Plecat fara adresa

DUBLU CUVÎNT ÎNAINTE.

1932 — 1947

I

Aprilie 1932

O prefață înseamnă mai întotdeauna o recomandare suspectă.

Trădează îndoiala autorului în opera-i cu pricina.

Altfel, de ce-ar simți oare nevoia să-și prezinte scrisele cu o carte de vizită grijuliu parafată? De ce atîtea expli­cații? — cînd o realizare deplin ro­tunjită în orice domeniu al artei, se explică și își justifică rațiunea de existență prin ea însăși, dispensîndu-se de asistența tutelară a faurului?

Un prunc cocoșat, nu-i mai puțin cocoșat, chiar dacă părintele în disperare de cauză invocă argu­mentele cele mai ingenios dibăcite, circumstanțele cele mai dramatice, cele mai înduioșătoare apeluri, pentru a te vicleni să nu bagi de seamă la penibi­lul ghem care scălîmbăie spinarea progeni­turii. Nici dacă schimbînd de tactică, într-o scînteietoare jerbă de sofisme îți demonstrează că o cocoașă e în de­finitiv cel mai de pizmuit privilegiu, de care doar prin excepție se bucură numai arare exemplare umane, cum va fi existînd desigur și o astfel de teo­rie rezervată ad-hoc pentru uzul părinților de coco­șați, punînd într-o demorali­zantă inferioritate gloata comună a odraslelor cu vertebrele normal înșuru­bate pe verticala coloanei. Oare desenatorii care nu se învrednicesc a trage o singură linie pură, stihui- torii ai căror iambi se tîrîie șontîc-șontîc în sărmane aparate ortopedice, muzicanții care nu-s capabili să înfiripe o armonie fără sughițuri cacofonice — nu purced oare prin a contesta de-a valma un Yngres, Petrarca sau J. Sebastian Bach, sub cuvînt că li s-a perimat arta? Și improvizîndu-se cu de la sine au­toritate vajnici deschizători de drumuri, nu-și trans­formă oare în virtuți regeneratorii jalnicele lor in­firmități?

O proclamă cu vehemența. Găsesc îndestui naivi și snobi s-o creadă. Mai grotesc încă: o cred!

Ei înșiși o cred.

O cred, identificîndu-se cu Baudelaire, Wagner, Rimbaud, Manet, Debussy, Rodin, Picasso ori Rymski-Korsakov, deși e cam depărtișor distanță.

De aceea, de la cel dintîi volum apărut acum zece ani, pînă la acesta (al cincisprezecelea îmi pare), m-am abținut de la asemenea fastidioase comunicări directe cu lectorul.

Nu i-am solicitat indulgența, răbdarea, măsluita adeziu­ne. Nu i-am aprins opaițe suplimentare pen­tru a ilumina într-o favorabilă si mistificantă miză în scenă, tainele atît de ades torturante ale cămăruiei de lucru, cu ale sale patetice deznădejdi, revulzii de elanuri, tîrîșuri după luciola inspiratei năluci care fuge și-ți scapă, căderi, himerice înver­șunări ale depășirii de sine. Prin acestea toți tre­cem. Toate rămîn pudic ferite de ochii spectatoru­lui, ca orice spasm, prin natură inestetic, al naște­rii.

Am lăsat cărțile odată apărute, să-și urmeze destinul. Lectorul să le adopte ori să le respingă. Tot el să le inter­preteze.

Nici o introducere. Nici o prezentare. Nici o de­dicație — indicînd o intenție sau alta, o preferință sau alta, o afinitate ori alta.

Dacă o singură dată mă abat de la o atît de rectilină conduită, o fac fiindcă întru aceasta mă strîmtorează acum mai multe pricini, pe cît de com­plexe, pe atît de imperioase, cred.

Mă opresc numai la două.

Cele mai însemnate.

În primul rînd, pare-mi-se că a ajuns veleatul unor asemenea lămuriri, oricît ar violenta preocu­parea unei sobre ținute literare, departe de școli, cenacluri, manifeste, campanii ideologice, polemici și schisme; întrucît pe acest roman se centrează mai toate cărțile tipărite pînă acum și cele ce stau în sertar începute și așteptîndu-și maturitatea de­finitivă; pe acest roman se vor centra fără îndoială și cărțile cîte vor veni cu anii, cristalizînd din magma proiectelor.

În al doilea rînd, o fac, fiindcă lectorul și croni­carul, prea s-au aflat dezorientați de absența unui plan vizibil și organizat în succesiunea romanelor destul de numeroase, poate chiar prea numeroase după opinia unora. Romane care au întîmpinat cînd o soartă nemeritat prea bună, cînd alta mai me­ritat vitregă, în acești zece ani, de cînd cu o mînă sfielnică de începător, dar în numele unui ferm și nedesmințit crez, intitulam semnificativ prima carte Scrisorile unui răzeș.

Atunci, am fost categorisit în pripă epigon întîrziat al semănătorismului. Și de-atunei încoace, în pofida acestei superficiale, poate numai comode eti­chetări, lectorul și cronicarul s-au văzut mereu con­trariați și diversitatea cu o aparentă incoherență a subiectelor, de diversitatea mediilor, a problemelor, a atmosferei și a metodelor, adică a tehnicii literare. Iar în concluzie, au fost uneori ispitiți — aș recu­noaște, pînă la un punct: îndreptățiți — să-mi atri­buie la al zecelea ori al doisprezecelea volum, inten­ții și orientări străine de mine, după cum intenții și afiliații străine de mine au crezut că-mi discern de la întîia cărțulie a debutului.

Nimic mai firesc.

Căci nimic nu dă mai desăvîrșit impresia de anarhică dezorganizare, ca o construcție în curs. Fațada e încă în cărămidă roșie, sacii cu beton ală­turi, ghiara armăturilor de fier crispată sub viitoa­rele bolți, dincoace groapa cu var, pretutindeni mo­loz, praf, grunji de tencuială; pe cînd schelele ne­ridicate încă, maschează o privire de ansamblu.

Totuși, spre o asemenea construcție de ansam­blu năzuiește toată ființa mea scriitoricească. Și numai articu­late într-un asemenea tot, aș cere lectorului să-mi accepte indulgent ori să-mi res­pingă cu un sever verdict, fiecare carte nouă sau mai veche, dincolo de ale lor inerente și omenești inegalități.

Fiecare din aceste volume, indiferent de subiect, de obiect, de personagii, de mediu, de atmosferă, indiferent de realizarea lor mai izbutită ori mai mi­zer naufragiată, nu va să înfățișeze cumva în cro­nologia apariției sau în cronolo­gia epocii în care se desfășoară acțiunea; nu va să înfățișeze ori să ja­loneze o etapă de orientare spre cine știe ce modă trecătoare a timpului. O renegare sau o înregi­mentare. O convertire. Nu exist scriitoricește din asemenea și pentru asemenea convertiri vuietoase.

Nu cred în ele.

În sinceritatea lor. În rodnicia lor. În trăinicia lor.

Din anii cei mai neîmpîcliți de scepticism ai ado­lescenței, mi-a rămas săpată în cuget ca un sacru îndreptar de viață, melancolica reflecție a lui Alfred de Vigny, care se proiectează cu atît de nobil, de discret și mîndru profil, printre contemporanii săi de-un romantism agresiv și emfa­tic, gesticulînd cabotin pentru a ului ori a scandaliza gale­ria: La vie est trop courte, pour que nous en perdions une partie précieuse â nous contrefaire.

Un scriitor este organic predestinat cutărei sau cutărei optici și interpretări a lumii, cutărei sau cutărei fatalități temperamentale de creație, din care, ca dintr-un cerc magic, nu poate evada.

Orice tentativă de evadare e un început de tră­dare față de destinul său scriitoricesc; o tentativă de sinucidere.

Piruetele acelor scriitori de după războiul se­mințiilor din 1914—1918, care s-au rătăcit după cum sufla vîntul diferi­telor expresionisme și dadaisme, suprarealisme, simulta­neisme, zenitisme, ultraisme și alte puerilisme; toate aceste
giumbuș­lucuri, oportunisme și mimetisme, i-au expulzat din orbita literară cînd vîntul a suflat aiurea. Cîte promi­siuni n-au fost astfel înșelate, numai fiindcă scriitorul lipsit de centru de gravitate și de criteriu interior, sclav snobis­mului de ultima oră, atent la rețeta efemerului succes de ultimul minut, se lăsa fascinat de proclamațiile acestor improvizate școli li­terare, replica altor școli plastice, cu senzaționale manifeste de-un superfuturism iconoclast și vandalic, exterminînd radical trecuturi, tradiții, bi­blioteci, muzee, dar fără jalonarea unei singure opere care să supra­viețuiască fulgurantelor mani­feste?

Se perimau toate, înainte de a se zbici cerneala manifestelor. Se demodau într-un an, mai teribil decît faimoasele veste roșii ale romanticilor de-acum un veac, la bătălia lui Hernani.

Primul deceniu de după războiul din 1914—18 e presărat de asemenea cadavre ale promisiunilor neîndepli­nite. De cadavrele destinelor literare și ar­tistice eșuate, căzute în rebut, fiindcă, lipsite de con­sistență fiind, lipsite de, densitate interioară, s-au înregimentat în batalioanele de asalt ale oportuniș­tilor inovatori cu orice preț — și adesea cu prețul ridicolului prin absurd — în loc să se caute și să se găsească pe sine, în loc să creeze opera durabilă care să-i exprime.

Nu poate fi vorba, așadar, de niciun fel de orien­tare „nouă” telescopată de alta „mai nouă” în cro­nologia cărților mele, ci de continuarea perseve­rentă a unui plan dinainte statornicit și anunțat în trăsuri generale (pentru cine a voit să citească prin­tre rînduri), încă din romanul Întunecare. În acest prim roman de proporții, vădeam lectorului că nu atribui literaturii o vocație diletantistică de precioase mește­șugiri sub semnul artei pentru artă, ci o misiune, un pact de profundă conștiință, și ar­tistică, și omenească. Fără a cădea în erezia artei care demonstrează și pledează, stăruiesc în credința că arta nu se poate opri la suprafața virtuozităților sterile. Cată a străbate adînc în taina sufletelor și a vieților
individuale sau colective, pentru a surprinde ceva din complexele misterioase care decid soarta acestor indivizi, a societății și a unei epoci — mai larg apoi: a umanității.

Romanul Întunecare, cu dimensiunile sale de roman fluviu într-o vreme cînd literatura euro­peană nu era invadată încă de afluxul acestui gen, nu se înfățișa totuși decît ca un fragment, un capitol defalcat dintr-un tot. Iar acest tot, pe care (desigur cu o prezumțioasă ambiție scriitoricească) îl întrevăd ciclic, într-o succesiune de 15—20 romane, în unele cărți se mărginește la o investi­gație orizontală a realităților și proceselor sociale: Calea Victoriei, Comoara Regelui Dromichet, Aurul negru, Apostol; în altele încearcă o investigație verticală, mult mai subtilă, în realitățile și proce­sele psihologice ale individului dezaxat de epocă sau copleșit de epocă: Simfonia fantastică, Baletul me­canic, novelele cu natură de mici romane compri­mate: Omul din vis, Omul care și-a găsit umbra, Somnul, Adevărata moarte a lui Guynemer, etc.

Amintesc cîteva numai, din cele tipărite. Nu po­menesc pe cele în lucru sau în nebuloasa intențiilor.

Evident, distanța între ele e mare. Raporturile par cu totul vagi. Lectorul înșelat de-o premeditată diversitate de mediu și de atmosferă, de ton, de tim­bru, de procedeu și de ritm, e ademenit să ignore caracterul de unitate, acel fir nevăzut dar perma­nent, care circulă în meandrele atîtor destine de eroi, de familii, de grupuri, de clase.

Pe deoparte, așadar, ca să înlătur odată pentru totdeauna asemenea confuzii ale lectorului; pe de alta, ca să contest anume etichetări arbitrare ale unor anume critici, nărăviți să-ți ceară într-o operă ce-ar fi vrut dînșii să pui, în loc să-ți admită drep­tul de a exprima ce ai tu de spus, judecîndu-ți scri­sele numai ca atare — încalc o rînduială riguros respec­tată vreme de zece ani. M-au îndemnat întru­cîtva și mi-au ușurat calea, precedentele unor scri­itori de altă măsură: un Thomas Hardy și un Ma­xim Gorki, un Joseph Conrad și un
Tolstoi, un Romain Rolland și un Jules Remains, un Thomas Mann și un Galsworthy. Și vai! uriașul între toți, Balzac, care-și prezenta fiecare nou volum cu o savantă și intransigentă prefață în ediția originală, încît astăzi s-ar putea alcătui măcar două tomuri compacte numai din reeditarea acestor autointerpretări balzaciene.

Pe lîngă toți, ce înseamnă un mărunt romancier moldo-valah, al unei adolescente literaturi, care abia îsi dibuie traditia romanului său național?

Totuși, și aceia, cît de mari și de universali vor fi fiind, s-au aflat nevoiți să explice intenția unei cărți, semnificația ei și mai ales situarea ei în truda de-o viață întreagă, cînd veleitatea acestei trude e o operă ciclică de mai vast cuprins, în spațiu și în timp.

Romanul de față, conceput în două părți: Plecat fără adresă (1900) și Sosit fără adresă (193?); Caie­tul cu scoarțele albe și Caietul cu scoarțele negre — e dacă se poate spune cheia tuturor celorlalte ro­mane, în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci, fie urmărind un suflet și un destin individual într-un grup restrîns, fie sufletul și destinul unei grupări umane traversînd epoca.

Nu cheie în înțelesul titlului pus de Aldanov pe coperta unui roman, inaugurînd un ciclu unde socie­tatea e văzută prin prisma unui individ, cum au mai realizat-o și Romain Rolland în Jean Christophe sau Maxim Gorki în Viața lui Klim [Samghin]. Nici societatea percepută prin destinele, interesele și reacțiile unei familii, ca în romanele Budden- brooks de Thomas Mann, Les Thibault de Martin du Gard, Forsyte Saga de Galsworthy sau Chronique des Pasquier, romanul lui Georges Duhamel. Nici cheia unui personagiu ca Salavin, pe care același neîntrecut și malițios analist, Georges Duhamel, l-a pus sub observație cu răbdarea unui adevărat ento­mologist, studiind o gîză ce-și simte crescînd aripi de pajură.