Arta de a reuși în viață

PARTEA I
ARTA DE A INFLUENȚA OAMENII
CAPITOLUL I – Dacă vreți să adunați mierea nu răsturnați stupul

În primăvara aceea, orașul New-York asistă la cea mai senzațională vânătoare ele oameni ce s-a văzut vreodată. După săptămâni de cercetări, “Two Gim” Crowley, omul cu două revolvere, asasinul, gangsterul care nu fuma și nu bea, fu prins în cursă in apartamentul iubitei sale din West End Avenue.

O sută cincizeci de polițiști îl asediară în ascunzătoarea lui de la ultimul etaj al imobilului! Făcând găuri în acoperiș ei încercară să-1 oblige să iasă cu ajutorul gazelor lacrimogene. Apoi, așezară mitralierele pe clădirile învecinate și, timp de mai bine de un ceas, unul din cartierele cele mai elegante ale New-Yorkului răsună de șuierul gloanțelor și de pârâitul mitralierelor. Ascuns după un fotoliu, Crowley trăgea fără încetare asupra poliției. Zece mii de spectatori surescitați urmăreau bătălia. Nu se mai văzuse nimic asemănător pe străzile New-Yorkului.
După ce l-a prins, șeful poliției, Mullrooney, a declarat:
“Omul acesta este unul dintre cei mai periculoși criminali pe care i-am cunoscut. Ucide pentru nimic”.

Ce gândea Crowley despre asta ? De pildă, s-a aflat că, în timp ce împușcăturile se întețeau în juru-i, el scria o scrisoare destinată acelora ce-i vor găsi cadavrul. Sângele scurs din rănile ce le avea pătau în roșu hârtia. In scrisoare el afirma următoarele: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună și care n-ar face rău nimănui”.
Cu puțin înainte de acest eveniment, Crowley se găsea la țară, aproape de Long Island. Un polițist s-a apropiat de mașina lui și i-a zis: ,,Arată-mi permisul dumitale”. Fără a spune o vorbă, Crowley și-a scos pistoalele și l-a ciuruit pe nenorocit cu o grindină de gloanțe. În timp ce polițistul se prăbușea, banditul a sărit de la volanul mașinii sale și, luând arma acestuia, a mai tras un glonte asupra corpului deja inert. Acesta era asasinul care declara senin că: “Sub vesta mea bate o inimă obosită, dar bună și care n-ar face rău nimănui”.

Srowley a fost condamnat la scaunul electric. Când a sosit ziua osândei, la Sing-Sing, poate gândiți că a zis spășit “lată-mi pedeapsa pentru a fi ucis”.
Nu, el a exclamat: “Iată, sânt pedepsit fiindcă am vrut să mă apăr”.
Morala acestei povestiri este că “Two Gun” Crowley nu se socotea defel vinovat.
Este aceasta o atitudine extraordinară la un criminal ?
Dacă așa gândiți, atunci ce spuneți de următoarea mărturisire: “Mi-am irosit cei mai buni ani ca să dăruiesc plăceri și distracții oamenilor și care mi-a fost răsplata ? Insulte și viața unui câine hăituit!”.

Cine spune asta? Nimeni altul decât Al Capone, fostul inamic public nr. 1, cel mai sinistru șef de bandă care a îngrozit vreodată Chicago-ul. Capone nu se condamnă singur. El se socotea un adevărat binefăcător public, un binefăcător neînțeles, tratat cu nerecunoștință.
Același lucru îl spunea și Dutch Schultz înainte de a cădea sub gloanțele gangsterilor din New-York. Dutch Schultz, una din bestiile cele mai înrăite, cele mai notorii din New-York, a declarat, în cursul unei întrevederi cu un ziarist, că este un binefăcător public. Și o credea. Am câteva scrisori foarte interesante ale d-lui Lawes, directorul faimosului penitenciar SingSing. El ne asigură că “puțini criminali de la Sing-Sing se consideră răufăcători. Ei se cred la fel de normali ca și alți oameni. Ei raționează, explică, vă vor spune de ce au fost obligați să spargă o casă de bani sau să apese pe trăgaci. Printr-un raționament logic sau amăgitor, cea mai mare parte a lor se străduiește să justifice în proprii ochi actele antisociale comise și declară dezinvolt că întemnițarea lor este absolut nedreaptă.

Dacă Al Capone, “Two Gun” Crowley, Dulci” Schultz și toți ticăloșii închiși se consideră nevinovați, ce gândesc despre ei înșiși oamenii pe care-i întâlnim în fiecare zi ? Regretatul John Wanamaker, proprietarul marelui magazin ce-i poartă numele, mărturisea odată “De treizeci de ani am înțeles că a critica pe cineva este inutil. Mi-e greu să-mi îndrept propriile defecte, dar să mă mai chinuiesc pentru faptul că oamenii sînt imperfecți și că Dumnezeu nu a socotit că trebuie să împartă tuturor la fel darul inteligenței”.

Wanamaker deprinsese de timpuriu această învățătură. Eu am luptat timp do o treime de secol înainte de a observa prima licărire a acestui adevăr: în 99 la sută din situații omul se socotește nevinovat, oricare ar fi enormitatea greșelii sale.
Critica este deșartă pentru că ea pune individul în defensivă și-l împinge să se justifice. Critica este primejdioasă fiindcă ea rănește amorul propriu și stârnește ranchiuna.
În armata germană, un soldat nu avea dreptul de a depune o plângere imediat ce a fost ofensat. El trebuia întâi să-și înăbușe furia și să se calmeze. Dacă își formula reclamația imediat, era pedepsit, în numele a tot ce este sfânt, de ce nu avem și noi o astfel de lege pentru părinții mustrători, pentru femeile plângărețe, pentru patronii irascibili și pentru întreaga hoardă odioasă de nemulțumiți
Iată, de exemplu, scandalul petrolului de la Țenpot Dome. Timp de mai mulți ani jurnalele au fremătat de indignare. Nimeni nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva in America. Iată faptele: Albert Fall, ministru de interne sub guvernul Harding, a fost însărcinat să arendeze terenurile petrolifere ale guvernului de la Elk Hill și Teapot Dome, terenuri destinate apoi spre folosința marinei. în loc să organizeze o licitație, Fall a cedat direct îmbelșugatul contract amicului său Edward Doheny. Iar Doheny, la rândul lui, i-a dat ministrului ceea ce el a numit “un împrumut” de 100 000 dolari.

Apoi, Fall a expediat imediat un detașament de soldați americani în această regiune petroliferă pentru a goni pe concurenții ale căror puțuri megieșe trăgeau petrolul din rezervoarele de la Elk Hill. A-cești concurenți, expulzați astfel cu baionetele și puștile, s-au îmbulzit în fața tribunalelor. Și au făcut să izbucnească scandalul de la Teapot Dome. Din cloaca astfel dezvăluită s-a ridicat o duhoare atât de infectă încât a ruinat administrația lui Harding, a scârbit o națiune întreagă, a fost gata să destrame partidul Republican și l-a adus pe AI. Fall în dosul gratiilor.

Fall a fost condamnat cum puțin oameni politici au fost vreodată. Credeți că s-a căit ? Nu. Câțiva ani mai târziu, Herbert Hoover insinua într-un discurs că moartea președintelui Harding ș-a datorat neliniști și chinului suferit din pricina trădării unui amic. Când doamna Fall a auzit aceasta a sărit ca arsă, strigând: “Ce! Harding trădat de Fall! Nu, soțul meu nu a trădat pe nimeni. Această casă încărcată cu aur nu ar ajunge să-i ispitească! El a fost cel trădat, crucificat și pus la stâlp”.
Iată o manifestare tipică a naturii umane: vinovatul blamează pe toată lumea, afară de sine însuși. Dar toți suntem făcuți la fel. Astfel că, dacă mâine am fi ispitiți să criticăm pe cineva, să ne amintim de Al Capone, Crowley și AL Fall. Critica este ca porumbelul călător: revine mereu la punctul de plecare. Să ne spunem că .persoana pe care dorim s-o blamăm și s-o îndreptăm va face să se justifice și să ne condamne la rându-i. Sau, ca atâția alții, va exclama: “Nu văd cum aș fi putut face altfel”.
Cunoașteți vreo persoană pe care ați vrea s-o îndreptați? Da? Perfect. O idee excelentă. Dar de ce n-ați începe cu dv. înșivă ? Ar fi mult mai de folos decât de a încerca a corija pe alții și… mult mai puțin primejdios.

“Când bătălia începe in noi înșine, ne îndreptăm către perfecțiune”, zicea poetul englezul Robert Browning.
Să începem prin a ne îndrepta pe noi înșine. Confucius spunea: “Nu te plânge de zăpada ce se găsește pe acoperișul vecinului, când propriul tău prag este necurățat”.
Când eram tânăr eram foarte pretențios și mă străduiam să impresionez pe toată lumea. Într-o zi am trimis o scrisoare stupidă lui Richard Hardin Davis, scriitor de glorie în literatura americană. Din nenorocire, cu câteva săptămâni înainte primisem o depeșă de la o persoană care adăugase această adnotație: “Dictată dar necorectată”. Formula îmi plăcuse. Mi se părea că îți dă aerul unui personaj important, covârșit de treabă! Eram departe de a fi prea ocupat, dar doream să mă înalț în ochii lui Davis, așa că am încheiat scurta mea notă cu aceeași expresie: “Dictată dar necorectată”.

Romancierul îmi restitui scrisoarea împodobită doar de această observație: “Grosolănia d-tale nu este egalată decât de stupiditatea ce te definește”. Adevărat că făcusem o gafă și meritasem, fără îndoială această injurie. Dar – este omenește – ii detestam pe Davis pentru umilința ce mi-o servise. Și furia mea a rămas vie, atât de vie încât atunci când am aflat de moartea sa, zece ani mai târziu, singura amintire ce s-a trezit în mine – mi-e rușine s-o mărturisesc – a fost doar răul ce mi-l făcuse.
Dacă vreți să iscați furii ce vor mocni ani de-a rândul și vor stărui până la moarte adresați-vă acelora care vă aduc critici usturătoare. Veți vedea rezultatul, chiar dacă aceste critici vi se par perfect justificate.
Când vă adresați unui om, amintiți-vă că nu vorbiți numai unei făpturi logice, ci și unei făpturi emotive, unei creaturi dominate de orgoliul și amorul ei propriu.

Critica este o scânteie primejdioasă, o scânteie ce poate provoca o explozie în pulberăria vanității Aceste explozii au grăbit nu de puține ori moartea unor oameni. Din pricina criticilor dure cu care fost copleșit sensibilul Thomas Hardy, unul dintre scriitorii cei mai remarcabili ai literaturii englez acesta a părăsit pentru totdeauna meșteșugul său de romancier.
Benjamin Franklin, brutal și neîndemânatic în tinerețe, a devenit la maturitate un atât de fin psiholog și a învățat atât de bine arta de a conduci oamenii, încât a fost numit ambasador al Statelor Uni te în Franța. Secretul succesului ? Iată-l: ,,Nu vreau sa critic pe nimeni… vreau să spun tot binele pe care-l știu despre oricine”

Un prost este în stare să critice, să condamn; și să plângă; este ceea ce, de altminteri, fac toți proștii. Trebuie însă noblețe pentru a înțelege și ierta.

,,Un om mare își arată măreția în felul cum tratează pe oamenii mici spunea Carlyle. În loc da a condamna pe oameni, să încercăm a-i înțelege. Să încercăm a descoperi mobilul acțiunilor lor. lată ceea ce este mai folositor și mai plăcut decât a critica, iată ce ne face mai îngăduitori, mai înțelegători și mai buni”. A ști totul înseamnă a ierta totul!
Nu spunea doctorul Johnson că… ,.nici Dumnezeu nu vrea să judece pe om înainte de sfârșitul zilelor lui” ? De ce am fi noi mai exigenți decât Dumnezeu?

download carte :