dreaptă era sub poruncile emirului Șarkan, iar aripa stângă sub poruncile marelui cămăraș. Iar marele vizir Dandan fu însărcinat cu vegherea peste toată oastea.

Și nu conteniră din mers vreme de o lună întreagă, odihnindu-se câte trei zile după fiecare săptămână de umblet, până ce ajunseră în țara rumilor. Atunci, la ivirea lor, locuitorii înspăimântați o luară la fugă din toate părțile și se duseră să se adăpostească la Constantinia, dându-i de știre domnului Afridun despre crâncena năvălire a musulmanilor.

La vestea aceea, domnul Afridun se ridică și porunci să fie chemată bătrâna Muma-Prapădurilor, care tocmai i-o adusese îndărăt pe fiică-sa Safia, și care totodată îl hotărâse și pe domnul Hardobiu de la Chezareea, pe care îl stârnise, să vină cu ea, el și toată oștimea lui, și să se alăture lui Afridun. Și domnul de la Chezareea, nesătul cu moartea sultanului Omar Al-Neman, și râvnind s-o răzbune încă pe fică-sa Abriza, zorise s-o însoțească pe Muma-Prăpădurilor la Constantinia, în fruntea oastei sale.

Așa că atunci când Afridun porunci să fie chemată bătrâna, ea se și înfățișă între mâinile lui; iar el îi ceru amănunte despre moartea lui Omar Al-Neman, pe care ea se grăbi să i le dea. Atunci Măria Sa o întrebă:

— Și-acuma, că vrăjmașul se apropie, ce se cade să facem, o, Muma-Prăpădurilor?

Ea răspunse:

— O, mărite doamne, o, clironom al lui Cristos pe pământ, am să-ți arăt calea de urmat; și nici Șeitan, cu toate șiretlicurile lui, nu va mai putea să descâlcească ițele în care am să-i prind pe vrăjmașii noștri!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a optzeci și noua noapte spuse:

Și nici Șeitan, în pofida tuturor șiretlicurilor lui, nu va mai putea să descâlcească ițele în care am să-i prind pe vrăjmașii noștri! Or, iacătă tertipul de urmat spre a-i nimici: să trimiți cincizeci de mii de oșteni cu corăbiile, care să ridice pânzele spre a merge la Muntele Fumegător, la poalele căruia au așezat tabără vrăjmașii noștri. Iar pe de altă parte, pe drum de uscat, să trimiți toată oștimea ta să-i ia pe neașteptate pe păgâni. Și așa vor fi prinși din toate părțile, și niciunul dintre ei nu va avea cum să scape de la prăpăd. Și-acesta-i gândul meu.

Iar Afridun îi spuse bătrânei:

— Într-adevăr, chibzuiala ta este prea bună, o, crăiasă a tuturor bătrânelor și sfetnică a celor mai înțelepți.

Și îi plăcu rostuirea și o puse pe dată în faptă.

Așa că năile încărcate cu oșteni ridicară pânzele și ajunseră la Muntele Fumegător și descărcară oamenii care se îngrămădiră fără zarvă pe după stâncile înalte. Iar pe calea uscatului oastea nu zăbovi a sosi în fața dușmanului.

Or, la ceasul acela, puterile oștilor erau așa: oastea musulmană de la Bagdad și de la Korasan cuprindea o sută douăzeci de mii de călăreți sub porunca lui Șarkan. Iar oastea necredincioșilor creștini se ridica la o mie de mii și șase sute de mii de luptători. Așa că, atunci când noaptea căzu peste munți și peste câmpii, pământul, de toate focurile câte îl luminau, păru ca un pojar.

Or, la ceasul acela, craiul Afridun și craiul Hardobiu își strânseră emirii și capii de oaste, spre a ține sfat. Și hotărâră să purceadă lupta, chiar de a doua zi, asupra musulmanilor, din toate părțile deodată. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor, care asculta cu sprâncenele încruntate, se ridică și spuse domnului Afridun, și domnului Hardobiu, și tuturor celor de față:

— O, vitejilor, încleștările trupului, când sufletele nu sunt sfințite, nu ar putea să aibă decât urmări negre! O, creștinilor, înainte de luptă se cade să vă apropiați de Cristos, și să vă curățați cu tămâia cea mai de seamă făcută din spurcuri patriarhale!

Iar cei doi domni și oștenii răspunseră:

— Vorbele tale sunt binevenite, o, maică preacinstită!

Or, iacătă ce mai era și cu tămâia aceea de seamă făcută din spurcuri patriarhale:

Când patriarhul cel mare al creștinilor de la Constantinia își făcea spurcurile, preoții le strângeau cu grijă în niște pănzări de mătase și le uscau la soare; pe urmă făceau din ele un aluat pe care îl amestecau cu mosc, cu ambră și cu smirnă; și aluatul acela, după ce se usca, îl pisau bine și îl puneau în niște cutiuțe ele aur și îl trimiteau la toți craii creștini și la toate bisericile creștine. Și praful acela din spurcuri de patriarh slujea ca tămâia cea mai de seamă pentru a-i sfinți pe creștini în toate împrejurările sărbătorești, și mai ales pentru a-i binecuvânta pe noii căsătoriți și a-i afuma pe noii născuți și a-i blagoslovi pe noii preoți. Ci întrucât numai spurcurile patriarhului cel mare de-abia dacă puteau să ajungă pentru vreo zece olaturi și nu puteau să fie îndestulătoare a atâtea folosințe pentru toate țările creștine, preoții măsuiau praful acela adăugându-l cu alte spurcuri mai puțin sfinte, de pildă cu spurcurile unor patriarhi mai mici și ale vicarilor. Și era tare anevoie să le deosebești, de altminteri. Încât praful acela, din pricina virtuților lui, era foarte prețuit ele porcii de greci care, în afară de afumări, îl mai foloseau și ca ir de uns în bolile de ochi, și ca stomahic în bolile de pântece și de mațe. Dar leacurile astea erau folosite mai cu seamă la cei mai mari dintre crai și crăițe; și așa se făcea că prețul lui era foarte ridicat și că o măsură de o drahmă se vindea pe o mie de dinari de aur. Și iacă-așa cu tămâia din spurcuri patriarhale…

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a nouăzecea noapte spuse:

Și iacă-așa cu tămâia din spurcuri patriarhale. Dar cât despre craiul Afridun și despre creștini, iacătă:

Când se făcu dimineață, craiul Afridun, după sfatul Mumei-Prăpădurilor, porunci să se adune căpeteniile de seamă ale oștirii și toate ajutoarele lor și îi puse să sărute o cruce mare de lemn și îi afumă cu tămâia aceea de seamă făcută din spurcuri de la patriarhul cel mare, adevărate, fără nici o măsluire. Încât duhoarea ei era cumplit de tare și ar fi ucis și un elefant din oastea musulmanilor; dar porcii de greci erau deprinși cu ea.

Atunci bătrâna Muma-Prăpădurilor se ridică și zise:

— O, Măria Ta, înainte de a da bătălia cu necredincioșii, se cere, spre a birui neîndoielnic, să ne scăpăm de emirul Șarkan, care este însuși Șeitan și care poruncește peste oștirea toată. Întrucât el este cel care îi însuflețește pe toți oștenii săi și le dă dârzie. Da cu el mort, oastea lui e prada noastră! Așa că să-l trimitem pe viteazul cel mai de preț dintre războinicii noștri să-l stârnească la o luptă piept la piept și să-l omoare.

Când auzi vorbele ei, craiul Afridun porunci pe dată să vină vestitul luptător Lucas, fiul lui Camlutos, și, cu chiar mâna lui, îl afumă cu tămâia de spurc. Pe urmă luă olecuță din scârna aceea, o înmuie cu scuipat și îl mirui cu ea pe gingii, pe nări și pe amândoi obrajii, și îi dădu să tragă și pe nas din ea, și, cu ce mai rămase, îl frecă pe sprâncene și pe mustăți.

Or, afurisitul acela de Lucas era luptătorul cel mai de spaimă din toate țările rumilor; și nimenea printre creștini nu știa să arunce sulița ca el, ori să mânuiască paloșul sau să împungă cu lancea. Da înfățișarea lui era tot pe atâta de îngrețoșătoare pe cât îi era voinicia de mare. Era peste poate de hâd la chip, întrucât chipul lui era ca al unui măgar de soi rău; și, privit cu luare-aminte, semăna cu o maimuță; și, scrutat cu multă grijă, era precum un broscoi înfricoșător ori ca un șarpe dintre șerpii cei mai răi; iar apropierea lui era mai de neîndurat decât despărțirea de un prieten; și răpise de la noapte întunecimile și de la umblători împuțiciunea duhoarei. Și pe toate aceste temeiuri fusese poreclit Paloșul-lui-Cristos.

Așa că blestematul de Lucas, după ce fu afumat și uns cu spurcuri de către domnul Afridun, îi sărută picioarele și șezu drept dinaintea lui. Atunci domnul îi spuse:

— Vreau să te duci să-l înfrunți, în luptă dreaptă, pe deliul acela de Șarkan, și să ne scapi de prăpădurile lui!

Și Lucas răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și după ce Afridun îi dădu să sărute crucea, Lucas se duse și încălecă pe un roib falnic, acoperit cu un cioltar roșu și bogat, și înșăuat cu o șa de atlaz bătută cu pietre scumpe. Și se întrarmă cu o suliță lungă cu trei sâmcele; și, astfel, l-ai fi luat drept chiar Șeitan. Pe urmă, cu pristavi de oaste și cu un crainic înainte, se îndreptă către tabăra drept-credincioșilor.

Crainicul deci, înaintea blestematului de Lucas, începu să strige cu toată gura lui, în limba arăbească:

— O, musulmanilor, iată-l pe viteazul vitejilor, care a pus pe fugă puhoaie de oști dintre ordiile de turci, de kurzi și de deilamiți! Este Lucas cel vestit, fiul lui Camlutos! Să iasă din rândurile voastre viteazul vostru Șarkan, stăpânul Damascului din țara Șamului! Și, de cutează, să vină să se înfrunte cu uriașul nostru!

Or, de-abia fuseseră strigate vorbele acestea, că se și auzi un duduit răbufnind prin vânt și o goană de cal care făcu să se cutremure pământul și care aruncă spaima până în inima afurisitului de ghiaur, și făcu toate capetele să se întoarcă spre partea aceea. Și se ivi însuși Șarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, și venea drept asupra acelor păgâni, așijderea unui leu în turbare, și călare pe un cal cumu-i gazela cea mai sprintenă. Și își ținea în mână lancea și rostea stihurile acestea:

Mi-e murgul. – frâul când i-l scutur -

Ca vântul ce-n văzduhuri cântă.

Ah, murg cuminte!

Iar lancea-mi de la Ind o flutur ca pe un fulger ce se-avântă în valuri-valuri înainte!

Da necioplitul de Lucas, care era un mocârțan necioplit, de prin niște meleaguri întunecate, nu pricepea o vorbă arăbească și nu avea cum să deguste frumusețea acelor stihuri și rânduirea acelor hanguri. Încât se mărgini să-și atingă fruntea, care era scrisă cu o cruce, și a-și duce apoi mâna la buze, spre cinstire față de acel semn aiurea.

Și deodată, mai hâd ca un mistreț, își împinse calul spre Șarkan. Pe urmă se opri scurt din goana calului și aruncă sus de tot în văzduh arma pe care o ținea în mână, și atâta de sus încât ea pieri din priviri. Da în curând sulița căzu la pământ. Și, până a atinge pământul, afurisitul, ca un vrăjitor, o și înșfăcă din zbor. Și atunci, din toate puterile lui, își azvârli sulița cea cu trei sâmcele înspre Șarkan. Iar sulița porni iute ca fulgerul. Și se isprăvise cu Șarkan!

Da Șarkan, în chiar clipita când sulița trecea șuierând și era să-l străpungă, își întinse mâna și o înșfăcă din zbor. Or, mărire lui Șarkan! Prinse sulița cu o mână vânjoasă, și o aruncă în văzduh, atâta de sus încât se pierdu din priviri. Și o prinse iarăși cu mâna stângă, într-o clipire de ochi. Și strigă:

— Pe Cel carele a întocmit cele șapte caturi ale cerului! Am să-i dau acestui afurisit o învățătură pe veci!

Și aruncă sulița.

Atunci mocofanul de uriaș Lucas vru să facă și el isprava făptuită de Șarkan și întinse mâna spre a opri arma zburătoare. Caci Șarkan, prilejuindu-se de clipita aceea în care creștinul se lăsă descoperit, aruncă spre el cea de a doua suliță, care îl lovi în frunte, chiar în locul în care era însemnat cu crucea. Și sufletul necredincios al acelui creștin răbufni din fundu-i și se duse să se înece în flăcările iadului…

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnică.

Dar când fu cea de a nouăzeci și una noapte spuse:

Și sufletul necredincios al acelui creștin răbufni din fundu-i și se duse să se înece în flăcările iadului.

Când aflară, din gura însoțitorilor lui Lucas, de moartea viteazului lor, oștenii din oastea creștinească se jeluiră și se bătură peste obraji, de durere, și pe urmă se repeziră cu toții la arme, scoțând strigăte de moarte și de răzbunare.

Atunci crainicii chemară oamenii, care se rânduiră în șiruri de bătălie și, la semnul dat de către cei doi domni, se repeziră de-a valma asupra oastei musulmane. Și încăierarea se dezlănțui. Și vitejii se năpustiră peste viteji. Și sângele se revărsă peste holde. Și răcnetele se rostogoliră peste răcnete. Și trupurile fură zdrobite sub copitele cailor. Și oamenii se îmbătară de sânge și nu de vin, și se clătinau ca beți. Și morții se grămădiră peste morți, și rănile peste răni. Și bătălia ținu așa până la căderea nopții, care îi despărți pe cei încăierați.

Atunci Daul'makan, după ce îl firitisi pe fratele său Șarkan pentru vitejia ce avea să-i împodobească numele prin veacuri, îi spuse vizirului Dandan și marelui cămăraș:

— O, mare vizire, și tu, o, preacinstite cămăraș, luați douăzeci de mii de oșteni și duceți-vă la depărtare de șapte farsangi de la mare. Acolo să vă aciuați în valea Muntelui Fumegător, iar la semnul ce am să vi-l dau fluturând steagul cel verde, să vă sculați deodată gata de lupta hotărâtoare. Or, noi cei de aici avem să ne prefacem că luăm fuga. Atunci necredincioșii au să se ia după noi. În clipita aceea, voi, la rându-vă, să vă luați după ei, iar noi, întorcându-ne, avem să-i lovim; iar ei astfel vor fi prinși din toate părțile; și niciunul dintre necredincioși nu are să scape de paloșul nostru, atunci când avem să strigăm: Allah akbar!

Așa că vizirul Dandan și marele cămăraș răspunseră cu ascultare și cu supunere, și puseră pe dată în fapt tertipul ce le fusese poruncit. Și porniră la drum, pe vreme de noapte, și se duseră să ocupe pozițiile în valea Muntelui Fumegător, chiar acolo unde dintru întâi se ascunseseră oștenii creștini veniți de pe mare și care apoi se alăturaseră oastei de pe uscat; fapt ce avea să le aducă pieirea, întrucât socoata dintâi a Mumei-Prăpădurilor fusese mai bună.

Or, odată cu dimineața, toți ostașii erau în picioare gata de iureș. Iar peste corturi fâlfâiau steagurile și sclipeau crucile, din toate părțile. Și vitejii din cele două tabere își făcură mai întâi rugăciunile.

Drept-credincioșii ascultară procitirea Suralei dintâi din Coran, Suraua Vacii73; iar necredincioșii îl pomeniră pe Messia, fiul Mariamei, și se curățiră cu spurcul patriarhului, dar fără îndoială că din spurc măsluit, dată fiind marea mulțime de soldați tămâiați. Or, afumătura aceea nu avea să-i mântuie de paloș!

Într-adevăr, la semnul dat, bătălia începu iarăși, mai îndârjită. Ca mingile zburau capetele; pământul se așternu cu mădulare; și sângele curse puhoaie, și într-atâta, de le ajunse cailor până la chingă.

Caci deodată, ca din pricina unei spaime mari, musulmanii, care până aci se luptaseră vitejește, dădură dosul și o luară la fugă toți, până la cel din urmă.

La priveliștea oastei musulmane care luase fuga astfel, domnul Afridun al Constantiniei slobozi un olăcar la domnul Hardobiu, ale cărui armii până atunci nu intraseră în luptă, spunându-i:

— Iacătă că musulmanii fug! Căci noi am fost făcuți de neînvins cu sfânta tămâie patriarhicească, cu care ne-am tămâiat și cu care ne-am miruit bărbile și mustățile. Acuma rămâne în seama voastră să vă repeziți pe urmele lor și să-i prăpădiți până la unul! Și așa vom răzbuna moartea lui Lucas, viteazul vitejilor noștri…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a nouăzeci și doua noapte spuse:

Și așa vom răzbuna moartea lui Lucas, viteazul vitejilor noștri!

Atunci Hardobiu, care nu aștepta decât prilejul să-și răzbune într-un sfârșit moartea fiică-si, minunata Abriza, le strigă celor din oastea lui:

— O, vitejilor! săriți pe musulmanii aceia care fug ca muierile!

Or, el habar n-avea că acesta era un vicleșug al viteazului vitejilor, emirul Șarkan, și al fratelui său Daul'makan.

Într-adevăr, în clipita în care creștinii lui Hardobiu, ținându-se după ei, îi ajunseseră din urmă, musulmanii se opriră din fuga prefăcută și, la glasul lui Daul'makan, se năpustiră asupra celor care îi fugăreau, strigând: „Allahu akbar!” Și Daul'makan, ca să-i îndârjească la luptă, aruncă acest îndemn:

— O, musulmanilor, iacătă ziua credinței! Iacătă ziua când veți dobândi raiul! Că raiul nu se dobândește decât la umbra paloșelor!

Ei atunci se repeziră ca leii. Iar ziua aceea nu fu pentru creștini ziua bătrâneții, întrucât fură secerați fără a mai fi avut vreme să-și vadă pletele albind.

Caci isprăvile săvârșite de Șarkan, în bătălia aceea năprasnică, sunt mai presus de toate vorbele74. Și pe când el făcea harcea-parcea tot ce îi ieșea în cale, Daul'makan puse să se fluture steagul cel verde, semnul hotărât cu cei din vale. Și vru să se repeadă și el în vălmășag. Caci Șarkan îl zări deodată cum se gătea să se avânte. Atunci, iute, se duse la el și-i spuse:

— O, fratele meu, nu se cade să-ți primejduiești viața în vipia bătăliei, căci tu ești de trebuință la ocârmuirea împărăției tale. Încât, de-acuma, nu am să mă mai depărtez de tine, și am să mă bat numai în preajma ta, apărându-te chiar eu împotriva tuturor primejdiilor!

Or, în acest timp, vitejii musulmani de sub porunca vizirului Dandan și a marelui cămăraș, la vederea semnului hotărât, se desfășurară într-o jumătate de perghel și retezară astfel oastei creștine orice putință înspre corăbiile ei, pe mare. Așa că lupta pornită în atari împrejurări nu mai putea să fie îndoielnică. Iar creștinii fură nimiciți amarnic de oștenii musulmani, atât de kurzi cât și de persani, și de turci, și de arabi. Iar cei care izbutiră să scape fură tare puțini ca număr. Întrucât până pe la vreo sută douăzeci de mii dintre ei își găsiră moartea, pe când ceilalți izbutiră să scape înspre Constantinia. Iac-așa cu grecii lui Hardobiu! Da cât despre cei ai lui Afridun, care se trăseseră pe înălțimi împreună cu domnul lor, încredințați de mai înainte de prăpădul musulmanilor, ce jale trebuie să fi trăit văzând fuga alor lor!

Or, în ziua aceea, pe lângă biruință, drept-credincioșii mai dobândiră și o grămadă de pleanuri. Mai întâi toate năile, afară de douăzeci care mai aveau oșteni pe punte și care putură să răzbată până la Constantinia spre a vesti prăpădul. Apoi toate bunurile și toate lucrurile de preț strânse pe acele năi; pe urmă cincizeci de mii de cai cu tacâmurile lor; și corturile, și tot ce se afla în ele, precum arme și merinde; și, într-un sfârșit, o sumedenie fără de socoată pe care nici o cifră nu ar izbuti s-o înfățișeze, încât bucuria lor fu mare foarte, și îi mulțumiră lui Allah pentru biruință și pentru plean. Și iacă-așa cu musulmanii!

Da cât despre fugari, apoi aceștia ajunseră într-un sfârșit la Constantinia, cu sufletul bântuit de corbii prăpădului. Și toată cetatea se cufundă în jale, iar clădirile și bisericile fură învelite în pânze cernite, și tot norodul se grămădi în cete mâniate și scoțând strigăte de rocoșire. Și durerea tuturora nu putu decât să sporească atunci când văzură că nu se mai întorceau din toate năile decât douăzeci de corăbii, și din toată oștimea decât douăzeci de mii de oameni. Atunci norodul îi învinui pe domni de vânzare. Și tulburarea lui Afridun fu atâta de mare și spaima lui atâta de grea, că nasul i se lungi până la picioare, iar sacul burdihanului i se întoarse pe dos…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era de felul ei, tăcu.

Dar când fu cea de a nouăzeci și treia noapte spuse:

nasul i se lungi până la picioare, iar sacul burdihanului i se întoarse pe dos, și măruntaiele i se deznodară, și lăuntrurile i se fleșcăiră. Atunci porunci să fie chemată bătrâna Muma-Prăpădurilor, spre a-i cere sfat despre ce îi mai rămânea de făcut. Și bătrâna sosi pe dată.

Or, bătrâna Muma-Prăpădurilor, pricina adevărată a tuturor acelor năpaste, chiar că era o scârbă de baborniță: viclenită, telpiză, tăbăcită în ticăloșii; gura-i era împuțită; pleoapele-i roșii și fără de gene; obrajii spălăciți și colbăiți; chipu-i negru ca noaptea; ochii-i urduroși; trupu-i râios; pletele-i îngălate; spinarea-i cocârjată; pielea-i smochinită. Era cu adevărat urgia urgiilor celor mai amarnice, și o năpârcă a năpârcilor celor mai veninoase. Și baba aceea scârbavnică își petrecea mai toată vremea la domnul Hardobiu, la Chezareea; și o trăgea inima spre palatul lui, dată fiind mulțimea mare de robi tineri ce se aflau acolo, atât băieți cât și fete; întrucât ea îi năsâlnicea pe robii flăcăi s-o bobârnicească, și îi plăcea la rându-i să le bobârnicească și ea pe tinerele roabe fete; și punea mai presus de orice târnositul cu acele copile și măglisitul Ierului lor rourat cu al său. Și era amarnic de iscusită la meșteșugul măglisitului; și se pricepea ca o gulă să le vârcolicească hămișlișurile și să le țumburească ispitit bumburii; și, ca să le facă să răzbească la zvâcnetul din urmă, le sămălțuia veșcele cu șofran străcurat: fapt ce le prăvălea pierite de istov în brațele ei. Încât le dovedise cu dibăciile ei pe toate roabele din palat și, mai când, și pe însoțitoarele Abrizei; da nu putuse să izbutească a o dodeli și pe mlădia Boabă-de-Mărgean, iar tertipurile ei toate se vădiseră zadarnice față de Abriza; întrucât pe Abriza o scârbea din pricina duhoarei răsuflării ei și a damfului de udăciune dospită ce se revărsa de la subsuorile și de la vântrele ei, și a vălurilor duhnite a potopurilor de împuțiciuni, mai trăsnitoare decât usturoiul stricat, și a scorțoșeniei pielei ei, mai țepoasă decât cea a ariciului și mai tare decât vițele de palmier, întrucât cotoroanței chiar că i se puteau potrivi bine spusele poetului:

Nicicând mireasma tare de trandafiri cu care își năclăiește pielea n-are să fie-n stare să-mprăștie duhoarea-i de vântuiri amare!

Da se cade a spune că Muma-Prăpădurilor era plină de filotimie față de toți robii care se lăsau zbârnâiți de ea, precum era și plină de pică față de cei ce nu se lăsau biruiți. Și taman din pricina dârziei sale era Abriza atâta de dușmănită de babă.

Așadară, când bătrâna Muma-Prăpădurilor intră la Afridun, acesta se ridică în cinstea ei; și Hardobiu făcu la fel. Și bătrâna spuse:

— O, Măria Ta, ni se cade acuma să dăm încolo toată tămâia și toate binecuvântările patriarhului, care nu au făcut decât să tragă năpastele asupra capetelor noastre. Și să chibzuim mai degrabă a lucra în lumina înțelepciunii adevărate. Iacătă. Întrucât musulmanii drumețesc cu pas spornic spre a veni să împresoare cetatea noastră, se cere a trimite crainici în toată împărăția să îmbie gloatele să vină la Constantinia ca să înfrunte împreună cu noi năvala împresurătorilor. Și toți oștenii de la toate plaiurile să zorească a da fuga să se închidă între zidurile noastre, căci primejdia este grabnică! Iar cât despre mine, o, Măria Ta, lasă-mă slobodă, și în curând pomina are să facă a răzbate până la tine urmarea vicleșugurilor mele și zvoana năpastelor mele asupra musulmanilor. Întrucât, din clipita aceasta, las Constantinia. Și Cristos, fiul Mariamei, să te ție sănătos!

Atunci Afridun zori să urmeze sfaturile Mumei-Prăpădurilor care, precum spusese, plecă din Constantinia.

Or, iacătă tertipul ticluit de bătrâna cea vicleană. După ce ieși din cetate, luând cu ea cincizeci de voinici aleși, bine pricepători ai limbii arăbești, grija ei dintâi fu să-i îmbrace în haine de negustori musulmani de la Damasc. Căci luase cu ea de asemenea și o sută de catâri încărcați cu țesături de toate soiurile, mătăsării de la Antiohia și de la Damasc, atlazuri cu străluciri ca de mademuri și zarpale de preț, și multe alte lucruri domnești. Și avusese grijă să mai ia, de la Afridun, și o scrisoare de slobodă trecere, care cuprindea, în miezul ei, acestea: „Neguțătorii cutare și cutare sunt neguțători musulmani de la Damasc, străini de țara noastră și de legea noastră creștinească; și, întrucât au făcut neguțătorie în țara noastră, și cum negoțul întemeiază bună starea unei țări și bogăția ei, și cum aceștia nu sunt nicidecum oameni purtători de războaie, ci oameni pașnici, le dăm slobozenie de trecere ca nimenea să nu-i vatăme și să nu le cășuneze nimic, și nimenea să nu le ceară vreo dijmă ori vreo vamă de intrare sau de ieșire pentru mărfurile lor.”

Apoi, cu cei cincizeci de oșteni îmbrăcați în neguțători musulmani, telpiza de babă se străvesti în schivnic musulman, înveșmântându-se într-o cămășoaie de lână albă; pe urmă se frecă pe frunte cu o alifie făcută de ea, care îi da o străluceală și o sclipeală de sfințenie fără de pereche; într-un sfârșit, puse să fie legată de picioare în așa chip ca frânghiile s-o strângă până la sânge și să lase urme de nevindecat. Atunci numai le spuse însoțitorilor ei:

— Acuma trebuie să mă bateți cu bicele și să-mi umpleți carnea de sânge, în așa chip ca să-mi lase niște urme de neșters. Și, ca atare, să nu aveți nici o milă, întrucât nevoia își are pravilele ei. Apoi să mă puneți într-o ladă asemeni cu lăzile acestea de mărfuri și să așezați lada pe un catâr. Și purcedeți atunci la drum, până ce aveți să ajungeți la tabia musulmanilor care îl au de căpetenie pe Șarkan. Și celor ce ar vroi să vă stea în cale să le arătați scrisoarea de la domnul Afridun, care vă zugrăvește ca pe neguțători de la Damasc, și să cereți a-l vedea pe emirul Șarkan; iar când aveți să fiți duși dinaintea lui și când el are să vă întrebe despre starea voastră și despre câștigurile dobândite în țara rumilor necredincioși, voi să-i spuneți: „O, norocitule sultan, câștigul cel mai curat și cel mai de laudă din toată călătoria noastră negustorească în țara păgânilor creștini, a fost slobozenia unui sfânt schivnic pe care am izbutit să-l scoatem din mâinile prigonitorilor lui, care într-o hrubă de sub pământ îl schingiuiau de cincisprezece ani, ca să-l facă să se lepede de sfânta lege a Prorocului nostru Mahomed (asupra-i fie pacea și rugăciunea!). Și iacătă cum s-au petrecut lucrurile: trecuse o vreme de când ne aflam la Constantinia vânzând și cumpărând, când, într-o noapte, cum stam la rateșul nostru și ne socoteam câștigul din ziua aceea, văzurăm că se ivește deodată, pe zidul dimpotrivă al sălii, un chip mare, al unui om trist, cu ochii plini de lacrimile care-i curgeau apoi de-a lungul preacinstitei bărbi albe. Și buzele omului cel trist se mișcară încet și ne spuseră vorbele acestea: „O, musulmanilor! Dacă printre voi se află niște bărbați cu teamă de Allah și care urmează întocmai pravilele Prorocului nostru (asupra-i fie pacea și rugăciunea!) să se ridice și să plece din țara aceasta de păgâni și să se ducă la oastea emirului Șarkan a cărui ursită a fost scrisă că va trebui într-o zi să ia din mâinile rumilor cetatea Constantiniei. Și, în calea voastră, aveți să dați de o mănăstire, după trei zile de drum. Și în mănăstirea aceea, în cutare olac din cutare loc, aveți să dați de o hrubă sub pământ, unde este închis de cincisprezece ani un sfânt schivnic de la Mecca, pe nume Abdallah, ale cărui virtuți sunt plăcute lui Allah Preaînaltul. Și a căzut în mâinile călugărilor creștini care l-au închis în hruba aceea și îl schingiuiesc amarnic, din ură pentru credința lui. Încât slobozenia acelui sfânt are să fie pentru voi fapta cea mai plină de vrednicie dinaintea Celui Preaînalt; și chiar numai întru ea însăși este o faptă tare frumoasă! Așa că nu am a vă spune nimic mai mult. Și pacea fie asupra-vă! Și, spunând acestea, chipul bătrânului cel trist se șterse din ochii noștri…„„

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a nouăzeci și patra noapte spuse:

Și, după acestea, chipul bătrânului cel trist se șterse din ochii noștri. Atunci, numaidecât, fără a șovăi, legarăm toate mărfurile care ne mai rămăseseră și tot ceea ce cumpărasem în țara rumilor, și ieșirăm din Constantinia. Și, într-adevăr, după trei zile de drum, găsirăm mănăstirea cu pricina, în mijlocul unui sat.

Atunci, ca să nu stârnim luarea-aminte asupra gândurilor noastre, desfăcurăm o parte din mărfuri în târgul obștesc din sat, după datina neguțătorilor, și ne apucarăm astfel să vindem până la căderea nopții. Atunci, sub scutul întunericului, ne strecurarăm la mănăstire, și îl amuțirăm pe călugărul de la poartă; și intrarăm în mănăstire.75

Și, precum ne spusese vedenia, îl găsirăm pe sfântul schivnic Abdallah, care acuma se află colea într-una din lăzile noastre, o, Măria Ta, și pe care avem să-l aducem între mâinile tale.

Și, după ce îi învăță vorbele acestea pe însoțitorii ei, bătrâna Muma-Prăpădurilor, străvestită în schivnic, adăugă:

— Și eu atunci mă însărcinez cu nimicirea tuturor musulmanilor aceia!

După ce bătrâna sfârși de vorbit, însoțitorii ei răspunseră că ascultă și că se supun, și purceseră îndată s-o biciuiască până la sânge, și pe urmă o băgară într-o ladă goală, pe care o suiră pe spinarea unui catâr, și porniră la drum spre a duce la îndeplinire socoata vicleșugului.

Da cât despre oastea cea biruitoare a drept-credincioșilor, după spulberarea creștinilor, își împărți prada și înălță slavă lui Allah pentru binefacerile sale. Apoi Daul'makan și Șarkan își întinseră mâna spre a se firitisi și se îmbrățișară, iar Șarkan, în bucuria sa, îi spuse lui Daul'makan:

— O, fratele meu, îți urez ca Allah să-ți dea de la soția ta însărcinată un copil de parte bărbătească, ca să pot să-l însor cu fetița mea Puterea-Ursitei!

Și nu conteniră să se bucure împreună, până ce vizirul Dandan le spuse:

— O, Măriile Voastre, cuminte este și de tot potrivit ca, fără a pierde vremea, să pornim pe urmele celor biruiți, și, fără a le da răgaz să se întocmească iar, să mergem să-i împresurăm în Constatinia și să-i spulberăm cu totul de pe fața pământului, întrucât, cum spune poetul:

Cea mai aleasă bucurie-i să tai cu paloșu-n dușman, Zburând ca pajera pustiei în șa, călare pe-un șoiman.

Aleasă bucurie este un crainic galopând pe drum ca să-ți aducă dulcea veste că mult-iubita vine-acum.

Dar bucuria-i și mai mare când se ivește însăși ea, Naintea crainicului care numai sosirea i-o vestea.

Ci mai aleasă bucurie-i să tai cu paloșu-n dușman, Zburând ca pajera pustiei, În șa, călare pe-un șoiman.

După ce vizirul Dandan prociti stihurile, cei doi sultani primiră cu drag sfatul lui și dădură semnul de plecare spre Constantinia. Și toată oastea porni la drum, cu căpeteniile în frunte.

Și merseră fără de odihnă și străbătură niște câmpuri mari și pârjolite pe unde nu creștea altă buruiană decât o iarbă galbenă împrăștiată prin acele pustietăți în care nu sălășluia decât numai sufletul lui Allah. Și, după șase zile de mers istovitor, prin pustietățile fară apă, ajunseseră într-un sfârșit într-o țară care îl binecuvânta pe Ziditor. Dinaintea lor se întindeau pajiști pline de reveneală pe unde se preumblau ape zvonitoare, și unde înfloreau pomi roditori. Și meleagul acela, pe unde zburdau gazelele și cântau păsărelele, se ivea ca un rai, cu pomii lui cei mari, beți de roua ce le împodobea ramurile, și cu florile lor, ce zâmbeau adierii lainice, precum spune poetul:

Copile, iată: sub flori adormite mușchiul grădinii fericit întinde covoru-i de smaralde risipite în boabele de rouă strălucinde.

Închide-ți ochii și ascultă-ncalte cum cântă apa-ncet prin trestii nalte, Izvoru-și prinde stropii mici în salbe legându-le de florile subțiri.

Ah, clopoței de-argint la glezne albe, Și voi, frumoase flori, faceți-i salbe și dulci cununi iubirii-ntre iubirii după ce își săturară inimile cu desfătările acelea, cei doi frați chibzuiră să se odihnească un răstimp acolo, într-adevăr, Daul'makan îi spuse lui Șarkan:

— O, fratele meu, nu cred că ai văzut la Damasc grădini atâta de frumoase! Să stăm așadar aici ca să ne odihnim două-trei zile și să le dăm păs oștenilor noștri să răsufle oleacă la reveneală și să bea din apa aceasta atâta de dulce, spre a putea să lupte mai strașnic împotriva necredincioșilor.

Iar Șarkan găsi că gândul era minunat.

Or, cum și trecuseră două zile de când ședeau acolo și tocmai se găteau să-și strângă corturile, auziră niște glasuri în depărtare; și, întrebând ce este, li se răspunse că este o caravană de negustori de la Damasc ce se întorcea în țara lor, după ce vânduseră și cumpăraseră în țara ghiaurilor, și că oștenii le popriseră acum calea spre a-i pedepsi că făcuseră negustorie cu păgânii.

Caci, chiar în clipita aceea, negustorii se iviră, împotrivindu-se și rocoșindu-se, înconjurați de oșteni. Și se aruncară la picioarele lui Daul'makan și îi spuseră:

— Am umblat în țara necredincioșilor, care ne-au omenit și nu ne-au vătămat nici la trupuri, nici la bunuri; și iacătă că acuma drept-credincioșii, frații noștri, ne pradă și ne obijduiesc în țară musulmană!

Pe urmă scoaseră scrisoarea, hatișeriful de Ia domnul din Constantinia, și i-o întinseră lui Daul'makan care o citi, și tot așa și Șarkan. Iar Șarkan le spuse:

— Ceea ce vi s-a ridicat vi se va da îndărăt pe dată. Da și voi, pentru ce, ca musulmani, v-ați dus să faceți neguțătorie cu păgânii?

Atunci negustorii răspunseră:

— O, stăpâne al nostru, Allah ne-a călăuzit la creștinii aceia spre a fi temei într-o biruință mai de seamă decât toate biruințele oștilor și decât toate câte le-ai dobândit tu vreodată!

Iar Șarkan spuse:

— Și care-i biruința aceea, o, negustorilor?

Ei răspunseră:

— Nu putem să vorbim despre ea decât la loc tăinuit, la adăpost de iscoade; întrucât, dacă lucrul s-ar da în vileag, nici un musulman nu ar mai putea vreodată, nici măcar la vreme de pace, să pună piciorul în țara creștinilor.

La vorbele acestea, Daul'makan și Șarkan îi luară pe negustori și îi duseră într-un cort lăturalnic, cu totul la adăpost de urechi iscoditoare Atunci negustorii…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a nouăzeci și cincea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorii le înșirară atunci celor doi frați basna născocită și dăscălită de Muma-Prăpădurilor. Și cei doi frați se tulburară până peste poate ascultând povestea chinurilor sfântului schivnic și slobozirea lui din hruba mănăstirii. Și îi întrebară pe negustori:

— Și acuma unde este schivnicul cel sfânt?

Ei răspunseră:

— După ce l-am omorât pe călugărul paznic de la mănăstire, ne-am zorit să-l băgăm pe sfânt într-o ladă, pe care am încărcat-o pe spinarea unuia din catârii noștri, și am fugit cât mai iute. Și avem să-l aducem acuma dinainte-vă. Da, până să fugim de la mănăstire, am putut să băgăm de seamă că erau încuiate acolo mormane și mormane de aur, de argint, și de pietre scumpe, și de odoare de toate felurile, despre care de altminteri are să vă grăiască mai bine sfântul schivnic, peste câteva clipite.

Și negustorii se repeziră să despovăreze catârul, și deschiseră lada, și îl aduseră pe sfântul schivnic dinaintea celor doi frați. Și se ivi negru ca o teacă de roșcovă, atâta slăbise și se sfrijise; și purta pe trupul lui urmele vătămăturilor lăsate de loviturile de bici și care semănau cu urmele de lanțuri înfipte în carne.

Când îl văzură (da în fapt era bătrâna Muma-Prăpădurilor!), cei doi frați rămaseră încredințați că aveau dinaintea lor pe cel mai sfânt dintre schivnici, mai cu seamă când băgară de seamă că fruntea schivnicului era sclipitoare ca soarele, datorită unsorii ticăloase cu care viclenită de babă își năclăise pielea. Și pășiră către ea și îi sărutară mâinile și picioarele cu evlavie, cerându-i binecuvântarea, cu lacrimile în ochi, ba se mai porniră să și plângă cu suspine, așa de înduioșați erau de chinurile îndurate de cel pe care îl socoteau un sfânt schivnic. Ea atunci le făcu semn să se ridice și le spuse:

— Conteniți acuma de-a plânge, și ascultați la vorbele mele!

Atunci cei doi frați se supuseră numidecât, iar ea le spuse:

— Aflați că, în ce mă privește, eu mă supun liniștit voinței Stăpânului și Domnului meu, întrucât știu că muncile pe care mi le trimite sunt numai ca să-mi pună la cercare răbdarea și smerenia. Slăvit și preamărit fie El! Că acela care nu știe să îndure cercările Celui Preabun nu va izbândi nicicând să se îndulcească de bunătățurile raiului. Și dacă acuma sunt bucuros de slobozirea mea, nu este nicidecum pe temeiul sfârșitului caznelor mele, ci pe temeiul venirii mele în mijlocul fraților noștri musulmani, și pe al nădejdii mele de a muri sub copitele cailor de viteji luptând pentru flamura Islamului! Căci vitejii care sunt uciși în războiul sfânt nu mor, sufletul lor este fără de moarte.

Atunci cei doi frați îi luară încă o dată mâinile și i le sărutară, și vroiră a da poruncă să i se aducă de mâncare, dar ea se împotrivi, zicând:

— Ajunez de mai bine de cincizprezece ani și nu pot acuma, când Allah mi-a dovedit atâtea milosârdii, să fiu așa de păcătos cât să-mi curm postitul și ajunatul; da poate că, spre scapătul soarelui, am să mănânc oleacă.

Atunci ei nu mai stăruiră; da când se lăsă înserarea puseră să se gătească bucate și i le aduseră chiar ei; caci telpiza se împotrivi iarăși, zicând:

— Nu este acuma ceasul de mâncare ci de rugă la Preaînaltul!

Și se și așeză a rugăciune în mijlocul mihrabului76. Și șezu așa rugându-se toată noaptea, fară de răgaz, și tot așa și în cele două nopți următoare.77 Atunci cei doi frați fură cuprinși față de ea de o mare preacinstire, socotind-o un bărbat, un sfânt schivnic; și îi dădură un cort mare numai pentru ea, și slujitori anume, și bucătari; și, la sfârșitul zilei de-a treia, cum ea stăruia să nu mănânce nimic, cei doi frați veniră chiar ei s-o slujească și puseră să i se aducă în cort tot ceea ce ochiul și sufletul pot să râvnească din lucrurile ispititoare. Dar ea nu vroi să se atingă de nimic și nu mâncă decât o bucată de pâine și un pic de sare. Încât cinstirea celor doi frați nu făcu decât să sporească, iar Șarkan îi spuse lui Daul'makan:

— Chiar că omul acesta s-a lepădat pe deplin de toate bucuriile lumii! Iar de n-ar fi războiul care mă silește să lupt cu necredincioșii, m-aș dărui pe de-a întregul supușeniei față de el, și l-aș urma toată viața, spre a trage asupra-mi binecuvântările sale! Da haide să-l rugăm a tăifăsui cu noi oleacă, întrucât mâine avem să purcedem asupra Constantiniei și nu vom avea alt prilej mai bun să ne bucurăm de vorbele sale.

Atunci vizirul cel mare Dandan spuse:

— Și eu aș vrea să-l văd mai de-aproape pe sfântul schivnic și să-l rog să se roage pentru mine, ca să pot să-mi găsesc moartea în războiul cel sfânt și să mă duc să mă înfățișez dinaintea Domnului Atotstăpân; că mi-e destul cât am trăit.

Atunci tustrei luară calea înspre cortul în care sălășluia viclenită bătrână Muma-Prăpădurilor; și o găsiră scufundată în canunul rugăciunii. Atunci ei șezură s-o aștepte să-și isprăvească rugăciunea; da întrucât, după trei ceasuri de așteptare, în pofida lacrimilor de minunare și a suspinelor lor, ea nu se dezlipea neam de șederea aceea în genunchi, și nu le da nici un pic de luare-aminte, pășiră spre ea și sărutară pământul. Ea atunci se ridică și le ură bună pace și bună venire, și le spuse:

— Da ce ați venit să faceți la ceasul acesta?

Ei răspunseră:

— O, sfinte schivnice, au și trecut multe ceasuri de când suntem aici. Nu ai auzit suspinele noastre?

Ea răspunse:

— Cel ce se află dinaintea lui Allah nu poate nici să audă, nici să vadă ce se petrece în lumea aceasta de jos!

Ei îi spuseră:

— Am venit să te vedem, o, sfinte schivnice, spre a-ți cere binecuvântarea înainte de lupta cea mare și spre a auzi din gura ta povestea robiei tale la necredincioșii pe care mâine, cu ajutorul lui Allah, avem să-i nimicim până la unul!

Atunci afurisita de babă spuse:

— Pe Allah! dacă nu ați fi căpeteniile drept-credincioșilor, niciodată nu v-aș fi istorisit ceea ce am să vă istorisesc. Întrucât urmările au să fie, pentru voi, de un folos nemăsurat. Ascultați, dară!