Somnul si moartea

Somnul si moartea de A.J. Kazinski

Partea I
Cartea de sânge

Tu, fiul omului, voiești oare să judeci,

să judeci cetatea sângelui? Spune-i

toate urâciunile ei.

Și-i spune: Așa

zice Domnul Dumnezeu: O, cetate,

care verși sânge în mijlocul tău,

ca să-ți vină vremea.

Iezechiel, 22, 2 și 3[1]

1

Moartă. Era moartă. Fusese împinsă dincolo. Și nu intenționa nicidecum să se întoarcă. Niciodată. Nici nu se punea problema, pentru ea, să facă drumul înapoi. Cu toate acestea, vor veni să o caute împotriva propriei voințe, o știa prea bine. Vor trage de ea prin timp și spațiu. Va încasa două sute douăzeci de volți în plin piept și va simți iarăși infernul care-i ajunsese trupul. O să se dea peste cap ca s-o readucă la viață. Poate ar fi mai bine să încerce să restabilească legătura? Ca să o lase, în sfârșit, în pace. Și să îi permită să-și regăsească liniștea.

Auzi un strigăt. În spate? Nu cumva chiar ea striga? Zări filamentul argintiu care șerpuia vesel către infinit, dar care continua, în același timp, să-i țină sufletul agățat de învelișul său pământesc. Precum un cordon ombilical. O legătură pe care ar trebui să o rupă. De acum avea de luptat, în sinea ei nu se îndoia de asta. Și, mai ales, nu trebuia să pună din nou mâna pe ea, să o întoarcă la viață cu forța, fiindcă atunci ar tortura-o încă o dată și pe urmă ar ucide-o iar și iar. Era necesar să atingă lumina. Să scape. Clipă în care simți cum o trăgea de acolo. Începuse să o reanimeze. Se uită spre filamentul argintiu care se întindea ca un elastic.

Lăsați-mă să intru. Vă rog.

O lumină puternică se aprinse și o voce îi răspunse:

Tu ești aceea care se agață de viață. Nu mai putem face nimic pentru tine.

Ba nu. Vocea se înșela. Ea era gata. Nu despre ea era vorba. Doar nu își dorea decât să-și urmeze calea, refuzând să-și reîntâlnească trupul martirizat.

E din cauza lui. Nu din a mea. Trebuie să mă ajutați.

Dintr-odată, fu trasă înapoi ca un pește ce mușcase momeala. Lumea se volatiliză din fața ei, iar firul minunat care înconjura pământul fu ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a se prăbuși în întuneric.

Pe urmă simți o durere nemăsurată.

— Mă auzi?

Vocea îi era cunoscută. Să fi fost tatăl ei? Nu, niciodată nu i-ar fi făcut așa ceva. Cu toate acestea…? Se trezi.

— Mă auzi?

Vocea era calmă, plăcută, grijulie, o voce cu totul altfel decât faptele proprietarului ei.

— Îți dau să bei suc de fructe. Încearcă să deschizi gura.

Suc de zmeură, la fel cu acela pe care îl primise la spital, când îi operaseră fractura de gleznă.

— Mă doare, murmură.

— Te doare când bei?

— Da.

— Mușchii ți-au fost supuși unei încercări dificile când te-am reanimat. Trece. Am amestecat analgezice în suc, ca să se mai potolească durerea. Încearcă să mai bei puțin.

Bău. Lichidul gros își croi drum de-a lungul esofagului. Până la urmă putu să-și deschidă ochii, recunoscându-și apartamentul. Patul. Ventilatorul fixat pe tavan. Nemișcat. Nu își văzuse niciodată apartamentul din unghiul acela, de pe podea, unde zăcea întinsă, legată. Nu își putea mișca nici brațele, nici picioarele. Ajunsese, între moarte și viață, în locul acela pe care catolicii îl numesc purgatoriu și care, în realitate, nu avea absolut nimic înfricoșător sau groaznic.

Bărbatul se ridică, așeză grăbit o carte pe comodă și începu să se învârtă de colo până colo prin living. Nu cumva citise fără grijă cât timp ea fusese moartă? Era cartea ei, biblia ei, intitulată simplu: Phaidon. Phaidon era un discipol al lui Socrate. Împreună cu alții, îi fusese alături, în celulă, în ultimele lui clipe de viață. Înainte ca filosoful să bea otrava. În ceasurile acelea, Socrate dovedise nemurirea sufletului. Dacă nu ar fi citit și ea opera cu pricina, dacă nu ar fi obsedat-o într-atât reflecțiile lui Socrate despre nemurirea sufletului, nimic din tot ceea ce se întâmpla acum nu ar fi avut loc. Curiozitatea îi fusese fatală.

— Poți vorbi?

— Da.

— Ai reușit să iei legătura cu ea?

Poate că ar fi mai înțelept să inventeze ceva? Să-i spună ceea ce el își dorea să audă? Pentru a-l face să renunțe, pentru a-l convinge să îi facă injecția letală.

— Da. Am luat legătura. Doar o clipă, adăugă în șoaptă.

— Adevărat? Nu minți!

Ochii se umplură de lacrimi.

— Nu. În fine, poate… Nu știu.

Ar fi vrut să-și șteargă ochii, dar mâinile îi erau legate la spate. Cu grijă, ca să nu o doară. Bărbatul înfășurase sfoara într-o bucată de catifea, ca să nu îi lase semne la încheieturi, asigurând-o că nu avea să îi rămână nici cea mai mică urmă.

— Nu mai văd nimic.

Îi șterse ochii.

— Poți să-mi dezlegi capul? Mă doare.

— Nu. Trebuie să te întorci. Continuăm până când va funcționa. Înțelegi cât este de important?

— N-ai dreptul… zise, dar protestele se înecară în lacrimi.

— E ultima oară. Promit.

În respirația lui simți o ușoară aromă de scorțișoară. De scorțișoară și de ceai. Să fi citit din Phaidon, bându-și ceaiul, pe când ea era moartă? Ca un general englez pe câmpul de luptă, insensibil și stoic în fața băii de sânge. Liniștindu-se la gândul că nu era chiar așa de grav să o ucidă o dată și încă o dată. Fiindcă însuși Socrate dovedise că ființa omenească poseda un suflet. Femeia își drese glasul:

— Nu merge așa cum crezi tu.

— Ba da. Știu că se poate. Îți amintesc că, de altfel, a fost ideea ta…

Cineva sună la ușă.

Să fi auzit ea bine? Se uită la el atentă. Privirea îi era îngrozită, șovăitoare. Soneria răsună din nou. De data asta nu mai era niciun dubiu, cineva se afla la ușă. Voi să țipe. Numai de ar fi putut. Dar el îi pusese palma pe gură. Și secundele defilară prin fața ei. Pe urmă, se făcu iar liniște.

— Cu siguranță a fost vreun coleg, îi șopti ea, pe când bărbatul își retrăgea mâna. S-or fi întrebând de ce?…

Tăcu din cauza durerii. Parcă vorbele i-ar fi înfundat gâtlejul. Îl privi, ghicind la ce se gândea: când o să spargă ușa indivizii ăia?

Trebuie să fi trecut una sau două zile de când era la ea, își spuse. O zi și jumătate. Cam treizeci și șase de ore. Treizeci și șase de ore de când era prizonieră în propriul apartament. Iar el era grăbit. Evident. Îl observă ridicându-se și învârtindu-se în jurul ei. Uitându-se la ceas. Deschizându-și mobilul. Primise două mesaje.

— N-am timp, mormăi, ducându-se în bucătărie cu telefonul.

În momentul acela ea realiză că nodul de la spate se desfăcuse. Reuși să-și răsucească mâna stângă. Încheietura fină scăpă din bucata de catifea. În tot acest timp îl auzea vorbind în bucătărie:

— Nu, ați făcut foarte bine. N-aș putea totuși să vă sun eu când ajung acasă?

Acasă? se gândi femeia. Are și diavolul un „acasă” al lui? Se strădui să-și pună gândurile în ordine, însă substanțele pe care le administrase în ultimele treizeci și șase de ore îi bruiau creierul. Cu mâna stângă reuși să-și desfacă fâșia de catifea care îi lega cealaltă încheietură. Apoi, pe pipăite, dădu de șuruburile care îi țineau capul fixat. Îl asculta în continuare:

— Nu e grav. Nu, vă asigur. Fără-ndoială.

Vocea îi era exagerat de blândă. Când Dumnezeu le-a împărțit oamenilor glasurile, ar fi trebuit să țină cont de cât de rele le erau sufletele. Și așa ea n-ar fi ajuns în locul acesta. Ar fi recunoscut șuieratul diavolului încă de la prima lor întâlnire. Fiindcă îl cunoștea foarte bine. Și poate că nici n-ar fi avut vreodată atâta încredere în cineva. Îi destăinuise secretele ei cele mai ascunse. Își deschisese sufletul în fața lui. Ceea ce nu îl împiedicase să o tortureze.

— Pot trece mâine-dimineață, îl auzi murmurând.

Desfăcu primul șurub și bucata de catifea care îi ținea capul căzu. Cu al doilea merse mai ușor.

— Chiar credeți că ar fi de folos?

N-o să aibă timp. Ochii se umplură de lacrimi la gândul că o va ucide. Dac-ar urla? Probabil că nu s-ar schimba nimic. Mai mult, îi era frică să nu își fi pierdut vocea, iar el ar fi dat fuga imediat să o amuțească.

— Puteți aștepta o clipă? mai spuse el la telefon.

Îi auzi pașii. Își duse mâinile la spate și se uită în tavan. Cu coada ochiului îl văzu băgând capul în camera de zi și privind-o. Pe urmă merse din nou în bucătărie și închise ușa. Acum! Își întoarse cu ambele mâini, în același timp, șuruburile plasate de o parte și de alta a obrajilor. Ultimele, cele care îi prindeau bărbia, nici nu mai contau.

— Preferați să vin imediat?

N-avea de gând s-o lase în viață, o știa prea bine. Nu îi era frică de moarte, dar asta nu însemna că trebuia să se supună execuției fără a încerca să se apere. Corpul voia să lupte.