A fost odată un elefant

A FOST ODATĂ UN ELEFANT

A fost odată un elefant, că dacă n-ar fi fost nu mă apucam eu să scriu despre el.

A fost odată un elefant care trăia în grădina zoologică de la Băneasa ; vedea de acolo aeroportul, învățase când pleacă avionul la Iași și când sosește cel de la Arad, vedea chiar și antena din vârful turnului televiziunii și se întreba și el, ca mulți alți elefanți, de ce sunt așa de puține emisiuni pentru copii; era foarte plăcut impresionat de tot ce vedea, mânca bine, dormea bine, avea amintiri frumoase despre savana Africană unde se născuse și unde, la grădinița pentru puii de elefanți de acolo, învățase două adevăruri de netăgăduit, primul : că palmierii nu fac maimuțe, al doilea : că girafele au gâtul lung ca să poată ajunge la cap. Restul școlii îl făcuse la Băneasa, profesor de aritmetică îi fusese un papagal, care număra foarte corect până la nouă, pe zece însă nu-l putea pronunța, spunea în locul lui : „knock-out“, căci trăise mulți ani în casa unui boxer și boxerii așa-i spun lui zece când rămân pe podea și văd stele verzi; la botanică se descurca ceva mai greu, obișnuit ca mai întâi să înghită fânul și morcovul, abia apoi să le descrie și să arate din ce familie de plante fac parte; în schimb la geografie primea notele cele mai mari, firește, direct proporționale cu mărimea sa și cu convingerea sa că Polul Sud trebuie să se afle la sud iar Polul Nord s-ar fi făcut pur și simplu de râs dacă nu se afla la nord. Era, cu alte cuvinte, un elefant care avea cu ce se lăuda, dar, uite, lui nu-i plăcea niciodată să se laude, nu-i plăcea, deloc nu-i plăcea.

Veneam eu la el și începeam să mă laud :

— Am scris o poveste formidabilă, râd copiii ținându-se de burtă când o citesc, se transmite în fiecare zi la radio, apare în „Luminița", directorul editurii îmi telefonează din cinci în cinci minute să mi-o ceară ca s-o tipărească, traducători din 101 țări telegrafiază în 101 limbi: „Dați-ne povestea, ardem de nerăbdare s-o traducem, să facă înconjurul pământului." Ei, ce spui ?

Elefantul se uita la mine și nu spunea nimic.

Venea la el un băiat și se pornea să turuie :

— Azi iar am luat un zece, dar profesorul plângea de mama focului că nu putea să-mi dea 11 sau 12, colegii m-au fotografiat cu carnetul în mână, iar directorul școlii păstrează fotografia mea în buzunarul de la piept. Ei, ce spui ?

Elefantul se uita la el și nu spunea nimic.

Venea pe urmă o fată și începea :

— Am cea mai frumoasă rochiță ! Am cea mai frumoasă hăinuță ! Am cea mai frumoasă codiță ! Am cea meu frumoasă fundiță ! Ei, ce spui ?

Elefantul se uita la ea și nu spunea nimic.

De ce nu spunea nimic ?

Pentru că lui nu-i plăceau lăudăroșii. El nu se lăuda niciodată. Și cu câte încă nu mai avea el să se laude !

Era harnic, era drept, era foarte înțelept. Știa multe și-i plăcea să mai asculte. Mânca fân și dormea dus până în zori, de la apus. Vedea cerul, vedea norii, număra când vin cocorii. Trompă avea, era înalt, era strașnic elefant!

Cu mine, băiatul și cu fetița despre care vorbeam, nu s-a împrietenit, și-acuma tuturor ne pare rău, și toți știm de ce ne pare rău, și toți o să facem ceva să nu ne mai pară rău.

A fost odată un elefant și noi n-am știut să-l facem să vorbească.

Păcat, păcat, de trei ori păcat !