Acul viu, Acul mort si carul zburator basme japoneze scurte. Povesti japoneze copii

Trăia cândva un bogătaș, în casa căruia se păstra o datină veche. Și anume, în cea dintâi zi a noului an, slugile se așezau lângă cămin, în odaia boierească, iar stăpânul le servea cu mâinile lui, dându-le să mănânce și turnându-le de băut.

Odată, pe când slugile sărbătoreau astfel noul an, cu mare veselie, bogătașul le umplu cupele cu vin și spuse :

- Se știe că somnul din cea dintâi noapte a anului este plin de prevestiri. Căutați fiecare să țineți bine minte ce veți visa, ca să-mi puteți povesti mâine. Pentru fiecare vis vă voi dărui câte-un bănuț de argint.

A doua zi dimineața, stăpânul întrebă :

- Ei, care dintre voi a visat mai frumos ? Haide, povestiți-mi, pe rând.

Slujitorul cel mai bătrân, care stătea la locul de cinste, mormăi :

- Să mă ierți, stăpâne, dar am dormit până dimineața ca mort. N-am visat nimic.

Următorul se codi și el, așijderea :

- Eu, aseară, abia închisesem ochii, iar când i-am deschis se și făcuse ziuă. Nici nu știu când a trecut noaptea.

Și tot așa, unul după altul, slujitorii îl încredințară pe bogătaș că n-au visat nimic. Dar cel mai tânăr dintre ei, un băiețandru de vreo 15-16 ani, mărturisi :

- Eu am avut un vis tare minunat.

- Nu mai spune ! Uite, ia-ți bănuțul de argint și povestește-mi-l cât mai repede.

- Nu. răspunse slujitorul. E un vis fericit și mi-e teamă că dacă-l spun nu se mai împlinește.

- Îți dau doi bănuți de argint !

Slujitorul clătină din cap, în semn că nu se în voiește.

- Îți dau trei bănuți !

- Nici pentru trei nu-l vând.

- Ții, dar greu mai cazi la învoială ! Haide, ia patru.

Infierbntat, bogătașul creștea mereu prețul, dar slujitorul nici gând să primească. Până la urmă, stăpânul ajunse să-l îmbie cu douăzeci de galbeni de aur, dar nici atunci tânărul nu se învoi.

Mânios din cale-afară, stăpânul îl puse pe flăcău într-o bărcuță fără pânze și fără vâsle și îl lăsă în voia valurilor. Îi îngădui totuși să ia cu el niște plăcinte de orez, ca să nu moară de foame prea curând, și să se chinuiască mai mult.

Bărcuță pluti multă vreme, pradă vânturilor și valurilor, până ce ajunse la o insulă depărtată. Flăcăul coborî pe uscat și băgă de seamă că insula e sălbatică și nelocuită. Doar niște maimuțe își făceau veacul pe-aeolo. De cum îl văzură, maimuțele începură să chițcăie : - Visurile bune nu erau povestite - de teamă că, odată destăinuite, nu se vor mai împlini.

- Un om ! Ia uitați-vă, un om ! Înșfăcați-l mai repede ! Să înfigem colții în el, să vedem ce gust are !

Întreaga ceată de maimuțe se năpusti asupra tânărului, care. speriat, începu să arunce în ele cu plăcinte de orez. Maimuțele începură să adune lacome plăcintele, iar el sări iute în barcă și o împinse în larg.

Minată de vuituri și talazuri, barca pluti din nou câtăva vreme, până ce ajunse la țărmul altei insule. N-apucă bine flăcăul să calce pe pământ, că din pădure țâșni urlând. o haită de arătări fioroase. Pasămite erau niște draci, de felurite soiuri : roșii, albaștri, negri...

- Un om ! Ia uitați-vă, un om ! Demult nu ne-a mai picat o asemenea bucățică gustoasă ! răcniră demonii. Puneți mâna pe el !

Ce să facă bietul flăcău ? Cum să scape de la pieire ? începu să arunce în ei cu plăcinte de orez, însă dracii nici nu se uitară la plăcinte, îl înșfăcară zdravăn cu ghearele, gata să-l sfâșie. Însă mai-marele lor, tartorul, strigă :

- Puțintică răbdare, fraților ! De mâncat avem timp să-l mâncăm. Să-l întrebăm mai întâi ce vânt îl aduce. Hei, stârpitură cu chip de om, ai nimerit aici din voia ta, sau, așa, din întâmplare ?

- Nu, n-am venit din voia mea, valurile m-au adus. Stăpânul meu m-a pus într-o barcă fără pânze și fără vâsle, fiindcă n-am vrut să-i povestesc visul pe care l-am avut în noaptea Anului nou.

- Și ce zici c-ai visat ? Spune-ne și nouă, mai repede !

- Ehe, dar vicleni mai sunteți ! N-am vrut să-i povestesc visul stăpânului meu pentru douăzeci de galbeni, și să vi-l spun vouă pe degeaba ? Nu vi-l spun chiar dacă mă tăiați în bucățele !

Diavolii roșii, albaștri și negri începură să se sfătuiască între ei. Se ciorovăiră ei multă vreme, apoi spuseră :

- Hai să facem un târg. Tu ne povestești visul tău, iar noi îți dăm în schimb carul nostru vrăjit.

Dădură fuga în adâncul pădurii și aduseră de-acolo o minunăție de car.

- Îl vezi ? Ăsta-i un car fermecat. Dacă-l lovești o dată cu vărguța asta de fier, zboară o mie de ori, iar dacă-l lovești de două ori, străbate zece mii de ori.

Flăcăul se uită la car și se prefăcu șovăielnic :

- De, știu eu dacă nu cumva mă păcălesc...

Din nou se sfătuiră dracii, cu multă înfocare, și de data asta aduseră două ace lungi :

- Uită-te, bine, omule ! Acesta e un ac al morții. Dacă înțepi cu el un voinic, oricât de zdravăn, acela va muri pe dată. Iar ăsta e un ac al vieții. E deajuns să înțepi cu el un bolnav, că se face sănătos cât ai clipi. Aceste două ace sunt o comoară fără preț, căci ele dau viața și moartea.

- Așa să fie oare ? Atunci, pentru car și pentru acele astea, mă învoiesc să vă povestesc visul meu de Anul nou. Ții, ce strașnic vis am mai avut ! Dar mai întâi vreau să încerc carul vostru, să văd dacă este într-adevăr vrăjit.

Flăcăul luă cele două ace, se sui în car și-l lovi o dată cu vărguța de fier. Carul se înălță ca o pasăre și porni în zbor. Înțelegând că au fost trași pe sfoară, diavolii începură să strige ca din gură de șarpe, însă carul dispăru într~o clipită în văzduh. De necaz, dracii plânseră cu lacrimi mari cât pietrele de moară.

Cazul zbură peste mare, peste munți, și se opri undeva, în mijlocul unor lanuri întinse, de orez. Tânărul îl lovi iarăși cu vărguța, de două ori. Carul se înălță până la nori și pogorî după o vreme într-un sat mare. Prin mijlocul satului curgea un râu. Pe amândouă malurile stăteau, una în fața celeilalte, două case niândre, cu acoperișuri de țiglă, iar lingă una dintre ele se afla o mică ceainărie. Flăcăul intră în ceainărie, să se ospăteze. Deodată auzi răzbătând din casa vecină o larmă mare. cu plânsete și tânguiri.

- Ce s-a întâmplat acolo ? o întrebă pe stăpâna ceainăriei. Ce nenorocire a dat peste ei ?

- O, nu mă mai întreba, răspunse ea cu tristețe. Vecinului meu cel bogat îi moare singura fată. O, și cât e de frumoasă, sărmana ! Tatăl și mama aproape și-au ieșit din minți de durere. Câți vraci și tămăduitori n-au chemat, dar nici unul n-a putut s-o ajute...

- Tare mi-e milă de bieții oameni ! Du-te, femeie, și spune-le că în ținutul vostru a sosit un vraci care lecuiește toate bolile. Eu le voi însănătoși fata.

Tatăl și mama se bucurară nespus auzind vestea, îl duseră repede pe flăcău la patul bolnavei, care zăcea abia răsuflând. Băiatul o înțepă cu acul viu și parcă-i luă boala cu mâna. Fata sări din pat sănătoasă și voioasă.

Bucuria luă locul durerii. Flăcăul voi să plece, dar părinții fetei nu-l lăsară.

- Tu ești mântuitorul nostru ! Nu poți pleca astfel ! Nu știau cum să-și arate mai bine recunoștința. Dădură ospețe bogate, cu muzică și danturi. Până la urmă, îl rugară să se însoare cu fiica lor. Iar cum flăcăul o îndrăgise pe frumoasa fată, primi s-o ia de soție.

Stăpânii casei de pe partea cealaltă a râului aveau și ei o fată. După o vreme, se întâmplă să cadă și aceasta bolnavă. Ba încă atât de rău, încât părinții pierduseră orice nădejde. Plângeau întruna, nemângâiați. Flăcăului i se făcu milă. Veni în casa lor și, cu ajutorul acului vieții, vindecă pe dată copila. Aceasta sări sprintenă și veselă din pat, de parcă n-ar fi fost bolnavă niciodată!

Tatăl și mama fetei nu știau cum să-l răsplătească rnai darnic pe lecuitor. Dădură și ei ospețe bogate și fel de fel de sărbări. Nici n-ar mai fi vrut să-l lase pe flăcău să plece din casa lor. Până la urmă, înduplecat de stăruințele lor, acesta primi să se însoare și cu cealaltă fată.

După o vreme, tânărul căzu pe gânduri : în care din cele două case să se statornicească și să-și ducă viața ?

Neamurile nevestei dinții și neamurile celeilalte se sfătuiră și hotărâră să dureze peste râu un pod de aur. Astfel, flăcăul începu să trăiască o jumătate de lună într-o casă și jumătate în cealaltă.

Curând, faima lui de lecuitor se răspândi în toată Japonia. Mulți oameni a tămăduit el, înțepându-i cu acul vieții. Acul morții n-a avut niciodată prilejul să-l folosească, fiindcă nimeni nu-i purta dușmănie.

...Odată, tocmai trecea podul de aur, de pe un mal pe celălalt. La stângî lui pășea frumoasa nevastă dintâi, iar la dreapta cea de-a doua, la fel de frumoasă. Sub picioarele lor strălucea nisipul auriu.

Și deodată își aminti că toate acestea le văzuse cândva aidoma, în visul lui din noaptea Anului nou.

.................

În credința populară japoneză visul din prima noapte a Anului nou se consideră profetic. Sub cap se pune o ilustrată reprezentând o takarabune, corabie pe care călătoresc șapte zei ai fericirii, iar uneori și baku (un fel de tapir), animale fantastice, care, conform aceleiași credințe, înghit visurile rele. Dacă touișî, cineva visa un vis-rău, ilustrata era aruncată în râu.

Interpretarea visurilor era foarte la modă, existau „specialiști în visuri" și ghicitori speciali. Se practica chiar vânzarea visurilor norocul, în acest caz, se zice că trecea la persoana care cumpăra visul.