Iuda

Iuda de Amos Oz

Iată o poveste petrecută în ultimele zile de iarnă ale anului 1959 și în primele zile ale anului 1960. E o poveste încărcată de erori, pasiuni și dezamăgiri, ce ridică însă și o problemă religioasă rămasă încă nerezolvată. Câteva clădiri păstrează și acum semnele războiului care a măturat orașul în urmă cu zece ani. În depărtare se aude muzica difuză a unui acordeon sau melodia de dor a unei muzicuțe, răzbătând, pe înserate, de după un oblon închis.

În multe apartamente din Ierusalim, poți vedea pe pereții saloanelor vârtejurile înstelate ale Nopților lui Van Gogh sau învolburarea chiparoșilor lui, iar pe podelele odăilor mici sunt încă așternute covorașe din paie, și câte un volum din Zilele Țiklagului[1] sau poate Doctor Jivago a rămas deschis cu copertele în sus, pe marginea unei saltele din burete acoperite de o cuvertură cu model oriental, peste care sunt înșiruite pernuțe brodate. Seara, soba cu petrol arde cu o flacără albăstruie. Într-un colț al camerei, dintr-un obuz gol iese un fel de ghirlandă de scaieți împletită cu grijă.

La începutul lui decembrie, Shmuel Asch și-a întrerupt studiile universitare, intenționând să părăsească Ierusalimul din cauza unei povești de dragoste eșuate, a unui program de cercetare ajuns în impas, dar mai ales din cauză că starea materială a tatălui său se deteriorase, iar Shmuel era nevoit să-și caute un loc de muncă.

Era un tânăr de vreo douăzeci și cinci de ani, solid, cu barbă, timid, sentimental, socialist, astmatic, care se entuziasma cu ușurință, căzând însă pradă decepțiilor la fel de ușor. Avea umerii lați, gâtul scurt și gros, la fel și degetele: scurte și groase, de parcă le-ar fi lipsit câte o falangă. Din toți porii feței și ai gâtului îi creștea o barbă cârlionțată, ca o lână sârmoasă. Aceasta se unea cu părul creț care-i atârna sălbatic de pe cap și îi acoperea pieptul. De departe, aveai întotdeauna impresia că, fie vară, fie iarnă, era mereu înfierbântat și transpirat. Dar de-aproape erai plăcut surprins să constați că pielea lui Shmuel emana nu un miros acru de transpirație, ci dimpotrivă, un parfum fin, de talc pentru bebeluși. Se îmbăta într-o clipă cu idei noi, cu condiția ca acestea să fie ambalate într-un înveliș ingenios și să conțină o oarecare urmă de viclenie. Dar avea tendința de a obosi repede, poate din cauza inimii mărite sau a problemelor pe care i le provoca astmul.

Ochii i se umpleau cu ușurință de lacrimi, ceea ce-l făcea să se simtă jenat sau chiar rușinat. Într-o seară de iarnă, un pui de pisică mieuna lângă un gard, poate că se pierduse de mama lui; iar pisoiul ăsta se uita la Shmuel cu o privire atât de înduioșătoare, frecându-se ușor de piciorul lui, încât iată că ochii i s-au încețoșat pe dată. Sau la sfârșitul unui film mediocru despre singurătate și disperare, la cinematograful Edison, când se dovedește dintr-odată că tocmai personajul cel mai dur e capabil să dea dovadă de măreție sufletească, iată că lacrimile îi inundă imediat ochii și i se pune un nod în gât. În fața imaginii unei femei slabe, stând în picioare la ieșirea din spitalul Shaarei Tzedek și îmbrățișând un copil cu ochii în lacrimi, simte cum îi vine și lui să plângă.

Pe atunci plânsul era considerat ca fiind apanajul exclusiv al femeilor. Un bărbat cu obrazul scăldat în lacrimi provoca repulsie, sau chiar un ușor dezgust, ca o femeie căreia i se văd fire de păr pe bărbie. Shmuel se rușina din pricina slăbiciunii lui și se străduia din răsputeri să se abțină, dar fără succes. În adâncul sufletului, împărtășea el însuși disprețul provocat de propria-i hipersensibilitate, ba chiar se împăcase cu gândul că virilitatea îi era și ea afectată din cauza asta, motiv pentru care viața avea să-i trecă inutil și fără niciun rost.

Dar ce faci tu? se întreba uneori cu dispreț; ce faci, de fapt, în afară de a-ți plânge de milă? De exemplu, ai fi putut vârî pisoiul în haină și l-ai fi putut aduce acasă. Cine te-a împiedicat? Iar pe femeia aceea care plângea împreună cu copilul, ar fi trebuit s-o întrebi dacă puteai s-o ajuți cu ceva. Sau ai fi putut să iei copilul, să-i dai o carte și câțiva biscuiți și să-l așezi pe terasă, după care tu și femeia ați fi stat unul lângă celălalt pe marginea patului, în camera ta, vorbind în șoaptă despre ce i s-a întâmplat și cum ai fi putut s-o ajuți.

Cu câteva zile înainte de a-l părăsi, Yardena îi spusese: Tu ești fie ca un cățeluș neastâmpărat, zgomotos și agitat – chiar și când stai pe scaun parcă te învârți fără încetare în jurul cozii –, fie rămâi zile în șir nemișcat în pat, ca o plapumă neaerisită.

Yardena se referea, pe de o parte, la oboseala permanentă a lui Shmuel, iar pe de alta, la un fel de principiu delirant, descifrabil în chiar mersul lui, care ascundea parcă o alergare clandestină: urca treptele câte două, năpustindu-se. Traversa în diagonală străzi cu trafic intens, în viteză, fără frică, fără a se uita nici în dreapta, nici în stânga, aruncându-se în inima unui tumult, cu capul înainte, cu barba lui cârlionțată, ca la luptă, cu tot corpul aplecat în față. Părea mereu că picioarele îi aleargă din toată puterea după corpul care aleargă după cap, ca și cum picioarele ar fi fost îngrijorate ca Shmuel să nu dispară după colțul străzii, lăsându-le în urmă. Alerga toată ziua, gâfâind, înfierbântat, nu pentru că se temea să întârzie la vreun curs sau la vreo ședință politică, ci pentru că în toate treburile pe care le avea de făcut și să le șteargă de pe lista obligațiilor zilnice, pentru ca apoi să se poată întoarce, în sfârșit, la liniștea camerei lui. Fiecare zi pe care o trăia i se părea o epuizantă cursă cu obstacole în drumul circular de la somnul din care fusese smuls dimineața, înapoi sub plapumă.

Îi plăcea să țină discursuri în fața oricui îl asculta, în special în fața colegilor de la Cercul de Renaștere Socialistă: îi plăcea să incite, să argumenteze, să contrazică, să nege și să inoveze. Vorbea îndelung, cu plăcere, cu agerime și clarviziune, dar când i se răspundea, când venea rândul lui să asculte ideile celorlalți, Shmuel era imediat cuprins de nerăbdare, de neatenție, de oboseală, până când pleoapele i se închideau și capul hirsut îi cădea pe pieptul păros.

Îi plăcea să-i țină tot felul de discursuri pasionate și Yardenei, să desființeze idei preconcepute și să submineze convenții, să tragă concluzii din ipoteze, și ipoteze din concluzii. Dar când îi vorbea ea, pleoapele îi cădeau de cele mai multe ori după doar două-trei minute. Yardena îl acuza că nu o ascultă deloc, el nu recunoștea, ea îi cerea să repete ceea ce tocmai îi spusese, el schimba subiectul și începea să-i vorbească despre greșeala lui Ben Gurion[2]. Era mărinimos, generos, plin de intenții bune și delicat ca o mănușă de lână, făcea imposibilul ca să ajute întotdeauna pe oricine, dar, în aceeași măsură, era și zăpăcit, și lipsit de răbdare: uita unde tocmai își atârnase unul dintre ciorapi, ce voise de la el proprietarul sau cui îi împrumutase caietul cu însemnările de la conferințe. Cu toate astea, nu se încurca niciodată când se ridica să citeze cu cea mai mare precizie cuvintele lui Kropotkin despre Neceaev în urma primei lor întâlniri, precum și ce spusese acesta la doi ani după momentul respectiv. Sau care dintre ucenicii lui Isus propovăduise mai puțin decât toți ceilalți.

Cu toate că-i plăcea felul lui de-a fi – irascibil, neajutorat, asemenea unui câine prietenos, însuflețit și dezlănțuit, câine mare care se lipește și se freacă de tine fără încetare, cu balele curgându-i pe genunchii tăi –, Yardena luase hotărârea de a se despărți de el, acceptând cererea în căsătorie a fostului ei iubit, un hidrolog harnic și taciturn pe nume Nesher Sharshevski, specializat în rezervoare de apă de ploaie, care știa aproape întotdeauna să prevadă cu exactitate următoarea ei dorință. Nesher Sharshevski îi cumpărase un batic drăguț cu ocazia zilei ei de naștere, calculate după calendarul gregorian, pentru ca două zile mai târziu să-i cumpere și un covoraș oriental verde, cu ocazia aceleiași aniversări, celebrate de data aceasta după calendarul ebraic. Ținea minte până și zilele de naștere ale părinților ei.

[1] Roman ai scriitorului S. Yizhar (1916-2006), publicat în 1958 și recompensat cu Premiul Israel în 1959 (n. red.).

[2] David Ben Gurion (1886-1973) – prim-ministru al Israelului, politicianul care a proclamat întemeierea statului la 14 mai 1948 (n. red.).