Armaghedon

Prolog.

Ezra Patir sosi mai târziu cu câteva minute la întâlnirea zilnică a agenților secreți, așa cum era obișnuit. Ședința era prezidată de Abraham Dichter, directorul organizației Shin Beth1 și se desfășura la etajul al șaselea al noii clădiri a Serviciului de informații.

Era o construcție masivă și albă, cu acoperiș plat și cu ferestre mici și pătrate, semănând cu un bloc de locuințe. Un teren viran o separa de campusul Universității din Tel Aviv, aflată în partea de nord a orașului, în dreptul în care din autostrada Ayalon se bifurca bulevardul Rokakh.

Înainte de a se așeza, Ezra Patir ocoli masa și dădu fiecărui participant câte o mapă identică. Se prezentau acolo dările de seamă asupra tehnicilor de ascultare electronică, folosite în teritoriul palestinian și în „țintele” palestinienilor din cadrul Shin Beth, în ultimele douăzeci și patru de ore. Era vorba de rezultatul muncii diviziei tehnice, serviciul cel mai „sensibil” din cadrul organizației Shin Beth, care gira toate mijloacele electronice. Ascultările telefonice, adesea extrem de sofisticate, nenumăratele microfoane clandestine introduse în preajma celor mai mulți lideri palestinieni, precum și multe alte procedee ținute în secret atât de mare încât erau cunoscute de foarte puțini.

Israelienii excelau în acest domeniu. În timpul negocierilor dintre palestinieni și israelieni de la Oslo, Mossad-ul2 reușise, cu ajutorul unei „cârtițe”, să introducă în biroul lui Abu Mazen, principalul negociator palestinian, o baterie cu microfoane ascunse într-un fotoliu și într-o lampă și declanșate cu ajutorul unui senzor electronic ce se activa în momentul în care Abu Mozen se așeza în fotoliu.

Întreg sistemul – microfoane și emițători – era echipat cu baterii revoluționare, capabile să dureze ani de zile. Astfel puteau fi ascultate convorbirile cele mai secrete ale liderilor palestinieni, fapt ce facilita în mod considerabil munca negociatorilor israelieni, care știau ce e în capul adversarilor lor.

De când conducătorii palestinieni se instalaseră în Cisiordania și Gaza, conform acordurilor de pace din 1993, serviciul lui Ezra Patir începuse să opereze în exterior, după modelul Mossad-ului. Se ocupa cu spionajul electronic al activității celor din Fatah, din Djihad-ul islamic, din Hamas și din serviciile de informații palestiniene. Din fericire pentru Shin Beth, palestinienii subestimau capacitatea tehnică a serviciilor israeliene.

Activiștii care pregăteau atentatele împotriva israelienilor credeau că este suficient să-și schimbe numerele telefoanelor portabile în fiecare săptămână. Nici chiar profesioniștii din domeniul spionajului electronic palestinian nu puteau concepe că un telefon putea servi ca mijloc excelent de ascultare, chiar dacă avea receptorul închis.

După ce Ezra Patir se așeză la masă, Moșe Hatwaz, directorul cabinetului lui Abraham Dichter, începu să prezinte evaluările amenințărilor teroriste recente.

Era vorba mai ales de riscul unor atentate pe teritoriul israelian din partea unor kamikaze din Hamas sau din Djihad-ul islamic.

Cu câteva săptămâni mai devreme, noul prim-ministru Ariei Șaron fusese ales datorită promisiunilor făcute de el în legătură cu securitatea israelienilor. Niciodată problema atentatelor nu fusese mai arzătoare ca acum. Într-o liniște de plumb, Moșe Hatwaz anunță:

— Trei obuze de mortieră au căzut pe chibițul Nahral Oz, la est de fâșia Gaza, fără să facă însă victime.

Abraham Dichter se întunecă la față. Israelul fusese lovit. Hatwaz continuă:

— Un colon a fost ucis pe o șosea de centură de pe lângă colonia Newe Daniel, la vest de Bethleem. În aceeași zonă, o echipă din Hamas a fost localizată la Ramallah. Membrii ei dispuneau de două vehicule încărcate cu material exploziv, pe care intenționau să le introducă în teritoriul nostru. Am transmis informația la Tsahal3 care a instalat imediat baraje. Se pare că, pentru moment, comandoul nu a reușit să iasă din perimetrul Ramallah.

Abraham Dichter privea prin ferestruica pătrată la cerul albastru și senin. Era greu de închipuit că într-o zi minunată ca aceasta, moartea să dea târcoale prin Israel. În fiecare zi de shabbat, plajele orașului erau pline de lume. Tel Aviv semăna din ce în ce mai mult cu Miami, plaja extinzându-se către nord, între țărmul Mediteranei și autostrada Ayalon. Un amestec de clădiri ultramoderne și clădiri din beton în care se îngrămădeau două treimi din populația statului evreu. Ultimul atentat palestinian avusese loc la câțiva kilometri către nord: un kamikaze din Hamas, grupul Ezzedine El Kassam, s-a aruncat cu toată încărcătura explozivă peste un pasaj subteran.

Fuseseră trei morți și opt răniți. Dacă bomba ar fi explodat peste un autobuz, numărul victimelor ar fi fost de zece ori mai mare. Abraham Dichter le interzisese copiilor lui să mai ia autobuzul. Acest gen de atentate era total imprevizibil. Când Moșe Hatwaz termină de vorbit, el îl întrebă.

— Moșe, există o amenințare imediată?

Moșe Hatwaz dădu afirmativ din cap.

— Da, oamenii lui Patir au interceptat o comunicație telefonică dintre un tip din Gaza și un prieten al său de aici, din Tel Aviv. Acesta din urmă îi spunea prietenului său „Ahmad” că recepționase cele patruzeci de kilograme de portocale, dar că mai avea nevoie și de altele. Este vorba de explozive.

— Ați localizat convorbirea?

Ezra Patir răspunse:

— Nu. Nu încă. Apelul a fest efectuat de pe un celular, undeva în partea de sud a orașului, către Eilat Road.

— Dar acel „Ahmad”?

— Acela răspundea de la un post fix pe care l-am localizat, într-o casă reperată deja în cartierul Alturkman din Gaza City. Este vorba de unul din sediile clandestine ale organizației Hamas.