Povestea frumosului Aziz 1001 de nopti basme de citit la timp
Aa
Povestea frumosului Aziz
Află, o, tinere doamne, că tatăl meu era unul dintre negustorii cei mari; și nu mai avea alt fiu, decât pe mine. Da aveam o verișoară, care fusese crescută împreună cu mine, în casa tatălui meu, dat fiind că tatăl ei murise.
Or, înainte de a muri, unchiul meu îi pusese pe tatăl meu și pe mama mea să se lege față de el că au să ne căsătorească unul cu altul atunci când vom crește mari.
Încât eram lăsați mereu împreună; și ne legarăm astfel unul de celălalt; iar noaptea ne puneau să dormim în același pat, fără a ne despărți. De altminteri noi habar nu aveam de încurcăturile ce ar fi putut să urmeze, măcar că, totuși, verișoara mea, în treburile acestea, era mult mai luminată decât mine, și mai dibace, și mai știutoare; lucru pe care îl pricepui mai târziu, cugetând la chipul cum mă cuprindea în brațe și cum își lipea armurii de mine când ne culcam.
Într-acestea, dat fiind că urma să ajungem la vârsta cerută, tatăl meu îi spuse maică-mi:
— Anul acesta trebuie să-l însurăm fără de zăbavă pe fiul nostru Aziz cu verișoara lui Aziza.
Și se înțelese cu ea asupra zilei de scriere a senetului, și se apucă pe dată să facă pregătirile pentru ospețe și pentru slujba însurătoarei; și se duse să poftească rudele și prietenii, spunându-le:
— În vinerea aceasta, după rugăciune, avem să scriem senetul de căsătorie dintre Aziz și Aziza.
Și maică-mea, la rându-i, se duse să le vestească faptul tuturor femeilor pe care le cunoștea și tuturor apropiatelor sale. Și, spre a-i primi cuviincios pe oaspeți, mama și femeile din casă spălară cu apă multă sala de primire și făcură să strălucească marmurele cu care era pardosită, și aștern ură preșurile pe jos, și împodobiră pereții cu chilimuri frumoase și cu scoarțe bătute cu zarafir, păstrate în sipeturile cele mari. Iar taică-meu își luă sarcina de a se duce să poruncească plăcintele și dulciurile, și de a pregăti și a rândui cu grijă tablalele cele mari cu băuturi. Iar pe mine, într-un sfârșit, mama mă trimise să fac o scaldă la hammam, și avu grijă să pună un rob să aducă în urma mea un caftan frumos și nou, tot ceea ce găsise mai bun, ca să mă înveșmântez cu el după scaldă.
Mă dusei așadar la hammam și, de îndată ce îmi isprăvii îmbăiatul, mă înveșmântai cu caftanul cel falnic, care era înmiresmat cu totul și atâta de strașnic încât, în drumul meu, trecătorii se opreau spre a adulmeca mireasma din juru-mi.
Mă îndreptai așadar înspre geamie pentru rugăciunea după care, în ziua aceea de vineri, urma să se săvârșească nunta, când îmi adusei deodată aminte, pe drum, de un prieten pe care uitasem să-l poftesc. Și începui să merg cât mai repede, ca să nu întârzii, și iac-așa mă pomenii pe o ulicioară care îmi era străină. Atunci, cum eram leoarcă tot de nădușeală din pricina scaldei fierbinți, precum și din pricina caftanului cel nou făcut dintr-o țesătură deasă, mă prilejuii de răcoarea umbrei de pe ulicioara aceea spre a sta oleacă jos pe o laviță de lângă un zid; da până a ședea jos, scosei din buzunar o năframă chindisită cu zarafâr și o așternui sub mine. Iar nădușeală mi se scurgea întruna de pe frunte pe chip, atâta de amarnică era căldura: și nu aveam nimic la mine cu ce să mă șterg, năframa mea fiind întinsă sub mine; și eram tare necăjit; iar ciuda îmi stârnea și mai tare nădușeala. Într-un sfârșit, ca să ies din încurcătura sâcâitoare, tocmai eram gata să ridic poala caftanului cel nou spre a șterge stropii mari care îmi brăzdau obrajii, când văzui deodată cum cade dinainte-mi, ușoară ca răsuflarea unei adieri, o năframă albă din pânză de mătase, pe care văzând-o doar și mi se și răcori sufletul, și a cărei mireasmă l-ar fi vindecat și pe un beteag. Mă repezii s-o ridic și să mă uit deasupra capului spre a-mi da seama ce fel de treabă putea să fie; și atunci ochii mei întâlniră ochii unei copile, chiar aceea, o, doamne al meu, care, în urmarea acestei povești, îmi va dărui cea dintâi dintre gazelele cusute pe zarpaua pătrată. Deci chiar pe ea o zării…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a o sută treisprezecea noapte spuse:
Și chiar pe ea o zării aplecată și zâmbind la fereastra de la catul de sus. Nici măcar nu am să încerc a-i zugrăvi frumusețea, limba mea fiind prea nevolnică, într-adevăr.
Află numai că acea copilă, de cum băgă de seamă privirea mea ițită, îmi făcu semnele următoare: își puse degetul arătător între buze, pe urmă își îndoi degetul mijlociu și și-l alipi de degetul arătător de la mâna stângă, pentru ca apoi să și le ducă pe amândouă între sâni. Pe urmă își trase îndărăt capul și, închizând fereastra, pieri.
Și, încremenit cu totul, năucit cu totul, și pârjolit dintr-odată de ispită, degeaba mă tot zgâii eu mult și bine la fereastră, nădăjduind să mai văd o dată ivirea aceea care îmi răpise sufletul, că fereastra rămase închisă cu îndărătnicie. Și nu-mi pierdui nădejdea decât după ce, așteptând acolo, pe laviță, până la asfințitul soarelui, uitându-mi și de senetul meu de căsătorie și de logodnica mea, luai seama că neîndoielnic așteptarea îmi era zadarnică.
Atunci mă ridicai, cu inima chinuită, și pornii către casă. Pe drum mă apucai să despăturesc năframa cu pricina, care numai cu mireasma ei și mă și desfăta atâta de strașnic, încât mă și credeam în rai. După ce o despăturii de-a binelea, văzui că avea pe un colț niște stihuri scrise cu o scriere frumos împletită:
Vrând să mă plâng lui și să-i spun ce-amar e amarul sufletului meu, îi scriu, Căci scrisu-i a simțirii revărsare.
Ci el: „De ce ți-e scrisul belaliu și chinuit, de, iată-l, sub privire se spulberă ca fumul străveziu?”
Răspund: „Pentru că-ntreaga mea simțire e numai dor și chin; au ești zbanghiu de nu cunoști nici semnul de iubire?”
Iar pe celălalt colț al năframei, erau scrise alte stihuri, cu litere mari, drepte:
Și perlele-ncrustate-n chihlimbare, Și merele cu-obrazul nărâmziu, Pe lângă chipul lui par o-ntinare.
Cel ce-și vrea moartea o găsește, știu, În ochii-i ucigași, ce-atâta moarte împrăștie, și-atâta dor pustiu.
Cel care vrea bețiile să-l poarte ar căuta zadarnic alt paharnic, Când chipul lui beții amare-mparte.
Iar frăgezimii lui, ca scrisă-n jar, Doar mirtul de-i cunoaște gustu-amarnic:
Înmlădierea-i – ramurile doar!
Eu atunci, o, stăpâne al meu, scos din minți, ajunsei totuși într-un sfârșit acasă, la căderea nopții. Și o găsii pe fiica unchiului meu șezând jos și înlăcrimată; dar, văzându-mă, își șterse repede ochii și veni la mine și mă ajută să mă dezbrac și mă întrebă cu gingășie de pricina întârzierii mele și îmi spuse că toți oaspeții, emirii, negustorii cei mari și ceilalți, precum și cadiul și martorii, așteptaseră multă vreme sosirea mea, și că, nevăzând nimica venind, mâncaseră și băuseră pe săturate și plecaseră toți în treaba lor. Pe urmă adăugă:
— Cât despre tatăl tău, lucrul acesta l-a adus într-o stare de mânie mare; și a jurat că nunta noastră va fi amânată până la anul următor! Dar tu, o, fiu al unchiului meu, pentru ce te-ai purtat astfel?
Eu atunci îi spusei:
— S-a petrecut cutare și cutare lucru.
Și îi istorisii cu de-amănuntul întâmplarea. Numaidecât ea luă năframa pe care i-o întinsesem și, după ce citi ceea ce era scris pe ea, vărsă lacrimi îmbelșugate.96
Pe urmă îmi spuse:
— Da ea nu ți-a vorbit?
Eu răspunsei:
— Numai prin niște semne, din care de altminteri nu am priceput nimic, și la care tare aș vrea să te văd că-mi dai dezlegarea.
Și îi arătai semnele cu pricina. Ea îmi spuse:
— O, verișorul meu drag, dacă mi-ai cere și ochii, nu aș șovăi să mi-i scot de sub pleoape pentru tine! Află dar că, pentru a-ți întoarce tihna în suflet, sunt gata să te slujesc cu toată credința mea și să-ți înlesnesc o întâlnire cu femeia aceea care te ispitește și care de bună seamă că este îndrăgostită de tine. Căci semnele ei, care nu au nici un fel de taină pentru noi, femeile, tălmăcesc limpede că te dorește cu patimă și că îți dă întâlnire peste două zile: degetele ei aduse între cei doi sâni îți arată numărul doi, pe când degetul dintre buzele ei arată că pentru ea ești deopotrivă cu sufletul care dă viață trupului. Așa că să fii încredințat că dragostea mea pentru tine mă va face să-ți dau orice ajutor; și am să vă pun pe amândoi sub aripa mea, care are să vă ocrotească.
Eu atunci îi mulțumii pentru credința și pentru vorbele ei bune care îmi dădeau nădejdi, și șezui două zile în casă așteptând ceasul întâlnirii. Și eram tare mâhnit; și îmi odihneam capul pe genunchii verișoarei mele, care nu contenea să mă îmbărbăteze și să-mi întărească inima. Încât, atunci când ceasul întâlnirii fu aproape, verișoara mea grăbi să mă ajute a-mi pune hainele; și mă parfumă cu mâinile ei…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută patrusprezecea noapte spuse:
Frumosul Aziz își urmă astfel povestea istorisită față de coconul Diadem:
Și mă parfumă cu mâinile ei, și arse smirnă sub caftanul meu, și mă sărută cu drag, și îmi spuse:
— O, verișorul meu drag, iată ceasul liniștitor. Ia-ți bărbăție și întoarce-te la mine potolit și mulțumit. Și iacătă că eu însămi îți urez tihnă sufletului, și nu am să fiu fericită decât de voioșia ta. Dar întoarce-te repede, ca să-mi povestești cum a fost. Și au să vină iarăși zile frumoase pentru noi, și nopți albe binecuvântate!
Eu atunci încercai să-mi domolesc bătăile inimii și să-mi strunesc tulburarea; și îmi luai rămas-bun de la verișoara mea și plecai. Când ajunsei în ulicioara cea adumbrită, mă dusei să șed pe lavița cu pricina, într-o stare de nerăbdare până peste poate. Și de-abia ajunsei acolo că și văzui fereastra cum se întredeschide; și numaidecât o amețeală îmi trecu pe dinaintea ochilor. Dar mă îmbărbătai și mă uitai înspre fereastră; și o văzui cu ochii mei pe copilandră. La vederea acelui chip dumnezeit, mă clătinai și mă lăsai să cad tremurând pe laviță. Iar fetișcana sta mereu la fereastră să se uite la mine cu o strălucire în ochi; și ținea în mână la vedere o oglindă și o năframă roșie. În curând, fără a rosti nici un cuvânt, își suflecă mânecile, dezvelindu-și brațele până la umeri; pe urmă își deschise mâna și, răsfirându-și cele cinci degete, își atinse sânii; pe urmă își întinse brațul afară pe fereastră ținând oglinda și năframa cea roșie; și de trei ori flutură năframa ridicând-o și lăsând-o în jos; pe urmă făcu schima de a răsuci năframa și de a o împături; apoi își plecă îndelung capul către mine și, trăgându-se îndărăt repede, închise fereastra la loc și pieri. Atâta tot! Și fără a rosti nici un cuvânt. Dimpotrivă! Mă lăsă astfel într-o buimăcire de neînchipuit; și nu mai știui dacă trebuie să mai stau ori să mă duc; și, nedumerit, șezui așa să mă uit la fereastră ceasuri în șir, până la miezul nopții. Atunci, zaif de gânduri, mă întorsei acasă, unde o găsii pe biata mea verișoară așteptându-mă, cu ochii roșii de lacrimile vărsate și cu chipul mohorât de mâhnire și de deznădejde. Eu atunci, la capătul puterilor, mă lăsai să cad jos, într-o stare jalnică. Iar verișoara mea, care se grăbise să dea fuga spre mine, mă prinse în brațe și mă sărută pe ochi și mi-i șterse cu colțul mânecii ei și îmi dete să beau, spre a-mi potoli duhul, un pahar cu sorbet înmiresmat cu apă de flori; și într-un sfârșit mă întrebă cu gingășie despre toată zăbovirea aceea și despre mohorala de pe chipul meu.
Eu atunci, măcar că eram sfărâmat de sastiseala mâhnită, îi istorisii totul, arătându-i și schimele necunoscutei cea desfătătoare. Și verișoara mea Aziza îmi spuse:
— O, Aziz al inimii mele, tâlcul ce se desprinde pentru mine din schimele ei, mai cu seamă din schima cu cele cinci degete și cu oglinda, este că tânăra are să-ți trimită o solie peste cinci zile la boiangiul de la colțul uliței.
Eu atunci oftai:
— O, copilă a inimii mele, fie ca vorbele tale să se adeverească! De altminteri, chiar că am băgat de seamă că la colțul uliței se află prăvălia unui boiangiu evreu.
Pe urmă, nemaiputând să îndur furtuna de amintiri, începui să suspin la sânul verișoarei mele Aziza, care nu precupeți, spre a mă alina, cu vorbele cele mai dulci și mângâierile pline de desfătare; și îmi spunea:
— Gândește-te, o, Aziz, că de obicei îndrăgostiții îndură ani și ani de așteptări, și se întrarmează cu statornicie multă; da tu, de-abia-i o săptămână de când cunoști chinurile inimii, și iacătă-te într-o tulburare și o mâhnire fără de pildă! Ia-ți dârzie, o, fiu al unchiului meu! Și ridică-te și mănâncă oleacă din bucatele acestea și bea din vinul pe care ți-l torn.
Caci eu, o, tinere doamne al meu, nu izbutii să iau nici o îmbucătură și nici o înghițitură; ba ajunsei de-mi pierdui și somnul; și mă gălbejii de tot și mă schimbai la chip. Întrucât era întâia oară când simțeam pojarul patimii și când gustam din iubirea cea amară și desfătătoare.
Încât, de-a lungul celor cinci zile cât dăinui așteptarea, slăbii amarnic, iar verișoara mea, necăjită din pricina mea, nu mă lăsă singur nici o clipită și își petrecu zile și nopți stând la căpătâiul meu să-mi povestească, spre a mă veseli, povești cu îndrăgostiți; și, în loc să doarmă, veghea asupra-mi; și o prindeam câteodată cum da să-și șteargă în grabă lacrimile furișe. Într-un sfârșit, la capătul celor cinci zile, mă sili să mă scol și încălzi apă pentru mine, și mă puse să intru în hammamul casei; apoi mă îmbrăcă și îmi spuse:
— Du-te repede la întâlnire! Și facă Allah să răzbați la visurile tale și tămăduiască-ți sufletul cu balsamurile sale!
Eu atunci zorii să ies și să dau fuga la prăvălia boiangiului evreu.
Or, ziua aceea era o sâmbătă; iar evreul, spre paguba mea, nu-și deschisese prăvălia. Cu toate acestea, șezui jos dinaintea ușii prăvăliei și așteptai acolo până la rugăciunea muezinilor din minarete, la asfințitul soarelui. Și cum noaptea sporea fără de nici o urmare, mă cuprinse spaima de întuneric și mă hotărâi să mă întorc iarăși acasă. Și ajunsei acolo ca un om beat, nemaiștiind ce făceam și ce spuneam. Și o găsii în odaie pe biata verișoară a mea Aziza stând în picioare, cu fața întoarsă către perete, cu un braț sprijinit pe un dulap și cu o mână pe inimă; și suspina cu jale stihuri de dor despre dragostea fără noroc.97 Da de îndată ce își dete seama că mă aflam acolo, își și șterse ochii cu colțul mânecii și veni dinainte-mi, străduindu-se să zâmbească spre a-mi ascunde durerea ei, și îmi spuse:
— O, verișorul meu drag, facă-ți Allah fericirea cât mai trainică! Pentru ce, în loc să te întorci astfel singur, la vreme de noapte, pe ulițele pustii, nu ți-ai petrecut noaptea cu copila aceea, iubita ta?
Atunci, scos din răbdări și gândind o clipită că verișoara mea vroia să mă ia în zeflemea, o îmbrâncii cu asprime și într-un chip atâta de repezit, încât ea căzu cât era de lungă peste un colț al divanului și își făcu la frunte o rană mare, din care sângele începu să năboiască șiroaie. Atunci biata mea verișoara, nici gândind să se înciudeze de răutatea mea, nu rosti nici un cuvânt de supărare, și se ridică liniștită, și se duse să aprindă o bucată de iască, și își șterse rana, și își înfășură fruntea cu năframa ei; pe urmă șterse sângele care pătase marmura și, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se întoarse lângă mine cu un zâmbet liniștit și îmi spuse cu cea mai aleasă dulceață…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziua și, sfioasă, se opri din vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a o sută cincisprezecea noapte spuse:
Și, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se întoarse lângă mine cu un zâmbet liniștit și îmi spuse cu cea mai aleasă dulceață în glas:
— O, fiu al unchiului meu, sunt până peste poate de mâhnită că te-am supărat cu vorbele mele necuvenite. Iartă-mă, mă rog ție, și povestește-mi ce s-a întâmplat, ca să văd dacă nu pot să-ți aduc alinarea.
Atunci îi povestii despre nepotriveala în care căzusem și despre lipsa de orice știre de la necunoscută. Și Aziza îmi spuse:
— O, Aziz al ochilor mei, pot, fără de șovăire, să te prevestesc că vei răzbate la dorurile tale; întrucât aci nu este decât o încercare pe care copila o pune în calea răbdării tale spre a-ți vedea tăria dragostei și statornicia față de ea. Încât, de mâine, grăbește-te a te duce să șezi pe la viță, sub fereastra ei, și neîndoielnic că vei găsi o dezlegare pe pofta dorințelor tale!
Pe urmă verișoară-mea îmi aduse o tablă încărcată cu farfuriuri pline cu bunătățuri; dar eu împinsei totul cu scârbă, și toate farfuriurile săriră în sus și se rostogoliră în toate părțile pe covoare. Și dovedii în felul acesta că nu vroiam nici să beau, nici să mănânc. Atunci biata mea verișoara strânse cu grijă și în tăcere cioburile împrăștiate pe jos, și șterse covoarele, și se întoarse să șadă la picioarele saltelei pe care stam întins; și nu conteni, cât ținu noaptea toată, să-mi facă vânt cu un vânturar, spunându-mi vorbe duioase și mângâietoare, cu o dulceață nemărginită. Iar eu gândeam: „Ce nebunie-i să fii îndrăgostit!” într-un sfârșit, dimineața se ivi, iar eu mă sculai în grabă mare și mă dusei pe ulicioară, sub fereastra copilandrei.
Or, de-abia șezusem jos pe laviță, că fereastra se și deschise și dinaintea ochilor mei năuciți se ivi capul cel desfătător al aceleia care era tot sufletul meu. Și îmi zâmbea din toți dinții ei cu un zâmbet vrăjitor. Pe urmă pieri o clipită, ca să se ivească iar ținând în mâini o pungă, o oglinjoară, un ghiveci cu flori și o lampă. Și iacătă ce făcu: mai întâi băgă oglinda în pungă, legă punga și o aruncă în odaie; pe urmă, cu o schimă răpitoare, își deznodă părul care se prăvăli năvalnic împrejurul ei de sus până jos și îi ascunse pe o clipită chipul; și-apoi puse lampa în mijlocul florilor, în ghiveci; iar la sfârșit luă totul și pieri. Și fereastra se închise. Și inima mea își luă zborul odată cu fetișcana. Iar starea mea nu mai era o stare.
Atunci, știind din pățaniile de dinainte că era zadarnic să aștept mai mult, îmi luai drumul, deznădăjduit și cu moartea în suflet, înspre casă, unde o găsii pe biata mea verișoara plânsă toată și cu capu-nfășurat de două legături, una peste fruntea rănită, iar cealaltă peste ochii vătămați de toate lacrimile vărsate câtă vreme lipsisem și de-a lungul tuturor zilelor acelea de mâhnire. Și, fără să mă vadă, sta cu capul plecat și sprijinit într-o mână, și se legăna în hangul sfâșietor al stihurilor minunate pe care și le murmura încet-încetișor:
Mă tot gândesc la tine, Aziz! Spre ce tărâm departe-acum de mine bați negrul caldarâm?
Aziz, răspunde-mi: unde te duci, la care prag îți cauți alinarea, pribeagul meu cel drag,?
Gândește-te, la rându-ți, Aziz, acum, și tu:
Să știi că orișiunde te-ar duce – vrei ori nu -
Ea, Soarta ce râvnește la fericirea mea, Aziz, o, nicăierea, nicicând nu vei putea să mai găsești căldura duiosului cămin pe care-Aziza-n suflet ți-l ridica senin.
Tu nici n-asculți, Azize, ce-ți spun, și pleci grăbit pe drumul tău, departe de mine, răzlețit.
Iar ochii mei, pe urma-ți, pornesc așa, deodat', Izvorul lor de lacrimi, fierbinte, nesecat.
Ah, bea tu apa bună și limpede altunde, Astâmpără-ți pojaru-n frumoasele ei unde, Iar mie lasă-mi apa săratului izvor care îmi arde ochii, s-o beau plângând de dor.
Ah, inimă-a mea tristă, plângi, inimă, mereu!
Cel drag e dus departe, s-a dus iubitul meu.
Mă tot gândesc la tine, Aziz: spre ce tărâm departe-acum de mine bați negrul caldarâm?
Aziz, răspunde-mi! Unde te duci, la care prag îți cauți alinarea, pribeagul meu cel drag?
Când sfârși stihurile, se întoarse și mă văzu; și numaidecât se sili să-mi ascundă durerea și lacrimile ei, și veni la mine și șezu în picioare o clipită, tăcută, fără a putea să îngaime o vorbă, într-un sfârșit, îmi spuse:
— O, verișorul meu, șezi jos și povestește-mi ce ți s-a întâmplat de data aceasta!
Și nu pregetai să-i arăt cu de-amănuntul schimele pline de taină ale copilei. Și Aziza îmi spuse:
— Bucură-te, o, verișorul meu, întrucât dorurile tale s-au împlinit. Află că oglinda băgată în pungă însemnează soarele care apune: schima aceasta te poftește așadar să te duci mâine seară la casa ei; păru-i negru desfăcut și învăluindu-i chipul însemnează noaptea care acoperă pământul cu negurile ei: schima aceasta este o întărire a celei dintâi; ghiveciul cu flori însemnează că trebuie să intri în grădina casei, așezată în fundul ulicioarei; cât despre lampa din ghiveci, însemnează limpede că, odată ajuns în grădină, trebuie să te îndrepți înspre partea unde vei găsi o lampă aprinsă, și să aștepți acolo venirea iubitei tale.
Caci eu, dezamăgit până peste poate, strigai:
— De câte ori m-am amăgit cu tâlcuirile tale anapoda! Allah! Allah! tare sunt nenorocit.
Atunci, Aziza se făcu încă și mai mângâietoare ca de obicei și se cheltui pentru mine în vorbe dulci și molcomitoare.98 Ci nu cuteză să se miște de la locul ei, nici să-mi aducă de mâncat și de băut, din frică față de toanele mele de mânie și de năduf.
Da a doua zi, spre seară, mă hotărâi să încerc ispita și, mai ales îmbărbătat de Aziza, care îmi dădea astfel atâtea dovezi despre dăruirea și despre lepădarea ei de sine desăvârșită, mă sculai și mă îmbăiai și, ajutat de Aziza, mă îmbrăcai cu haina mea cea mai frumoasă. Da până a mă lăsa să plec, Aziza îmi aruncă o privire deznădăjduită și, cu lacrimi în glas, îmi spuse:
— O, fiu al unchiului meu, ia bobul acesta de musc safi și înmiresmează-ți buzele. Pe urmă, după ce o vei fi văzut pe iubita ta și vei fi având toată mulțumirea la care râvnești, făgăduiește-mi, mă rog ție, să-i procitești stihurile pe care am să ți le spun.
Și își aruncă brațele în jurul gâtului meu și suspină îndelung. Eu atunci îi jurai că am să-i procitesc copilei stihurile cu pricina. Și Aziza, liniștindu-se, îmi prociti stihurile și mă puse să le mai rostesc o dată înainte de a pleca, măcar că nu le pricepeam rostul ori urmarea lor viitoare:
Oh, pe Allah: voi, cei îndrăgostiți, Spuneți-mi, când o dragoste-i prea mare, Mai poate oare bietu-ndrăgostit să mai găsească undeva scăpare?
Pe urmă plecai repede și ajunsei la grădina cu pricina, unde găsii poarta descuiată; și, în fund de tot, era aprinsă o lampă, spre care mă îndreptai prin întuneric.
Când ajunsei la locul unde era lumina aceea, ce minunăție mă mai aștepta! Găsii, într-adevăr, o sală minunată, cu bolta arcuită și încheiată în vârf cu o altă boltă, mai mică și căptușită toată cu fildeș și cu abanos, și luminată frumos de niște policandre uriașe de aur și de niște lămpi mari de cleștar atârnate de tavan cu lanțuri de aur. Și, în mijlocul acelei săli, un havuz împodobit cu învrâstături pistrite și cu închipuituri împletite de o desăvârșire mare, scotea un zvon de ape care numai cu cântecul lor și te și răcoreau. Chiar lângă havuz, pe o sofia mare de sidef, se lăfăia o sinie de argint acoperită cu un ștergar de mătase, iar jos pe covor se odihnea un ol de pământ ars și smălțuit, pe al cărui gât suleget se sprijinea un pocal de cleștar și aur.
Eu atunci, o, tinere doamne al meu, cel dintâi lucru pe care îl făcui fu de a ridica ștergarul de mătase care acoperea sinia cea mare de argint. Iar lucrurile desfătătoare ce se aflau acolo, încă le mai văd dinaintea ochilor! Se aflau, așadar…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și se opri din vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a o sută șaisprezecea noapte spuse:
Vizirul Dandan își urmă astfel, pentru sultanul Daul'makan, povestea pe care i-o istorisea frumosul Aziz tânărului șahzade Diadem:
Se aflau acolo, așadar, rumeni și aromiți, patru pui fripți, scăldați în mirodenii rare; se mai aflau acolo patru tăvi de farfuriu întinse, cuprinzând: cea dintâi, niște mahallabia99 înmiresmată cu portocale și presărată cu fistic pisat și cu scorțișoară; cea de a doua, stafide ținute la plămădit în zeamă de zahăr și apoi uscate și înmiresmate un pic cu apă de trandafiri; cea de a treia, oh! A treia! Niște baclavale meșteșugit răsucite în foile lor și tăiate în bucăți de o vrăjitorie fără de asemuire; cea de a patra, niște cataifuri cu zeama bine legată și gata să plesnească, atâta de îmbelșugat erau îndopate! Iac-așa cu jumătate din tablă! Cât despre cealaltă jumătate, se aflau pe ea taman poamele cele mai dragi mie: smochine întru totul zbârcite de coapte, și parșive de cât se știau de râvnite, chitre, naramze, struguri proaspeți și banane. Și totul era despărțit pe soiuri, printre care se vedeau culorile florilor de trandafiri, de iasomii, de lalele, de crini și de zarnacadele.
Eu atunci mă înseninai până peste marginile înseninării, și le spusei mâhnirilor mele să-și ia zborul, iar bucuriei să se încuibărească în mine. Da rămâneam un pic îngrijorat de a nu vedea în locul acela nici urmă de vreo făptură vie dintre făpturile lui Allah! Și, cum nu vedeam nici slujnică, nici roabă care să vină să mă slujească, nu cutezai dintru-ntâi să mă ating de nimic; și așteptai răbduriu sosirea iubitei inimii mele. Da întâiul ceas se scurse, și nimic! Pe urmă cel de al doilea și cel de al treilea ceas, și tot nimic! Atunci începu să mă încerce amarnic chinul foamei, după ce de atâta vreme nu mai mâncasem, stăpânit cum fusesem întru totul de patima mea fără de izbăvire; caci acuma, când vedeam începutul acesta de împlinire, pofta mi se întorcea, din mila lui Allah, și mă simțeam îndatorat fată de biata mea Aziza care mereu îmi prorocise izbânda și îmi tălmăcise întocmai taina acestor întâlniri.
Așa că, neputând să îndur mai mult foamea aprigă ce mă rodea, mă repezii mai întâi asupra cataifurilor cele ispititoare, care îmi plăceau mai mult ca orice, și-mi lunecai pe gâtlej cine mai știe câte din minunățiile acelea; ai fi zis că fuseseră plămădite cu miresmele din rai de degetele gingașe ale huriilor. Pe urmă pornii asupra bucăților topitoare de baclavale zemoase, și îmi îndopai spornic pântecul cu ceea ce mă binecuvântase soarta darnică; pe urmă înfulecai tot găvanul cu mahallabiaua albă și presărată cu fistic pisat, și atâta de răcoritoare pentru inima mea; și mă hotărâi apoi să trec la pui, și mâncai unul, sau doi, sau trei, sau patru, așa de iscusită era umplutura ascunsă în burta lor, dichisită cu semințe acrișoare de rodie; după care mă întorsei asupra poamelor, ca să mă dedulcesc, și îmi alintai cerul gurii, alegându-le îndelung chibzuit; și îmi încheiai ospățul degustând unul, ori două, ori trei, ori patru linguri de boabe de rodie, și îl preamării pe Allah pentru milele sale. Și pusei sfârșit la toate astâmpărându-mi setea din olul cel smălțuit, de pământ, fără a mă mai sluji de pocalul cel de prisos.
Atunci, cu burdihanul umplut, simții că mă năpădește o toropeală adâncă și îmi adoarme toată vlaga; și de-abia mai avusei putere să mă spăl pe mâini, că mă și prăbușii lat pe pernele de pe covoare și mă scufundai într-un somn greu.
Ce s-a petrecut în noaptea aceea? Tot ceea ce știu este că dimineața, când mă deșteptai sub razele arzătoare ale soarelui, eram întins, nu pe cele două chilimuri minunate, ci de-a dreptul pe marmura goală, și aveam pe pielea pântecului un strop de sare și un pumn de cenușă. Atunci mă ridicai repede și mă scuturai, și mă uitai la dreapta și la stânga; da nu văzui nici urmă de făptură vie de jur împrejur. Încât mare îmi fu buimăcirea, și tot așa și tulburarea; apoi mă cuprinse căința pentru slăbiciunea cărnii mele și pentru puținătatea mea de tărie la vegheri și la oboseală. Și pornii mâhnit spre casă, unde o găsii pe biata mea Aziza care se jeluia încetișor și procitea plângând stihurile acestea:
În lină legănare se-nalță-o adiere și vine peste câmpuri spre mine lunecând.
Știuta ei mireasmă de iarbă și de miere îmi flutură prin plete și mă cuprinde blând.
O, vino, adiere duioasă! Păsări cântă.
E hărăzit de soartă al inimii fior.
Ah, de-aș putea, iubire, să te cuprind, plăpândă, La piept, ca-drăgostitul iubita lui, cu dor!
Oh, îndulcește-o clipă cu dulcea-ți răsuflare și spulberă în vânturi al chinului temei și-amarul unei inimi îndrăgostite care se-neacă în durerea nefericirii ei!
Tu pleci, Aziz, dar mie ce-mi mai rămâne-n urmă din toată bucuria pământului întreg?
Când lacrimile-amare răsufletul mi-l curmă, Ce rost mai are viața, ce drum să mai aleg?
Ah, cine-mi poate spune că suntem ca doi gemeni la suflete? Că ducem la fel povara grea?
Că inima ta geme și suferă asemeni, În flacăra iubirii arzând cum arde-a mea?
Dar, când mă văzu, Aziza se ridică repede, ștergându-și lacrimile, și mă primi cu vorbe de toată dulceața și mă ajută să mă dezbrac de hainele de pe mine, pe care le mirosi de mai multe ori, pentru a-mi spune:
— Pe Allah! o, fiu al unchiului meu, acestea nu sunt miresmele pe care le lasă în haine apropierea de o femeie îndrăgostită. Povestește-mi, dar, ce s-a întâmplat.
Și mă grăbii să-i împlinesc voia. Atunci chipu-i se umplu de îngrijorare, și Aziza îmi spuse cu un glas speriat:
— Pe Allah! o, Aziz, eu nu mai am liniște în privința ta, și tare îmi este frică acuma ca necunoscuta aceea să nu te facă să înduri niște necazuri mari. Află că sarea pusă pe pielea ta însemnează că ea te găsește tare searbăd, pe tine, un îndrăgostit atâta de pătimaș, că te-ai lăsat biruit de somn și de oboseală; iar cenușa însemnează: „înnegri-ți-ar Allah chipul! o, tu, cu dragostea ta mincinoasă!” Așa că, Aziz al meu drag, femeia aceea, în loc să fie dulce cu oaspetele ei și să-l trezească binișor, l-a măsurat cu scârbă și l-a făcut să vadă astfel că nu este bun decât să mănânce, să bea și să doarmă. Uf, dezlega-te-ar Allah din dragostea pentru femeia aceea fără milă și fără inimă!
Atunci, la vorbele ei, mă izbii cu pumnii în piept și strigai:
— Eu sunt vinovat, căci, pe Allah! femeia are dreptate, îndrăgostiții nu adorm. Ah, eu, cu greșeala mea, am abătut asupra mea nenorocirea. Fie-ți milă! acuma ce să fac, o, fiică a unchiului meu? ah! spune-mi!
Or, biata mea verișoară Aziza mă iubea peste măsură; și fu năpădită de o milă până peste poate văzându-mă atâta de pătimit…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută șaptesprezecea noapte îi spuse sultanului Șahriar:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul Dandan urmă astfel, pentru sultanul Daul'makan, istorisirea pe care frumosul Aziz o povestea tânărului șahzade Diadem.
Or, biata mea verișoară Aziza mă iubea peste măsură; și fu năpădită de o milă până peste poate văzându-mă atâta de pătimit, și îmi răspunse:
— Pe capul și pe ochii mei! Caci, o, Aziz, cât de cu mult mai ușor mi-ar veni să-ți fiu de folos dacă bună-cuviința mi-ar îngădui să ies din casă, să mă duc și să mă întorc în voie! Caci, gata de măritiș, cum mă aflu, sunt datoare, după datinile noastre, să stau neabătut numai în casă. Da tu ascultă-mă cu luare-aminte, pentru ca, de departe, să pot să veghez asupra izbânzii tale, de vreme ce nu pot să fiu chiar de-a dreptul legătura de înțelegere dintre tine și ea. Așadar, o, Aziz, întoarce-te iarăși, în seara aceasta, în același loc, și mai cu seamă înfrânge-ți ispita somnului! Iar pentru aceasta ferește-te să mănânci ceva, întrucât mâncarea îngreunează simțurile și le toropește. Așa că păzește-te strașnic să nu adormi, și ai s-o vezi cum vine la tine pe la sfert de noapte. Și aibă-te Allah în paza lui și apere-te de viclenii!
Eu atunci începui să mă rog să vină noaptea cât mai curând. Iar când eram gata să ies, Aziza mă mai opri o clipită ca să-mi spună:
— Te mai îndemn, înainte de orice, ca, după ce copila îți va fi dăruit împlinirea dorințelor tale, să nu uiți să-i procitești stihurile pe care te-am pus să le înveți.
Iar eu răspunsei:
— Ascult și mă supun!
Pe urmă ieșii din casă.
Când ajunsei în grădină, găsii, ca și în ajun, sala cea falnică luminată și, în sală, tablalele mari pline cu bucate, cu zumaricale, cu poame și cu flori. Și de cum îmi ajunse în nări mireasma florilor, și a bucatelor, și a tuturor acelor bunătățuri, sufletul meu nu se mai putu stăpâni, și mă supusei gândului său, și mâneai până la saț din fiecare soi, și băui de-a dreptul din olul cel mare smălțuit; și, cum sufletului meu îi plăcea până peste poate băutura aceea, băui iarăși, până ce mi se umflă burta de tot. Atunci fusei mulțumit. Caci în curând pleoapele începură să mi se zbată; și, spre a lupta cu somnul, mă străduii să-i deschid cu degetele, dar degeaba. Atunci îmi spusei „Am să mă întind oleacă așa, da fără să dorm, oh! Vreme de o clipă să-mi pun capul pe pernă, nu mai mult! Da nu am să adorm, oh! Nu!” Și luai o pernă și îmi sprijinii capul pe ea. Da fu spre a nu mă mai deștepta decât a doua zi, pe lumină; și mă văzui întins, nu tot în sala cea strălucită, ci într-o chichineață nevolnică și care pesemne că le slujea grăjdarilor; și găsii pe pântecele meu un os de picior de oaie, și o bășică umflată, și niște sâmburi de curmale, și niște boabe de roșcove; și, alături, două drahme și un cuțit. Atunci, plin de buimăceală, mă sculai și mă scuturai aprig de toate gunoaiele de pe mine și, mânios de cele ce pățisem, luai de pe jos numai cuțitul, și ajunsei în curând acasă, unde o găsii pe Aziza care murmura jalnic stihurile acestea:
Ah, lacrimi ale ochilor mei, grele, Voi sufletul întreg mi l-ați topit și-ați mistuit lumina ființei mele!
Iar cel ce mă ucide, cel iubit, E tot mai nemilos și mai posac.
Ci oare nu-i un vis nemărginit să suferi pentru cel ce ți-este drag, Când e frumos ca soarele senin?
O, scump Azize, nu mai pot să tac!
Tot sufletul îmi e de tine plin, Tu inima mi-ai învăscut-o-n dor și mi-ai săpat în ea genuni de chin.
Eu atunci, încă plin cu totul de ciudă, ca s-o fac să ia aminte la mine, îi aruncai câteva vorbe ocărâte. Caci răbdarea ei nu se tulbură și, cu o dulceață minunată, își șterse ochii, și veni la mine, și își aruncă mâinile împrejurul gâtului meu, și mă strânse cu putere la pieptul ei, pe când eu dam s-o împing, și îmi spuse:
— Oh, sărmanul meu Aziz, văd că iarăși te-ai lăsat furat de somn și în noaptea aceasta!
Iar eu, nemaiputând să zic nimic, mă prăbușii pe chilim, înăbușit de ciudă, și aruncai hăt încolo cuțitul pe care îl adusesem. Aziza atunci luă un vânturar și șezu jos lângă mine și începu să-mi facă vânt și să mă îndemne să-mi întăresc inima și să-mi spună că totul are să se sfârșească cu bine. Și, la îndemnurile ei, îi înșirai feluritele ciurucuri pe care, când mă deșteptasem, le găsisem pe pântecele meu. Pe urmă îi spusei:
— Pe Allah! grăbește-te să-mi lămurești toate astea!
Ea îmi răspunse:
— Ah, Aziz al meu! nu te-am povățuit eu să te ferești de primejdia somnului, și să nu te lași târât de ispita de a mânca?
Ci eu strigai:
— Oh, grăbește-te să-mi tălmăcești tâlcurile!
Ea spuse:
— Află că bășica umflată însemnează…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, se opri din vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a o sută optsprezecea noapte spuse:
Află că bășica umflată însemnează că inima ta, măcar că te aflai în casa iubitei tale, umblă prin vânturi și vădește puținătatea înflăcărării tale; sâmburii de curmale vor să spună că, asemenea lor, ești văduvit de dulceață, întrucât dragostea, care este însăși măduva inimii, îți lipsește cu totul; semințele de roșcov, care este copacul lui Ayub, 100 tatăl răbdării, erau acolo spre a-ți aduce aminte de însușirea de a fi răbduriu, însușire atâta de scumpă la cei îndrăgostiți; cât despre osul de picior de oaie, acela chiar că nu poate fi supus tălmăcirii.
Eu atunci strigai:
— Caci, o, Aziza, uiți de cuțitul cu limba agerită, și de cele două drahme de argint!
Iar Aziza începu să tremure toată și îmi spuse:
— O, Aziz, tare îmi este frică pentru tine! Cele două drahme de argint închipuiesc cei doi ochi ai ei. Și prin aceasta vrea să spună: „Mă jur pe amândoi ochii mei că, dacă vei mai veni spre a adormi iarăși, am să-ți retez fără milă gâtul cu cuțitul!” O, fiu al unchiului meu, tare mi-e frică! Și, ca să nu te necăjesc, îmi îngrop mereu în mine spaima și plâng în tăcere, singură în casa goală. Și drept toată mângâierea nu am decât suspinele mele!
Inima mea atunci se înduioșă de durerea ei și îi spusei:
— Pe viața mea și a ta, o, fiică a unchiului meu, care este leacul la toate acestea? Ah, ajută-mă să scap din izbeliștea mea fără de scăpare!
Ea spuse:
— Cu drag și cu supușenie! Da se cere să asculți de vorbele mele și să te supui întocmai, altminteri nimic nu se poate!
Eu răspunsei:
— Ascult și mă supun! și mă juruiesc ție pe capul tatălui meu!
Atunci Aziza, crezătoare în făgăduiala mea, se învoioși, și mă sărută, și îmi spuse:
— Ei bine, iacătă! Trebuie să dormi aici toată ziua: în felul acesta nu ai să mai fii ispitit de somn la noapte. Iar când te vei deștepta, am să-ți dau chiar eu să mănânci și să bei; și așa nu vei mai avea nimic de ce să te temi.
Așa că Aziza mă sili să mă culc și începu să mă mângâie încetișor; și, sub vraja acelei mângâieri duioase, nu întârziai să adorm; și, la deșteptare, pe seară, o văzui șezând tot lângă mine și făcându-mi vânt cu vânturarul. Și văzui că trebuie să fi plâns întruna, căci hainele îi erau ude de lacrimi. Atunci Aziza zori să-mi aducă de mâncare, și îmi punea cu mâna ei îmbucăturile în gură, iar eu nu îndeplineam decât truda de a le înfuleca, și tot așa până ce mă ghiftuii cu totul. Pe urmă îmi dete să beau un găvan cu sorbet de finap101 în apă de trandafiri cu zahăr, care mă învioră de-a binelea. Pe urmă îmi spălă mâinile și mi le șterse cu un ștergar înmiresmat cu musc și mă stropi cu apă îmbălsămată. După care îmi aduse o haină peste poate de minunată și mă îmbrăcă cu ea; și îmi spuse:
— De-o vrea Allah, noaptea aceasta are să fie pentru tine noaptea împlinirilor!
Pe urmă, însoțindu-mă până la ușă, adăugă:
— Da mai cu seamă să nu uiți ce te-am îndemnat!
Eu spusei:
— Ce îndemn?
Ea spuse:
— O, Aziz! stihurile pe care te-am pus să le înveți!
Ajunsei așadar în grădină și, ca și în nopțile de dinainte, intrai în sala cu bolta arcuită și șezui jos pe chilimurile falnice. Și cum chiar că eram ghiftuit, mă uitai la tablale cu nepăsare, și începui în felul acesta să veghez până spre miezul nopții. Și nu vedeam pe nimeni; și nu auzeam un zgomot. Atunci începu să mi se pară noaptea lungă cât un an; da îndurai și așteptai mai departe. Ast timp, trei sferturi din noapte se și scurseseră, iar cocoșii și începuseră să cânte cei dintâi zori. Așa că foamea începu să-și dea ghes; și încet-încet ajunse atâta de strașnică, încât sufletul meu jinduia la bunătățile de pe tablale; și nu mai putui să-mi înfrân sufletul; pe dată fusei în picioare; săltai ștergarele cele mari de pe tablale și mâncai pe săturate, și băui o stacană, și pe urmă două stacane, și până la zece stacane. Atunci capul mi se îngreună; ci mă țineam cu strășnicie și mă îndârjeam și îmi bâțâiam capu-n toate părțile. Da taman în clipita când era gata să mă las biruit de-a binelea, auzii ceva ca o zvoană de râsete și de foșnete de mătase. Și de-abia avusei vreme să sar repede în picioare și să mă spăl pe mâini și pe gură, că și văzui perdeaua cea mare din fund cum se dă la o parte. Și, zâmbitoare și înconjurată de zece roabe tinere, frumoase ca stelele, intră ea. Și era însăși luna. Și era îmbrăcată într-o haină de atlaz verde, chindisită toată cu zarafir roșcat. Și doar numai spre a-ți putea face o închipuire despre ea, o, tinere doamne al meu, am să-ți spun stihurile poetului:
Iacăt-o! Cu privirea-i mândră, Cu chipu-i ca vrăjit – se-arată!
Prin verdea-i rochie subțire văd sânii izbucnind deodată.
Iar păru-i, despletit pe umeri, Ca o minune-i, revărsată.
Și dacă-ntreb ce nume poartă, Răspunde: „Sunt aceea care aduce cu privirea-i mândră a-ndrăgostiților pierzare și care inima le-o arde în flacără fără cruțare”.
De-i spun de chinurile grele ale iubirii, îmi răspunde: „Sunt stânca rece și văzduhul făr' de răsunete; ci unde s-a plâns vreun om că stânca tace sau că văzduhul n-are unde?”
Ci eu îi spun așa: „Fecioară, Dacă ți-e inima o stâncă, Atunci cu degetele mele, Ca Mussa, și eu, astăzi încă, Fac ca din stâncă să țâșnească izvoarele de apă-adâncă.
Și chiar că, o, tinere doamne al meu, cum îi prociteam aceste stihuri, ea îmi zâmbi și îmi spuse:
— E prea bine! Da cum de ai izbutit de data aceasta să nu te lași biruit de somn?
Iar eu răspunsei:
— Boarea venirii tale mi-a înviorat sufletul!
Ea atunci se întoarse spre roabe și le făcu un semn clipind din ochi; și numaidecât ele pieriră din sală și ne lăsară singuri. Ea atunci veni să șadă lângă mine aproape, și își împinse pieptul spre mine, și își aruncă brațele în jurul gâtului meu. Iar eu mă repezii pe buzele ei; și îi mușluii buza de sus, pe când ea îmi mușluia buza ele jos; pe urmă o cuprinsei pe după mijloc și o îndoii; și amândoi ne rostogolirăm de-a valma pe chilim. Și începurăm niște hârjoane amestecate cu sărutări și cu giugiuleli, cu pișcături și cu mușcături, cu pulpe și cu picioare svânturate, și cu zburdături smintite. Și-așa, până ce, într-un sfârșit, căzu topită în brațele mele, moartă de patimă. Atunci noaptea aceea fu o noapte de miere a inimii mele și o sărbătoare pentru desfătările mele, cum spune poetul:
Ah, veselă-mi fu noaptea și ușoară, Mai desfătată decât orice noapte din câte sorții mi le-ncununară, Iar, plină, cupa n-o lăsam să rabde.
Și somnului grăii: „Socoți, tu, oare, Acum, că te-ar dori aceste pleoape?”
Iar coapsele și dulcile picioare le îmbiem pe rând: „Hai, mai aproape.”
Dar când dimineața veni, cum dam să-mi iau rămas-bun, ea mă mai opri o clipită ca să-mi spună:
— Așteaptă oleacă! Am să-ți dezvăluiesc ceva…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută nouăsprezecea noapte spuse:
Aziz își urmă istorisirea astfel:
Mă mai opri o clipită ca să-mi spună:
— Așteaptă oleacă! Am să-ți dezvăluiesc ceva și am să-ți dau o povață!
Atunci, mirat oleacă, șezui, iarăși jos lângă ea; iar ea desfăcu o năframă și scoase o bucată pătrată de zarpa pe care se afla chindisită gazela dintâi, pe care o vezi aici dinainte-ți, o, tinere doamne al meu. Și mi-o dărui, spunând:
— Păstreaz-o cu grijă! Este truda unei fete, prietenă de-a mea, domnița Insulelor Camforului și Cleștarului. Semnul acesta va fi pentru tine, în viață, de o însemnătate mare. Iar pe deasupra, ți-o va aminti totdeauna pe aceea care ți l-a dăruit!
Eu atunci, minunat până peste poate, îi mulțumii cu prisosință și, când îmi luai rămas-bun de la ea, atâta de uluit eram de toate câte mi se întâmplaseră, că uitai să-i procitesc stihurile pe care mi le spusese Aziza.
Când ajunsei acasă, o găsii pe biata mea verișoara culcată; chipu-i era pecetluit cu semnul unei boli de neabătut; dar când mă văzu că intru în casă, făcu o sforțare asupra-și spre a se ridica și, cu ochii scăldați în lacrimi, se târî până la mine, și mă sărută pe piept, și mă strânse la inima ei, și mă întrebă:
— I-ai procitit stihurile?
Eu atunci rămăsei încurcat și răspunsei:
— Ah, am uitat! Și pricina-i numai gazela chindisită pe zarpaua aceasta!
Și aeșternui dinainte-i zarpaua și îi arătai gazela cu pricina. Atunci Aziza nu se putu stăpâni mai mult și izbucni dinaintea mea în hohote de plâns și, printre lacrimi, prociti stihurile acestea:
Ah! inimă sărmană, spune-ți:
Orice prietenie moare, Iar despărțirea e sfârșitul oricărei dragoste sub soare!
Pe urmă adăugă:
— O, vărul meu, drept semn de bunăvoință, mă rog ție să nu uiți data viitoare să-i spui stihurile!
Eu răspunsei:
— Mai spune-mi-le o dată, întrucât aproape că le-am și uitat.
Ea atunci mi le spuse iarăși, iar eu mi le întipării bine în minte; pe urmă, când se făcu seară, îmi spuse:
— Iacătă este ceasul! Călăuzească-te Allah în tihnă!
Ajungând în grădină, intrai în sală, unde o găsii pe iubita mea așteptându-mi sosirea; și numaidecât mă luă, și mă îmbrățișă, și mă culcă la sânul ei; pe urmă, după ce mâncarăm și băurăm, ne bucurarăm unul de celălalt din toate puterile noastre. Și-i de prisos a mai da amănunte despre hârjoanele care ținură până dimineața.
De data aceasta nu mai uitai să-i procitesc stihurile Azizei:
Oh, pe Allah! Voi, cei îndrăgostiți, Spuneți-mi, când o dragoste-i prea mare, Mai poate oare bietu-ndrăgostit să mai găsească undeva scăpare?
Nu aș izbuti să-ți povestesc, doamne, urmarea pe care stihurile au stârnit-o asupra iubitei mele; tulburarea-i fu atâta de tare, încât inima ei, de care spunea că e atâta de aspră, i se zbătu în piept: și plânse din belșug și ticlui stihurile acestea:
Mă-nchin potrivnicei alese, Cu inima cum alta nu-i -
Ea toate tainele-mi le știe, Dar nu le spune nimănui!
Greu suferă-mpărțind cu alta ceea ce-i e mai drag – dar tace.
Ea știe prețul suferinței, îndură, sângeră – și tace.
Eu atunci îmi întipării cu grijă în minte stihurile, spre a i le prociti Azizei. Și, când ajunsei îndărăt acasă, o găsii pe Aziza întinsă pe saltele, iar maică-mea, care o îngrijea, ședea jos lângă ea. Și biata Aziza avea pe chip o gălbeneală grea; și era așa de topită de parcă era leșinată; și își ridică ochii cu durere către mine, fără a putea să facă o mișcare. Atunci mama se uită la mine cu asprime, clătinând din cap, și îmi spuse:
— Ce ocară pe capul tău, o, Aziz! Oare așa se dă năpustului o logodnică?
Caci Aziza luă mâna mamei mele și o sărută, și-i curmă dojana, spre a-mi spune cu glas abia auzit:
— O, fiu al unchiului meu, ai uitat rugămintea mea?
Eu atunci îi spusei:
— Fii liniștită, o, Aziza! I-am procitit stihurile, care au înduioșat-o până peste marginile înduioșării, și într-atâta cât mi-a procitit stihurile acestea.
Și îi procitii stihurile cu pricina. Iar Aziza, auzindu-le, plânse în tăcere și murmură spusele poetului:
Cine nu știe să păstreze-o taină și nici să-ndure răbdător la greu, Din haina neagră-a morții facă-și haină!
Iar dacă viața mea n-a fost, mereu, Decât o grea și tainică-ndurare, Acum, lipsită de iubitul meu și de cuvântul lui, nu sunt în stare să mai trăiesc. Ah, când voi fi-ntre stele, Să-i duci cea mai fierbinte închinare celei ce-a fost pedeapsa vieții mele!
Pe urmă adăugă:
— O, fiu al unchiului meu, mă rog ție, când ai s-o vezi iarăși pe iubita ta, procitește-i și stihurile de acum! Și fie-ți viața dulce și ușoară, o, Aziz!
Or, când veni noaptea, mă întorsei la grădină, după năravul meu, și o găsii pe iubita mea în sală; și șezurăm jos amândoi, cot la cot, să mâncăm, să bem și să ne veselim în toate chipurile, pentru ca apoi să ne culcăm, înlănțuiți, până la ziuă. Atunci îmi adusei aminte de făgăduiala ce-i făcusem Azizei și îi procitii iubitei mele stihurile învățate pe de rost.
Or, de cum le auzi, deodată scoase un țipăt mare și se trase îndărăt speriată și strigă:
— Pe Allah! femeia care a rostit stihurile acestea trebuie să fie moartă la ceasul de-acum!
Pe urmă adăugă:
— Nădăjduiesc pentru tine că făptura aceea nu îți este cumva vreo rudă, nici soră, nici verișoară! întrucât, neîndoielnic, îți spun încă o dată, făptura aceea-i acuma în rândul celor morți!
Atunci îi spusei:
— Este logodnica mea, chiar fiica unchiului meu!
Caci ea strigă:
— Ce spui tu? Și pentru ce minți așa? Nu este adevărat! Dacă era cu adevărat logodnica ta, ai fi iubit-o altminteri.
Eu spusei iar:
— Este logodnica mea, Aziza, fiica unchiului meu!
Ea atunci spuse:
— Și de ce nu mi-ai spus? Pe Allah! niciodată nu mi-aș fi îngăduit să-i răpesc logodnicul, dacă aș fi avut știre de legăturile voastre! Ce nenorocire! Da ia spune-mi, ea a știut de întâlnirile noastre de dragoste?
Spusei:
— Hotărât! Și chiar mi-a tălmăcit semnele pe care mi le făceai! Iar fără ea nu aș fi izbutit să ajung la tine! Numai mulțumită povețelor și îndemnurilor ei bune am putut să ajung la țintă!
Ea atunci strigă:
— Ei bine, numai tu ești pricina morții ei! Fie ca Allah să nu-ți prăpădească tinerețea cum ai prăpădit tu tinerețea bietei tale logodnice! Du-te așadar repede să vezi ce este cu ea!
Eu atunci mă grăbii să plec, cu mintea apăsată de știrea aceea rea. Și, ajungând la colțul uliții pe care se afla casa noastră, auzii țipetele de jale ale femeilor care se boceau în casă. Iar când le întrebai pe vecinele care intrau și ieșeau, una dintre ele îmi spuse:
— Au găsit-o pe Aziza, îndărătul ușii de la odaia ei, întinsă moartă!
Eu atunci mă repezii în casă; și cea dintâi care mă văzu fu mama mea, care îmi strigă:
— Ești răspunzător dinaintea lui Allah de moartea ei! Și povara sângelui ei atârnă de gâtul tău! Ah, fiul meu, ce logodnic jalnic ai fost!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a o sută douăzecea noapte spuse:
Ah, fiul meu, ce logodnic jalnic ai fost!
Și, pe când mama avea să mă năpădească mai departe cu învinuirile, intră tatăl meu; ea atunci, dinaintea lui, tăcu o vreme. Iar taică-meu începu să facă pregătirile de înmormântare; și când toți prietenii și apropiații se strânseră, și când totul fu gata, începurăm rugăciunile de înmormântare și săvârșirăm slujbele cele mari îndătinate la îngropăciuni, stând vreme de trei zile în corturi, la mormântul ei, să citim Sfânta Carte.
Atunci mă întorsei acasă, lângă maică-mea, și îmi simții inima cuprinsă de milă după biata răposată. Iar maică-mea veni la mine și îmi spuse:
— Fiul meu, vreau să-mi spui cu ce ai putut să te faci atâta de vinovat față de biata Aziza, încât s-o faci să-i plesnească așa ficatul! întrucât, o, fiul meu, eu degeaba am tot iscodit-o despre pricina bolii ei, că nu a vrut să-mi dezvăluiască nimic și mai ales nu a avut niciodată vreo vorbă rea împotriva ta; dimpotrivă! a avut pentru tine, până la sfârșit, numai vorbe de binecuvântare. Așa că, o, Aziz, Allah fie asupra-ți! Istorisește-mi ce i-ai făcut acestei sărmane de ai împins-o să moară astfel?
Și răspunsei:
— Eu? chiar că nimic!
Caci maică-mea stărui și îmi spuse:
— Când să-și dea sufletul, mă aflam la căpătâiul ei.
Atunci s-a întors către mine, a deschis o clipită ochii și mi-a spus: „O, soție a unchiului meu, mă rog Domnului să nu ceară seamă nimănui de prețul sângelui meu și să-i ierte pe cei care mi-au chinuit inima! Iacătă că părăsesc o lume pieritoare pentru alta fără de moarte!” Iar eu i-am spus: „O, fiica mea, nu vorbi de moarte! Allah ajute-ți să te ridici cât mai iute!” Caci ea mi-a zâmbit trist și mi-a spus: „O, soție a unchiului meu, te rog să-i dai lui Aziz, fiul tău, cel din urmă îndemn al meu, rugându-l să nu-l uite! Când are să se ducă la locul unde are obiceiul a se duce, să rostească stihurile acestea, până a nu pleca de acolo:
Mai dulce-i moartea și mai cu priință decât amara necredință!
Pe urmă a adăugat: „în felul acesta mă va îndatora față de el, și voi veghea asupra lui după moartea mea, precum am vegheat asupra-i pe când eram vie!” Apoi a ridicat perna și de sub pernă a scos un lucru pe care m-a însărcinat să ți-l dau; dar m-a pus să fac jurământ că nu îți voi da lucrul acela decât atunci când am să văd ca te-ai întors la simțăminte mai bune, și că plângi moartea ei, și că îți pare rău după ea cu adevărat. Or eu, fiul meu, am să-ți păstrez cu grijă lucrul acela și nu am să ți-l dau decât când am să văd că îndeplinești cerința hotărâtă.
Eu atunci îi spusei mamei mele:
— Fie! Da ai putea măcar să-mi arăți acel lucru.
Ci maică-mea se împotrivi cu hotărâre și plecă.
Or, poți să pricepi, doamne, cât eram pe vremea aceea de bântuit de sminteli și cât de puțin chibzuit eram la minte, de vreme ce nu vroiam să ascult nicidecum de glasul inimii mele. În loc s-o plâng pe biata mea Aziza și să port jalea după ea în sufletul meu, nu mă gândeam decât să mă veselesc și să mă desfătez. Și nimica nu îmi era mai ispititor decât a urma să mă duc mai departe la iubita mea. Încât, de-abia se lăsă noaptea, că și zorii a mă întoarce la ea și o găsii nerăbdătoare să mă vadă de parcă ar fi stat pe jar. Și de-abia intrai, că ea și alergă la mine și mi se agăță de gât și îmi ceru vești despre verișoara mea Aziza; iar când îi istorisii amănuntele morții și ale înmormântării, fu cuprinsă de o milă mare și îmi spuse:
— Ah, de ce n-am știut, înainte de moartea ei, de ajutoarele pe care ți le-a dat și de dăruirea ei minunată! Și cum i-aș fi mulțumit și cum aș fi răsplătit-o în toate chipurile!
Eu atunci îi spusei:
— Și mai cu seamă i-a cerut maică-mi să-mi procitească, pentru ca la rându-mi să ți le spun ție, două stihuri, cele mai de pe urmă vorbe pe care le-a rostit:
Mai dulce-i moartea și mai cu priință decât amara necredință!
Când auzi spusa aceasta, copila strigă:
— Aib-o Allah întru mila lui! Iată că, și după moarte, îți stă de mare ajutor! întrucât te scapă, numai cu stihurile acestea, de la pierzarea pe care o urzisem asupra ta și de la capcanele în care chibzuisem să te împing!
La vorbele acestea ciudate, rămăsei până peste poate de uluit și mă minunai:
— Ce tot spui tu? Cum adică? Suntem legați prin dragoste, și chibzuiai la pierzania mea? Ce-i cu capcanele acelea în care voiai să mă împingi?
Ea răspunse:
— Copil mai ești! o, prostovanule! văd că habar nu ai de toate vicleniile de care noi femeile suntem în stare! Da nu vreau să mai stăruiesc. Află numai că îi datorezi verișoarei tale scăparea din mâinile mele. Totuși, nu mă dezmint decât dacă te învoiești să nu mai împărți niciodată nici o privire și nici o vorbă cu vreo altă femeie afară de mine, fie femeia aceea tânără, fie bătrână. Altminteri, vai de tine! Ah, da! vai de tine! Căci nu vei mai avea pe nimeni care să te scoată din mâinile mele, întrucât aceea care te îmbărbăta cu sfaturile ei e moartă. Așa că ia aminte bine să nu uiți de învoiala asta. Și-acuma am a-ți face o rugăminte!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută douăzeci și una noapte spuse:
Și-acuma am a-ți face o rugăminte.
Eu spusei:
— Care?
Ea spuse:
— Să mă duci la mormântul bietei Aziza, ca să-l văd și să scriu pe piatra care îl acoperă câteva cuvinte de jale.
Eu răspunsei:
— O voi face mâine, de-o vrea Allah!
Pe urmă mă culcai, spre a-mi petrece noaptea cu ea; da necurmat mă tot iscodea despre Aziza și îmi spunea:
— Ah, pentru ce nu mi-ai dezvăluit că era fiica unchiului tău?
Eu atunci, la rându-mi, îi spusei:
— Ba chiar că am uitat să te întreb ce înțeles au stihurile:
Mai dulce-i moartea și mai cu priință decât amara necredință!
Caci ea nu vroi să-mi spună nimic în privința aceasta.
Dimineața, de la cel dintâi ceas, se sculă și luă o pungă mare plină cu dinari și îmi spuse:
— Hai! scoală-te și du-mă la mormântul ei. Întrucât vreau să-i zidesc și o boltă!
Iar eu răspunsei:
— Ascult și mă supun!
Și ieșii și pornii înaintea ei; iar ea venea după mine, împărțind săracilor, pe tot lungul drumului, dinarii pe care îi scotea din pungă, și spunea de fiecare dată: Pomana este pentru odihna sufletului Azizei! Și așa ajunserăm la mormânt. Atunci ea se prăbuși pe marmură și vărsă lacrimi îmbelșugate. Pe urmă scoase dintr-un săculeț de mătase o daltă de oțel și un ciocan de aur, și săpă în marmura lucie, cu litere vrăjitoare:
Trecând pe-aici odată, am stat la un mormânt ce-și ridica din iarbă și-și legăna plăpând, Drept, șapte flori, ca neaua, de dediței în vânt.
Și întrebai: „Au cine-i sub piatra neclintită?”
Pământul îmi răspunse: „Inchină-te-o clipită!
Aici, în tihnă, doarme o fată-ndrăgostită!”
Strigai: „O, tu, pierită din dragoste, ce stai aci, Allah ajute-ți să uiți de-al lumii vai și hărăzească-ți locul cel mai slăvit din rai!”
Vă-acoperă uitarea, sărmani îndrăgostiți, Și nimeni nu mai vine, cu pașii rătăciți, Să măture țărâna sub care veștejiți.
Eu flori îndrăgostite și galeși trandafiri sădi-voi pe mormântul pieritelor iubiri și voi uda cu lacrimi tulpinele subțiri.
Apoi se ridică și aruncă o privire de rămas-bun înspre mormântul Azizei și luă calea îndărăt cu mine către saraiul ei. Și se făcuse tare duioasă dintr-odată; și în mai multe rânduri îmi spuse:
— Pe Allah! să nu mă părăsești niciodată!
Iar eu mă grăbii să-i răspund cu ascultare și supunere. Și urmai a mă duce la ea mai departe neabătut, în fiece noapte; iar ea mă întâmpina totdeauna cu multă voioșie și căldură, și nu precupețea nimic spre a mă desfăta. Iar eu nu conteneam să trăiesc așa, să mănânc, să beau, să sărut și să giugiulesc, să îmbrac în fiecare zi haine care de care mai frumoase și cămăși care de care mai alese, până ce ajunsei până peste poate de gras și până peste măsură de ghiftuit; și nu mă încerca nici supărare, nici grijă; și uitai cu totul până și de pomenirea bietei fiice a unchiului meu. Și rămăsei în starea aceea de huzururi de-a lungul unui an întreg.
Or, într-o zi, la începutul noului an, mă dusesem la hammam și mă îmbrăcasem cu haina mea cea mai făloasă; și, ieșind de la hammam, băusem o stacană de sorbet și trăsesem pe nas cu nesaț miresmele alese care se revărsau din haina mea îmbibată cu mirozne; și mă simțeam încă și mai norocit ca de obicei, și vedeam toate lucrurile în alb împrejurul meu; și pofta de viață îmi era dulce peste poate, și până acolo cât ajunsesem într-o stare de beție care mă ușura până și de greutatea trupului meu și mă făcea să zburd ca un ins furat de vin. Și în atare stare mă aflam, când îmi veni dorul de a mă duce să-mi revărs sufletul sufletului în sânul iubitei mele.
Așa că mă îndreptai către casa ei, când, străbătând o ulicioară numită Fundătura Fluierului, văzui că vine spre mine o bătrână care ținea în mână un felinar, spre a-și lumina drumul, și o scrisoare strânsă sul. Eu atunci mă oprii; iar ea, după ce îmi ură bună pace, îmi spuse…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziua și nu vroi să treacă peste vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a o sută douăzeci și doua noapte spuse:
Iar ea, după ce îmi ură bună pace, îmi spuse:
— Copilul meu, știi să citești?
Eu răspunsei:
— Da, mătușă!
Ea îmi spuse:
Atunci, mă rog ție, ia scrisoarea aceasta și citește-mi ce cuprinde.
Și îmi întinse scrisoarea; iar eu o luai și îi citii cuprinsul. Se spunea acolo că iscălitorul scrisorii era bine sănătos și că trimitea sărutările și temenelile sale surorii și părinților săi. Atunci, auzind cele citite, bătrâna își ridică mâinile către cer și rosti niște rugi de îmbelșuare pentru mine, cel care îi vestisem o știre atâta de bună, și îmi spuse:
— Ferească-te Allah de toate necazurile, precum mi-ai liniștit tu mie inima.
Pe urmă își luă scrisoarea și își urmă drumul. Pe mine atunci mă cuprinse o nevoie grabnică și mă trăsei lângă un zid și mă ușurai; și, după ce mă scuturai, mă ridicai și îmi dichisii mantia, și detei să plec, când o văzui pe bătrână că se întoarce și îmi ia mâna și și-o duce la buze și îmi spune:
— Doamne, îți cer iertăciune, dar am a-ți face o rugăminte și, de mi-ai împlini-o, ai pune vârf la binefacerile tale și ai fi răsplătit de către Cel-Atoaterăsplătitor. Te-aș ruga să mă însoțești colea aproape, până la ușa casei noastre, ca să mai citești o dată, din pragul ușii, scrisoarea, pentru femeile din casă; că ele nu au să se încreadă în cele câteva vorbe pe care le-oi îndruga eu din scrisoare, mai cu seamă fata mea, care este tare legată de fratele ei, iscălitorul scrisorii, care ne-a lăsat spre a pleca într-o călătorie neguțătorească de iacătă-s zece ani acuma și de la care aceasta este cea dintâi știre, după atâta vreme de când îl plângem ca pe un mort. Rogu-mă ție, nu mă lăsa neajutorată! Nici baremi nu ai a te sili să intri, întrucât ai să citești scrisoarea din afara ușii. Și-apoi știi spusele Prorocului (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) în privința acelora care își ajută semenii: „Celui ce îl scapă pe un musulman de la o năpastă dintre năpastele de pe lumea aceasta, Allah îi va ține în seamă și îi va șterge șaptezeci și două de năpaste dintre năpastele de pe lumea cealaltă!” Eu atunci grăbii să mă înduplec la cererea ei și îi spusei:
— Mergi înaintea mea ca să-mi luminezi și să-mi arăți drumul!
Și bătrâna o luă înainte; și, după câțiva pași, ajunserăm la ușa unui sarai.
Și era o ușă falnică, toată căptușită cu solzi de bronz bătut și de aramă lucie. Eu atunci mă oprii chiar în ușă; iar bătrâna scoase un strigăt de chemare în limba persienească. Și numaidecât, fără a avea răgaz să-mi dau seama cum, atâta de iute fu mișcarea, dinaintea mea, pe ușa întredeschisă, o copilă sprintenă și durdulie se ivi zâmbitoare, cu picioarele goale pe marmura spălată; și ținea în mâini, de teamă să nu și le ude, pulpanele șalvarilor ei ridicate până la jumătatea coapselor; mânecile-i erau de asemenea ridicate până deasupra subsuorilor, care se iveau din umbra brațelor albe. Și nu mai știui de ce se cădea să mă minunez mai tare: de armurii ei, stâlpi de alabastră, ori de brațele-i de cleștar. Gleznele-i gingașe erau cercuite cu zurgălăi de aur împodobiți cu pietre scumpe, iar la încheieturile subțiri ale mâinilor sclipeau două perechi de brățări grele cu fel de fel de focuri; la urechi, niște cercei de mărgăritare minunate; la gât, o salbă din trei rânduri de nestemate rare; peste păr, o năframă dintr-o țesătură subțire înstelată cu diamante. Da, amănunt ce mă făcu să prepun că, înainte de a ne deschide, trebuie să fi fost pe cale de a se deda la vreo ispravă mai degrabă desfătată, și băgai de seamă că frumoasa-i cămașă răvășită ieșea din șălvărașii care erau cu băierile deznodate. Oricum, frumusețea și mai ales armurii ei minunați îmi deteră de gândit până peste poate; și cugetai fără de voia mea la spusele poetului:
Tânără fecioară, Ca să pot privi tainica-ți comoară, Ia apucă și saltă, ca-ntr-o doară, Peste coapse goale, Poalele matale, Repezind spre mine cupa, mohorâta, Ce-o ascunzi atâta și atât de bine!
Când mă văzu, copila rămase uluită cu totul, cu o înfățișare zarifa și cu ochii mari; și, cu glas dulce, mai desfătător decât toate câte le auzisem în viața mea, întrebă:
— O, mamă, acesta-i cel ce ne va citi scrisoarea?
Și după ce bătrâna răspunse: „Da!”, copila întinse mâna spre a-mi da scrisoarea pe care o luase de la mama ei. Caci, în clipita când mă plecam către ea să iau scrisoarea, deodată, cum mă aflam la o depărtare de doi pași de la ușă, mă pomenii împins năprasnic înainte de o împunsătură cu capul dată în spatele meu, pe care mi-o alduise bătrâna, și îmbrâncit în lăuntrul odăii de la intrare, în vreme ce bătrâna, mai iute ca fulgerul, se repezi să intre după mine și să încuie grabnic ușa dinspre uliță. Și mă văzui astfel prins între cele două femei, fără a avea răgaz să judec ce vroiau să-mi facă. Caci nu zăbovii a mă lămuri în privința aceasta. Într-adevăr…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută douăzeci și treia noapte spuse:
Într-adevăr, de cum ajunsei în mijlocul sălii, copilandra, cu o piedică aruncată cu mare dibăcie, mă trânti la pământ și se întinse cât era de lungă peste mine, strângându-mă în brațe de să mă înăbușe. Și gândii că urma să-mi vină moartea, fără de cârtire. Or, nicidecum! Copila, după câteva zgâlțâieli anapoda, se ridică pe jumătate, se întoarse pe pântecele meu și cu mâna începu să mă frământe atâta de aprig, și atâta de îndelung, și într-un chip atâta de smintit, încât îmi pierdui rostul simțurilor și închisei ochii ca un tâmp. Atunci copila se sculă în picioare și mă ajută să mă ridic; pe urmă mă luă de mână și, urmată de maică-sa, mă pofti să intru, după ce străbăturăm un șir de șapte săli și de șapte odăi, în iatacul în care pesemne că locuia. Iar eu o urmai aidoma unui om beat, datorită tulburării pe care mi-o stârnise cu degetele ei amarnic de dibace. Atunci se opri și mă pofti să șed jos și îmi spuse:
— Deschide ochii!
Și deschisei ochii și mă văzui într-o sală mare, luminată de patru geamlâcuri arcuite și atâta de largă cât ar fi putut să slujească de medean de călărie la întrecerile dintre călăreți, și era toată pardosită cu marmură, iar pereții erau acoperiți cu farfuriuri viu smălțuite și logodite cu niște înflorituri de o gingășie aleasă. Era împodobită cu lucruri frumos lucrate și era îmbrăcată numai în atlaz și în catifea, la fel ca și divanurile și pernele. Iar în fundul acelei săli se afla un iatac în care se vedea un pat mare, tot numai din aur, cu învrâstări de mărgăritare și de nestemate, și chiar că vrednic de un sultan precum ești tu, beizade Diadem! Atunci copila, spre marea mea uluială, spunându-mi pe chiar numele meu, îmi zise:
— O, Aziz, ce-ți dorești: moartea sau viața?
Îi spusei:
— Viața!
Ea urmă:
— Apoi dacă-i așa, nu ai decât a mă lua de soție!
Caci eu mă împotrivii:
— Nu, pe Allah! căci decât să mă însor cu o dezmățată de teapa ta, mai degrabă îmi doresc moartea!
Ea spuse:
— O, Aziz, crede-mă! însoară-te cu mine, și astfel te vei descotorosi de fata Dalilei-Vicleana!
Eu spusei:
— Da cine-o mai fi și fata Dalilei-Vicleana? Nu știu pe nimenea cu atare nume.
Ea atunci începu să râdă și îmi spuse:
— Cum adică, Aziz? Nu o știi pe fata Dalilei-Vicleana? Și iacătă că a și trecut un an și patru luni de când îți este mândruță! Sărmane Aziz, teme-te, oh, teme-te de vicleniile acelei zvânturate pe care Allah s-o bântuie! Chiar că nu se află pe pământ suflet mai stricat ca al ei! Câți oameni omorâți cu chiar mâna ei! Câte fărădelegi săvârșite asupra ibovnicilor ei fără de număr! încât tare mă minunez că te mai văd încă întreg și teafăr, după atâta vreme de când o cunoști!
La vorbele acestea ale copilei, mă cuprinse o uluială până peste margini și spusei:
— O, stăpână a mea, ai putea să mă lămurești cum ai ajuns să o cunoști pe acea fată și toate amănuntele acestea e care eu habar nu am?
Ea răspunse:
— O cunosc atâta de bine pe cât își cunoaște Ursita hotărârile sale și năpastele pe care le tăinuiește! Caci până a-ți da vreo lămurire în privința sa, vreau să aflu din gura ta istorisirea întâmplării tale cu ea. Căci, încă o dată, sunt uimită cu totul de a te vedea ieșit viu din mâinile ei.
Eu atunci îi povestii fetișcanei tot ce mi se întâmplase cu iubita mea din grădină și cu sărmana Aziza, fiica unchiului meu; iar ea, la numele de Aziza, se mili până peste măsură de chinurile ei și până ce ajunse s-o plângă cu lacrimi fierbinți; și, în semn de deznădejde fără de leac, își plesni palmele una de alta și îmi spuse:
— Allah să te aline cu milele sale, o, Aziz! Acuma văd limpede că nu îți datorezi scăparea din mâinile fetei Dafilei-Vicleana decât ajutorului bietei Aziza! Iar acuma, când ai pierdut-o, ferește-te de tertipurile marghiolitei… Caci nu îmi este îngăduit să-ți dezvăluiesc mai mult: ne leagă o taină!
Eu spusei:
— Da, hotărât! toate acestea mi s-au întâmplat cu Aziza!
Ea spuse:
— Ah, chiar că astăzi nu se mai află femei atâta de minunate ca Aziza!
Eu spusei:
— Pe deasupra, află că, înainte de a muri, m-a povățuit să-i spun iubitei mele, cea căreia tu îi zici fata Dalilei, stihurile acestea:
Mai dulce-i moartea și mai cu priință decât amara necredință!
De-abia rostii eu stihurile, că ea și strigă:
— O, Aziz, iacătă chiar vorbele a căror putere te-a mântuit de la o pierzanie neabătută. Vie ori moartă, Aziza veghează mai departe asupra ta! Ci să-i lăsăm pe cei morți: ei se află în tihna lui Allah. Noi să ne îngrijim de ceasul de față: află dar, o, Aziz, că este multă vreme de când dorința de a te avea mă stăpânește cu totul, noapte și zi; și de-abia astăzi am putut într-un sfârșit să pun mâna pe tine. Și vezi bine că am izbutit!
Eu răspunsei:
— Da, pe Allah!
Ea urmă:
— Da tu ești tânăr, o, Aziz, și tu nici habar nu ai de toate tertipurile de care este în stare o bătrână ca maică-mea!
Eu spusei:
— Nu, pe Allah!
Ea urmă:
— Supune-te așadar ursitei tale, și lasă-te în voia ei: nu vei avea decât să te mândrești cu soția ta, întrucât, încă o dată, nu vreau să mă leg cu tine decât cu senet legiuit dinaintea lui Allah și a Prorocului său (asupra-i fie rugăciunea și pacea!). Și atunci toate dorințele ți se vor împlini, și cu asupra de măsură: bogății, zarpale frumoase pentru hainele tale, turbane ușoare și fără de pată, toate îți vor veni fără de nici o osteneală din partea ta; și niciodată nu am să-ți îngăduiesc să-ți dezlegi punga, întrucât în casa mea pâinea este pururea proaspătă și pocalul plin. Și, în schimb, nu am a-ți cere decât numai un lucru, o, Aziz!
Eu spusei:
— Care?
Ea spuse:
— Acela de a face cu mine aidoma ce face cocoșul!
Eu spusei, nedumerit:
— Și ce face cocoșul?
La vorbele acestea, copila izbucni într-un icnet de râs hohotitor și atâta de tare de se prăbuși pe spate; și începu să țopăie de veselie, plesnindu-și mâinile una de alta. Pe urmă îmi spuse:
— Cum adică, tu nu știi lefteria cocoșului?
Eu spusei:
— Nu, pe Allah! habar nu am de atare meserie! Care este?
Ea spuse:
— Lefteria cocoșului, o, Aziz, este de a mânca, de a bea și de a călca găinile!
Eu atunci chiar că rămăsei fâstâcit de-a binelea auzind-o că vorbește astfel, și spusei:
— Nu, pe Allah! habar nu aveam că aceasta ar fi o meserie!
Ea răspunse:
— Este cea mai bună, o, Aziz! Cutează, dar! Ridică-te, încinge-ți mijlocul, întărește-ți vânările apoi ține-te tare, zdravăn și trainic!
Și o strigă pe maică-sa:
— O, mamă, vino repede!
Numaidecât o văzui pe maică-sa că vine, urmată de patru martori obștești, ținând fiecare câte o lumânare aprinsă, și pășiră înainte, după salamalecurile îndătinate, și șezură jos roată.
Atunci copila se grăbi, cumu-i datul, să-și tragă iașmacul peste față și să se învăluiască în izar. Iar martorii deteră ghes să scrie senetul; și, mărinimoasă, binevoi a mărturisi că a primit de la mine o zestre de zece mii de dinari pentru toate socotelile trecute ori viitoare; și se mărturisi ca datornică a mea, pe sufletul ei și dinaintea lui Allah, cu banii aceștia. Pe urmă le dete plata îndătinată martorilor care, după salamalecuri, plecară pe unde intraseră. Și maică-sa pieri și ea la fel.
Atunci rămaserăm singuri amândoi, în sala cea mare cu patru geamlâcuri arcuite.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută douăzeci și patra noapte spuse:
Rămaserăm singuri, în sala cea mare cu patru geamlâcuri arcuite.
Atunci copilandra se ridică, și se dezbrăcă, și veni la mine, numai cu cămășuța cea subțire pe ea. Și ce cămașă! Oh, horboțelile! Mai purta încă și șalvarii cei străvezii; da se grăbi a-i face să lunece și, luându-mă de mână, mă duse în fundul iatacului, unde se prăbuși împreună cu mine pe patul cel mare de aur și, gâfâind, îmi spuse:
— Acuma ne este îngăduit. Nu este nimic de rușine în ceea ce este legiuit!
Și se întinse, mlădie, și mă strânse cu totul la ea; pe urmă gemu adânc și apoi se cuprinse ba de o înfiorare și ba de o marghioleală ispitită; și, la urmă, își sumese cămașa până sus.
Eu atunci nu mai putui să-mi înfrânez lungile-mi jinduri, și, după ce-i storșii buzele, în vreme ce ea se topea, și se desfira, și bătea din pleoape, o străpunsei dintr-o parte până în cealaltă. Și mă încredințai astfel de temeinicia vrăjitoare a spusei poetului:
Copila cămășuța-și scoase și-atunci putui sui cu drag privirile-mi nesățioase spre povârnitul ei huceag!
Înfiorat, văzui intrarea la fel de mică și de grea pe cât mi-era în piept răbdarea, Pe cât și viața îmi părea.
Ci cu năprasnică dârzie pătrund și jumătate-o-nfrâng.
Ea, pâlpâind ca o făclie, Oftează și suspină-adânc.
O-ntreb atunci: „Vrei să-mi spui, poate, După ce plângi?” Ea-mi dă răspuns: „După cealaltă jumătate, Lumină care m-ai pătruns!”
Într-adevăr, odată lucrul săvârșit pentru întâia oară, îmi spuse:
— Fă precum ți-e pofta, sunt roaba ta supusă. Hai! vino! ia-mi-o și dă-mi-o! toată! Ori altfel! Pe viața mea și-a ta! dă-mi-o până nu mă junghii cu mâna mea și să-mi potolesc lăuntrurile!
Și n-ar mai fi contenit suspinele și gemetele, în văpaia săruturilor, a icnetelor, a zbuciumărilor și a zbânțuirilor înnădite, dacă țipetele noastre n-ar fi umplut casa și n-ar fi tulburat toată ulița. După care dormirăm până dimineața.
Atunci, cum mă găteam să plec, ea veni la mine cu un râs telpiz și îmi spuse:
— Unde te duci? Ori tu crezi, așa, că ușa de ieșire este tot atâta de larg deschisă ca și ușa de intrare? Aziz, vino-ți în minți, Aziz copile! Și mai cu seamă nu mă lua drept fata Dalilei-Vicleana! Ei, da! Grăbește a te lepăda de atare gând de ocară, Aziz! Sau tu uiți că îmi ești legat în chip legiuit prin căsătorie cu senet, precum cere Sunnaua? Dacă ești beat, Aziz, dezbată-te! Și vino-ți în minți! Privește: ușa de la casa în care ne aflăm nu se deschide decât o dată pe an și numai pentru o zi. Scoală-te, de altminteri, și du-te să te încredințezi de spusele mele!
Eu atunci, speriat, mă ridicai și mă dusei la ușa cea mare; și, încercând-o, văzui că era zăvorâtă, înțepenită, încuiată și astupată pe deplin. Și mă întorsei la copilă și îi spusei că într-adevăr lucrul era întocmai. Ea zâmbi, înveselită, și îmi spuse:
— Aziz, să știi că aici avem din belșug făină, semințe, poame proaspete și uscate, rodii cu coaja uscată, unt, zahăr, zumaricale, oi, pui și alte lucruri asemenea, cât să ne ajungă vreme de câțiva ani buni. Pe deasupra, sunt acuma tot atâta de încredințată de șederea ta aici, cu mine, vreme de un an, pe cât sunt de faptul că toate acestea se află aici! Așa că alină-te și lasă chipul și înfățișarea aceea poncișe!
Eu atunci suspinai:
— Nu se află ajutor și putere decât întru Allah!
Ea spuse:
— Da de ce te plângi, nătărăule? Și ce ai de suspini, de vreme ce mi-ai dat dovezile despre iscusința ta în meseria de cocoș despre care chiar ieri am chibzuit!
Și începu să râdă. Și începui și eu să râd. Și nu mai putui atunci decât să-i dau ascultare și să mă supun cheremurilor ei.
Așa că rămăsei în casa aceea să-mi îndeplinesc meseria de cocoș, de a mânca, a bea și a mă drăgosti tare, dârz și mereu, de-a lungul unui an întreg de douăsprezece luni. Încât, la capătul anului, fetișcana fusese bine mulțumită și năștea un copil. Și numai atunci, pentru întâia oară, auzii scârțâitul porții care țipa din țâțânile ei. Iar în sufletul meu scosei un „Ya Allah!” adânc, de ușurare.
Când poarta se deschise, văzui că intră o grămadă de slugi și de hamali care veneau încărcați cu merinde proaspete pentru anul următor: poveri întregi de zumaricale, de făină, de zahăr și de alte bunătățuri de soiul acesta. Eu atunci sării și detei să-mi iau drumul cât mai iute spre uliță și spre slobozenie. Caci ea mă apucă de poala caftanului și îmi spuse:
— Aziz, nemulțumitorule Aziz, așteaptă măcar până diseară, vremea chiar când ai intrat în casa mea acum un an!
Iar eu binevoii să mai rabd. Da de cum veni seara, mă sculai și pornii către poartă. Ea atunci mă însoți până în prag și nu mă lăsă să plec decât după ce mă puse să jur că am să mă întorc la ea până ce poarta nu va fi încuiată iarăși dimineața. Și-așa că nu mai aveam cum să nu mă supun, întrucât îi juruisem pe Paloșul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea și pacea!), pe Sfânta Carte și pe Pravila Despărțaniei! Ieșii așadar într-un sfârșit și mă îndreptai grabnic spre casa părinților mei, dar trecând pe la grădina iubitei mele, cea căreia noua mea soție îi zicea fata Dalilei-Vicleana. Și, spre minunarea mea cea mare, văzui că grădina era deschisă ca de obicei și, în fundul tufărișurilor, sta felinarul aprins.
Atunci mă simții tulburat amarnic, ba chiar mânios de-a binelea; și îmi zisei în sufletul meu…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută douăzeci și cincea noapte spuse:
Atunci mă simții tulburat amarnic, ba chiar mânios de-a binelea; și îmi zisei în sufletul meu: „Iacătă că a și trecut un an de când lipsesc de aici; și sosesc pe neașteptate și găsesc totul ca și în trecut! Ei bine, Azize, ți se cade ca, până a te duce s-o vezi pe maică-ta, care pesemne că te plânge ca pe un mort, să afli ce s-a întâmplat cu iubita ta de demult. Cine știe ce a mai putut să se petreacă de atâta vreme!” începui numaidecât să merg repede-repede și, ajungând în sala cu tavan arcuit și cu boltă de abanos și de fildeș, intrai repede înlăuntru. Și o găsii pe chiar iubita mea șezând ghemuită, cu capul plecat pe genunchi, și cu o mână pe unul din obraji; și cât se schimbase! Ochii îi erau uzi de lacrimi, iar chipu-i era tare trist! Și deodată mă văzu dinaintea ei. Și tresări, pe urmă încercă să se ridice, dar se prăbuși îndărăt de tulburare. Într-un sfârșit, izbuti să vorbească, și îmi spuse cu glas sugrumat:
— Mărire lui Allah că te-a adus, o, Aziz!
Or eu, față de toată bucuria aceea neștiutoare de necredințele mele, chiar că rămăsei peste poate de fâstâcit și îmi plecai capul; și nu zăbovii a păși către iubita mea și, îmbrățișând-o, îi spusei:
— Cum de ai putut să ghicești că voi veni în seara aceasta?
Ea răspunse:
— Pe Allah! habar nu aveam de venirea ta. Da, de un an încoace, în fiecare noapte te aștept mereu aici, și plâng singurică și mă mistui. Iată cum m-am schimbat de veghi și de nesomn. Și stau și te aștept așa din ziua când ți-am dăruit caftanul cel nou de mătase și când te-am pus să-mi făgăduiești că te vei întoarce. Ah, spune-mi, Aziz, care pricină te-a ținut atâta vreme departe de mine?
Atunci, o, beizade Diadem, de bună-credință, îi istorisii cu deamănuntul toată pățania mea și însurătoarea cu copilandra cea cu coapse frumoase. Pe urmă îi spusei:
— De altminteri, trebuie să te prevestesc că nu am decât numai noaptea aceasta de petrecut cu tine, întrucât până la ziuă trebuie să fiu îndărăt la soția mea, care m-a pus să mă juruiesc pe cele trei lucruri sfinte!
Când auzi că sunt însurat, fetișcana păli, pe urmă rămase înmărmurită de mânie; și, într-un sfârșit, izbuti să strige:
— Ticălosule! eu am fost cea dintâi cu care te-ai petrecut, și nu îmi dăruiești nici măcar o noapte întreagă? Și nici mamei tale măcar? Îți închipuiești oare că și eu sunt tot atâta de dăruită cu harul răbdării ca minunata de Aziza – aib-o Allah întru mila sa! – și socoți că și eu am să mă las să mor de jale din pricina necredințelor tale? A, vicleanule Aziz! acuma nimeni nu te mai scapă din mâinile mele. Și nu mai am nici un temei să te cruț, pe tine, care acuma ai o soție și un copil. Întrucât mie îmi este silă de bărbații însurați; și nu mă desfăt decât cu cei neînsurați! Pe Allah! de-acuma nu mai mă poți sluji; nu mai ești al meu! și nu vreau să fii nici al alteia! Așteaptă oleacă!
La vorbele acestea, rostite cu un tâlc cumplit, pe când ochii ei mă și străpungeau, fusei cuprins de o oarecare îngrijorare față de ceea ce avea să urmeze. Căci deodată, și până ca eu să fi avut vreme de chibzuit, zece roabe tinere, mai voinice ca niște arapi, tăbărâră pe mine și mă țintuiră locului. Atunci ea se sculă și luă un jungher înfricoșător și îmi spuse:
— Avem să te înjunghiem cum se înjunghie țapii prea gonaci! Și astfel am să mă răzbun, și am s-o răzbun totodată și pe biata Aziza, pe care ai făcut-o să-i plesnească fierea de jalea înăbușită! Aziz, vei muri, fă-ți mărturia de credință!
Și, spunându-mi vorbele acestea, își puse un genunchi pe fruntea mea, în vreme ce roabele nu îmi îngăduiau nici măcar să răsuflu. Încât nu mai avusei nici o îndoială în privința morții mele, mai ales…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută douăzeci și șasea noapte spuse:
Încât nu mai avusei nici o îndoială în privința morții mele, mai ales când văzui ce făceau roabele cu făptura mea. Întrucât două dintre ele se așezară pe pântecele meu, două mă țineau de picioare și altele două mi se așezară pe genunchi. Atunci ea însăși se ridică și, ajutată de alte două roabe, începu să-mi tragă pe tălpile picioarelor un potop de lovituri cu varga, de leșinai de durere. Atunci pesemne că au contenit o vreme, întrucât mi-am venit în fire și strigai:
— Vă cer de-o mie de ori mai bine moartea decât schingiuirile astea!
Ea atunci, ca spre a-mi face hatârul, luă iarăși jungherul cel înfricoșător și și-l ascuți pe papuc și le spuse roabelor:
— Întindeți-i pielea de pe gât!
În chiar clipita aceea, Allah mă îndemnă să-mi aduc aminte deodată stihurile din urmă ale Azizei și strigai:
Mai dulce-i moartea și mai cu priință decât amara necredință!
La vorbele acestea, fata scoase un țipăt mare de tulburare, pe urmă oftă:
— Aibă milă Allah de sufletul tău, o, Aziza! L-ai scăpat de la o moarte fără de mântuire pe fiul unchiului tău!
După care se uită la mine și îmi spuse:
— Da în ce te privește pe tine, care astfel îți datorezi mântuirea spuselor Azizei, să nu te socoți cumva plătit cu atâta; că mi se cade neabătut să mă răzbun pe tine și pe lepădătura cea dezmățată care te-a ținut departe de mine; și pentru acest îndoit țel am să mă slujesc de mijlocul cel cuvenit, că alt mijloc nu este! Hei, voi!
Și hăindu-și astfel roabele, le spuse:
— Apăsați-l bine și nu-i dați chip să se miște și legați-i picioarele vârtos.
Și lucrul fu îndeplinit pe dată. Ea atunci se ridică și se duse să încingă la foc o tigaie de aramă roșie în care puse niște ulei și niște brânză moale; și așteptă să se topească brânza în uleiul clocotit, spre a se întoarce la mine, care eram întins pe jos și ținut de roabe. Se apropie, și se aplecă, și mă desfăcu la șalvari; atunci, la atingerea aceea, o înfiorare mare mă străbătu în valuri de spaimă și de rușine: pricepeam ce avea să se petreacă. Așa că, după ce îmi dezveli vântrele, îmi apucă oușoarele și, cu o sfoară ceruită, mi le prinse, chiar de la rădăcină, într-un ochete; pe urmă dete cele două capete ale sforii la două roabe, cărora le porunci să tragă cu tărie, pe când ea însăși, cu un brici de bărbier în mână, dintr-o zvâcnitură piezișă, îmi seceră bărbăția, pe care și-o vroise numai a ei.
Judecă, beizade Diadem, dacă durerea și deznădejdea nu mă făcură să leșin. Tot ce știu, după acestea, este că, atunci când mă trezii din leșin, mă văzui cu vântrele la fel de neted precum cel al unei femei; iar roabele îmi turnau de zor peste rană uleiul clocotit cu brânza topită, care nu zăbovi a-mi opri curgerea sângelui. Pe urmă, când isprăviră, fetișcana veni la mine, îmi dete un pahar de sorbet ca să-mi sting setea și îmi spuse cu un glas batjocoritor:
— Întoarce-te acuma acolo de unde ai venit! Nu îmi mai ești nimic, și nu mai poți să-mi slujești în nici un fel, întrucât singurul lucru de care aveam trebuință l-am luat! Și dorința mea s-a potolit!
Și mă împinse cu piciorul și mă alungă din casa ei, spunându-mi:
— Socotește-te norocos că încă mai poți să-ți simți capul pe umeri!
Atunci, cu mare durere, mă târâi până la casa tinerei mele soții, pășind încet-încet; și, ajuns la poarta pe care o găsii deschisă, intrai pe furiș și mă dusei să cad grămadă pe pernele din sala cea mare. Numaidecât veni în fugă soția mea care, văzându-mă galben de tot, mă cercetă cu luare-aminte și mă sili să-i istorisesc pățania și să-i arăt trupul meu schilodit. Dar nu mai putui să îndur a mă vedea așa și mă prăbușii iarăși leșinat.
Când mă trezii din leșin, mă văzui întins în uliță, la pragul porții; întrucât și soția mea, văzându-mă că sunt ca o femeie, mă aruncase afară din casa ei.
Atunci, într-o stare nevolnică, mă ridicai și mă târâi spre casa mea, unde mă dusei să mă arunc în brațele mamei mele, care de multă vreme mă bocea și nu știa pe ce meleaguri mă rătăcisem. Mă primi cu hohote de plâns și mă văzu într-o stare de gălbeneală și de slăbiciune…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Da când fu cea de a o sută douăzeci și șaptea noapte spuse:
Mă primi cu hohote de plâns și mă văzu într-o stare de gălbeneală și de slăbiciune până peste poate, și plânse și mai tare. Iar eu, la rândul meu, îmi adusei aminte de biata și dulcea mea Aziza, cea moartă de mâhnire, fără o vorbă de dojană; și, pentru întâia oară, îmi păru rău după ea și vărsai lacrimi de deznădejde și de căință. Pe urmă, când mă mai potolii oleacă, maică-mea îmi spuse, cu ochii plini de lacrimi:
— Bietul meu copil, nenorocirile s-au încuibat în casa noastră; trebuie să-ți dau de știre despre lucrul cel mai rău: tatăl tău a murit!
La știrea aceea, hohotele mă înșfăcară de beregăți și rămăsei țeapăn, pe urmă căzui cu fața la pământ și șezui toată noaptea așa.
Dimineața, maică-mea mă sili să mă ridic și șezu jos lângă mine; ci rămăsei țintuit locului, uitându-mă la ungherul în care avea obiceiul să șadă biata Aziza, iar lacrimile curgeau în tăcere pe obrajii mei; și maică-mea îmi spuse:
— Ah, fiul meu, iacătă-s zece zile de când sunt singură în casa goală de stăpânul ei, zece zile de când tatăl tău a murit întru îndurarea lui Allah!
Eu spusei:
— O, mamă, lasă asta! Acuma sunt plin cu totul numai de gândul la biata Aziza; și nu sunt în stare să-mi închin durerea la alte amintiri afară de ea. Ah, biată Aziza, tu cea atâta de părăsită de mine, tu, cea care mă iubeai cu adevărat, iartă-i nevolnicului care te-a chinuit, acuma când este pedepsit, și cu asupra de măsură, pentru greșelile și necredințele lui!
Or, maică-mea băgase de seamă întinderea și adevărul durerii mele, dar tăcea; dintru-ntâi, se apucă să-mi oblojească rănile și să-mi aducă cele cu care să-mi capăt îndărăt puterile. Apoi, după ce îmi dete îngrijirile acestea, urmă a mă potopi cu dovezile ei de dragoste și a veghea lângă mine, spunându-mi:
— Allah ne-a binecuvântat, copilul meu, că nu ți-a fost dat să pătimești rele și mai mari, și că ai scăpat cu viață!
Și tot așa, până ce mă întremai de-a binelea, da rămânând tot bolnav în sufletul și în amintirile mele. Maică-mea atunci, într-o zi, după ce mâncarăm, veni și șezu jos lângă mine și îmi spuse cu glas pătruns:
— Fiul meu, socot că pentru mine a venit ceasul să-ți dau semnul de rămas-bun pe care l-a încredințat pentru tine biata Aziza: înainte de a muri, mi-a cerut stăruitor să nu ți-l dau decât atunci când am să văd la tine dovezi temeinice de jale după ea și când am să mă încredințez că te-ai smuls pe deplin din ițele nelegiuite în care erai prins!
Pe urmă deschise un cufăr și scoase din el o legătură, pe care o desfăcu, spre a da la iveală zarpaua scumpă pe care era chindisită cea de a doua gazela pe care o ai dinaintea ochilor tăi, beizade Diadem! Și vezi stihurile acelea care se înlănțuiesc pe marginile ei:
Cu-amarnic dor de tine eu inima-mi umplui, Ci tu cu nepăsare mă frângi și mă strivești.
Veghindu-te, de tine mi-s ochii nesătui, Dar tu, dormind, cu visul spre alte zări pornești.
Ah, inima-mi încearcă urechii tale reci să-i tot aducâ-aminte ce chinuri mă înving.
Caci tu pe căi străine de dragostea mea pleci, Când sufletu-mi și ochii de dorul tău se sting.
Vă rog, surori, pe slava și mila celui sfânt!
Când n-oi mai fi, să-mi scrieți pe piatra de mormânt: „O, călător, pe drumul cerescului Părinte, Oprește-te o clipă tăcut și ia aminte:
Aci sub lut, în tihna acestei cripte sfinte, Se odihnește-o roabă a dragostei, cuminte!”
Eu atunci, doamne, la citirea stihurilor, plânsei lacrimi îmbelșugate și mă plesnii peste obraji de durere și, desfășurând zarpaua, căzu din ea o foaie de hârtie pe care erau înșiruite de chiar mâna Azizei rândurile acestea…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută douăzeci și opta noapte spuse:
Desfășurând zarpaua, căzu din ea o foaie de hârtie pe care erau înșiruite de chiar mâna Azizei rândurile acestea: „O, verișorul meu mult iubit, să știi bine că mi-ai fost mai drag și mai scump decât chiar sângele și decât chiar viața mea. Încât și după moartea mea am să mă rog mai departe lui Allah să te ajute să propășești și să izbândești în toate câte vei fi râvnit. Știu că multe nenorociri te vor lovi din pricina fetei Dalilei-Vicleana! Să-ți slujească de învățătură, și ajute-ți să smulgi din inima ta dragostea nelegiuită după femei viclene și să înveți a nu te mai împătimi de ele! Și binecuvântat fie Allah carele m-a luat la sine din vreme, ca să nu mă văd silită a fi martorul chinuit al suferințelor tale.
Te rog să păstrezi, pe Allah! Amintirea aceasta de bun-rămas, zarpaua aceasta pe care se află cusută gazela. Ea mi-a ținut tovărășie în ceasurile când tu lipseai. Mi-a fost trimisa de o fiică de sultan, Sett-Donia, domnița din Insulele Camforului și Cleștarului.
Când vei fi covârșit de nenorociri, să te duci s-o cauți pe domnița Donia, în împărăția părintelui ei, care se află în Insulele Camforului și Cleștarului. Caci, o, Aziz, să știi că frumusețea și nurii fără de pereche ai acelei domnițe nu sunt meniți ție. Așa că să nu te aprinzi de dragoste după ea; întrucât ea nu va fi pentru tine decât temeiul ce te va izbăvi din mâhnirile tale și va pune capăt zbuciumului din sufletul tău.
Uassalam, o, Aziz!”
La citirea scrisorii Azizei, o, beizade Diadem, mă cuprinse un val de duioșie încă și mai tulburător și plânsei toate lacrimile orbilor, iar maică-mea plânse și ea cu mine, și tot așa până la căderea nopții. Și rămăsei în starea aceea de mâhnire mohorâtă, fără a mă putea vindeca de ea, de-a lungul unui an întreg.
De-abia atunci gândii la plecare, spre a mă duce s-o caut pe Donia, în Insulele Camforului și Cleștarului. Iar maică-mea mă îndemna întruna să plec, spunându-mi:
— Călătoria, copilul meu, te va liniști și îți va risipi mâhnirile. Și tocmai se află în cetatea noastră o caravană de negustori care se gătește de plecare; lipește-te de ea, cumpără de aici mărfuri și du-te! Pe urmă, peste trei ani, ai să te întorci tot cu caravana aceea. Și vei fi uitat toată jalea care îți apasă sufletul! Iar eu am să fiu fericită atunci văzându-te cu pieptul ușurat iarăși!
Așa că făcui ceea ce îmi spuse maică-mea, și, cumpărând niște mărfuri de preț, mă alăturai caravanei și pornii să călătoresc cu ea peste tot, da fără să am îndrăzneala a-mi arăta marfa ca soții mei. Dimpotrivă; în fiecare zi mă așezam deoparte și luam zarpaua, amintirea de la Aziza, și o întindeam dinaintea mea, și mă uitam la ea îndelung și plângând. Și starea aceasta ținu așa până ce, după un an de drumețit, ajunserăm la hotarele împărăției peste care domnea tatăl domniței Donia. Erau cele șapte Insule ale Camforului și Cleștarului.
Or, sultanul acelor pământuri, o, beizade Diadem, se numește sultanul Șahraman. Și chiar el, într-adevăr, era părintele acelei Sett-Donia, cea care știa să coase cu atâta măiestrie gazelele cu pricina pe zarpalele de mătase pe care le trimitea prietenelor ei.
Caci eu, ajungând la împărăția sa, cugetai: „O, Aziz, sărmane schilod, la ce îți mai pot sluji de-acuma domnițele și toate fetișcanele pământului, o, Aziz, cel ajuns tot atâta de neted ca vântrele unei femei!”
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și se opri din vorbele îngăduite.
Dar când fu cea de a o suta douăzeci și noua noapte spuse: „… La ce îți mai pot sluji de-acuma domnițele și toate fetișcanele pământului, o, Aziz, cel ajuns tot atâta de neted ca vântrele unei femei!”
Da până la urmă, aducându-mi aminte de spusele Azizei, tot mă hotărâi să purced la cercetările de trebuință și să caut îndrumările care puteau să-mi fie de folos spre a răzbate s-o văd pe fata sultanului. Caci toate strădaniile mele se dovediră zadarnice; și nimeni nu știu să-mi arate calea pe care o căutam. Și începusem să deznădăjduiesc cu totul, când, într-o zi, cum mă preumblam prin grădinile ce înconjură cetatea și tocmai ieșeam din una ca să intru în alta, și încercam, la priveliștea verdeței, să-mi uit necazurile, ajunsei la poarta unei grădini cu pomi falnici care numai și cu înfățișarea lor alinau sufletul îndurerat. Iar pe podina de la intrare ședea paznicul cel bătrân al grădinii, un preacinstit șeic cu chip blajin, unul dintre aceia pe fața cărora este întipărită binecuvântarea. Atunci pășii înspre el și, după salamalecurile îndătinate, îi spusei:
— O, șeicule, a cui este grădina aceasta?
El spuse:
— A fetei sultanului, Sett-Donia! Poți chiar, o, flăcău frumos, să intri să te preumbli un pic și să deguști mireasma florilor și a ierburilor!
Eu îi spusei:
— Cum să-ți mulțumesc? Caci nu ai putea să-mi îngăduiești, o, șeicule, să aștept, de după vreo tufă de flori, sosirea fetei sultanului, doar ca să-mi bucur vederea numai cu o privire pe care să i-o arunc pe sub pleoape?
El spuse:
— Pe Allah! asta nu!
Atunci eu suspinai tare greu; iar el se uită la mine cu duioșie; apoi mă luă de mână și intră cu mine în grădină.
Și pornirăm să mergem așa alături; și mă duse într-un loc vrăjitor, adumbrit de frunze reavăne; și culese niște poame, cele mai coapte și mai dulci, și mi le dete spunându-mi:
— Răcorește-te! Numai domnița Donia le știe gustul!
Pe urmă îmi spuse:
— Șezi jos! Am să mă întorc!
Și mă lăsă singur o vreme, spre a se întoarce aducând un miel fript, și mă pofti să mănânc împreună cu el; și îmi tăia bucățile cele mai alese și mi le întindea cu o bucurie peste poate. Iar eu eram tare nedumerit de bunătatea lui și nu știam cum să-i mulțumesc.
Or, pe când ședeam așa mâncând și tăifăsuind prietenește, auzirăm poarta grădinii cum se deschide cântând. Atunci șeicul paznic îmi spuse zorit:
— Repede! Ridică-te și pitește-te în tufa aceea. Și ia seama să nu te clintești!
Și grăbii să-i dau ascultare.
De-abia mă aciuasem eu în ascunziș, că și văzui în poarta întredeschisă a grădinii cum se ivește capul unui hadâmb arap care întreabă cu glas tare:
— O, șeicule paznic, este cineva pe aici? Domnița Donia sosește!
El răspunse:
— O, ceaușule de sarai, nu am pe nimeni în grădină!
Și sări să dea fuga și să deschidă poarta larg. Atunci, doamne, văzui cum intră pe poartă Sett-Donia, și gândii că chiar luna coborâse pe pământ. Și era atâta de frumoasă că rămăsei țintuit locului, năucit, înmărmurit, mort. Și o urmam cu privirea, fără a putea să scot o suflare, în pofida pojarului ce mă ardea să-i vorbesc; și șezui înlemnit în ascunzișul meu, toată vremea cât domnița își făcu preumblarea, întocmai precum însetatul din pustie care se prăbușește la capătul puterilor pe malul lacului, fără a putea să se mai târască până la apa vioară.
Pricepui atunci, doamne, că nici domnița Donia, nici oricare altă femeie nu mai puteau de-aci înainte să mai pată ceva cu femeia care eram eu acuma.
Așteptai, așadar, ca Sett-Donia să plece, spre a-mi lua bun-rămas de la șeicul paznic; și zorii să mă întorc la caravana de negustori, spunându-mi: „O, Aziz, ce ai ajuns, Aziz? O vântre netedă care nu mai e în stare să subjuge nici o îndrăgostită! Hai, întoarce-te la sărmana ta maică, să mori liniștit în casa văduvită de stăpânul ei! Că viața pentru tine de aci înainte nu mai are nici un rost!” Și în pofida tuturor ostenelilor călătoriei pe care o făcusem spre a ajunge în împărăția aceea, deznădejdea mea fu atâta de mare, încât nu mai râvnii să pun în fapt îndemnurile Azizei, care mă încredințase că neabătut domnița Donia avea să fie pentru mine un temei de noroc.
Plecai așadar cu caravana spre a mă întoarce în țara mea. Și așa ajunsei pe pământurile acestea care se află sub puterea sultanului Soleiman-Șah, părintele tău, o, beizade Diadem!
Și-aceasta-i povestea mea!
După ce crăișorul Diadem ascultă povestea minunată a lui Aziz și…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
SFÂRȘIT