Gentiane

Gentiane de Cella Serghi

PARTEA ÎNTÎI

Motto:

Cui non riderunt parentes.

Copii carora parintii nu le-au zîmbit.

1

Colegii se îmbulzeau în jurul ei.

— Bravo, Rada, ai luat examenul!

Era aprinsă la fată, bătăioasă.

— N-am cîștigat la loterie!

— Examenul e o loterie, orice ai vrea să spui.

— Și cei trei ani de muncă, ce sînt?

Pe scenă, nefardat, chipul ei de țărancă bălaie părea spelb. De aproape, îi regăseam fruntea boltită, fața cu reliefuri sculptate, pielea cu reflexe sidefii. Parcă din fiecare unghi bătea altfel lumina pe obrazul ei. Părul, legat de o parte și de alta a urechilor, ca două pămătufuri de ras, lucea în diferite nuanțe aurii și-i dădea un aer copilăros și agresiv. Ochii, apoși, aveau culoarea lacului în care se oglindesc frunzele, pe care îl înverzesc algele. Gîtul se întindea ca un nufăr, cînd vrea să ajungă la suprafața apei. Sînii, strînși prea tare de pieptarul rochiei, se umflau de parcă inima obosită, după urcuș, își căuta ritmul obișnuit. Încinsă cu un cordon de catifea neagră, talia era îngustă și rochia verde se înfoia pe un jupon scrobit. „Nu știe să se îmbrace, spunea Agata „n are pic de gust și calcă apăsat, ca un căluț de munte!” Acum, cu tocuri înalte, părea mai zveltă, iar autoritatea cu care strigase studentului: „Jos de pe scenă, Florea, am să joc eu rolul tău”, îmi tăiase respirația.

— Mi-a plăcut curajul dumitale, i-am spus, lăsîndu-i libertatea de a mă recunoaște sau nu!

— Nu știu dacă se poate numi curaj.

— În orice caz ai jucat o carte mare! interveni Lia, ostilă.

— Mi-am jucat viața.

— Sacrificîndu-l pe Florea?

— Are proptele, altfel n-ar fi îndrăznit să vină la examen direct de la cîrciumă.

— Ești totdeauna bine informată!

— Mă informează mirosul de țuică. Florea trăznea!

— Nu era un motiv să-l faci de rîs.

— N-avea dreptul să-mi dea peste cap examenul.

— Ai sărit peste cal, Rada.

— Eram în plină cursă. Săream pește obstacole. Nimeni n-avea dreptul să-mi stea în cale. Nimeni…

Ochii îi sticleau de furie reținută. Și parcă ar mai fi vrut să spună ceva, cînd apăru o fată cu părul scurt, auriu, grațioasă, fragilă și albă, ca o figurină de porțelan. Ochii rotunzi de culoarea pervinței împrăștiau o lumină albăstruie pe fata ei de copil.

— Sabina!

Cu bucuria navigatorului rătăcit, căruia îi apare neașteptat pămîntul, Rada o luă în brațe.

— Îmi pare rău că am întîrziat! i-am spus Liei pe drum, căutînd s-o îmbunez.

— N-ai pierdut nimic, eu am fost într-o dispoziție execrabilă. Fata asta mă scoate din sărite.

— Rada?

— E neinteresantă, crede-mă. Și cu tot acest teatru în teatru…

— Are stofă de regizor, orice-ai vrea să spui.

— Are tupeu. N-ai văzut? A îndrăznit să-l dea pe Florea deoparte și să joace în locul lui. N-are simțul ridicolului. În fiecare an, la examen își pune pantofii de lac, cu tocuri înalte, ascuțiți, ca de mort și calcă pe scenă ca o îmblînzitoare de lei. Nici nu s-a sinchisit de comisie. Nu știu dacă ai fost în sală, cînd a întrebat-o președintele, dacă e convinsă că așa trebuie interpretat rolul. I-a răspuns: „Eu nu sînt actor, sînt regizor.” Studentă în anul trei și se crede regizor! Ei, bine, nu vreau să fiu actriță într-un teatru în care Rada Ionac o să fie regizor! Renunț la Institut! Mă retrag…

— Acum, cînd ai intrat în ultimul an?!

— Nu știu dacă am intrat și nu mă interesează. S-au adunat prea multe. Nu mai suport. Am alergie cînd o văd. Și-am tot văzut-o, trei ani! Zi de zi! îmi ajunge!

— Dar studentul acela… Florea, de ce o fi întîrziat?

— Habar n-am! Aseară am băut cîte un șpriț împreună. Dar nu era nici douăsprezece cînd m-a condus acasă. S-o fi întîlnit pe urmă cu un prieten? S-o fi întors la cîrciumă? Nu știu! Dar vina o să cadă pe mine! Eu sînt capul răutăților. Fată de general, ce vrei! De fiecare dată cînd se întîmplă ceva, își aduc aminte că tata a fost general. Anul trecut s-a sinucis un student. Cică din cauza mea. Femeie fatală, ce zici?!

Despre conflictul pe care îl avusese cu Rada la începutul anului, în legătură cu acel student, nu mi-a vorbit. Se pare că Lia n-a fost la incinerarea lui, iar cînd și-a manifestat indignarea față de gestul pe care îl făcuse, Rada i-a tras o palmă.

— Eu nu știu cine i-a băgat în cap că trebuie să intre în Institut. O felceriță. Anul trecut, după examen, Cirus a sfătuit-o să renunțe sau să repete anul. Ce crezi că a făcut? A plecat, ca soră, cu o echipă de filmare. Cirus era regizorul filmului. Luchi, borțoasă, vroia să știe ce se întîmplă pe platou și a trimis-o pe Rada. „Ochii și urechile lui Darius.” Numai că Rada s-a încurcat cu operatorul și a fost expediată înapoi, la București tambour battant. Era în anul doi lă actorie, m-am pomenit cu ea în anul trei la regie. Dar, ce vrei? Așa se poartă acum, să fii coada vacii! Se tot gargarisește c-a venit de la țară. Dar nu spune c-a nimerit la școala de pe Șoseaua Kiseleff, frecventată de copii aleși pe sprinceană. Noi veneam cu guvernantele, pe ea o însoțea un cîine ciobănesc. Stătea de strajă de la opt dimineața pînă la prînz. În recreație, împărțea cu el felia groasă de pîine cu magiun. Dacă îi spunea: „Vezi că te-ai mînjit”, dulăul se ștergea cu laba pe bot. Vorbea o moldovenească pe care aproape că n-o înțelegeai.

— Cîinele vorbea?

— Numai că nu vorbea! înțelegea absolut tot*și o păzea ca un îndrăgostit. Cine ar fi îndrăznit să se atingă de Rada, fără ca să-i sară dulăul în spate?! Directoarea a vrut s-o dea afară din școală. A intervenit tata. Știi ce om era!

Îl cunoscusem în preajma războiului la redacția Vieții Românești. Înalt și drept ca un brad, blînd și plin de omenie. Lia venise să-l ia. Generalul mi-a prezentat-o:

— Fetița mea, Lia. Scrie versuri.

Avea 16 ani. Părul negru, inelat, ca o căciuliță de astrahan, și un aer sprințar.

— Aș vrea să public. Dacă ar interveni tata…

A intervenit tata, auzeam ca un ecou. Dar acum era vorba de Rada.

— De ce a fost nevoie să intervie tata?

— Ca să n-o dea afară din școală. Din toate școlile. L-a insultat, închipuie-ți! O proastă de la țară, îndrăznea să-l insulte pe maiorul Arcaș. Îl ții minte, parcă era un pretor roman.

— Ei, cum?! mi se părea într-adevăr de necrezut.

— I-am spus că mama ei e spălătoreasă. De fapt, era chelneriță. Mare scofală! Și ea mi-a răspuns: „Tatăl tău e de carton”. Îți închipui cum m-am înfuriat!

— În ce clasă erați?

— Într-a treia primară. Într-a patra, n-a mai venit, și-apoi n-am mai văzut-o. Am întîlnit-o prin ’45, la Spitalul militar. Era soră. Primul meu logodnic, medic chirurg, cînd l-am întrebat ce părere are despre ea, mi-a răspuns strîmbîndu-se cu haz: e fecioară!

Îmi aminteam că și Agata Plopeanu, care la început era încîntată de Rada, mi-a spus într-o zi cu năduf: „închipuie-ți că e fecioară. Nu știu dacă mai sînt zece în București și una a nimerit la mine!”

— Ce destin! continuă Lia. În ’46, cînd mi-am luat bacalaureatul și am vrut să intru la Conservator, s-a opus mama… M-am înscris la Filozofie și după doi ani m-au scos: origină nesănătoasă. Am intrat la Institut ca să mă pomenesc colegă cu Rada Ionac… Și cu alți proaspăt alfabetizați.. Din cauza lor a renunțat Cirus la Institut. Dar azi l-am văzut în sală. Vorbea cu președintele. Sînt sigură că a venit pentru Rada. Dar găsesc că am vorbit destul despre ea. La început se mulțumea să se ocupe de gospodăria clasei. Să umple călimările, să șteargă tabla. Acum… dar ce să mai discutăm? Ai văzut-o… S-a întors lumea cu susul în jos! Cirus, celibatarul convins, s-a însurat cu o fată venită nu se știe de unde. Nimeni nu știe ce hram poartă această Luchi. Se pare că a cunoscut-o la Agata Plopeanu. Trăia cu Bobby. Știi ceva despre asta?

— Nu știu nimic.

Azi am întîlnit-o pe Rada pe una din acele străzi bolovănoase care urcă spre stadion. A apărut din spatele unei căruțe încărcate. Somiere, dulapuri, mașină de cusut, de gătit, burlane și nelipsitul cazan de rufe.

— Se mută Sabina! mi-a strigat, în loc de bună ziua, familiar, fără s-o surprindă prezența mea, convinsă de importanța evenimentului sau a personajului care se muta.

O femeie înaltă, cu fața veștedă, dar cu ochii tineri, vii, surprinzător de senini într-o zi mohorîtă, își desfăcu șorțul și, sprintenă, urcă în căruță. Aș fi vrut s-o întreb dacă nu cunoaște pe cineva care croșetează pulovere. Dar căruțașul, nerăbdător, dădu bici cailor.

Rada căuta s-o scuze pe Sabina că nu și-a ajutat mama.

— A fost bolnavă. Iar cînd i-am arătat petecul de hîrtie cu adresa pe care o căutam: E chiar mama Sabinei. Dar noua adresă n-o știu exact. O știe Sabina.

Și, ca să mă convingă să intru:

— În camera ei nu s-a mișcat nimic. Am lăsat pe mîine…

Nu știu dacă țineam s-o cunosc pe Sabina, dar nu voiam să mă despart de Rada. Din ziua examenului, intrigată de tot ce-mi spusese Lia, care într-o criză de nervi mărturisise că Rada i-a tras o palmă – fără să dea alte amănunte – am întîlnit tot oameni care mi-au vorbit despre ea.

— Sabina e studentă la Institut?

— Nu. E pictoriță, sculptoriță. Din păcate; nu lucrează, n-are timp.

— Cu ce se ocupă?

— Umblă prin fabrici să descopere talente, organizează expoziții de pictori amatori, răspunde „prezent” oriunde e nevoie…

Și deodată, neașteptat:

— Noi ne am mai cunoscut, nu știu dacă vă aduceți aminte, un mic sanatoriu pe Batiștei. Eram soră.

Și fără s-o intereseze răspunsul meu a deschis ușa.

— Aveți grijă, e întuneric.

Cîteva trepte coborau în subsol. Se auzeau în limba germană cuvinte pasionate, disperate.

— Moissi… Marele Moissi… șopti Rada cu evlavie și, apăsînd pe clanță, îmi făcu semn să intru.

Patefonul era așezat pe un scaun cu rezemătoare, în mijlocul odăii aproape goale. Alături, pe un scăunel de bucătărie, Sabina privea vrăjită ultimile învîrtituri ale discului, într-un fotoliu de pai, cu o măsuță în față, lîngă fereastra care dădea spre trotuar, un tînăr fuma…

Rada mi-a telefonat azi și mi-a spus că a citit cartea mea.

— Sabina a găsit-o undeva în Moldova, la un anticar. I-ar face plăcere să-i scrieți o dedicație. Aș putea să trec după-amiază la șase și un sfert? Am o clientă chiar pe strada dumneavoastră, îi fac penicilină.

A venit fără nici o clipă de întîrziere. Avea o sacoșă plină, grea.

— Geantă de moașă, mi-a spus, dar ce să fac, plec dimineața și mă întorc seara, acasă. Cînd am gărzi de noapte, mă duc dimineața direct la Institut. Dar acum sînt în vacanță, în toamnă, poate, mă mut la cămin.

— E mai bine?

— Raiul pe pămînt! Ce grijă au studenții? Din păcate, nu apreciază. Parcă totul li se cuvine.

— De ce n-ai intrat de la început la cămin?

— Cînd faci gărzi de noapte, nu poți să stai la pension. Alerg de la un capăt la altul al orașului. Agata spunea despre mine: „Rada e ultimul tramvai cu cai”.

Și, căutînd un loc pe cuier, ca să-și agațe haina:

— Ce de-a lucruri! cu tonul cu care ar fi spus: „Ce de boarfe!” Nu se prăfuiesc? îmi închipui că nu le puneți pe toate în aceeași zi!

Cînd a intrat în hol, a deschis ochii mari.

— Adevărată expoziție de pictură.

— Nu-ți place?

— Trebuie să mă uit la fiecare în parte. Dar de ce atîtea?

— Îmi place pictura.

— Sau iscălitura?

Deci Lia are dreptate, Rada e agresivă* Agata spunea că e deșteaptă dar otova, nu are simțul nuanțelor, nu are cei șapte ani de acasă.

— Cînd cumperi o carte, nu te interesează autorul?

— Mi-a fost destul de greu să mă deprind. Mă mulțumeam cu titlul. Cît despre pictori… prima dată am văzut Carul cu boi pe un pachet de ciocolată. Dar cîți ani au trecut pînă să aflu că e de Grigorescu! Pe Gioconda, doamna Emilia – nevasta șefului gării – o ținea deasupra patului ca pe o icoană. Cînd se uita în oglindă, mă întreba: „Nu-i așa că am surîsul Giocondei?” Aveam șase ani și eram singurul ei spectator. În fața oglinzii, se adresa unui personaj invizibil, îi spunea Torwald. Eu credeam că așa îl cheamă pe șefu. Alteori parcă se certa cu el și-i spunea Răzvan. Pe doamna Emilia o chema uneori Nora, alteori Vidra. Ardei stătea în două labe, afară la fereastră și privea. N-avea voie să intre. Băga botul în geam și jurai că înțelege fiecare cuvînt. În lunca Siretului strigam: „M-au pîngărit păgînii, da”, dar fecioara din Soveja, tot fecioară rămînea.