Sotul meu, Michael

Sotul meu, Michael de Amos Oz

1.

Am început să scriu paginile acestea, deoarece mulți dintre cei pe care i-am iubit sunt morți. Am început să scriu paginile acestea, deoarece când eram tânără aveam o uriașă forță de a iubi, iar acum această forță a început să moară. Și eu nu vreau să mor.

Am împlinit treizeci de ani și sunt căsătorită. Soțul meu, Michael Gonen, doctor în geologie, este un om cumsecade. L-am iubit. Ne-am întâlnit la colegiul Terra Sancta, acum zece ani. Eram studentă în anul întâi la Universitatea Ebraică, pe vremea când încă se mai țineau cursuri la colegiul Terra Sancta.

Iată cum ne-am întâlnit:

Era într-o zi de iarnă și, pe la nouă dimineața, coborând scările, am alunecat. Un tânăr necunoscut m-a susținut, prinzându-mă de braț. Avea o mâna sigură și totuși reținută. I-am zărit degetele scurte, cu unghii late. Degete palide, cu o tentă ușor mai închisă la articulații. Se repezise să mă prindă și am rămas sprijinită de brațul lui până mi-a trecut durerea. Eram descumpănită. E umilitor să cazi așa, deodată, în fața unor străini: te aștepți să întâlnești priviri curioase și zâmbete malițioase. Eram stânjenită și pentru că simțeam mâna tânărului necunoscut mare și caldă. Așa cum mă susținea, căldura degetelor pătrundea prin mânecă rochiei albastre de lină pe care mi-o împletise mama. Era iarnă la Ierusalim

A vrut să știe dacă m-am lovit.

I-am răspuns că mi-e teamă să nu-mi fi scrântit glezna.

Mi-a spus că i-a plăcut întotdeauna cuvântul gleznă. Apoi a zâmbit. Un zâmbet timid și intimidant. M-am înroșit. Nu l-am refuzat atunci când m-a invitat la barul de la parterul colegiului. Mă durea piciorul. Colegiul Terra Sancta este o mănăstire creștină ce fusese închiriată Universității Ebraice după războiul din 1948, când clădirile de pe muntele Scopus fuseseră distruse. Era o construcție rece, cu coridoarele înalte și largi. Mă simțeam tulburată, lăsându-mă condusă de tânărul necunoscut care mă sprijinea. Eram bucuroasă să-i ascult vocea. Nu eram în stare să-l privesc în față și să-i cercetez trăsăturile. Bănuiam, mai mult decât vedeam, că are chipul prelung, slab și smead.

— Hai să ne așezăm, spuse el.

Am luat loc, evitând să ne uităm unul la altul. Fără să mă întrebe ce doresc, a comandat două cafele. Mi-am iubit tatăl mai mult decât pe oricare alt bărbat de pe lume. Când noul meu prieten își întoarse capul, am văzut că părul îi era tăiat scurt și că nu se bărbierise egal. Pe ici, pe colo, în special pe sub bărbie, îi rămăseseră câțiva țepi negricioși. Nu știu de ce amănuntul acesta mi s-a părut important, ca o bilă albă în favoarea lui. Îmi plăcea cum surâde, iar degetele lui care se jucau cu o linguriță păreau însuflețite de o viață proprie. Și linguriței îi plăcea să fie atinsă de ele. Propriile mele degete tânjeau să-i atingă bărbia, acolo unde nu se răsese bine și îi rămăseseră câțiva țepi.

Se numea Michael Gonen. Era student în anul trei la geologie. Se născuse și crescuse în Holon.

— E frig în Ierusalimul ăsta al tău.

— Ierusalimul meu? De unde știi că sunt din Ierusalim?

M-a rugat să-l iert dacă se înșelase, deși el credea că nu se înșelase. Învățase să-i distingă pe cei din Ierusalim dintr-o singură privire. Pe când vorbea, se uită pentru prima dată în ochii mei. Ai lui erau cenușii. Am observat în ei o licărire de amuzament, lipsită însă de veselie. I-am spus că ghicise. Eram într-adevăr din Ierusalim.

— Să ghicesc? Da' de unde!

Se prefăcu jignit, dar colțurile gurii îi zâmbeau. Nu, nu ghicise. Vedea limpede că sunt din Ierusalim. Să vadă? Se învățau oare asemenea lucruri la cursurile de geologie? Nu, bineînțeles că nu. De fapt învățase asta de la pisici. De la pisici? Da, îi plăcea să observe pisicile. Pisicile nu se împrietenesc niciodată cu cineva care nu-i dispus să le îndrăgească. Pisicile nu se înșală niciodată în privința oamenilor.

— Am impresia că ești un om fericit, i-am spus eu veselă.

Am început să râd și râsul m-a dat de gol.

După aceea, Michael Gonen m-a invitat să-l însoțesc la etajul trei al clădirii, unde urmau să se proiecteze niște filme documentare despre Marea Moartă și deșertul Arava.

În drumul nostru am trecut pe lângă locul unde alunecasem mai devreme, iar Michael mi-a prins din nou brațul cu mâna stingă, de parcă aș fi fost în pericol să alunec din nou pe treapta respectivă. Prin mânecă de lină a rochiei albastre, îi simțeam fiecare deget în parte. A tușit sec, ceea ce m-a făcut să-l privesc. Îmi surprinse privirea și se înroși. Se înroși până la urechi. Ploaia bătea furioasă în ferestre.

— Toarnă cu găleata, spuse Michael.

— Într-adevăr. Toarnă cu găleata, întării și eu cu entuziasm, de parcă aș fi descoperit brusc că suntem rude.

Michael șovăi, apoi adăugă :

— Dis-de-dimineață am constatat că e ceață și că suflă un vânt puternic.

— În Ierusalimul meu iarna e iarnă, am răspuns eu veselă, accentuând „Ierusalimul meu" ca să-i reamintesc de primele lui cuvinte.

Aș fi vrut să-l mai aud vorbind, dar n-a găsit nimic de spus. Nu era un tip spiritual. Zâmbi din nou. Într-o zi ploioasă, în Ierusalim, la Colegiul Terra Sancta, pe scările dintre etajul întâi și doi. Cât de bine îmi aduc aminte!

În documentarul științific am văzut cum se evaporă apă până când iese la iveală sarea pură, cristale de un alb scânteietor, deasupra nămolului cenușiu. Mineralele din cristale erau asemenea unor vinișoare delicate și fragile. Nămolul cenușiu se cliva treptat sub ochii noștri întrucât documentarul prezenta procesele naturale într-un ritm accelerat. Imaginile nu erau însoțite de comentarii. Ferestrele fuseseră acoperite cu storuri negre, ca lumina zilei să nu pătrundă înăuntru. De altfel lumina acelei zile era palidă și mohorâtă. Un conferențiar bătrân făcea din când în când câte o observație, dădea explicații pe care eu nu le înțelegeam. Vocea îi era domoală și sonoră. Îmi amintea vocea doctorului Rosenthal care mă tratase de difterie când aveam nouă ani.

Cu ajutorul unui arătător, indica mereu elementele mai semnificative din imagini, ca mintea studenților să nu se îndepărteze de la subiect. Eu eram singura spectatoare liberă să observ amănunte lipsite de importanță, ca de pildă amărâtele, dar rezistentele, plante de deșert care apăreau mereu pe ecran în preajma instalațiilor de extras carbonat de potasiu. În lumina scăzută a fasciculului magic puteam examina în voie și trăsăturile, brațul, arătătorul bătrânului conferențiar, îmi amintea de o poză dintr-una dintre cărțile mele preferate; mă ducea cu gândul la gravurile întunecate care ilustrau Moby Dick.

De afară se auzeau uneori bubuituri răgușite de tunet. Ploaia răpăia mânioasa în geamurile acoperite, de parcă ar fi vrut să ne atragă atenția că ne-a adus o veste importantă.

Răposatul meu tată obișnuia să spună : Oamenii puternici pot să înfăptuiască aproape tot ce doresc, dar nici cei mai puternici dintre ei nu pot hotărî ce să-și dorească. Eu nu sunt un om deosebit de tare.

Michael și cu mine ne-am dat întâlnire pentru aceeași seară la cafeneaua Atara din stradă Ben Yehuda. Afară se dezlănțuise furtuna, lovind furioasă în zidurile de piatră ale Ierusalimului.

Restricțiile alimentare erau încă în vigoare. Ni s-a servit un surogat de cafea și niște pliculețe minuscule de zahăr. Michael a făcut o glumă pe chestia asta, dar n-a avut nici un haz. Nu-i un tip spiritual. Probabil nu știuse el cum s-o spună. Îmi făcea însă plăcere că se străduiește, eram încântată că-l vedeam încordat din cauza prezenței mele. De dragul meu ieșea din carapace și încerca să fie amuzant și să se amuze. Pe când aveam nouă ani, tot mai speram că, dacă voi mai crește, voi deveni bărbat, și nu femeie. Mică fiind nu aveam prietene, mă jucam numai cu băieții și citeam cărți scrise pentru băieți. Mă băteam, loveam cu piciorul, mă cocoțam peste tot. Locuiam în Kiryat Shmuel, la marginea unui cartier numit Katamon. Alături de noi cobora în pantă un teren viran plin de pietroaie, de ciulini și de fiare vechi. Jos, în vale, se află casa gemenilor. E vorba despre doi arabi, Halii și Aziz, fiii lui Rashid Shahada. Dacă eu eram prințesă, ei îmi formau escorta, dacă eu pretindeam că sunt comandant de oști, ei erau ofițerii, când eram explorator, făceau pe cărăușii băștinași, dacă eram căpitan de vas, alcătuiau echipajul, dacă eram spion, ei erau complicii. Tot împreună exploram străzi îndepărtate, hoinăream prin păduri, flămânzi și gâfâind de oboseală, îi hărțuiam pe copiii ortodocșilor, strecurându-ne în păduricea din jurul mănăstirii Sfântul Simeon, îi făceam cum ne venea la gură pe polițiștii britanici. Ne țineam după ei ca apoi s-o luăm la goană, ne ascundeam și apoi brusc apăream la un pas de ei. Gemenii erau supușii mei. Le porunceam cu o plăcere rece, distantă.

Michael spuse:

— Ești timidă, nu-i așa?

După ce și-a băut cafeaua, a scos o pipă din buzunarul hainei și a pus-o pe masă, între noi. Eram îmbrăcată în pantaloni maro de catifea reiată, cu un pulover roșu, lălâu, cum obișnuiau să poarte studentele pe vremea aceea, ca să-și dea un aer degajat. Michael remarcă sfios că-i părusem mai feminină în rochia de lină albastră pe care o purtasem de dimineață. Cel puțin așa avea el impresia.

— Și tu păreai altfel azi-dimineață, am ripostat eu.

Michael purta un impermeabil gri pe care nu l-a dezbrăcat deloc cât am stat la cafeneaua Atara. Obrajii îi erau aprinși din cauza frigului biciuitor de afară. Trupul lui era zvelt și osos. Luă pipa neaprinsă și începu să deseneze contururi pe fața de masă. Degetele lui care se jucau cu pipa îmi dădeau o senzație de liniște. Cuprins probabil brusc de remușcări pentru observația făcută cu privire la hainele mele, îmi spuse, ca și cum ar fi vrut s-o dreagă, că sunt frumoasă. Rosti cuvintele cu ochii ațintiți la pipă. Nu sunt destul de tare, dar tot sunt mai tare decât tânărul acesta.

— Spune-mi ceva despre tine, l-am rugat apoi.

— N-am luptat în brigada Palmach. Am fost la transmisiuni. Operator radio în regimentul Cârmei.