Iubiri paralele

Iubiri paralele de Cella Serghi

PROLOG

„Știu că ați fost prietena mătușii mele Artemiza – îmi spunea Victor în scrisoarea care însoțea manuscrisul. Avea cărțile dumneavoastră, cu dedicații emoționante. Și când am aflat că sunteți la sanatoriul balneologie din Mangalia, am îndrăznit… Aș vrea să cunosc părerea dumneavoastră…”

O scrisoare lungă cu multe citate, ghilimele și paranteze: („Ce este romanul?” întreabă Victor, citându-l pe Georges Simenon, decât o căutare pasionantă după mai mult adevăr omenesc?…”) „Veți avea răbdare să citiți tot ce-am adunat în acești ani, de când m-am suit în tren fără să știu încotro plec și ce mă așteaptă?… La-nceput, am vrut să țiu un jurnal de șantier (în ’55 așterneam șosele în Bărăgan, la Căzănești), vă trimit primele pagini. Dar casa din care fugisem îmi apărea mereu, nu-mi dădea pace. Atunci am scris primul capitol din ceea ce ar putea deveni un roman. Și, dacă încep cu bunica e fiindcă marea mea descoperire, ca și a Artemizei – (cred că asta a fost lovitura de grație, pe care a primit-o) e că nu a fost proastă surioara ei, ci vicleană. Sau, cine știe, poate înțeleaptă (dacă înțelepciune se poate numi forța cu care știa să se mire, să tacă, să închidă un ochi și chiar pe amândoi, la nevoie).”

Sfârșitul scrisorii, patetic: „Dar poate că ar trebui sa uit tot ce-am scris, să distrug foile astea și, după ani, din vagi reminiscențe și aburite imagini, din urmele durerii, exilat ca Ovidiu, departe de tot ce-am iubit, din sarea lacrimilor neșterse, uscate, să reconstitui aceeași poveste!”

Victor nu-mi indica nici ziua, nici ora când urma să ne întâlnim, ca să-i restitui manuscrisul, să-i spun părerea mea. Din scrisoare – datată cu trei zile în urmă: 5 septembrie 1960 – reieșea că lucrează la Mamaia, tot la șosele. Și căutam să mi-l imaginez pe fiul Elenei și al doctorului Movilă, cărând smoala cu vagonetul.

Prima dată îl văzusem la botez, în dantele scrobite și panglici albastre. Faimosul botez! Altă dată, când avea vreo zece ani, la concert, lângă Elena, ascultând cu sfințenie. Maică-sa îl și vedea mare pianist și spera să colinde lumea împreună. Dar el a trântit capacul pianului și a declarat că se călugărește. N-a trecut mult și Artemiza mi-a povestit altă trăsnaie a lui Victor: „A strâns toate icoanele, le-a dus în curte și le-a dat foc”. Artemiza a privit spectacolul de la fereastră și a strigat: „Bravo, Nero!” Vorbea despre el cu un fel de ascunsă mândrie: „E frumos ca taică-su, mincinos ca bunică-sa, inteligent ca mine. Umblă cu cârjele mele; pretinde că are o mulțime de avantaje, urcă în tramvai prin față, șade pe scaunul femeilor gravide și are mai mult succes la fete, când le inspiră milă. Din păcate a avut un incident cu un chelner și când lumea s-a strâns, a aruncat cârjele și a fugit”. Și Artemiza râdea, de parcă n-ar fi fost ale ei cârjele, ea cea fără de picioare! Frumoasa Themis! Maître Bolbec… Parcă o văd în sala pașilor pierduți, elegantă în costumele ei bărbătești, sigură de ea până la insolență.

Pe atunci, visul meu era să fiu secretara Artemizei.
Alergam din secție în secție ca s-o aud pledând. Când a băgat de seamă că mă țin după ea ca un cățel, m-a întrebat ca pe copii, cum mă cheamă, câți ani am. Apoi, cu vocea groasă: „Ce cauți în tribunal, e o junglă”. Pe urmă m-a invitat la bufet… Mi-a spus că ar fi vrut să fie actriță, dar familia s-a împotrivit. Asta n-a împiedicat-o să ia lecții la Paris cu Yvette Guilbert, de dicție, de plastică, de mimică: „Ea m-a învățat să vorbesc, să umblu, să respir. Totul se învață, fetițo, chiar și să fii frumoasă”.

Manuscrisul pe care-l răsfoiam acum, deși venisem numai să mă odihnesc și să privesc marea – era tot atât de stufos și de încâlcit, ca dosarele pe care mi le dădea Artemiza să le studiez pe vremuri.

4 noiembrie 1333.

Bărăgan. O șosea asfaltată, anonimă, banală, nesfârșită. Un drum fără poveste. Vântul tăios și aprig îmi suflă în urechi și-mi tăbăcește obrajii. Sticla pisată a prafului mă ustură în ochi și în fundul gâtlejului. Oamenii s-au obișnuit. Muncesc cu o înverșunare stăpânită. Strâng și eu ochii ca ei, scrâșnesc din dinți, scuip nisipul care-mi intră în dinți, și nu mai vreau să mă gândesc la ce a fost. Dar pentru că nu pot să dorm, traduc în stilul Artemizei Sonetelelui Shakespeare.

XXVII

Obosit de muncă mă grăbesc spre pat,

Odihnă dulce pentru brațele de trudă ostenite

Și-atunci începe o călătorie-n mintea mea,

Care-mi muncește gândul când truda trupului a luat sfârșit.

Fiindcă atuncea gândurile mele, din depărtarea unde zac,

Se-ndreaptă în pelerinaj zelos spre tine

Și mă țin treaz, cu ochii mari deschiși,

Uitându-se în noaptea în care orbii văd.

10 noiembrie

Punctul sanitar e o baracă de culoarea baițului, într-o mică lizieră de salcâmi, singura vegetație în acest ținut de piatră și de praf. Două încăperi proaspăt văruite, dintre care una e dormitorul surorii. Se pare că vrea să uite un amor nefericit. (Eu nu vreau să uit nimic.)

Și-a pus la geamuri perdeluțe de tifon, albe; patul de fier e vopsit în alb. Masa, acoperită cu un cearșaf alb, scrobit. Masă de brad, două scaune și un cuier. Toate astea le-am zărit din pragul ușii deschise a celeilalte încăperi, postul de prim-ajutor. Aici, canapeaua și masa casolete, instrumentele, pensele, toate lucesc de-ți iau ochii. Registrul e învelit în hârtie albastră, cum își învelea, probabil, de curând cărțile de școală. Sunt sigur că am de-a face cu o premiantă întâi. (Destinul meu.) În dulăpiorul cu medicamente, totul în ordine. În sufletul meu, furtuna a trecut și a lăsat în urmă liniște, gol.

— Mi-a intrat o așchie în deget.

— Când s-a-ntâmplat pocinogul? – și fără s-o intereseze răspunsul meu, a început să se pregătească pentru o mică intervenție chirurgicală.

Am refuzat.

— Bunica se trata cu foi de pătlagină – am spus.

— Tratează-te ca bunica, dar eu îți fac o injecție antitetanică.

E agresivă ca Voica. Dar ce dulce era Voica uneori…

— De ce n-ai pus toată fiola? – am întrebat-o când dădeam să plec.

— Eu nu te întreb cum faci amestecul de nisip și alte mișmașuri. Am auzit că se taie ca o maioneză și că o luați mereu de la început.

Așchia mi-a tras-o cu penseta, dar a trebuit să-mi panseze și alt deget la care mă lovisem cu ciocanul.

15 noiembrie

Azi am venit cu o rană la picior. E convinsă că-mi caut tot felul de pretexte ca s-o vizitez. I-am spus că scriu niște reportaje și vreau să mă documentez.

— Tocmai mă-ntrebam ce cauți pe șantier.

— Pe Cleopatra, regina Egiptului… Nu-i semeni deloc… Era brună, cu ochii ca mierea și nasul ușor acvilin.

Jurnalul de șantier se termină cu o pagină care nu are dată.

În primele zile, când mă uitam pe geam, mi se părea nespus de monoton. Același fum. Același praf, același vânt, aceiași salcâmi triști. Acum, nicio zi nu mai seamănă cu alta. La fiecare ceas bate vântul altfel, altfel se așterne lumina și umbra.

Printre tăbliile de cântare, se zărește jos camionul basculant tras sub stație. La fiecare deschidere a manetei de blocare, asfaltul curge într-un vârtej de aburi vineți. Din opt cântare descărcate, mașina s-a umplut. Icnește din greu, pornită cu viteza întâia și altul trece în loc. Deasupra stației, coșul înalt al ciclonului împroașcă un fum des, negru și acru. Din cauza vântului, îl simt până în plămâni, și totuși mă atrage, pe zi ce trece, mai mult, șantierul. Șoseaua în devenire e vie, totul e viu. Bitumul fierbe cu bășici, butoaiele de tablă sunt ridicate cu macaraua care se desprinde pe cerul de fum, ca un imens semn de întrebare. Acolo lucrează echipa topitorilor. Acolo au toți bocanci cu tălpi de lemn și mănuși mari de cânepă. Vântul le-a lipit pe piept și pe brațe șuvițe negre de bitum închegat.

Cred că pentru a-și justifica prezența pe șantier, Victor transcrise câteva rânduri dintr-o scrisoare a lui Flaubert: Există în poetica lui Ronsard un ciudat precept. El recomandă poetului să se instruiască în arte și meserii, la fierari, la aurari, la lăcătuși, etc. Ca să ia de acolo metafore. De aici rezultă într-adevăr o limbă bogată și diversă.Voica îmi dădea aceleași sfaturi. (Les grands i esprits se rencontrent.[1])

Victor are grijă să spună că toate personajele sunt fictive și orice asemănare cu realitatea, întâmplătoare. (Dar se folosește de numele lor reale.) A transplantat casa în cartierul Griviței, unde se demolează și se ridică blocuri, dar turlele bisericii Visarion apar mereu. Bunica e un personaj de comedie, dar scena în care noul locatar e așteptat, pare mai curând genericul unui film.

La fiecare fereastră, o pereche de ochi. La etajul întâi, Elena, în negru, o cruce mare îi lucește pe piept. Silueta dispare după draperie, dar ochii i se aprind ca niște faruri. La mansardă, Clemansa. Păr vopsit, ca pana corbului, zulufi, panglicuțe. Artemiza, octogenară, cu parul alb, tuns băiețește; spatele sprijinit pe un maldăr de perne; de-a lungul divanului, o banchetă plină de cărți, caiete, dicționare, reviste. Pe genunchii osoși care se desenează sub pătura moale, gălbuie, ține, pe un carton, o foaie albă, o carte, un dicționar.

— The love that follows us, sometimes is our trouble.

— Ce-ai spus?

— Dragostea este adesea motiv de tulburare.

— Nu pricep, Miso.

— Nici comentatorii englezi nu înțeleg sensul exact.

— De comentatori îți arde? Fata noastră a leșinat.

— Cum a noastră? Elena e proprietate indiviză? Îți aparține integral, Clemișor. Ai făcut-o justae nuptiae.

— Cum?

— Știi foarte bine cum ai făcut-o. Slavă Domnului, ai fost măritată de două ori. Primul, tatăl Lenuții, și-a luat câmpii în luna de miere, al doilea…

Dar Clemansa e la fereastră, agitată, îngrozită.

— Vine, vine camionul…

— Se apropie furtuna…

— Cerul e senin, Miso.

— Când nepotul tău cântă Cavalcada Walkiriilorpresimte furtuna. I-auzi! Fortissimo… pam… pam… pam…

— Camionul, Miso, vine… s-a oprit…

— În fața castelului. At the great door on the right… La poarta cea mare, pe dreapta. Macbeth,actul unu, scena cinci.

La etajul întâi, femeia în negru strigă, exasperată, către fiul ei, care cântă la pian:

— Victor, isprăvește odată!

În spatele camionului apar două biciclete. Se văd numai picioarele lungi, pedalând și pletele, prinse în creștetul, capului, fluturând ca niște coame de mânji.