A fost odată un cireș

A FOST ODATĂ UN CIREȘ

A fost odată un cireș care s-a săturat să mai facă cireșe. Lângă el, în livadă, prunul făcea prune, mărul făcea mere, ba până și zarzărul care era abia un pui, nici măcar nu mergea la grădiniță, credea că avioanele sunt niște ciori mai mari și muștele niște avioane mai mici, da, până și el, zarzărul, făcea câteva zărzărele. Doar cireșul se săturase să mai facă cireșe. Vestea, bineînțeles, se răspândi foarte repede, și îngrijorați alergară la cireș mai mulți oameni importanți.

Alergă la cireș însuși bătrânul academician-doctor- profesor-docent, șeful catedrei de clătite cu dulceață de cireșe și autorul de faimă mondială al studiului intitulat: „De ce se fac cercei din cireșe și nu se fac cireșe din cercei." Bătrânul academician avu o lungă discuție cu cireșul care se săturase să mai facă cireșe și plecă clătinând din cap foarte amărât. Îl întrebase pe cireș de ce nu mai vrea să facă cireșe și acesta îi răspunsese mai mult decât mulțumitor :

— Uite-așa : nu mai vreau și gata !

— Bine, nu se lăsă cu una, cu două, bătrânul academician ; dar ce-ai să faci dacă nu vrei să mai faci cireșe ?

— Nimic. O să stau !

Răspunsul acesta îl îngrozise cel mai tare pe bătrânul academician. Auzise el multe până atunci, dar una ca asta nu. Nu dormi câteva nopți, frământându-se : „Cum adică nu mai vrea să facă nimic ? Asta nu se poate. Toți trebuie să facem ceva !“ Pe urmă — așa-i viața, fiecare are treburile lui — bătrânul academician se apucă să scrie o nouă carte, una despre importanța gemului de cireșe și uită de cireșul care se săturase să mai facă cireșe.

Așa cum spuneam, însă, la cireșul care se săturase să mai facă cireșe mai alergară încă mulți oameni foarte importanți. Este o adevărată plăcere pentru mine să-l amintesc aici pe cunoscutul om de știință Abe Cede Efghehaș, cel dintâi în lume care a observat că sâmburii de cireșe amare, când îi presezi sub talpă, fac altfel de „poc’" decât sâmburii de cireșe albe sau roșii — și este, de asemenea, o rară bucurie pentru mine să-l mai amintesc aici și pe ilustrul savant Icsigrec Zet, cel care a demonstrat deosebirea esențială dintre tartele cu cireșe și tartele fără cireșe, ori cu prea puține cireșe. Tuturor, cireșul le-a spus că el s-a săturat să mai facă cireșe, că intenția lui este să stea să nu mai facă nimic. Discuțiile dintre toți acești oameni importanți și cireșul care se săturase să mai facă cireșe nu duseră, din păcate, la nici un rezultat.

Atunci m-am hotărât să-l vizitez și eu pe cireșul care se săturase să mai facă cireșe. Nu sunt specialist în cireșe, recunosc, eu viața mi-am dedicat-o studierii compotului de vișine — ceea ce e cu totul altceva — dar m-am dus la el, în simpla mea calitate de om care nu poate accepta ca cineva să stea fără să facă nimic.

A,dar am uitat să vă spun că nu m-am dus cu mâna goală, ci înarmat cu un topor, poate nu grozav de ascuțit, dar numai bun pentru a tăia un cireș care s-a săturat să mai facă cireșe. Convorbirea noastră a fost foarte scurtă. O țin minte cuvânt cu cuvânt, dar ea nu prezintă mare însemnătate pentru cititori decât din clipa când i-am spus :

— Știi cum se numește unealta asta pe care am adus-o cu mine ?

— Nu.

— Se numește topor.

— Și la ce slujește ?

— La tăiatul cireșilor care s-au săturat să mai facă cireșe. Asta știe el să facă și asta face. Uite, ți-l las și dacă îl convingi tu să nu mai facă ce știe, așa cum te-ai săturat tu să mai faci cireșe, scrie-mi!

Am plecat și a doua zi am primit o telegramă :

„Nu l-am convins. Drept care m-am hotărât să fac din nou cireșe. Semnat : Cireșul !“

Asta-i toată povestea. Mi-a venit s-o scriu pentru că mi s-a făcut poftă de niște cireșe mari și dulci — sau poate că din alt motiv, poate că la altceva m-am gândit când mi-a venit s-o scriu, dar asta e altă poveste.