Aceasta dulce povara, tineretea

Aceasta dulce povara, tineretea de Cella Serghi

PARTEA ÎNTÂI
LA O MASĂ LINIȘTITĂ

Motto: Ceea ce a putut constitui la un moment dat

un motiv de curiozitate, de indiscreție și de

scandal se va resorbi cu vremea în eternitatea

operei.

Mihail Sebastian

(Marginalii la corespondenta lui Marcel

Proust)

Marea e de culoarea plumbului și a prunei brumării. În orizont apare, ca o lume a păcii, ca o iluzie a liniștii, prima clipă a zilei, pe un cer de culoarea luminii. Abia de sus, deasupra mării, lumina devine ușor consistentă, apoi fumurie, lăsând o fereastră soarelui, care reușește să trimită un mănunchi de raze. Dar numaidecât e acoperit de norii care au biruit, s-au îngroșat, au devenit cenușii ca marea. Două bărci negre alunecă înainte, înguste, subțiindu-se între cutele valurilor. O pasăre plutește înaintând cu aripile întinse și ciocul ascuțit, grăbit spre o anumită țintă. Pe fâșia de pământ care se vede de aici se zbuciumă disperat un arbust care parcă ar vrea să se desprindă de rădăcini și să zboare sau să se arunce în mare. E de un verde-închis, ca măslina. În lupta care mocnește în tot ce mai e viață reținută de ultimele forțe slăbite ale nopții va învinge soarele.

A învins. Îmi încălzește fața și argintează marea. O stăpânește. Încep să se deschidă uși și ferestre. Dialogul de la o terasă la alta e zilnic același:

— Azi o să fie o zi frumoasă!

— Ce zi frumoasă o să fie azi!

Aș vrea să uit că mă aflu în sanatoriu și să-mi imaginez Mangalia cum era altădată, când mă repezeam să văd răsăritul soarelui sau să plec cu vreuna din bărcile pescarilor în larg.

Dar foile albe, stiloul mă așteaptă, mă întreabă: despre ce ai să scrii? Poate despre vecinele mele, despre acele jumătăți de adevăruri în care partea cealaltă se ascunde ca jumătatea invizibilă a lunii. Și ce pasionante descoperiri poți să faci asistând la discuții în aparență banale.

De data asta totul a pornit de la o fotografie pe care Melita a pierdut-o în vestibul, când a venit cu albumul să-mi arate copiii ei la diferite vârste și să-mi vorbească despre Bobiță.

— Aici e Bobiță când și-a luat bacalaureatul. Aici, când și-a luat doctoratul. Nevasta lui, tot doctoriță. Nu-i drăguță? Adela! Uitați-vă. Ce fată! Și vrea s-o lase, cu un băiat de treisprezece ani. Știu, v-am mai spus, nu sunt uitucă sau sclerozată, cum crede Henrieta. Dar mă doare, e copilul meu…

— Și aici? întreb răsfoind albumul.

— Soțul.

— Trăiește?

— Nu, a murit. Copiii erau mici.

— De ce a murit?

— Un glonte. Un glonte rătăcit. Și trecând repede peste această întâmplare nu tocmai banală: Eram profesoară. Soțul meu, directorul școlii. Făcea politică. Avea dușmani… Și închizând albumul: Cred că mâine o să fie frumos.

Dimineața, când s-au deschis ușile, terasele, am auzit iar:

— Ce zi frumoasă o să fie azi!

— Crezi că o să fie frumos?

— E rece!

— Se încălzește…

Dar furtuna se ivește din senin.

— Escapadele tale de noapte! i se adresează Henrieta, necruțătoare, Melitei.

Aș vrea să intru în casă, dar e prea târziu.

— Crede că nu știu că vă vizitează noapte de noapte și vă face capul calendar cu Bobiță al ei!

Melita lasă ochii în jos, vinovată. Are 70 de ani, ochi rotunzi, catifelați, urmele copilăriei s-au păstrat pe pomeții ei de păpușă. Aș vrea s-o apăr împotriva Henrietei, înaltă, ciolănoasă intransigentă, dură.

Luăm masa împreună.

— V-am găsit un loc, îmi spusese directorul sanatoriului în ziua sosirii mele, la o masă liniștită.

Erau trei femei în vârstă și toate cu regim dietetic. Păpușa bătrână, Melita cu părul cărunt, tăiat scurt și cu breton pe frunte, are ochii lăcrămoși, gata să plângă, gata să râdă. Henrieta, prietena ei, păr alb gros, împletit ca o diademă pe cap. A treia, numai piele și os, n-are vârstă. Pielea încrețită pare că strânge laolaltă oasele, gata altfel să se fărâmițeze, să se împrăștie. Părul subțiat, uscat, auriu, e prins, cu o intenție de cochetărie, într-o fâșie de voal mov, transparent, care aruncă o ușoară umbră liliachie pe obrazul boțit și parcă scos din scrobeală. Ochii, de o nuanță stranie, între albastru și verde, par niște pietre care și-au pierdut strălucirea. Se sprijină de un baston, se teme de curent, se teme de orice. Are în sacoșă tot felul de cutiuțe cu vitamine și două borcănele, cu unt și miere. Primește zilnic o porție de macaroane pe care le asezonează din cutiuțele ei.

Henrieta, voinică, face plimbări lungi ca să nu se îngrașe. Melita cea mititică, cu voce cristalină, repetă că de cincizeci de ani are aceeași greutate.

— Eu am slăbit douăzeci de kilograme, se aude o voce stinsă.

Sora dieteticiană, vampă în halat alb, strâns bine pe șolduri, cu ciorapi negri lăsând să i se vadă genunchii rotunzi, schițează un zâmbet ironic și, cu un aer de superioritate, cu tinerețea care ne sfidează, îi dă o telegramă.

— E de la soțul meu, surâde femeia, care e numai piele și os. De ziua mea!

— E Sfânta Maria mică? întrebă Melita.

— În iunie? se supără Henrieta.

— E ziua mea de naștere. Am împlinit patruzeci și opt de ani.

Melitei îi cade furculița din mână. Furculița Henrietei rămâne țeapănă în aer. Eu o felicit și-i urez „multe kilograme”.

La o masă de alături, un bărbat voinic, fără un braț, sucea bucățica de carne pierdută în legumele fierte. Nimeni nu-l ajută să o taie. M-am dus eu să-i tai carnea și mi-a mulțumit, bine dispus. La masa noastră se vorbea iar despre vreme.

— E soare!

— Soare cu dinți!

— La noi a nins.

— Ei, cum se poate? În mai?!

— La Petroșani e mai frig!

— Sunteți tocmai de acolo? se miră Melita.

— Lucrăm la combinat. Soțul meu a cerut pentru mine o prelungire de concediu.

Mă întreb dacă e posibil să aibă patruzeci și opt de ani și să lucreze.

— Lucrați? o întreabă o voce groasă.

— La combinat?! se miră un glas de fetiță.

— La bibliotecă…

Vecinele mele m-au invitat la o cafea. Aș fi jurat că au rămas la poeziile lui Lamartine, că citesc La robe de laine de Henri Bordeaux, dar pe masă am văzut un volum de Malraux și altul de Camus.

Nu mai știu cum a început discuția între ele, dar au ajuns iar la Bobiță.

— Dacă l-ai însurat la douăzeci și cinci de ani cu cine ai vrut tu, e normal să vrea să se însoare la patruzeci cu cine-i place lui!

De aici a început o adevărată ceartă. Și, luându-mă parcă martor, Henrieta i-a dat Melitei o fotografie.

— Crede că nu știu că vă vizitează seară de seară. Se ferește de mine. Totdeauna a fost așa. Nu s-a ferit de cine trebuia.

Melita, ca să schimbe vorba, mi-a oferit o dulceață de trandafiri. Dar Henrieta nu se lasă:

— De ce nu-i arăți doamnei fotografia? Dacă ai pierdut-o în vestibul, înseamnă că ai vrut să i-o arăți.

— Nu! a protestat Melita, strângând buzele și mărindu-și ochii lăcrămoși și rotunzi.

— Era în album. A căzut.

— Și ce mai caută Sultana în album? Ții minte când ți-am spus că n-are ce căuta la tine în casă?

— O fostă colegă de școală! se scuză față de mine Melita. Dar, cealaltă, aspră și crezând că știu tot:

— I-a împușcat bărbatul și, în loc să spuie: „O asasină”, se smiorcăie: „O fostă colegă de școală”! I-am spus de atâtea ori: „Deschide-ți ochii!”

— Acum nu mai pot să-i închid. Ești mulțumită?

Eu înlemnisem. Melita îmi spusese: „A fost împușcat, aici, la Mangalia. Un glonț rătăcit. O întâmplare nenorocită. Poate un dușman – făcea politică.” Și acum aflu că o fostă colegă de școală…

— Mi-era greu cu trei copii, cu școala lor, cu școala mea… Gabi, mititica, avea patru ani.

Și ochii se îndreaptă spre fotografia înrămată de pe măsuța de noapte.

— Aici are șaisprezece. „Ce mare te-ai făcut!” s-a mirat Miti. Când s-a întors din prizonierat, ea era la spital. „Să mă vezi în picioare!” i-a răspuns Gabi. N-a mai văzut-o în picioare. A văzut-o în sicriu. Am îmbrăcat-o mireasă.

Șiroaie de lacrimi îi curg acum pe fața rotundă unde mai stăruiau urmele copilăriei, pe gâtul unde bătrânețea se instalase necruțătoare.

Cum s-au putut îngrămădi atâtea nenorociri într-un omuleț atât de vioi? Unde, sub aparențe atât de fragile, se ascundea forța de a lupta cu Bobiță, cu amintiri mai grele decât lespezile mormintelor? Și cum de dispăruse Henrieta?

— Așa e ea. Nu spune când pleacă, nu știi când vine… Și-a potrivit toate tratamentele de dimineață, și seara la oră fixă, de parcă s-ar duce la teatru, pornește la plimbare. Eu stau aici cu necazurile mele. Ați văzut, zice că să nu mă amestec, dar eu trebuie să mă lupt pentru nepotul meu, pentru Gheorghiță. Are treisprezece ani. E un copil nervos, sensibil. Și, închipuiți-vă, ține cu taică-su! „Îmi place amanta lui tata, e frumoasă!” De unde știe el cuvintele astea? Și să vedeți, îi place cum sună „amanta!” Și parcă-i mândru că tata are o amantă. A vrut s-o cunoască. A așteptat – cât o fi așteptat – în fața spitalului, ca să-i vadă ieșind împreună. „E frumoasă, bunico, să știi că e frumoasă”, mi-a spus. „Cine-i frumoasă?” „Amanta lui tata.” „Și mama ta nu-i frumoasă?” l-am întrebat. A dat din umeri: „Mama e mama!” Ei da, asta-i în capul lui, că mama nu-i femeie! Mama e mama! Pe când Roxana – ce nume frumos! – să vedeți cum dă ochii peste cap când spune Roxana! Cred că visează să aibă într-o zi o amantă și s-o cheme Roxana! „Dar dacă a-i vedea-o pe mama cu alt bărbat?” l-am întrebat. Face ochii mari. Surâde ironic: „Mamita? Cu cine? Mamita mă are pe mine.” „Și crezi că-i ajunge?” „Bineînțeles! Chiar azi mi-a spus: «Tu ești totul pentru mine»”. Eu nu pot să las lucrurile așa. Nu pot să-l las pe Bobiță să-și distrugă viața, căsnicia, cariera. Directorul l-a chemat, i-a vorbit, i-a atras atenția. Și colegii tot așa. El nu vrea să știe de nimic. Zice că diploma nu poate să i-o ia nimeni. Nici dreptul la fericire. Mie-mi spune: „Nu te amesteca, mămico”. Mă ia în brațe, mă sărută și crede că m-a convins…

Lungi plimbări pe dig cu Henrieta.

— Îmi place să umblu. Asta e beția mea. Aș umbla întruna. Melita e ca o cloșcă. Stă și-și clocește amintirile și face o tragedie din amorul lui Bobiță cu asistenta lui. Cogeamitea chirurg, om de patruzeci de ani, și-i vorbește ca unui copil. Degeaba îi spun să-l lase în pace. N-are pic de încredere în mine, cu toate că știe că întotdeauna am avut dreptate. Cum a fost atunci cu Sultana… Soi rău de când era mică la școală, mințea, copia, „găsea” tot felul de lucruri sau „le căpăta”. A dispărut după bacalaureat. Melita a întâlnit-o zece ani mai târziu, divorțată, fără căpătâi. Melita era profesoară aici în Mangalia, soțul ei era directorul școlii, aveau trei copii și se descurca greu cu menajul. Sultana i-a propus să-i conducă gospodăria. Se mulțumea să aibă casă, masă și un salariu modest. I-am spus să n-o primească. Nu m-a ascultat. Niciodată n-a ținut seama de sfaturile mele. Trăia în nori și repeta: „Mișu mă adoră, e cel mai bun bărbat, copiii mei sunt cei mai frumoși, cei mai deștepți. Sultana iubește copiii. Copiii o iubesc și Mișu ține la ea. Face Sultana niște baclavale!” Ce făcea Sultana cu Mișu, Melita nu știa, nu vedea. Și nici n-ar fi știut vreodată dacă scorpia aia n-ar fi întins coarda prea mult: îi lua lui Mișu toți banii și-l șantaja că-i spune nevestei tot dacă nu-i dă. Sume din ce în ce mai mari. Avea scrisori de la el și îl amenința. Exasperat, omul i-a spus nevestei tot. Melita a dat-o afară ca pe o slugă, pe el l-a iertat. Sultana i-a pândit când au ieșit din casă braț la braț și a tras în el din spate un glonț care l-a nimerit în ceafă, a ricoșat în creier și omul a murit pe loc.

— A fost proces?

— Nu. Melita n-avea martori și nici n-a vrut să facă scandal, pentru memoria lui, pentru copii. S-a pus totul pe seama unui glonte rătăcit. S-a vorbit și despre dușmani politici. Era în preajma unor alegeri. Sultana s-a măritat cu un diplomat și a șters-o în străinătate. Pe urmă, războiul. Mitiță, băiatul ei cel mare, a fost dat dispărut. Când s-a întors din prizonierat, a murit Gabi, dintr-o peritonită. Ea i-a însurat pe amândoi băieții și acum Mitiță e sub papucul nevestei și nu vrea să știe de mămica, Bobiță vrea să se despartă de nevastă și să se însoare cu o asistentă. Și eu îi suport văicărelile, lacrimile, ca și când, pe mine, viața m-ar fi cruțat.

— Sunteți mai curajoasă, mai vitează.

— Am fost atât de fericită, că trebuie să plătesc. N-am îndrăznit s-o întreb cum a plătit.

— Am citit romanul dumneavoastră și mi-am dat seama că e autobiografic, mi-a spus.

— În bună parte.

— Am regăsit Constanța, dar nu destul.