Si ne iarta noua greselile noastre
Aa
Si ne iarta noua greselile noastre de Claus Fischer
1
De regulă tânărul necopt nu obișnuia să meargă prin parc, cu atât mai puțin după lăsarea întunericului. Nu o făcea, fiindcă îi era frică să umble noaptea printre copaci. Câteodată chiar se rușina de această teamă și se gândea că îi va trece, desigur, într-o bună zi, atunci când va fi și el copt.
Cu toate acestea, frica de întuneric nu era singura care îi transmitea sentimentul imaturității. Mai erau și timiditatea sa și noianul de gânduri zburdându-i prin cap, întrebările în așteptare de răspunsuri, fără de care îi era imposibil să înțeleagă întreg ansamblul.
Sau chipul său reflectat în oglindă – nici un singur rid, nici o muchie, totul încă rotund și moale, bărbia, buzele, ochii. Ca un desen de copil. Sperase dintotdeauna că la paisprezece ani nu va mai arăta atât de provizoriu, dar iată că se apropia de cincisprezece și era în continuare obligat să-și tragă o căciulă de lână până peste ochi, pentru a ascunde cât mai mult posibil din fața sa.
Cel mai mult îl rodea acest sentiment atunci când era singur, așa ca acum. Chiar dacă în interiorul său beția petrecerii mai vibra încă. Inima i-o lua razna, auzea bașii, ba îi simțea chiar în piept, din imediata apropiere a coastelor până în cerul gurii și mai sus, un fulger difuz și colorat îndărătul frunții. Turnase destule pe gât, ar fi trebuit să poată ține această frică în frâu, cu toate acestea nu făcea decât să alerge prin parc, pentru a ajunge cât mai repede la Tic. Teama dispărea de cum era împreună cu ea. Era suficient să-l privească sau să-i atingă mâna. Cam kitsch probabil.
Băiatul necopt se clătina ușor. Purta pantofi sport roșii, o pereche de pantaloni cu talie joasă gri, un tricou cenușiu-închis și, în ciuda căldurii, căciulița de lână. Portocalie astăzi, pentru că era ziua de naștere a reginei. Își vârâse mâinile adânc în buzunarele pantalonilor. Prefera să le ascundă, pentru că de regulă habar nu avea ce să facă cu ele. Când dorea să fie îmbrățișată, Tic trebuia să i le scoată de acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi ținut-o tot timpul în brațe, dar nu îndrăznea. Cât de mult și-ar fi dorit să fie deja cu un pas înainte; să fie și el gata.
Era o noapte caldă, în special pentru luna aprilie. Băiatul putea vedea deja primii licurici sclipind deasupra tufișurilor, la fel și luminițele de pe gazon, din toate acele locuri în care oamenii, veniți de pe la petreceri și dornici să mai chefuiască puțin înainte de a se îndrepta spre case, continuau să se simtă bine. Stăteau acolo, beau bere sau orice altceva și ascultau radio cu sonorul pus la maximum, hip-hop, cam tot ceea ce se cântase de-a lungul întregii după-amiezi în cârciumi sau pe străzi.
În această parte a parcului creșteau arbori și tufe dese, de peste tot răsunau muzici și râsete, ici-colo chiar câte un țipăt. Deși era deja întuneric, puștiul putea vedea încă bine, pentru că cerul lumina roșu deasupra întregului oraș, a străzilor și a canalelor sale. Unde mai pui că zgomotosul rave lăsase suficiente urme, astfel încât în fața ochilor să continue să-i joace tot felul de lumini și culori aprinse.
Băiatul credea că s-ar simți mult mai bine dacă ar trece și pe la ceilalți și ar mai înghiți din pastilele pe care le ținea strâns în buzunare. Nu că ar fi fost vreun dependent. Sau dealer. Nici pomeneală! Avea doar accesul asigurat, putea face rost de una sau alta, nimic din ceea ce nu ar fi consumat el însuși. Făcuse rost de marfă deja de ieri-seară și totul doar pentru Deniz.
Mergea mai repede acum. Iarba de sub tălpile sale se simțea moale și-o imagina umedă și suculentă. Încercase – fără succes însă – să o adulmece. Cine știe, poate că există lucruri care noaptea miros mai puțin. Nu simțea decât fumul ridicat deasupra focurilor și a balegii de cal sau urina din apropierea urinalelor metalice. Câteodată se mai împiedica de doze de cola sau bere aruncate, de vreo sticlă de apă din plastic goală sau de un carton de pizza. Le lovea cu piciorul, dar nu auzea nimic, de parcă sunetul nu ar mai fi reușit să parcurgă distanța de la propriile picioare și până la cap.
Încerca să-și desfunde urechile înghițind. I se părea tot timpul că un zumzet însoțește tobele și bașii și întreg zgomotul traficului din jurul parcului. Toate mașinile circulau fie cu capota deschisă, fie cu geamurile lăsate. Și cu radioul dat la maximum.
Băiatul ar fi avut chef să mai danseze, toată noaptea, cu Tic și Deniz și Robbie. Tic fusese la petrecere, dar o pierduse din ochi cândva spre după-amiază. Noroc că exista clubul, o va reîntâlni mai târziu acolo, la fel ca și pe toți ceilalți. Continua să înghită. Observă că îi este sete. Dar înghițea și pentru că în fața ochilor i se tot perinda Tic, așa cum dansase ceva mai devreme pe stradă, ca un delfin care sare din muzică, pentru a se reafunda în ea. Și gândea că nu are voie să se teamă. Cu puțin timp în urmă întâlnise chiar și un polițist călare, de ce ar trebui deci să-i fie frică?
Pretutindeni erau oameni, stăteau jos sau culcați, unii dintre ei în saci de dormit. Putea vedea jointurile arzând, flăcările brichetelor, ici și colo chiar sclipirea vreunui artificiu. Se împiedică apoi de o bicicletă, pe care cineva o lăsase taman în mijlocul pajiștii. O porni din nou la drum, fără a fi însă prea sigur pe propriile picioare. Nu-i a bună. Era musai să-și găsească echilibrul. De unul care merge drept nu prea au curajul să se apropie. Se opri să tragă cu urechea. Își ținea respirația pentru că voia să se concentreze cât mai bine.
Nu reușea cu nici un chip să scape de acea imagine. A încăperii pline de prosoape și de cearceafuri și a tot ceea ce se întâmplase în ea. Se afla în clinică și intrase din greșeală. De atunci nu mai reușea să scape de sentimentul că fusese condamnat la moarte. Îl părăsise, parcă, în timpul muzicii rave, dar revenise. Îl văzuseră și de aceea trebuia să moară.
Vântul foșnea în frunzele unui castan, a cărui coroană se profila pe fundalul unui cer înroșit.
Băiatul auzi un zgomot. Era un altfel de zgomot, mai puternic decât acela din castan și mai aproape decât muzica, ba chiar mai tare decât zumzetul din propriile urechi. Stătea acolo, simțea ceva atingându-i pielea și acum chiar că îți este frică. Zgomotul – un trosnet și apoi un șuierat ciudat sau poate pufăit – se repeta. Mai sonor și parcă era cumva chiar mai mult decât un sunet, un fel de mișcare sumbră, ceva ce-l însoțea prin tufe. Credea că năluca se va face nevăzută de îndată ce va înceta să privească într-acolo. La fel cum dispăruseră și polițistul călare și bicicleta lăsată în drum și oamenii din jurul focurilor sau din sacii de dormit. Plecase deci și merse și merse, până ce nu mai era nimeni să îl vadă și nimeni să îl audă.
Plămânul său nu prea mai dădea semne de viață. Aerul se revolta de fiecare dată când încerca să-l rețină în piept. Iar bătăile inimii acopereau orice alt zgomot dimprejur, foșnetul frunzelor sau bașii și tobele din depărtare. Băiatul stătea acolo, beția îl părăsise între timp și nu-și dorea nimic altceva decât să o mai poate atinge o dată, chiar și foarte scurt, pe Tic. Ar fi trebuit să-i fie alături acum; toată mizeria vieții pornea tocmai de le aceste permanente despărțiri, care te lăsau mereu singur; într-un fel sau altul, totul rămânea oarecum neterminat. Se gândea atât de intens la ea, încât o simțea, cu mâna mică și uscată – chiar dacă dansaseră ore în șir – într-a sa. Cu nasul rece, în timp ce-i atingea obrazul cu buzele, într-un sărut. Cu pielea care alocuri era fierbinte, de parcă ar fi avut febră, sau dimpotrivă rece și umedă precum o scoică pe nisipul plajei.
Făcea câte un pas, încet și încă unul, apoi se oprea brusc. Auzea ceva și pornea iar. Dar de câte ori stătea pe loc, zgomotul amuțea. Voia să spună sau să strige ceva, dar nu știa ce. Se simți apoi dintr-odată obosit, lipsit de putere. Exista atât de mult întuneric pe lume, parcuri întunecate, odăi. Și oameni. Ar fi putut paria, că indiferent ce sau cine îl urmărea pe ascuns, putea vedea, îl putea vedea, în întuneric.
Și înțelese, așa dintr-odată, că niciodată nu avea să mai fie matur, precum și-o dorise dintotdeauna. O știa, pur și simplu știa. Fixă punctul dintre tufe în care văzuse mișcarea și, fără măcar să-și dea seama, își scoase mâna din buzunarul pantalonului și-și ridică mâneca tricoului, pentru atinge tatuajul de pe brațul stâng, Tic și un trifoi cu trei foi, cam kitsch probabil.
Și fata purta un asemenea tatuaj, fără numele său însă, pe partea interioară a coapsei. Câteodată se întâmpla ca ea să-i ia mâna și să o conducă într-acolo, simte, îi spunea, iar el se prefăcea că o face, era unul dintre locurile reci, care se înfierbânta însă sub palma sa. Mai departe de atât nu ajunsese încă niciodată.
Dacă vrea Dumnezeu, mâine-dimineață vei fi trezit din nou – de ce oare îi treceau acum prin cap tocmai versurile acestei tâmpite melodii germane pentru copii, pe care o ascultase o singură dată la televizor? Mama sa încetase de mult să mai cânte, fredona cel mult câte ceva, chestii din opere, nu se ocupa de nimic, îl ignora, la fel cum o făcuse pe vremuri și taică-său. Dar pentru asta existau tablete, pur și simplu ca să le iei. Nu vei mai fi nicicând trezit, nicicând, fixă tufișul până ce totul din fața ochilor săi deveni punctiform și strălucitor.
Nu-și reluase încă drumul. Cu toate acestea zgomotul se reinstalase, un trosnet, pași repezi. Care alergau, alergau spre el, ba nu, țopăiau. Fugi, mai gândi, fugi de-acolo!
Își ridică încet un picior, cine știe, poate mai reușea să scape, deși – iată – tufa din apropierea castanului tocmai se desfăcuse. Ieșise ceva din ea, sărise, continua să sară spre el, se apropia iute, în salturi atât de mari, încât nu mai exista ieșire. O văzu doar foarte scurt, punctiform și strălucitor, ființa aceea cu pielea de un alb înghețat, suplă ca și el, cu ochii larg deschiși. Îi desluși și dinții lăptoși și – după ce se apropiase deja foarte mult – un nas plat și lătăreț cu două zgârciuri în dreapta și în stânga lui.
L-a nimerit, ciomagul care se năpustise asupra lui l-a nimerit, îi trosnea fruntea cu sete, tare și sec și surd. Se prăbuși, a doua lovitură nici nu i se mai păru atât de puternică, simțea doar sângele prelingându-i-se în ochi, făptura aceea aplecându-se asupra sa și trăgându-l în pădure. Gâfâind și repede.
Ultimele lucruri pe care le văzuse prin sângele șiroind, înainte ca toate crengile să se prăbușească asupra sa, fuseseră picioarele goale îngenuncheate pe pieptul său, dar ele nu erau albe cu adevărat, ci vopsite, cu cretă parcă și dedesubt negre, negre ca noaptea. Și mâinile. Care-l apucau de beregată și-l strângeau. Și obrazul din fața sa, ochii, gura, zgârciurile ca de os de pasăre de deasupra buzelor, gândi, de ce faci asta, de ce și în minte îi reveni Tic, cea care îi era alături și bătea în inima sa, tot mai rar însă, până când și ea se opri. Tic. Tic. Tic.
Și astfel se termina și viața băiatului a cărui copilărie era neterminată. Într-un sfârșit.
