Artur si Cavalerii Mesei Rotunde - Din marile legende ale lumii

Artur si Cavalerii Mesei Rotunde - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

ici... aici! strigă poetul, făcînd un semn cu mîna spre călăreți. Opriți-vă!

Caii negri ca smoala, strînși în zăbale, se opriră, lovind pămîntul cu copitele și nechezînd.

Țărmul aspru și dantelat — cu colți de piatră vineți ieșind din mare și o puzderie de insulițe zvîrlite parcă de cineva, de sus, și risipite pînă-n larg — se cobora în acest loc. Și-o plajă prunduită mărunt, și numai bună pentru acostat se arătă deo­dată dintre stînci.

Era de dimineață, într-un ceas nu prea departe de amiază. Marea suna înăbușit din tobele ei nevăzute, ascunse în adînc. Și valurile jucăușe își repezeau cornițele de spumă, ca ale unor iezi neastîmpărați, pînă pe prund. Apoi, oftînd ușor, se retrăgeau.

Grupul de călăreți venea de la Carhaix, castelul mîndru, cocoțat, ca un cuib de vultur, pe promontoriul din Penmarch, unde se-afla pe acea vreme ducele de Bretania.

În frunte se găseau, de-altminteri, tînărul fiu al ducelui și cu poetul de la curte, un bărbat încă nu prea vârstnic, într-o haină portocalie, cu guleraș îngust, de blană, și cu o harpă după umăr.

Cîteva doamne îi urmau, și șapte sau opt cavaleri le înca­drau cu curtenie.

La o distanță nu prea mare, se-nvălmășeau, pe cai de rînd, cîțiva oșteni urmați de slugi, gata oricînd la o poruncă.

Poetul îi călăuzea. Și-așa, cum se găsea călare, le arătă celor din jur plaja ivită dintre stînci.

— Aceasta este, seniori, plaja pe care am făgăduit să v-o arăt azi-dimineață. Aici au debarcat britonii,[i] cînd au venit din insulă, după ce regele Artur[ii] a pierdut cea din urmă luptă. Fiindcă voiau să fie liberi, nu robi anglo-saxonilor...

El sări cel dintîi din șa. Apoi tinerii cavaleri. Iar aceștia le ajutară și pe doamne să se coboare, luîndu-le de pe cai, de mijloc.

O ceață tulbure, lăptoasă își tîra pîntecul pe mare, aseme­nea unui balaur.

Iarba se clătina pe dealuri. În depărtare se zărea un munte-nalt, avînd pe culme un turn străvechi și ruinat.

Slugile puseră covoare. Se așezară toți pe țărm. Și fiul ducelui rosti:

— Ne-ați promis, nobile poet,[iii] nu numai să ne arătați locul unde au debarcat strămoșii, cînd au venit din insulă, ci să ne povestiți, de-asemeni, cîte ceva despre Artur și despre cava­lerii lui.

Poetul se-așeză pe-o piatră. Un slujitor i-aduse harpa.[iv]

Era o harpă nu prea mare. Dar rama ei de lemn dreptun­ghiulară — doar puțin arcuită sus — era bătută în argint.

— Cîntați, preanobile poet, stărui fiul ducelui.

— Sînt multe secole de-atunci. Rege-al britonilor era tînărul Uther Pendragon. Și, deși tînăr, Pendragon luptase cu neîn­fricare contra celor care-ncereau să-i năpădească țărmurile.

Și avusese Pendragon izbînzile acelea toate, fiindcă știa să prețuiască sfaturile celor bătrîni și-nțelepciunea barzilor.

Cine mai poate azi să vadă în viitor, cum vedeau barzii în vremurile de demult? Cine mai știe și mai poate să cînte azi cum cîntau ei?

Iar dintre toți barzii aceștia cel mai de seamă a fost Merlin.[v]

— Merlin era fiu de zeiță... Îndrăgostită de un demon... spuseră-ncet cîteva doamne.

— Cînd a crescut ceva mai mare, a plecat să cunoască lumea. A trecut munți, cîmpii și ape, și-a ajuns la o peșteră, unde se adunau toți barzii în zilele cînd înverzeau stejarii din Britania, urmă poetul povestirea.

Merlin a ascultat acolo vechile cîntece britone. Le-a ascul­tat zile și nopți. Și-a citit dintr-o carte veche, scrisă cu litere de aur, de Ossian, marele bard.[vi]

Din carte și din cîntece, învățăcelul a-nțeles mai mult decît toți ceilalți tineri care erau în peșteră. A-nvățat să citească-n stele și să ghicească viitorul și gîndurile oamenilor.

Iar într-o zi, cînd s-a trezit, și soarele scălda-n lumină grota și falnicii stejari foșnitori de pe malul mării, Merlin avea la gît un lanț din veriguțe de aramă, de care atîrna o stea din aurul cel mai curat, și-n brațe mîngîia o harpă făcută toată din argint, pe ea cu pietre de smaragd, cum nu se mai văzuse încă, și poate nu s-o mai vedea.[vii]

Merlin porni atunci să cînte, și glasul lui răsunător vesti că se va naște-un prunc în castelul lui Pendragon. Și-acesta îi va birui pe dușmanii britonilor.

Iar barzii înțeleseră că tînărul fusese-ales de zîna Inspi­rației să fie primul dintre ei, și că fusese dăruit și cu puteri vrăjitorești.

Îi puseră eșarfa-albastră — pe care-o purtau vrăjitorii, peste umăr și peste mijloc — și o cunună de mesteacăn, de prinț al bar­zilor regali.

Merlin făcu apoi un cerc în fața grotei cu un băț. Puse o piatră-n acest cerc și, făcîndu-se nevăzut, ajunse-n cîteva clipite înaintea lui Pendragon.[viii]

Pendragon se găsea în luptă cu ducele de Tintagil, ce-ngăduise ca saxonii să debarce pe-un țărm de mare, aflat în stăpînirea lui.

Merlin, cu darul ce-l avea, făcu să se încheie pace pentru cîteva săptămîni, iar ducele de Tintagil să fie invitat de rege cu doamna sa la un ospăț.

Soția ducelui, Igraena, avea un păr cum e mătasea și-un zîmbet ca al primăverii.

Și-n timp ce se găseau la danț, Merlin aprinse o făclie într-un ungher întunecos, și inima lui Pendragon, atît de rece pînă-atunci, se încălzi pentru Igraena. Ba, profitînd de un prilej, regele îi măr­turisi că o iubește și nu poate să mai trăiască fără ea.

Igraena se-nroși la față, auzind vorbele acestea, și ducele de Tintagil — crezînd că doamna-i e bolnavă — o întrebă ce s-a-ntîmplat. Ea se împurpură mai tare. Și, fiind femeie credin­cioasă, îi spuse soțului său totul.

Ducele, mîniat la culme, porunci doamnei și suitei să îl urmeze și să plece, pe dată, toți de la ospăț.

Această faptă, nu frumoasă — cu care și-a-nceput Merlin meșteșugul de magician — n-a fost de nimenea lăudată. Dar tainele vrăjitorești sînt anevoie a le cunoaște. Și astăzi n-am putea pricepe de ce Merlin și-a oprit ochii asupra doamnei duce­lui, și nu asupra alteia. Fiindcă femei erau pe-atunci, la curtea regelui, destule, și toate mîndre, pe alese.

Și, cum-necum, lui Pendragon alta nu i-a mai trebuit, în afară doar de Igraena.

Bine-nțeles că după asta războiul a reînceput. Ducele și-a ascuns soția în castelul său Tintagil, și el însuși s-a tras cu oastea în alt castel, la Terrabil.

Și fiind atît de-ndrăgostit, regele Uther Pendragon l-a chemat pe Merlin la sine și l-a rugat să-i dea o mînă de ajutor, ca s-o cîștige pe doamna de la Tintagil.

Merlin a surîs mulțumit.

Totul se petrecea întocmai precum pusese el la cale.

— Sir Uther, i-a spus regelui. Chemîndu-mă, ați făcut bine. Din cîți pot face vrăji pe lume, eu singur pot să vă ajut ca să pătrundeți la Igraena, și ea însăși, de bună voie, să vă încolăcească gîtul cu brațele-i albe și moi. Altminteri nimeni n-ar fi în stare să ia castelul Tintagil, căci zidurile-i sînt prea tari. Însă vă cer și eu în schimb...

— Orișice-ar fi eu îți voi da, s-a bucurat mult Pendragon.

— Vă cer, a repetat Merlin, ca primul prunc ce-l veți avea de la preanobila Igraena, să mi-l dați mie să vi-l cresc. Și să aveți încredere în bardul vostru vrăjitor. Cît veți trăi să nu-ntrebați unde va fi acest copil și ce se va-ntîmpla cu el. Destinul său va fi măreț...

— Alt preț nu poți să-mi ceri, Merlin? l-a întrebat regele Uther.

— Prețul nu-i hotărît de mine. Vi-l cere chiar viitorul țării și al poporului briton. Anglii, și iuții, și saxonii, cu bărcile lor ascuțite, vă dau tîrcoale ne-ncetat. Voi nu-i vedeți cum ne-nconjoară, ca lupii stîna-n miezul iernii, ca să ne verse sîngele?

— Bine, Merlin. Să fie astfel, dacă tu crezi că se cuvine... a glăsuit regele Uther. Și pe Igraena cînd o văd?

— O veți vedea în noaptea asta. Dați ordin cavalerilor ca să atace Terrabilul — unde se află ducele, alături de saxonii lui — cu cît mai multă violență, și să dureze luptele, dacă se poate, pînă-n zori.

— Așa voi face! s-a-nvoit regele Uther Pendragon, mistuit de dorința sa de a-ntîlni-o pe ducesă.

Și luptele au re-nceput cu o-ndîrjire fără seamăn.

Între timp, bardul-magician a făcut niște semne-n vînt, a luat o ramură de pin și a înfipt-o în pămînt. Și-a scos din deget un inel. L-a dat regelui Pendragon și i-a cerut să se gîndească la înfățișarea ducelui, dușmanul său din Terrabil.

Cum și-a pus regele inelul, gîndindu-se la-nfățișarea duș­manului din Terrabil, chipul i s-a schimbat îndată. La fel și trupul, hainele, ba chiar și sabia, și calul, și vorba, și mișcările. Regele Uther Pendragon s-a prefăcut numaidecît în ducele de Tintagil.

Merlin l-a dus lîngă un lac, și regele, oglindindu-se, s-a minunat nespus de mult de-această vrajă a lui Merlin.

Apoi, călare, a pornit către castelul Tintagil. Acolo, cum se înțelege, străjile-ndată i-au deschis, crezînd că-i însuși ducele. Regele a pătruns în curte, a urcat scările în fugă. Și, fără să mai stea pe gînduri, a deschis ușa la iatacul în care se afla Igraena.

Ea sta visînd lîngă fereastră, ținînd o harpă mică-n mînă. Și prin fereastră se zărea doar o fișie subțirică de cer catifelat, albastru, pe care stelele clipeau.

— Sir Tintagil? s-a mirat ea, căci îl știa la bătălie. Cum ați venit? Nu vă luptați? Cum ați ieșit de sub asediu? Regele Uther Pendragon și-a retras oare cavalerii?

— Nu. Nu, Igraena, a rostit cu răsuflarea-ntretăiată falsul duce de Tintagil. Dar am venit, luptînd cu lancea, pentru că dorul mă ardea, să vă cuprind din nou în brațe. Iar saxonii m-au ajutat să pot ieși de sub asediu. Veniți, și-ncolăciți-mi gîtul cu brațele. Atît aștept...

Ducesa, după cît se spune, nu-l iubea mult pe soțul său, și prietenia cu saxonii nu-i-o încuviința de loc. Dar fiind soție preasupusă, s-a îndreptat spre domnul său și i-a încolăcit gru­mazul, mai blîndă ca o mielușea...

De dimineață, falsul duce și-a luat rămas bun de la doamna din Tintagill, și a plecat.

Merlin îl aștepta pe cîmp, cîntînd din harpa lui măiastră.

Ascultind cîntecul acesta, a știut Uther Pendragon care e drumul cel mai bun, pe unde se putea feri de cavalerii ducelui, și mai cu seamă de saxoni.

Pe malul unui rîuleț, Merlin și Uther s-au oprit. Regele i-a înapoiat bardului-vrăjitor inelul. Acesta l-a stropit cu apă. A spus apoi niște cuvinte, din care Uther n-a-nțeles decît că-i rostea numele. A scos, la urmă, o oglindă. Regele s-a privit în ea. Și-așa, uitîndu-se-n oglindă, a văzut cum i se schimbau ochii și trăsăturile. Și s-a făcut iar Pendragon.

Și-acum mai trebuie să spun că ducele de Tintagil murise-n seara din ajun — cu patru ore înainte ca regele să fi ajuns lîngă frumoasa lui Igraena. Murise la primul atac, lovit cu-o lance în grumaz de-un cavaler al regelui.

Vă-nchipuiți cît s-a mirat doamna Igraena, auzind că ducele a fost răpus încă de la lăsarea serii... și totuși la ea a venit cu patru ceasuri mai tîrziu.

După această întîmplare — mîndra Igraena rămînînd vădu­vă fără apărare, și regele neavînd soață — au sosit niște pețitori la castelul din Tintagil. Și au cerut-o pe Igraena să fie, în Britania, doamna lui Uther Pendragon.

Cu pețitorii se dusese și bardul-vrăjitor Merlin. El trebuia să o convingă. Ce i-o fi spus nu se mai știe. Dar pețitorii s-au întors cu mare zarvă la castel, ca să-i vestească regelui răspunsul bun din Tintagil.

S-a făcut nunta, și-au trecut lunile cîte se cuvin. Doamna Igraena a născut cel dintîi prunc soțului său.

Era un băiețel vioi, cu niște ochi licăritori, de culoarea oțe­lului. Pe cap avea un păr roșcat, ca frunza de mesteacăn toamna.

Au vrut să-i dea o jucărie, dar el a cerut sabia. A prins-o bine de mîner și-a ridicat-o drept în sus, parcă era un bețișor.

Igraena s-a înfricoșat.

— Ce prunc i-acesta? a zis ea. Are putere de bărbat...

— Nu știu cum e, i-a răspuns Uther, însă copilul e promis mai înainte de-a se naște. Și astăzi trebuie să-l dăm...

— N-am să vi-l dau, a spus Igraena, și lacrimile i-au țîșnit din ochi, ca apa din fîntînă. Vreți să mi-l luați, pricep prea bine, fiindcă-e al lui Tintagil.

— Nu! Nu-i al lui! a grăit Uther. Este al meu. Și iată cum... Și regele i-a povestit cum a sosit el la castel, atunci, în noaptea bătăliei, cu-nfățișarea ducelui, și cum, drept preț pentru aceasta, a promis că-și va da copilul unui vestit bard-magician. Acum acel ce-l ajutase a venit ieri să-și ceară prețul, și nu-l mai poate amîna, decît călcîndu-și vorba dată. Și vorba nu și-o va călca... căci i-ar putea pîndi primejdii din partea vrăjitorului. Și apoi, ca s-o liniștească, i-a povestit cum prezisese Merlin că flăcăiașul lor va împlini niște isprăvi fără de seamăn pe pămînt, luptînd pentru Britania.

— Dac-i așa, a zis regina, cu lacrimile șiroind, înțeleg c-am să-mi pierd copilul și că nu-l voi mai revedea. Cel puțin hai să-i dăm un nume. Ca astfel să mi-l strig în gînd, cînd o să mă cu­prindă dorul de bietul băiețaș pierdut...

— N-avem, iubita mea Igraena, după făgăduiala dată, nici măcar dreptul să-i alegem numele care l-am dori. Numele său a fost ales...

— A fost ales? Fie și-așa... a hotărît buna Igraena, dîndu-și copilul soțului, să-l ducă din brațele ei în cele ale lui Merlin.

— A fost ales! Dar tu și eu nu-l vom cunoaște niciodată, pentru că el va străluci abia cînd noi o să dormim, jos, în cripta castelului, somnul odihnei veșnice...

După aceea, regele a coborît pe o scăriță, cunoscută numai de el, ieșind afară din castel, unde îl aștepta Merlin. Vrăjitorul a luat copilul, l-a vîrît sub mantia sa, și, fără de niciun cuvînt, s-a îndreptat pe-o potecuță, către desișul codrului.

Și astfel s-au despărțit Uther și nobila doamnă Igraena, pe totdeauna de copil.

De ce-a făcut aceasta toate Merlin noi nu putem pricepe!

De ce-a ales-o pe Igraena să fie mamă și de ce l-a despărțit apoi de ea pe băiețașul nou-născut rămîne-o taină pentru noi!...

Destul e că Merlin, plecînd, s-a dus la un castel, pe care îl stăpînea baronul Hector, un bun vasal al regelui.

A pus copilul lîngă pod, și-alăturea un bilețel:

„Aveți grijă de-acest băiat, ca și cum ar fi fiul vostru. Nu­mele lui este Artur. Și nu povestiți nimănui că este un copil găsit. Altminteri, vor cădea pe voi blestemele mele cumplite. Dacă însă veți asculta tot ceea ce v-am îndemnat, veți coborî în casa voastră mulțumire și bogății”. Și jos semna: „Un vrăjitor”.

Pentru că nobilii pe-atunci prea rar cunoșteau vreunul car­te, sir Hector a chemat la sine pe trei călugări învățați. Tustrei au privit bilețelul. Și după-o trudă de trei ceasuri i-au tîlcuit cuvintele.

Sir Hector, un om temător de forțele vrăjitorești, a luat aminte și-a cerut soției și vasalilor să nu sufle nici un cuvînt despre această întîmplare.

— Artur va fi ca și al nostru. Toți cîți îl vor vedea să creadă că e născut din spița mea. Ne-am înțeles.

— Ne-am înțeles! au spus soția și vasalii.

Și-au început să treacă anii.

Artur creștea mult mai voinic decît ceilalți copii din casă. La patru ani trăgea cu arcul, doborînd ursul în pădure. La șase ani se lua la trîntă cu un flăcău de optsprezece. La zece, ar fi fost în stare să lupte chiar într-un turnir.

Însă, deși creștea în casă, trecînd drept fiul lui sir Hector, baronul nu se bucura ca băiețașul pripășit s-o ia-naintea celor­lalți născuți chiar de soția sa...

Și Artur n-a crescut ca prinț, ci ca un băietan de rînd. Căra și lemne din pădure, știa să curețe vînatul, să-l pregătească pen­tru iarnă, să pescuiască, să vîslească, știa să lupte-n orice fel, cu sabia, ghioaga sau pumnul. Iară la trîntă era primul în toată Țara Galilor.

— În timpul cît Artur creștea, precum cîntau străvechii barzi, Merlin a venit în pădurea numită astăzi Brocéliande,[ix] spune poetul arătînd, departe-n zare peste munți.

— Și-acolo a întemeiat faimoasa școală a zînelor, își arată priceperea feciorul ducelui breton.

— Da. Școala zînelor, surîde poetul tînărului prinț.

— Pe Viviane[x] cum a întîlnit-o? întreabă glasul de vioară al unei doamne subțirele.

— Viviane, îi răspunde poetul, era fata unui senior cu nu­mele de Dyonas. Avea cam cincisprezece ani. Casa lui Dyonas era lîngă pădurea Brocéliande. Într-o zi, fata se plimba printr-o poiană din pădure. De-odată-i iese înainte un tînăr îmbrăcat în haine dintr-o mătase liliachie. De gît, cu un lănțug de-aramă, îi atîrna o pelerină. Pe cap purta o tichiuță ornată cu-n panaș din pene albe și negre, de cocor.

Tînărul, salutînd copila, a întrebat-o unde-i drumul. Ea i-a răspuns după cuviință, dar, cum se-ntîmplă-ntotdeauna, au mai schimbat cîteva vorbe.

Și Viviane a-ncercat să afle cine era chipeșul tînăr și de-avea rang cavaleresc.

Tînărul i-a destăinuit că-i doar în parte cavaler. Dar meșteșugul lui de bază este acel al artelor. Iar numele îi e Merlin.

— Ce arte îndrăgiți anume? a vrut copila să mai știe.

— Arta de-a ghici gîndurile, de a putea citi-n viitor, de-a schimba înfățișarea oricărui om, cum doresc eu...

Copila a bătut din palme.

— Dar arta de-a schimba un pom într-o grădină încărcată cu trandafiri? Asta o știți?

Drept alt răspuns, Merlin a scos un bețișor din buzunar și a făcut cu el un semn, către-un stejar negru bătrîn. Și îndată s-a arătat o grădină plină cu flori, în locul unde înainte fusese numai un copac.

Viviane a bătut iar din palme, și a sărit într-un picior, ispi­titoare și zglobie:

— Ce frumusețe!... Ce parfum!... Merlin, seniore, vă im­plor. Învățați-mă și pe mine arta aceasta minunată.

Merlin privea și el uimit la fata cea fermecătoare.

— Bine. De vrei, atuncea vino mîine, în zori, lîngă fîntîna ce e în mijlocul pădurii...

— Lîngă fîntîna Baranton?

— Da, lîngă ea, zise Merlin. Te-aștept. Dar să nu întîrzii.

Și-apoi, fără de rămas bun, Merlin pieri din ochii fetei.

A doua zi cine venea, pîn-să răsară soarele, printre copacii Brocéliandei? Cred că vă-nchipuiți: Viviane.

Hățișuri și tufe de scai, pe care pîn-atuncea fata nu le vă­zuse niciodată, i se iveau într-una-n cale. Îi rupeau rochia de mătase, îi zgîriau fața, mîinile și, mai ales, picioarele. Era toată plină de răni. Altă copilă s-ar fi-ntors, de oboseală și de spaimă, căci prin pădure țopăiau și niște cete de pitici, nu mult mai mari ca nucile, care țipau, se legănau prin crengile copacilor sau i se agățau de rochie. Dar ea n-avea decît o grijă: să nu-ntîrzie vreun minut de la-ntîlnirea cu Merlin.

Astfel ajunse la fîntînă.

Lîngă fîntînă, așezați în iarba moale, se găseau un bătrîn gîrbovit și sur, cu-o barbă pînă la pămînt, în față cu-o carte de aur, și, lîngă el, zece pitici și alte unsprezece fete.

Acestea erau toate zîne. Una din ele preschimba tocmai o floare-ntr-un pîrîu. Aceasta se numea Morgana.Era o soră a lui Artur. Dar frații nu se cunoșteau. Fiindcă, așa cum povesteam, Artur fusese luat de mic, dus în castelul lui sir Hector și se găsea încă acolo obișnuindu-se cu munca și meșteșugul armelor.

Viviane a cunoscut îndată în dascălul îmbătrînit trăsăturile tînărului pe care-l întîlnise ieri.

— Tu ești Merlin! i-a rostit fata.

Și vrăjitorul s-a mirat c-a putut fi recunoscut.

Morgana s-a uitat atunci cu luare-aminte la Viviane. Ea, dintre toate zînele pe care le-nvăța Merlin, știa cele mai mul­te taine.

— Merlin, i-a spus zîna Morgana. De astăzi ne vom des­părți. Mi-am terminat învățătura. Dar... i-a zîmbit ea răutăcioa­să, să știi că noua ucenică te va întrece într-o zi, în tot ceea ce știi să faci... Te-aș sfătui să te păzești...

Vrăjitorul s-a-nfiorat. O presimțire l-a cuprins. S-a uitat bine la Viviane. Dar ea era atît de mică, și de firavă, și de albă, încît n-ai fi putut să crezi că ar putea măcar să calce un fir de iarbă în picioare. Necum să poată face rău.

— Merlin! l-a strigat ea cu-o voce subțire și copilărească. Sînt dornică să aflu totul. Haide, arată-ne ce știi...

Și a-nceput învățătura.

Mulți ani s-a ocupat Merlin de-nvățătura zînelor. De-atunci s-au înmulțit atîta zînele din Bretania!

— Pentru că numai pe la noi, prin ținutul Bretaniei, și peste Marea Mînecii, în Anglia, se mai găsesc zîne din vremea lui Mer­lin. Din alte părți s-au risipit. Eu astfel știu, și-așa vă spun, făcu poetul un popas din povestirea lui, lăsînd pentru o clipă harpa jos.

După un timp porni să cînte din nou despre zîna Morgana.

Zîna Morgana-și făurise, în Brocéliande, un castel mare, ne­văzut. Avea și-n adîncimea mării un alt palat, alb, de cleștar, de aur și mărgăritare. Și-acolo îi slujeau Morganei sute de zîne mai micuțe, pești, și delfini, și-alte dihănii: broaște țestoase, crabi și melci, dar de-o mărime uimitoare.

Și mai avea o insulă, cu numele de Avalon, ca și castelul, nevăzută, departe-n largul mărilor.

Numai că despre-acestea toate veți mai afla foarte curînd.

A povestit apoi poetul despre Viviane cea mititică.

Și ea se prefăcuse-n zînă, cu-nvățătura lui Merlin.

Avea un lac în stăpînire. Un lac, de-asemeni nevăzut. Lacul era în Brocéliande. Pe suprafața lui pluteau nuferi ca niște flori de gheață. Și frunzele late și mari acopereau străfundul lui, unde Viviane își făurise ca și Morgana, un palat.

Palatul ei adăpostea pe un copil numit Lancelot,[xi] menit a fi cel mai viteaz dintre vitejii regelui regilor, Artur. Acolo îl creștea Viviane, după ce i-l răpise mamei și tatălui: regele Ban, domn în ținutul Benoïc. Și unii cred că îl răpise, sfătuită de ma­gician. Pentru că bardul-vrăjitor își alegea din insule sau de-aici, din Bretania, pe cei care erau meniți să fie soții lui Artur în mari isprăvi cavalerești.

— Nu-l uitați însă pe Artur! glăsui fiul ducelui. Ne-ați povestit despre Merlin. Întoarceți-vă la Artur...

— Mă voi întoarce la Artur, zise poetul cîntăreț. La el mă voi întoarce-acum. Ascultați ce vă povestesc[xii]...

În vremea cînd se petreceau în Brocéliande acestea toate, Artur se făcuse-un flăcău, cum altul nu se mai afla pe coas­tele Britaniei.

Se povestește că, luptînd cu niște cete de saxoni, Artur a înfruntat el singur cîteva sute de dușmani și a luat prizonieri doi regi, eliberînd trei mii de robi, care se și aflau în bărci, laolaltă cu prăzile.

Era un tînăr foarte înalt, cu părul roșu-auriu și ochi albaștri-cenușii. Purta vestă și pantaloni făcuți din piele de vițel, avînd la brîu un pumnal lung și-n mîna dreaptă o suliță. Și alteori avea și-o ghioagă, bătută cu ținte de fier.

Vai de acela ce era izbit de ghioaga lui Artur. N-ar fi putut scăpa cu zile, nici măcar dacă ar fi fost un zeu.

De altfel, cine îl vedea trecînd cu calul, în galop, pe coas­tele Britaniei, pîndind cetele de saxoni, ieșindu-le singur în cale, fără să vrea l-asemuia cu zeul Gwydion,[xiii] acela ce-i ocrotește pe britoni.

Ar fi acum să mai adaug, iubiții mei ascultători, spunea poetul cîntăreț, că în anii aceia crunți saxonii năvăliseră spre toate coastele britanice. Păreau o mare înfuriată, tălăzuindu-și apele, ca s-acopere insula, să o sfărîme în bucăți.

Regele Uther Pendragon, tatăl viteazului Artur, era și el mereu în șa. Însă abia mai prididea să facă față luptelor, care aveau loc pretutindeni, pe coastele Britaniei.

De-atîta trudă, de necazuri, regele Uther și Igraena, prea-credincioasa lui soție, încărunțiseră ca munții iarna, cînd cad zăpezile. Și, rămînînd tot singură, și-ngrijorată pentru rege, care lupta fără odihnă, Igraena s-a simțit bolnavă. A bolit ea ce a bolit, în taină, fără să se plîngă, și într-o zi și-a închis ochii, plecînd de pe acest tărîm.

Uther i-a supraviețuit încă doi ani, și tot mai greu putea să pună stavilă atacurilor de pe coaste.

A venit apoi bătălia de pe cîmpia Saint-Albans. O! Ce-au mai plîns pe harpe barzii, cînd bătălia s-a sfîrșit.

Cu eroism s-au apărat britonii de năvălitori.

În fața lor, unde-au căzut, erau movile de saxoni, cu tru­puri goale pîn-la mijloc, cu brațele puternice, avînd încheietura mîinii, în care țineau sulița, strînsă într-un inel de fier.

Pendragon a văzut prăpădul, și-a înțeles că-n acea zi saxo­nii deschiseseră o poartă spre Britania.

Cu numai cîțiva călăreți, regele Uther Pendragon s-a întors în castelul său.

Trei zile n-a scos nici o vorbă.

În cea de-a patra și-a chemat baronii împrejurul lui.

— Seniori vasali, le-a rostit el. Am fost învins, cum știți voi toți — prima înfrîngere din viață. Un zid s-a sfărîmat în fața saxonilor năvălitori.

Brațul îmi este ostenit. Am avut numai un fecior. Nu știu ce s-a ales de el, fiindcă e-n casa altuia...

Și zicînd astfel, și-a-ndreptat privirile spre magician. Merlin l-a întrerupt pe rege și l-a-ntrebat atunci așa:

— De-ați ști c-o să se-arate vrednic de neamul și de spița voastră, luptînd pentru Britania, redîndu-i toată strălucirea, ați vrea să-l binecuvîntați?

— Din toată inima! a spus, răsuflînd greu, regele Uther. Îi las și sabia aceasta...

— De sabie n-are nevoie, căci regii din Britania au datoria să-și cîștige sabia singuri, cum știți bine, așa precum v-ați cîștigat-o și voi, Uther, odinioară...

— Merlin, cum spui tu e mai bine. Veghează-l pe feciorul meu... Nu-l lăsa pradă fiarelor care ne sfîșie pămîntul. Îmi promiți tot ce-ți cer, Merlin?

Merlin a clătinat din cap, în semn că o să facă totul, așa cum regele-i cerea.

Apoi Uther s-a îndreptat către arhiepiscopul de Canterbury și i-a spus:

— Să mă-ngropați în criptă, jos alături de Igraena mea...

Arhiepiscopul, și el, s-a înclinat spre Pendragon:

— Va fi astfel precum doriți, senioare Uther Pendragon. Dar încă nu v-a venit vremea să-nchideți ochii. Încă nu...

Numai că Uther își plecase capul pe-o parte și dormea... Au trebuit să îl întindă baronii pe o năsălie.

L-au îngropat apoi în pripă, căci timpurile erau grele, și baronii s-au adunat să-l aleagă pe noul rege.

— Merlin, spune-ne unde este fiul acela al lui Uther, des­pre care ne-a amintit în ultimele sale clipe, strigau baronii într-un glas. Altminteri o să punem rege pe cel mai vrednic dintre noi. Arhiepiscopul așteaptă hotărîrea ce o vom lua.

Dar vrăjitorul le-a răspuns:

— Are dreptul să fie rege numai acela care poate să-și cu­cerească sabia din insula zînei Morgana...

— Din Avalon,[xiv] din insula cea nevăzută a Morganei?... Cine poate pătrunde-acolo? Cum este acea sabie?

— Sabia este făurită pe-o nicovală, sub pămînt, în focul care arde veșnic, de Ogyrvan,[xv] bardul gigant. Mînerul ei e de onix, iar lama de oțel curat, strălucitor ca diamantul. Se află pe un munte înalt, în gheara vulturului negru. Iar muntele e străjuit de balaurul cu trei boturi ca trei vulcani, din care curg, ziua și noaptea, pălălăi. Cine se duce să o ia?

Din cîți baroni au încercat însă s-ajungă-n Avalon, nici unul nu s-a mai întors.

Zînele le-au încurcat drumul, ori ei înșiși s-au înecat în valurile clocotinde din jurul Avalonului, văzînd teribilul balaur azvîrlind foc asupra lor.

Într-o zi, tînărul Artur se războia tocmai pe țărm cu-o cea­tă de năvălitori. Îi biruise și-i silise să se înapoieze-n bărci.

Ostenit, după bătălie, el se opri la un izvor, să soarbă apă proaspătă.

Pe cînd sorbea, văzu un bard, la subțioară cu o harpă, oprindu-se chiar lîngă el.

— Tinere sir, îi grăi bardul. Al cui pămînt este acesta ce-l apărați cu-atîta rîvnă?

— Pămîntul i-al britonilor, răspunse tînărul Artur. Al lor este din moși-strămoși. Și al lor trebuie să rămînă. De-aceea mă lupt pentru el. Dar de-ntrebați de acest colț de arătură și pădu­re, sau de castelul ce-l vedeți că-i înălțat pe promontoriu, sînt stăpînite de sir Hector, părintele meu preaiubit.

— De vreți cu-adevărat victoria contra năvălitorului, îi spuse iarăși vrăjitorul, eu pot să vă dau ajutor să dobîndiți o sabie cum nu s-a mai văzut pe lume.

— Unde e sabia aceasta?

— Este acolo-n Avalon! îi arătă Merlin cu mîna, undeva către asfințit. Și cine are sabia nu poate fi înfrînt nicicînd, decît dacă ar fi trădat de cineva din neamul său...

— Am să mă duc s-o cuceresc! se hotărî pe loc Artur.

— Călăuză am să-ți fiu eu! surîse bardul, mulțumit.

O barcă se afla la țărm. Urcară amîndoi în ea.

Marea porni să se agite. Dar Artur nu se-nfricoșa. Vîsli. Vîsli plin de curaj. Vîsli o zi, o săptămînă, poate și două, sau o lună, și, iacătă, văzură marea fierbînd, fierbînd ca-ntr-un cazan sub care focul e aprins.

Din sînul mării se-nălțau fum, pietre și bucăți de fier. Toate țîșneau întîi în sus, și cădeau apoi ca o ploaie peste oricine în­drăznea să-și ducă barca mai departe. Dar insula nu se zărea.

Merlin făcu întîi o vrajă rotind în văzduh brațele și rostind nu știm ce cuvinte, și insula se arătă.

Abia atunci văzu Artur că insula era-nverzită, plină de pomi și de grădini. În mijlocul ei se găsea un palat mare, de cleș­tar. Și din palat — de la ferestre — și din grădini se ițeau zîne, privind mirate la Artur.

În insulă era și-un munte. Și muntele era păzit de un balaur cu trei boturi, cam de mărimea a trei case, suite una peste alta. În vîrful unei stînci, pe munte, se vedea deslușit un vultur cu penele negre-tăciune, ținînd o sabie în gheare.

Și sabia părea de flăcări, atît de tare strălucea.

— Vulturul negru ține-n gheare sabia care e călită de Ogyrvan, în focul veșnic din mijlocul pămîntului, îl lămuri bardul Merlin pe feciorul lui Pendragon. Balaurul îl străjuiește. De obi­cei doarme în pace. Dar, cum vede pe cineva străin în locurile-acestea, începe să arunce flăcări. Te încumeți să lupți cu el pentru gloria celților?...

— Mă încumet! zise Artur.

— Cu pumnalul și sulița?

— Cu pumnalul și sulița.

— V-am încercat doar, sir Artur, spuse atunci bardul Mer­lin. Însă ați fi pierit luptînd, și celții au multă nevoie de brațul vostru de oțel. Am eu cu totul un alt mijloc să domolim pe-acest balaur, străjer al Avalonului.

Și Merlin începu să cînte din harpa lui o melodie, cum cînta numai Ossian. Iară balaurul, pe dată, auzind cîntecul de harpă, își lăsă capetele hîde la marginea grădinilor, și începu să sforăie.

Artur a tras barca la țărm.

Și Morgana s-a coborît din palatul său fermecat și a luat mîna lui Artur.

— Sînt sora ta! l-a-ncredințat, deși lui nu-i venea să crea­dă. Pînă azi nu m-ai cunoscut, căci Uther Pendragon te-a dat, de mic, acestui vrăjitor. Și el te-a încredințat, la rîndu-i lui sir Hector, ca să te crească. I-adevărat ce spun, Merlin?

— I-adevărat, a rostit bardul. Voi aveți dreptul la coroana regelui Uther Pendragon. Urcați! Luați-vă sabia din gheara vul­turului negru. Și să ne-ntoarcem, plini de fală, pe pămîntul strămoșilor. Să adunați în jurul vostru cei mai de seamă cavaleri, Să-i goniți pe năvălitori.

Artur a urcat muntele în goana mare, ca și cum nu ar fi mers, ci-ar fi zburat.

Sabia azvîrlea în juru-i un șuvoi luminos de raze. Și razele se-mprăștiau în culori ca de curcubeu. Din cînd în cînd, din ea țîșneau fulgere lungi strălucitoare, ce-i luau vederea lui Artur.

Însă acesta, fără teamă s-a cățărat pînă pe culme.

Vulturul, privit de departe, nu arăta atît de mare. Însă de-aproape se vedea că e înalt cît un stejar. O aripă de-a lui putea să învelească o clădire. Ciocul său amenințător părea un paloș arcuit. Și labele-i erau armate cu zece căngi tari, de oțel.

Iar glasul lui — cînd croncănea spre tînărul cel îndrăzneț, care urca spre cuibul său — se-asemăna cu tunetul.

Zărindu-l pe prințul Artur, vulturul se-nălță în aer. Apoi se repezi deodată să-i vîre sabia în piept. Artur cu sulița-l lovi. Dar pasărea nu se lăsă, și, rotindu-se prin văzduh, îl atacă din nou pe tînăr.

Acesta se prinse cu-o mînă de-un colț de stei, și cu cealaltă izbi tare cu sulița.

Luptînd cu sîrg, lovind mereu, se cățără pînă pe culme. Aici cuprinse vulturul întîi de cioc, apoi, sărind, îl apucă bine de gît, și-l strînse-n brațele-i voinice.

Degeaba pasărea-ncerca să-l sfîșie cu ghearele. Zadarnic își mai rotea ciocul. Tunetul din gîtlejul ei se peschimba în horcăit.

— Cruță-mă, prințule Artur, rosti atunci cu glas de om. Ai cucerit cea mai de preț comoară a britonilor: sabia de oțel al­bastru, făurită în focul veșnic. Numai că ia aminte bine. Dacă o prinde-n mîna dreaptă, în timpul luptei, un viteaz, îi dă acestuia curajul de-a-nvinge orișicîți dușmani. Dar dacă o atinge-un laș, ea îi înțepenește brațul. Te încumeți și-acum s-o iei?

Artur nu răspunse nimic. În schimb întinse mîna dreaptă. Luă sabia. Și pe mînerul ei citi:

„Această sabie vrăjită — flacără vie de oțel — se numește Excalibur. Ea nu poate fi stăpînită decît de regele Artur, în apă­rarea libertății și gloriei britonilor”.

Fiul lui Uther coborî, și, jos, zînele-l așteptau, avînd în mijloc pe Morgana.

Cu toate intonau un cîntec prin care îl slăveau pe fiul rege­lui Uther Pendragon și al preanobilei Igraena. Merlin le însoțea cu harpa.

Bardul îi puse lui Artur deocamdată o cunună din rămurele de stejar. Și îl conduse pîn-la țărm, sprijinindu-l de brațul stîng, cum se cuvine regilor.

La rîndul său, zîna Morgana, regina valurilor mării, îi așternu perne brodate cu aur și cu nestemate, și-o-nvelitoare pe mătase, în barca ce sta priponită c-un lanț de-aramă, lîngă țărm.

Și-n cîntecele zînelor, barca porni, fără vîslași, spre largul mării liniștite de astădată prin puterea și prin poruncile Morganei[xvi].

La Londra,[xvii] adunați în sala cea mare-a tronului regal, baronii șușoteau într-una:

— Pe cine să-l alegem rege, ca să ne fie nouă bine?

Și fiecare ar fi vrut ca să se urce el pe tron.

Arhiepiscopul era pe jilțul lui, cu cîrja-n mînă, și le grăia baronilor:

— S-au scurs, de cînd l-am coborît pe Uther Pendragon în criptă, cîteva luni, și de atunci nici un viteaz n-a cucerit sabia regilor britoni, de care ne vorbea Merlin.

— Ce-a spus Merlin e doar poveste, glăsuiră mai mulți baroni. Sabia de pe Avalon nici nu există-n adevăr...

Afară bubuia furtuna, cu trîmbe de zăpadă lungi, bătînd în toate zidurile și zgîlțîind ferestrele.

— A venit vremea, rosti altul, să-l alegem pe noul rege. Saxonii ne înghesuie, iară noi stăm și așteptăm să se ivească vreun viteaz cu-o sabie din Avalon...

— Cînd o să sune miezul nopții, așa precum ne-am înțeles, și o să vie Anul nou, îl vom alege negreșit, strigă puternic alt baron. Arhiepiscopul să-și facă, după datină, întrebarea de-i sabia la cineva...

— El să își facă datoria. Noi nu ne supărăm de loc... rîseră-n hohot alți baroni.

Tocmai în clipa cînd rîdeau, porniră clopotele Londrei să bată pentru miezul nopții.

Arhiepiscopul, gemînd de bătrînețe, se-nălță din jilțul lui și așteptă să înceteze clopotele.

Se ridicară și baronii.

Vîntul bătea vijelios peste întreg întinsul Londrei, și clopo­tele răsunau ...trei... șase...nouă ... unsprezece ....și încă una ... miezul nopții...

— Seniori baroni, zise bătrînul. Acum a venit Anul nou. Eu vă voi face întrebarea: E cineva, între voi toți, care a fost în Avalon, să ne aducă sabia făurită pentru urmașul regelui Uther Pendragon?

— Nu. N-a fost nimeni. Nu se vede? se bucurară toți baronii.

Și fiecare-n mintea sa se și închipuia pe tronul regelui coborît în criptă.

În acea clipă, cîntau barzii că s-ar fi auzit un glas, de undeva, de la ferestre. Poate era al lui Merlin!

— Ba da! O are cineva...

— Și pași au răsunat pe trepte. Și-n sala mare a intrat un tînăr cu-o glugă pe cap, avînd o sabie în mînă.

Iar sabia arunca flăcări, și-un trăsnet scurt a izbucnit, c-un bubuit îngrozitor, lovind o bîrnă din tavan.

Și bîrna s-a aprins pe loc.

Sub flăcările orbitoare, care țîșneau din sabie, toți baronii și-au plecat ochii, strigînd însă din răsputeri:

— Arde palatul!... Ardem toți! S-aducă apă slujitorii!...

— Nu e nevoie! a rostit bardul Merlin, ivindu-se din spa­tele unei coloane. Bîrna de sus e putredă. Și doar ce-i putred o să ardă. De astăzi, în Britania, va fi un nou cîrmuitor. În jurul lui or să se-adune alți cavaleri, cei mai viteji. Ei or să înnoiască lumea, în numele a ce e drept, înălțător, cinstit și bun.

Și Merlin a făcut un semn, iar flăcările-au pîlpîit tot mai încet, tot mai încet, pînă ce nu s-a mai văzut nici o scînteie în tavan.

Atunci Artur și-a coborît sabia sa înflăcărată, și și-a vîrît-o-n cingătoare. Și cum și-a desprins degetele de pe mînerul prețios s-au stins pe loc și flăcările.

Arhiepiscopul, baronii și slujitorii grămădiți la uși, ca niște ciorchini vii, au îndrăznit să îl privească îndeaproape pe Artur.

— Cine sînteți? l-a întrebat arhiepiscopul pe prinț.

— Eu sînt cel care vă aduce sabia scumpă, de oțel, luci­toare ca diamantul, făurită de Ogyrvan pentru spaima dușma­nilor, a spus fiul lui Pendragon.

— Vouă vi se cuvine tronul, a zis arhiepiscopul.

— Ba nu-i așa! au protestat baronii, nedîndu-i răgaz. Coroana nu poate fi luată de nimeni, oricît de viteaz, de nu are sînge regal.

— Așadar, trebuie să spun, a cuvîntat din nou Merlin, că acest tînăr prinț Artur este fiul lui Pendragon, crescut în casa lui sir Hector, și dus acolo chiar de mine.

— Asta nu e adevărat... Nu poate fi adevărat... au protestat în cor baronii, bătînd cu săbiile-n masă. Să stea sir Hector mărturie...

Pe cînd se petreceau acestea, poporul, oamenii de rînd — aflînd că un viteaz, Artur, își cucerise sabia stăpînită de vulturul din insula zînei Morgana, și va porni cu ea la luptă contra năvălitorilor — se adunase furnicar înaintea palatului și-a catedralei:

— Artur vrem să ne fie rege! Cu el în frunte vom lupta contra saxonilor. Artur!... Artur!... Vrem pe Artur!

Au fost siliți să cheme-n grabă pe sir Hector de la castel, ca să depună mărturie.

Mărturia a fost depusă în noaptea care a urmat. Sir Hector a destăinuit că Artur nu e fiul lui, ci e doar un copil găsit lîngă podul castelului. Și cel dintîi a-ngenunchiat chiar el, în fața lui Artur, jurînd că îi va fi vasal.

Pe urmă s-au plecat și ceilalți, deși pe-ascuns mai murmu­rau că poate nu-i Artur feciorul regelui Uther Pendragon, și-o fi orînduit Merlin doar lucrurile-n așa fel, încît să iasă cum vrea el.

N-au mai avut însă ce face. Mărturisirea se făcuse de către bardul vrăjitor și sir Hector, în prima noapte care-i urma Anu­lui nou. Iar sabia era acolo și începea să verse foc, de cum îi atingea mînerul fiul lui Uther Pendragon.

Au fost siliți să-l recunoască drept rege în Britania.

Arhiepiscopul i-a pus pe cap coroana strămoșească. Baronii l-au condus în grup pînă la tronul mult rîvnit de fiecare dintre ei.

Cu toții au îngenunchiat și i-au jurat supunere.

După ce i s-a pus coroana, și după ce s-a așezat pe scaunul tatălui său Uther, noul rege a glăsuit:

— Vă mulțumesc că m-ați ales, dar eu nu pot să socotesc că am ucenicit destul. Și am de gînd să intru-n garda vreunui rege din vecini, pentru un timp, și să-l slujesc numai ca sim­plu cavaler.

— Cum? Regele Britaniei să fie simplu cavaler, în garda nu știm cărui rege? au exclamat, uimiți, baronii.

— Am hotărît. Și-așa va fi, le-a grăit regele Artur. Spuneți-mi numai în ce țară atacă azi mai crunt saxonii?

Baronii-au privit stingheriți unii spre alții. Nu știau. Numai Merlin, scoțînd bagheta, rotind-o împrejurul său și ascultînd-o la ureche, i-a răspuns astfel lui Artur:

— Regele cel mai încercat de năvălirile saxone se numește Leodogan, și el domnește-n Carmelida.

— Rege Artur, au spus baronii. Leodogan nu vă cunoaște, căci n-a fost la încoronare. Dar el o să se-nfățișeze. Vă va jura supunere, va deveni vasalul vostru. Și nu se cade să slujiți, voi, suzeranul, un vasal.

Artur a rîs însă cu poftă:

— Deocamdată n-a jurat, și nu-i sînt încă suzeran. Și nu am să mă rușinez, de voi sluji în garda lui. Voi lua cu mine pe Merlin. Cine mai vrea să ne-nsoțească?

S-au ridicat numaidecît doi viteji din Britania: regele Ban de Benoïc și regele Bohor de Gannes. Amîndoi se găseau la Lon­dra. Fuseseră la-ncoronare și erau ispitiți să meargă în ajutorul Carmelidei.

S-au mai găsit și-alți cavaleri dornici de luptă și onoare.

Caii au fost înșeuați. Cavalerii-au încălecat, și după o călă­torie, nici mult prea lungă, dar nici scurtă — pe mare ca și pe uscat — au fost pe țărmurile unde Leodogan se războia cu tribu­rile de saxoni.

Îndată au intrat în luptă.

Merlin cînta oștenilor. Și tînărul Artur, avînd la dreapta și la stînga sa pe cei doi regi: Bohor și Ban, s-au repezit ca niște lei în mijlocul saxonilor, urmați de ceilalți cavaleri.

Dușmanii, cîți vedeau țîșnind din sabia lui Artur flăcări, urlau de spaimă și fugeau.

Cumplită a fost bătălia. Țărmul a fost însîngerat. Și cape­tele retezate ale saxonilor cădeau ca niște nuci, toamna, din pom.

De n-ar fi fost atunci în luptă Artur, Merlin, Bohor și Ban, și ceilalți cavaleri britoni, Leodogan și-ar fi pierdut întreg pămîntul Carmelidei.

Așa, saxonii-au fost înfrînți. Și cîți au mai scăpat cu zile abia de au putut sări în bărcile lor lungi, de lemn, vîslind către Saxonia.

După ce au fugit saxonii, Leodogan i-a invitat, cu curtenie, pe Artur, pe ceilalți regi și cavaleri, să vină în castelul său.

Intrînd cu toții în castel, s-au întins niște mese lungi. În fața meselor erau patru bufoni și doi jongleri, ca să distreze oaspeții.

La masă se găseau și doamne. Și printre ele, cea dintîi, încîntătoarea Guinever, fiica regelui Carmelidei.

Atît de mîndră era fata, ca rosmarinul cînd se-nalță în mie­zul verii prin grădini.

Ea sta la masă-n fața lui. Și-Artur nu bea, nici nu mînca, ci se uita la Guinever.

Către sfîrșitul ospățului, Guinever a turnat în cupe vin aro­mat, cu mîna sa, cum era datina britonă.

Cu-acest prilej a glăsuit:

— Prea nobili cavaleri, vă rog să-mi faceți cinstea și să beți acest vin pregătit de mine cu-arome aduse din Orient.

— În cinstea voastră îl voi bea! i-a răspuns regele Artur.

În vremurile de demult, vechii britoni nu-și întrebau oaspeții nici cum se numesc, și nici din ce ținuturi vin. Dar regele Leo­dogan era curios peste măsură să știe cine îl salvase în lupta dată cu saxonii. A întrebat deci pe ascuns pe cîțiva dintre cavaleri. Dar ei n-au vrut să-i dea răspuns, fiindcă Artur voia să fie în fața lui Leodogan numai un simplu cavaler.

Și-a mai trecut o săptămînă. Saxonii iar au încercat să pătrundă în Carmelida, dar sîngele lor a roșit mai tare valu­rile mării.

S-a petrecut și-a treia oară același lucru, cînd saxonii au năvălit în Carmelida, cu o mulțime de aliați, avînd în frunte, de-astă dată, pe ducele Germaniei.

Această luptă a fost mai grea, și-a durat mult mai multă vreme. Însă Artur, cu cei doi regi și cavalerii ce-l urmau, au rămas tot învingători.

Și-așa, pacea s-a înscăunat.

Bătrînul rege al Carmelidei ar fi voit să mulțumească în chip cu totul deosebit acelor cavaleri străini, al căror nume nu-l știa.

Artur se pregătea să plece. Îi venea însă foarte greu. Gui­never, floarea Carmelidei, îi tulburase inima. De-aceea s-a înve­selit cînd bătrînul Leodogan i-a invitat să mai ia parte la încă un mare ospăț.

Cu-acest prilej s-au pregătit niște serbări strălucitoare.

Și-n timp ce se-nchinau la masă potirele pline cu vin, Merlin îl urmărea pe-Artur, cum nu-și mai dezlipea privirea de pe fru­moasa Guinever.

— Mărite rege, i-a spus el, atunci, în taină, lui Artur. Nu socotiți c-a venit vremea să vă alegeți o soție?

— Așa e, sir! au glăsuit Bohor, și Ban, și cavalerii. Acum vă trebuie-o regină. Și Guinever e și frumoasă, și înțeleaptă, e și blîndă. Fericit cine o va lua pe fata asta de soție.

Artur era însă pierdut. Nu avea timp să le răspundă.

— Iubiți, Artur, pe cineva? a stăruit bardul Merlin.

Regele a mărturisit:

— Da, o iubesc pe Guinever.

— Atunci e foarte bine, sir. Pețiți-o, deci pe Guinever. Ne va fi o stăpînă bună.

Artur s-a-nveselit pe loc, și l-a rugat pe bardul său ca s-o ceară pe Guinever tatălui ei, Leodogan.

Vorbea Artur, însă cu ochii o cerceta mereu pe fată, mîndrindu-se că ea avea un mijlocel — să-l prinzi în palmă — și glezne albe, brațe lungi, umerii drepți, și peste umeri un păr de aur revărsat. Iar fața... fața-i semăna cu soarele de dimineață, cînd se ivește peste culmi, atît de tare-i strălucea în prospețimea tine­reții, și-a frumuseții feciorești.

S-a întîmplat că tot în noaptea cînd s-a desfășurat ospățul, să nu se poată stăpînî nici regele din Carmelida și să-l întrebe pe Merlin — a doua sau a treia oară — cine era stăpînul lui.

— Stăpînul meu, a răspuns bardul, este cel mai viteaz bărbat din cîți se află pe pămînt. Poartă numele de Artur. El va uni Britania într-un mănunchi, precum a fost în vremurile de demult. Toți regii îi vor fi vasali. Iar eu, de vreți poate să știți sînt bardul-magician Merlin. Am darul de a prevesti. Și ce vă spun se va-ntîmpla...

Leodogan s-a minunat:

— Acesta este deci Artur? El va fi suzeranul meu. Păcat că nu are regină...

— La fel am cugetat și noi, a zis șiretul bard Merlin. Și tocmai îi căutăm soție...

— De ce să vă mai osteniți, a spus regele Carrnelidei, cînd, iată, am eu o copilă, ce-i ca un nufăr răsărit și gata, gata să-nflorească?

— Fata-i frumoasă, e cuminte, s-a învoit bardul Merlin. Știe să cînte, să danțeze... Are atîtea însușiri, încît un lucru nu-nțeleg: cum de nu ai căsătorit-o pînă acuma, cu vreun alt rege?

— A fost pețită deseori, i-a dat răspuns Leodogan. De asta nu vă fie grijă. Dar n-am vrut s-o căsătoresc cît timp eram tot în război. Nici pețitorii nu-mi plăceau. Dar pe Artur l-aș vrea de fiu.

— Atunci nunta-i ca și făcută, l-a-ncredințat bardul Merlin. Și lui Artur îi place fata.

Apoi Merlin l-a înștiințat pe regele Britaniei c-a pețit-o pe Guinever. Artur a dănțuit cu ea. Leodogan s-a ridicat la masă cu o cupă-n mînă și i-a vestit pe cavaleri că-n două zile o să fie logodnă mare la castel.

Poate s-ar fi făcut și nunta. Însă Artur a primit știre că tatăl său adoptiv, Hector, a fost învins în Logria, de două cete de saxoni, și stă acolo asediat.

A cerut voie deci să plece socrului său, Leodogan, ca să-l salveze pe sir Hector de cetele de-asediatori.

Nunta s-a amînat cu-o lună.

În dimineața despărțirii, potrivit datinii britone, logodnica s-a-nfățișat cu un lighean de-argint în mînă, în care era apă caldă. I-a spălat regelui Artur mîinile, gîtul și obrazul. Și după ce i le-a spălat, i le-a uscat cu un șervet brodat chiar de mîinile ei.

L-a ajutat să își îmbrace armura grea de cavaler. A-ngenunchiat în fața lui, punîndu-i pintenii de aur. Și, la sfîrșit, i-a așezat pe umeri o mantie scumpă, albă ca gîndul ei curat, bătută toată-n diamante. Acesta era darul său făcut în clipa despărțirii.

Amîndoi s-au îmbrățișat. Și Artur și-a pus singur coiful.

Cavalerii-au încălecat și au pornit în trap întins către ținu­tul lui sir Hector.

Din fericire pentru toți, cavalerii au ajuns la timp, tocmai în ceasul cînd saxonii încercau să se cațere pe zidurile castelului.

Cu piepturile dezvelite, pline de păr încîlcit, roșu și cu mus­tățile lor lungi, aproape pînă la urechi, cu gleznele și brațele prinse-n inele de aramă, saxonii păreau niște fiare.

Dar cavalerii lui Artur, în frunte cu Bohor și Ban, i-au luat în lănci, ca în frigări, i-au sfîrtecat cu săbiile, și capetele retezate le-au zvîrlit, de pe stînci, în valuri.

Apoi, ca o trîmbă de vînt, au măturat și alte cete care se mai găseau pe țărm.

Așa a dobîndit Artur înc-o victorie de seamă. Au urmat multe altele sub flamurile libertății.

Saxonii însă s-au înțeles să se unească și cu anglii, să-i ia alături și pe iuți. Ba au chemat în ajutor și alte neamuri de germani. Și împreună s-au pornit să-l nimicească pe Artur.

Această mare bătălie de care pomenesc toți barzii, ce trebuia să hotărască soarta poporului briton, a avut loc la Argoëd, pe coastele oceanului.

Merlin însuși a-ncălecat, urmînd în luptă pe Artur.

Se povestește că pe valea ce duce de la Argoëd către un golf cu-același nume, se întinsese-un lac de sînge. Un lac de sîngeotrăvitor, căci era sînge de dușmani.

Și sîngele s-a închegat. Și multă vreme n-au crescut în valea de la Argoëd nici flori, nici pomi, nici buruieni. Și căpri­oarele fugeau la trei zile de mers de-acolo. Nici cîinii nu se apro­piau. Caii săreau și nechezau. Doar bufnițele și șacalii, și șobo­lanii albi de stînci se povestește că trăiau în valea de la Argoëd. În noaptea dinaintea luptei, Merlin visase o zeiță — zeița Inspirației.

Și-n somn zeița-i glăsuia:

— Merlin, de vrei, ne logodim. Și-atunci tu vei putea cînta atît de minunat la harpă, încît toți cei ce-or auzi vor merge ne-nfricați la luptă. Ca totul să se împlinească spre binele britonilor, și ca Artur să biruie, tu trebuie însă să-mi juri credință. Și să-mi mai juri că niciodată nu vei fi pradă vreunei fete, femei sau zîne, pe pămînt, oricît ar fi ea de frumoasă. Primești, Merlin, logodna mea, și-mi juri ceea ce ți-am cerut?

— Primesc! a glăsuit Merlin. Și-ți jur, zeițo, să-mplinesc dorința-ți, fără șovăire.

Zeița Inspirației i-a pus pe deget un inel. S-a făcut apoi nevăzută.

Trezindu-se de dimineață, Merlin avea, într-adevăr, pe dege­tul său inelar, veriga ce-o primise-n vis.

Și luîndu-și harpa, a-nceput să le cînte britonilor victoria pe care ei urmau s-o aibă-n acea zi. Cuvintele i le șoptea zeița Inspirației. Cavalerii-au pornit la luptă, iar Merlin le-a cîntât astfel, încît aceștia n-au știut ce este frica nici o clipă. Au mers la moarte surîzînd, strigînd, parcă erau la nuntă:

— Trăiască regele Artur! Trăiască neamul de britoni!

Cînd s-a sfîrșit, într-un tîrziu, această glorioasă luptă, nu mai era nici un dușman. Artur a poruncit ca bardul să-l înso­țească spre castel, mergînd alături, mînă-n mînă.

Pe-o pernă roșie, de mătase, dusă de pajii regelui, se aflau sabia și harpa, încrucișate, laolaltă, în semn că arta ajutase ca armele să biruie.

Mulțimile eliberate întîmpinau pe-nvingători, și mai cu seamă pe Artur, cu cîntece și aclamații.

A fost cea mai mare victorie avută de britoni vreodată. Și veștile s-au răspîndit în toate țările germane, pînă departe, către nord. Și scalzii, cîntăreții lor, spuneau că regele Artur nu e un om obișnuit. Ci-i însuși zeul Gwydion, care a luat chip omenesc, așezîndu-și pe cap coroana regelui Uther Pendragon, spre gloria britonilor.

Pacea orînduindu-se, Artur l-a trimis pe Merlin, cu o sută de cavaleri, la socrul său, Leodogan, ca să i-o dea pe Guinever.

Nunta s-a săvîrșit la Londra. Guinever a primit coroana. Baronii au îngenunchiat, jurînd că vor păzi onoarea lui Artur de Britania și a reginei Guinever.

Și-atunci, precum se povestește — poate cu sfatul lui Mer­lin — Artur s-a dus într-o pădure, unde creștea un stejar falnic. Vîrful lui se-nălța la cer, acest stejar fiind semănat de însuși zeul Gwydion.

Artur a pus să îl reteze, și a făcut din lemn o masă, ce n-avea cap, și n-avea coadă. O masă mare și rotundă.[xviii]

La masă puteau să încapă o sută cincizeci de persoane.

Și regele a dat de știre:

— Cîți or să stea în jurul Mesei — o sută cincizeci de viteji — regi, sau baroni, sau cavaleri, vor fi egali toți între ei. Vor avea cinste deopotrivă. Datoria lor cea dintîi este s-ajute pe cei slabi, bătrînii și femeile. Să lupte pentru libertate, contra năvăli­torilor. Onoarea să le fie scumpă, cum li-e lumina ochilor. Pur­tările cît mai alese. Și toate biruințele să și le-nchine fiecare — ca un omagiu meritat — acelei doamne căreia i-a dăruit și inima.

Astăzi, cînd au scos capu-n lume Invidia și Lăcomia, cavalerii Mesei Rotunde vor trebui să-i ocrotească pe cei lipsiți de apărare și-astfel să apere dreptatea.[xix]

După această cuvîntare, s-a dat de veste tuturor că în caste­lul lui Artur, pe coasta Țării Galilor — s-a așezat Masa Rotundă, și pot să vină-n jurul ei cavalerii cei mai viteji, mai drepți, mai nobili și mai buni.

N-a trecut mult, și la castel au început să se adune bărbații cei mai îndrăzneți. Și printre cei dintîi au fost regele Ban de Benoïc și regele Bohor de Gannes, care îl însoțiseră pe regele Artur în lupta din Carmelida, cu saxonii; feciorii regelui Bohor: Lionel și Bohor de Gannes, veri buni și prieteni cu Artur bine-nțeles, Leodogan, deși era bătrîn ca lumea, dar se simțea tot în putere și dornic de a fi și el bun cavaler între ceilalți. Au mai venit Ivain și Keu — ultimul fiind frate vitreg lui Artur de Britania, căci era fiul lui sir Hector, Gawain și Mordred — doi nepoți — și numeroși alți cavaleri.

Dar printre ei, cel mai de seamă era Lancelot, fiul lui Ban, nepotul lui Bohor de Gannes.

— Pe el, reaminti poetul tinerilor ascultători, de mic îl răpise Viviane, zîna din fundul lacului. Se prefăcuse-n lebădă, cît timp copilul se juca pe-o pajiște, lîngă castel, și, după ce-l ademenise să se urce pe gîtul ei, pornise repede în zbor.

În fundul lacului crescuse, într-un palat de marmură, dar asta nu-l împiedicase să iasă și pe țărm, afară, și să cutreiere pădurea și tot ținutul Brocéliandei.

Prin vrăjile ce stăpînea, Viviane menise ca băiatul să-și uite casa și părinții, și să-și închipuie să zîna e mama lui adevărată.

Într-o zi, tînărul văzu prin pădure doi cavaleri, călări pe niște armăsari care-și mușcau zăbalele, și armele lor îi făceau să semene cu niște zei.

Salvaseră pe o copilă răpită de niște tîlhari, înapoind-o tatălui. Părintele ei ar fi vrut să le dea aur și veșminte din cele mai costisitoare, dar ei se-mpotriveau, spunînd că nu le trebuie răsplată.

— N-ați auzit de cavalerii Mesei Rotunde? au zis ei. Noi facem parte dintre soții lui Artur de Britania, și-aceasta ne e datoria: să-i ajutăm pe cei mai slabi sau cei lipsiți de apărare.

Lancelot s-a-napoiat acasă, în ziua-aceea, turburat.

— Mamă, i-a rostit el Vivianei, în timp ce intra în palat. Cine e regele Artur, și ce este Masa Rotundă?

— De ce? l-a întrebat Viviane, cu inima strînsă de teamă, fiindcă ea socotise altfel: să-l țină pe Lancelot de-a pururi — voios și pe vecie tînăr — în palatu-i de marmură, ferit de pri­mejdiile vieții. Și-i ascunsese pîn-atunci cîte se povesteau prin lume despre Artur, Masa Rotundă și despre faptele-mplinite de îndrăzneții-i cavaleri.

Dar după ce frumosul tînăr îi povesti tot ce văzuse, și stărui în întrebare, zîna Viviane își dete seama că în zadar se străduise ca să-i ascundă atîta vreme isprăvile cavalerești.

Cît se temuse ca flăcăul să nu afle despre Artur și despre Masa lui Rotundă, și să nu fie ispitit să li se-alăture și el!

Și iată că în Brocéliande intraseră niște tîlhari care răpiseră o fecioară. Cavalerii Mesei Rotunde porniseră numaidecît, și o salvaseră pe fată. Așa-i văzuse tînărul și le aflase faptele.

Zîna Viviane fu nevoită să-i povestească pe-ndelete despre Artur, Masa Rotundă, și despre-o seamă de isprăvi săvîrșite de cavaleri. Iar el, ascultînd-o pe zînă, simțea în sine o putere care-i creștea neîncetat în brațele lui tinerești.

Cînd zîna își sfîrși povestea, tînărul puse întrebarea:

— Mamă, te rog să-mi spui și mie dacă la Masa lui Artur se mai găsește vreun loc liber?

— Se mai găsește! oftă zîna. Știam eu c-ai s-ajungi acolo. Am încercat să te împiedic, sau cel puțin să te-ntîrzii. Dar văd că nu e cu putință. Peste trei zile te voi duce pînă la tronul lui Artur, să te armeze cavaler. Și, pentru că ne despărțim, mă văd silită să-ți destăinui că tu nu ești copilul meu. Ci, tată ți-e regele Ban, iar mamă ți-este doamna lui, din castelul de Benoïc. Mai înainte de-a pleca către castelul lui Artur, cred că e bine să te duci să-i săruți mîna mamei tale și să te pleci regelui Ban, ca să-ți dea binecuvîntarea. Te-așteaptă grele încercări.

Lancelot a împlinit întocmai ceea ce îi ceruse zîna.

S-a dus întîi la Benoïc, spre bucuria mamei sale și a părin­telui său Ban, care îl socoteau pierdut.

Și ei l-au binecuvîntat.

După aceea, însoțit de doamna lacului, Viviane, Lancelot a pornit spre Artur.

— Au trecut marea chiar prin locul în care sîntem noi acum, zice poetul cîntăreț, și-au ajuns în Britania. De-aici, călări s-au îndreptat către castelul lui Artur.

În acea zi, Artur vîna. În pădure, la Camelot.

Deodată a văzut sosind, pe drumul ce tăia pădurea, un cor­tegiu impunător.

În frunte se aflau doi paji, ducînd doi cai albi de căpestre. Pe unul dintre cai era un pavilion[xx] de cîmp ușor, însă bogat împodobit. Pe celălalt se legănau două cufere încărcate cu veș­minte cavalerești. Urmau patru scutieri călări, purtînd o cască argintată, un scut, de-asemeni argintat, o lance și o sabie. Și după ei veneau Lancelot și doamna lacului, Viviane, pe alți doi cai acoperiți cu huse albe, de mătase, și-avînd pe spate șei de fildeș, pe care meșteri iscusiți gravaseră scene de luptă. Rochia Vivianei, din samit, era tivită cu hermină. Și tînărul purta pe umeri o mantie largă, de serj, ce-i flutura ușor în vînt.

Armurile, îmbrăcămintea, armele, husele și caii erau de culoarea zăpezii. Zîna Viviane se-asemăna cu o petală de crin alb. Era pură și grațioasă. Nu-i dădeai paisprezece ani. Și, dacă regele Artur nu ar fi fost căsătorit, inima i s-ar fi zbătut, văzînd-o pe zîna Viviane. De Lancelot ce să vă spun? Ochii-i albaștri scînteiau. Trupul lui zvelt se legăna ușor în pasul calului. Și-n mîna dreaptă ținea frîul, iar stînga sprijinită-n șold. Calul lui se afla în urma calului zînei, la trei pași.

Și după ce regele Artur s-a-ntîlnit cu Lancelot și zîna, au mers cu toții la castel.

Sus, pe terasă, se găsea regina, doamna Guinever.

— Acesta este tînărul pe care l-a crescut, în lacul din Brocéliande, zîna Viviane, a spus regele Guineverei. Ce ziceți, doamnă, ce voinic? Priviți ce ochi cutezători!

Însă regina nu avea nevoie să-i arate altul ce fel de ochi are flăcăul. Ea îi văzuse singură. Și-acuma se înspăimînta de ce simțea-n inima ei. Încerca să se stăpînească, să-și pună frîu sim­țirilor. Dar, printr-o vrajă neștiută, simțea că o iubire nouă o va lega de-acest flăcău.

Cu-aceeași tainică simțire, Lancelot înțelegea prea bine că Guinever a lui Artur va fi singura ființă-n lume de care se va-ndrăgosti.

În el se da o luptă cruntă:

„Cum îndrăznesc să-mi ridic ochii către soția lui Artur, ce-a-ntemeiat Masa Rotundă, și căruia vreau să-i slujesc pînă la moarte, cu credință? își spunea tînărul în sine. Vreau să-mi smulg dragostea din piept — cu inima, dacă-i nevoie. Deși, văd bine, n-am să pot. Orice îndrăgostit visează să își trăiască dra­gostea. Doar eu voi fi silit să lupt ca ea să nu mi se-mplinească. Numai în taină am să-nchin toate victoriile mele iubitei doamne Guinever...”

Și astfel și-a făcut intrarea, la curtea regelui Artur, Lancelot, care va deveni cavalerul cel mai temut dintre toți cîți a adunat Masa Rotundă-n jurul ei.[xxi]

Viviane s-a-napoiat acasă, în palatul de marmură pe care și-l făcuse-n lac, cu ajutorul lui Merlin.

I-a fost însă nespus de greu să se întoarcă singură. O îngro­zea pustietatea. Îi era ciudă că pleca, lăsîndu-l pe Lancelot la curte. Și, în necazul ei, credea că Merlin este vinovat. De nu făcea el vrăjile, Artur nu se urca pe tron, și nu avea Masa Ro­tundă. Lancelot, atunci, îi rămînea.

Și mai știa zîna Viviane că Merlin, bardul, o-ndrăgea. L-a poftit deci s-o însoțească, ca să revadă Brocéliande, unde fusese-odinioară faimoasa școală a zînelor.

Merlin s-a-nduplecat îndată. Zîmbetul ei îl amețea, ademenindu-l s-o-nsoțească.

S-au prefăcut în două păsări, zburînd către Bretania.

Aici, într-un amurg de vară, Viviane a început să-i spună cît e de singură și tristă în lacul său din Brocéliande.

— Merlin, rămîi în Brocéliande, i-a șoptit la ureche zîna și i-a cuprins gîtul cu brațul.

Pădurea fremăta domol.

— Să-mi dai sărutul de logodnă și să îmi spui cuvîntul ma­gic prin care eu te pot păstra pe totdeauna lîngă mine. Nu vreau să rămîn singură, l-a mai rugat zîna pe bard.

Merlin parcă era în vis. În starea asta era gata să-i spună zînei orișice.

Dar se-auzi atunci un glas, sunînd ca harpele cerești:

— Merlin, nu-ți călca jurămîntul! Ți-am pus în deget un inel...

Zîna, speriată, tresări.

Merlin se deșteptă din somn și-și trecu mîna peste ochi. Zeița Inspirației — căci ea era — îi porunci:

— Întoarce-te lîngă Artur. Acolo este locul tău...

Merlin se ridică îndată. Își luă harpa din nou în brațe și, făcînd semne cu bagheta, se prefăcu în norișor. Un norișor alb-sîngeriu, plutind către Britania.

Și-așa s-a-ntors lîngă Artur.

Harpa lui a sunat din nou, cît timp Artur s-a războit cu picții, cu caledonienii și scoții cei înverșunați.[xxii]

A cîntat apoi și în lupta dusă în țările germane, pînă în Scandinavia.

Cavalerii Mesei Rotunde s-au umplut toți de glorie, în lup­tele acestea grele, prin care se asigurau hotarele Britaniei.

Dar primul între cavaleri a rămas tot Lancelot du Lac. De zeci de ori a înfruntat moartea pe mări sau pe uscat. Sabia lui a retezat mai multe capete dușmane decît taie secerătorul spi­cele, cînd se pîrguiesc.

La-napoiere a fost primit, la porți, de însăși Guinever, care, la-ndemnul lui Artur, i-a sărutat obrazul drept — răsplata celui mai viteaz.

Acest sărut al Guineverei i-a tulburat mai mult simțirea fiului adoptiv al zînei.

Și, ca să-și uite patima și să nu aibă a roși în fața regelui Artur, Lancelot s-a dus departe-n lume, să dea lupte ca­valerești.

Cu calul a cutreierat insulele britanice, și-a avut zeci de biruințe. A trecut și pe continent, în locul unde se născuse. Pre­tutindeni a împărțit dreptatea celor în nevoie, dar gîndul de la Guinever nu a putut să și-l desprindă.

Și-a cucerit și un castel, pe care-l stăpîniseră germanii îna­inte vreme, devenind duce de Guiene.

Un singur lucru n-a putut: să dobîndească un potir cu în­sușiri miraculoase, al cărui nume era Graalul.[xxiii] Pe-acesta-l cău­tau cavalerii Mesei Rotunde de mult timp, socotind că aflarea lui le va aduce biruințe și fericire veșnică.

Atîta numai că potirul nu putea fi zărit de nimeni de n-avea inima curată, așa cum este lacrima. Iară inima lui Lancelot se mistuia pentru soția lui Artur de Britania.

Umblînd așa, mereu pe drumuri, Lancelot află că în Corbin, orașul regelui Pelles, era un vrăjitor cumplit care făcuse mul­te rele.

Auzind veștile acestea, cavalerul porni-ntr-acolo.

Vrăjitorul luase pe fata regelui din Corbin cu sila și o-nchisese într-un turn.

Stătea fata de ani de zile în gheara vrăjitorului, și nimeni nu putea s-o scape.

Cîți îl chemaseră să lupte, ca s-o salveze pe copilă, pieriseră lîngă Corbin.

Acum l-a chemat și Lancelot pe preahainul vrăjitor.

Acesta s-a schimbat în urs, apoi într-o cumplită haită de lupi turbați și sîngeroși, iar, la sfîrșit, într-o panteră.

Însă Lancelot, fără de teamă, l-a nimicit pe vrăjitor, după o luptă de cinci zile. Spărgînd apoi și niște porți, a intrat într-o încăpere cu pereții de fier încins, unde sta fata zăvorîtă și toro­pită de dogoare.

Copila se numea Elaine, și vrăjitorul o-nrobise fiindcă ea nu-l voia de soț.

Eliberînd-o pe Elaine, cavalerul Mesei Rotunde închise-n camera de fier pe nemilosul vrăjitor, întețind mai-nainte focul.

Mulțimea, văzînd fapta asta, îi ieși lui Lancelot-nainte, rugîndu-l să-i dea ajutor să scape și de-un șarpe groaznic.

Șarpele-acesta viețuia într-o groapă de lîngă țărm, unde-l pusese vrăjitorul. Și îi dădeau dihaniei pe lună cîte un copil, ca să se sature cu el. Altminteri, intra în oraș și săvîrșea mai mari cruzimi.

Fără să stea de loc pe gînduri, urmat de oamenii de rînd, cavalerul porni spre țărm.

Șarpele tocmai aștepta să i se-aducă prada vie. Era flămînd și șuiera.

Cavalerul Mesei Rotunde sări în groapa șarpelui și-l ciopîrți cu sabia. Bucățile tăiate însă țîșniră singure afară și se schimbară-n porci mistreți.

De fiare se-ngriji mulțimea, le doborî cu ghioagele.

Astfel scăpă Lancelot pe rege și orășeni de vrăjitor, ca și de nesătulul șarpe.

Și regele, drept mulțumire, oferi cavalerului țara și pe copila sa.

Cavalerul ar fi primit, de nu ar fi fost Guinever, clipă de clipă-n mintea lui. Dar el, în chip curtenitor, respinse toate da­rurile, și vru să plece mai departe.

Și toate-ar fi fost foarte bune, dacă Elaine n-ar fi simțit că îl iubește pe acela care-i dăduse libertatea și o scăpase de la chin.

Fata avea o doică, Brisen. Ea știa vrăji nenumărate.

— Brisen, a chemat-o Elaine. Am să te rog un singur lucru. Să faci în așa fel, încît să mă sărute cavalerul mai înainte de-a pleca.

Și Brisen a făcut astfel, încît nobilul cavaler să soarbă o cupă cu vin. Însă vinul era vrăjit.[xxiv]

Cum a sorbit cupa cu vin, lui Lancelot i s-a năzărit că Elai­ne ar fi Guinever. Și că frumoasa Guinever nu e soția lui Artur, ci este chiar soția lui.

De braț, ca niște tineri soți, s-au afundat printre copacii pădurii de lîngă castel. Și Lancelot a îmbrățișat-o pe fiica rege­lui Pelles.

Dar cum i s-a desprins din brațe, a înțeles cine era și ce s-a întîmplat cu el.

— Îmi vei plăti, i-a strigat el copilei regelui Pelles. Jura­sem să nu-mbrățișez nici o femeie, toată viața, fiindcă iubesc pe o regină. Dragostea mea nefericită nu se va împlini nicicînd, dar mi-am călcat azi jurămîntul, din vina ta. Te voi ucide...

Elaine i-a căzut în genunchi, spunîndu-i cît îl îndrăgea, și că un nobil cavaler nu poate omorî pe-aceea căreia el i-a dăruit mai înainte libertatea. L-a mai rugat apoi, plîngînd, să o păstre­ze de soție.

Cavalerul i-a dat iertarea, dar a plecat și mai mîhnit, spre alte lupte vitejești, ca s-o uite pe Guinever, care nu-i mai ieșea din minte.

La timpul ce se cuvenea, Elaine a dobîndit un fiu, numit de mamă Galaad. Cînd Galaad a împlinit vîrsta de foc a tinereții, a cucerit singurul scaun — numit „scaunul primejdios” — ce-l mai avea Masa Rotundă neocupat pînă atunci. Și-avînd un cuget nepătat și-o vitejie fără seamăn, Galaad a plecat în lume să cucerească vasul Graal. După lupte nenumărate a izbutit să afle Graalul, spre mulțumirea lui Artur.

— Astfel s-a împlinit și-această atît de mare-nfăptuire, rosti poetul cîntăreț, pe care astăzi nu v-o spun, căci iată, se coboară noaptea, și stelele clipesc pe cer. Va trebui să ne întoarcem, în scurtă vreme, la castel.

— Nu mai-nainte de-a sfîrși însă legenda lui Artur, îl rugă fiul ducelui.

— Și-am vrea să știm: cu Guinever, și cu Lancelot, și cu Merlin ce s-a mai petrecut apoi? rosti alt tînăr cavaler.

Poetul își urmă povestea:

— Pe timpul cînd domnea Artur și mai era Masa Rotundă, iubirea se socotea sfîntă, era nobilă și frumoasă. Cavalerii curtau o fată cam șapte ani, mai înainte de-a dori să se logodească. Doar rareori era altfel... Căci de-ndrăzneau să ia cu forța vreo copilă sau vreo doamnă, plăteau nesocotința asta, cum a plătit Méliagrance, despre a cărui făptuire, nevrednică de-un cavaler, am să vă povestesc acum...

Venise toamna, timpuriu, și păsărelele plecau.

Cavalerii Mesei Rotunde se întorceau, cînd venea toamna, de pe-unde colindaseră. Și fiecare-și povestea faptele ce le săvîrșise.

Lui Artur îi plăcea s-audă pe cavaleri istorisind cum îm­părțiseră dreptatea, în numele Mesei Rotunde, prin brațul lor neobosit.

Iară reginei Guinever, în vremea asta, îi năzărea să rătă­cească prin pădure, privind copacii desfrunziți.

Într-o zi, pe cînd se plimba, urmată de trei cavaleri, văzu că este-nconjurată de peste-o sută de bărbați în frunte cu Méliagrance.

Méliagrance, un cavaler care-l ura mult pe Artur, dar o-ndrăgea pe Guinever, se hotărîse s-o răpească, s-o ducă în castelul lui.

Această faptă josnică n-o săvîrșise pînă-atunci, fiindcă în preajma Guinever ei erau mereu mulți cavaleri și se-ntorsese și Lancelot, în ospeție, la Artur.

Atunci însă Lancelot ședea cu regele Artur la masă și-i po­vestea o întîmplare trăită, nu de mult, pe mări. Lîngă regină se găseau numai sir Keu, sir Sagramor și sir Gawain — cel mai iubit dintre nepoții lui Artur.

Méliagrance, încercuindu-i, ceru reginei să-l urmeze.

— Vreți să-l dezonorați pe rege? O să plătiți această faptă! răspunse, mîndră, Guinever.

În apărarea Guineverei, Gawain sări primul la luptă urmat de Sagramor și Keu. Dar numărul îi copleși.

Răniți, ei încă se luptau, cînd Guinever — voind să scape pe cei trei cavaleri cu viață — îi strigă trădătorului:

— Încetați lupta! încetați... Vă voi urma, Méliagrance, dar numai dacă îmi cruțați pe cei trei nobili cavaleri care mi-au stat în apărare, și îi lăsați să mă urmeze acolo unde mă veți duce...

Regina Guinever plîngea.

Méliagrance, preamulțumit că izbutise într-un fel, s-a gră­bit să se învoiască, poruncind oamenilor lui să înceteze bătălia.

Apoi conduse la castel — ce-i drept, cu multă curtenie — pe doamna regelui Artur, ca și pe cei trei cavaleri, gata mereu s-o ocrotească, deși se aflau greu răniți.

Méliagrance nădăjduia că fapta lui n-o să se afle, fiindcă o săvîrșise tainic, repede și pe neașteptate.

Însă regina, cumpărînd un paj de-al lui Méliagrance, îl și porni spre Camelot, ca să vestească mișelia.

De cum se-află la Camelot trădarea lui Méliagrance, Lancelot ceru îngăduința să îl răzbune el pe rege. Artur primi, și cavalerul își chemă pajii să-l îmbrace în hainele grele, de fier, își luă armele și porni, cu grabă mare, spre castelul vicleanului Méliagrance.

Pesemne însă că trădarea — ce și-ncepuse a-și face loc prin tărîmul Britaniei — umbla de-o parte și de alta.

Méliagrance află și el că Lancelot este pe drum, gata să lupte și să ia castelul unde se afla soția regelui Artur.

Și-orîndui treizeci de oameni în calea lui, cu arcuri bune, să stea de veghe toată vremea, ascunși în dosul unor ar­bori, la marginea pădurii.

— Cînd îl vedeți că se arată, țintiți cu arcurile bine, le porunci el oamenilor. Dar nu-l ochiți pe cavaler, ci-i doborîți doar armăsarul. Pe jos el nu poate veni, fiindcă armura i-e prea grea...

Slugile lui Méliagrance au împlinit poruncile. Iar cavalerul a rămas fără de armăsarul lui. Nu mai putea înainta decît ca melcul, sub armură.[xxv]

Tocmai trecea o cărucioară pe două roate mari, de lemn, trasă de doi cai răpciugoși, bătrîni, cu pielea jupuită, trimisă de Méliagrance s-aducă lemne din pădure.

Vizitiii erau un tînăr și un bătrîn, bunicul lui. Aceștia la-nceput au rîs, auzindu-l pe cavaler că vrea să urce-n cărucioară, pe urmă s-au împotrivit, de teamă să nu-i pedepsească stăpînul lor, Méliagrance.

Lancelot n-avea chef de glume, cînd era vorba de regină.

Amenințind cu sabia, el s-a urcat în cărucioară. Și cei doi vizitii l-au dus în rîsul celor ce-l vedeau, în huiduieli și în ocări, căci îl credeau vreun condamnat, vreun pus la stîlpul infamiei — pînă aproape de castelul vicleanului Méliagrance.

Văzîndu-l pe Lancelot ajuns la poalele castelului, Mélia­grance s-a înspăimîntat și a rugat-o pe regină să mijlocească pentru el, făgăduindu-i să-i dăruiască întreg ținutul și castelul, jurînd că îi va fi vasal.

Regina s-a înduplecat, și-a mijlocit de la fereastră cruțarea lui Méliagrance. Acesta i-a cerut iertare, recunoscîndu-se vasal, și dîndu-i lui Lancelot castelul, domeniul și oamenii săi.

De-atunci Lancelot a fost numit, în loc de „cavalerul alb”, cum se chemase pîn-atunci, fiindcă umbla numai în alb, „Cava­lerul cu cărucioara”.

După această întîmplare, dușmanii regelui Artur și ai regi­nei Guinever au început să uneltească. În frunte se găsea Mordred.

Acesta își făcuse planul să pună mîna într-o zi pe cununa Britaniei. Se-nțelesese cu saxonii ca să le vîndă țara lor. Și, fiind nepotul lui Artur, îi urmărea orice mișcare, îi știa toate gîndurile.

Trădarea își făcuse aripi și zbura prin Britania.

După o veche prevestire, dacă trădarea se-ntrona, cavalerii Mesei Rotunde aveau să-și piardă gloria, să piară unii în război, ceilalți, luptîndu-se-ntre ei.

Cît timp viteazul cavaler Lancelot era lîngă Artur, Mordred era neputincios.

Cum putea să-l înlăture?

Mordred știa despre Lancelot că o-ndrăgea pe Guinever. În­țelegea și că regina avea aceleași simțăminte pentru viteazul cavaler.

Și-atunci Mordred a pus la cale să folosească dragostea, și chiar prin ea s-azvîrle ura între Artur și cel mai bun dintre toți cavalerii săi.

Fără Lancelot, Masa Rotundă nu mai avea nici un temei. Și fără de Masa Rotundă, Artur își înjumătățea puterile de luptător.

— Ascultați cum a izbutit Mordred în uneltirea lui, rosti poetul cîntăreț către ascultătorii săi.

Întîi acesta așteptă o zi cînd regele urma să plece, cu soții săi, la vînătoare. Ticlui apoi o scrisoare, să pară a fi chiar a reginei, prin care ea chema să-i vină Lancelot în ajutor, zicînd că o pîndesc niște primejdii.

Bine-nțeles că în scrisoare cavalerul era rugat să nu destăinuie secretul nici unui om din Camelot, însă să vină negreșit.

Mordred fugi, după aceea, la Artur, și-l vesti, în taină, c-a doua zi soția sa are-o-ntîlnire cu Lancelot, în încăperile reginei.

Regele, om cinstit și drept, l-a mustrat aspru pe Mordred că răspîndește astfel de zvonuri asupra credincioasei doamne și a iubitului său prieten și vasal credincios Lancelot.

Totuși, cînd regele-ntrebă ce cavaleri îl însoțesc a doua zi la vînătoare, Lancelot răspunse că nu merge, fiindcă se simte cam bolnav.

Atunci Mordred se apropie de regele Artur și-i spuse, cu o privire veninoasă, că zvonul se adeverește. Lancelot rămîne la castel, lîngă regina Guinever.

— Lancelot îmi este prieten bun. El nu îmi va păta onoarea, glăsui regele Artur, neascultînd nici de-astă dată pe trădătorul său nepot.

Și făcu semnul de plecare.

Toți cavalerii se porniră, urmîndu-l pe regele Artur, însoțiți de scutieri și paji, în sunetele cornului.

Castelul rămăsese singur. Sau cel puțin așa părea.

Pe turnurile lui înalte fluturau flamurile albe, și la crene­luri se vedeau coifurile străjerilor.

Nu se mai auzea nici cornul, nici larma vînătorilor.

În acea clipă, sir Lancelot — fără lance sau sabie — ieși pe-o sală întunecată și podită cu lespezi mari. Coborî într-un balconaș, trecu iar printr-un coridor, ocolind toate locurile de unde putea fi văzut de slujitoarele reginei, și, iată... Încă­perea ei.

Deschise ușa și intră. Era încă în zori de zi. Însă regina-l însoțise pe soțul său pîn-la peron, și se-mbrăcase într-o rochie de culoarea lăstunului, cu mînecile foarte largi.

Trecuseră atîția ani de cînd venise la castel și o văzuse pe regină.

Dar pentru el era aceeași, așa cum o cîntau poeții: oglindă vie-a frumuseții. Nu se schimbase cu nimic.

Înaltă, albă, cu obrazul ca piersicile cînd se coc, Guinever îl privi mirată, cînd îl văzu, pe negîndite pătrunzînd în odaia ei.

Ochii ei negri-cenușii îi erau calzi și mîngîioși.

Părea doar puțin palidă.

— Regină, rosti cavalerul, îngenunchind în fața ei. Stau și aștept poruncile. M-ați chemat, iată, și-am venit. Orice-mi veți cere am să fac.

Guinever n-apucă să spună nici un cuvînt, că de pe sală se 308 auziră glasuri aspre, sunet de arme, tropote.

Mordred, nepotul lui Artur, îl părăsise pe acesta și se-ntor- sese pe ascuns, cu alți vreo zece cavaleri.

Și-acestora le povestise că Lancelot are întîlnire cu Guine­ver, în mare taină. Și ei, dacă-i sînt credincioși, au datoria să-i găsească și să le-arate tuturor că Lancelot este trădător.

Lucrul se petrecuse-ntocmai.

Șezînd la pîndă, cavalerii văzură pe Lancelot trecînd, să­rind dintr-un balcon într-altul, intrînd în camera reginei.

Și, pe cînd el sta-ngenunchiat și aștepta poruncile reginei sale, Mordred strigă către ceilalți:

— Ieșiți, și să-l legăm în lanțuri. E înțeles cu Guinever. A fost chemat chiar de regină. Dezonorează pe Artur.

Auzind zgomotele-acestea, regina a pălit la față, cu toate că pe inimă nu se știa cu nici o pată. Ea îl iubise pe Lancelot. Dar, ca și el, se străduise să-și înăbușe dragostea.

— Guinever, zise cavalerul, ridicîndu-se în picioare. Nu mi-ați scris ieri?... Nu m-ați chemat? Nu ați fost în primejdie?

— Nu v-am chemat, murmură ea. Dar acum moartea vă-nconjoară. Desigur că e o capcană.

— Ieșiți afară, Lancelot! Voi l-ați dezonorat pe rege! Și știu că sînteți înăutru, striga Mordred, cu glasul spart. Predați-vă de bunăvoie.

— Nu, nu vă duceți, vă ucid, îl îndemnă încet regina. Ei știu, Lancelot, că n-aveți arme...

— Veniți voi singuri și mă luați, spuse la rîndu-i cavalerul, celor care-l chemau de-afară.

Mordred nu îndrăzni să intre. Împinse însă pe-alt baron, pe ușă-n camera reginei.

Lancelot îl prinse iute-n brațe. Și pînă să apuce-acesta să își înalțe sabia, îl trînti, cu o lovitură, pe lespezile încăperii.

Îl dezarmă apoi îndată. Luă scutul și sabia-n mînă. Și des­făcu larg de tot ușa.

— Nemernicilor! le strigă. Ați pus la cale-o mîrșăvie. Mi-o veți plăti și chiar acum!

— Fugiți! țipă atunci Mordred, știind că-i cel mai vinovat. Lancelot pe toți ne va răpune.

Și baronii se risipiră, ca niște potîrnichi fricoase, care-ncotro, cît ai clipi.

După ce fură iarăși singuri, Lancelot îi grăi iar reginei:

— Mordred și cu ceilalți baroni or să alerge la Artur, și or să ne învinuiască de ceea ce n-am făptuit. Sîntem prada unei minciuni și v-am pricinuit un rău, pe care-l cred nimicitor. Sînt gata să vă iau cu mine, să v-ascund în castelul meu și să vă apăr pîn-la moarte.

— Nobile prieten, spuse ea. Dacă aș face acest lucru, ar însemna să recunosc că-s vinovată, și de-acea am fugit de la Camelot. Rămîn aici, și-am să dau seama în fața regelui Artur.

Lancelot îngenunchie din nou, se ridică, își luă adio, coborî scara fără grabă, încălecă pe-un cal — și-n trap porni către cas­telul său.

Mordred, în acest timp, fugi cu ceilalți pînă la Artur, începînd să-i învinuiască pe Guinever și pe Lancelot că au avut o întîlnire în încăperile reginei.

Lui Artur nu-i venea să creadă. Însă cei nouă cavaleri — căci unul era leșinat sub năprasnica lovitură primită-n camera reginei — jurară pe ce-aveau mai sfînt că nu era nici o minciună în tot ceea ce povesteau.

S-a făcut foarte multă zarvă.

Unii strigau că-i vinovată soția regelui Artur, și alții că este curată cum curge apa din izvor.

Pentru că nu se împăcau, după străvechea datină, au hotărît s-o judece în consiliul cavalerilor, fără ca soțul să ia parte. Și judecata să se facă în catedrala de la Londra.

Artur s-a retras în castel. Și consiliul a judecat-o.

Mordred era acuzatorul.

Fără rușine, ticălosul a-nvinuit-o pe regină de-nșelăciune și trădare, drept mărturie aducîndu-l pe cavalerul doborît de Lan­celot cu o lovitură.

Sentința dată de consiliu, rostită de arhiepiscop, a fost că doamna Guinever, dezonorînd rangul regal, va trebui să fie arsă pe un rug mare,-n piața Londrei.

Ultimul ei cuvînt a fost:

— Spuneți-i regelui Artur că mor, dar sînt nevinovată. Și nu mă-nfricoșez de rug...

Dar lacrimile îi curgeau, în pîrîiașe, pe obraz.

Artur, cînd a aflat sentința adusă de arhiepiscop, și-a plecat fruntea și a spus:

— Deși dovezile sînt clare, mi-e teamă că ați osîndit pe o femeie fără vină. Lancelot va încerca s-o scape. De va veni cu armele, va trebui să îi răspund. De-aici o să se nască ura.

Tocmai așa s-a petrecut. Reginei i s-au sfîșiat a doua zi hainele scumpe. Și, învelită într-un sac, a fost urcată de călugări pe rugul unde-o aștepta supliciul arderii pe-ncetul.

Pe cînd ea se afla pe rug, și un călugăr se-apropia cu o făclie, să dea foc grămezilor de uscături, în piața Londrei au pătruns, călări și bine înarmați, cu zgomot, zece cavaleri. În frunte se afla Lancelot, cu sabia în mîna dreaptă.

— Faceți-mi loc! porunci el, împingînd sutele de oameni care se grămădiseră și o jeleau pe Guinever, cea osîndită pe nedrept.

Cavalerii din jurul lui îi încolțiră pe Mordred, ca și pe cava­lerii săi, dîndu-le lovituri cu lancea.

Lancelot, călare cum era, tăie cu sabia frînghia ce o ținea pe Guinever legată de stîlpul din mijloc. Și ea, încă înspăimîntată, se pomeni luată în brațe de îndrăznețul cavaler.

Calul porni în tropot mare.

— Trăiască Lancelot viteazul! Trăiască doamna Guinever!

Ceilalți îi ocroteau din urmă pe Lancelot cu regina-n brațe.

Și lui i se părea c-aleargă, nu spre castelul său, ci-n rai.

În timp ce ei fugeau astfel, Mordred îl și vesti pe rege de cele ce s-au petrecut.

Artur se găsea în castel, ascuns în cea mai mititică și mai pustie încăpere.

Era cu fața prinsă-n pumni.

— Masa Rotundă a pierit. După această întîmplare, mulți cavaleri mă vor trăda. Dușmanii au să ne atace. Britania va suferi...

— Lancelot nu trebuie lăsat. Să-i luăm castelul cu asalt, îl îndemnă pe loc Mordred, bucuros că se dezbinau cavalerii Mesei Rotunde, și planul lui se împlinea. Lancelot a fost un trădător...

— Lancelot a fost un cavaler, îi glăsui dreptul Artur. A apărat-o pe regină. Și eu, cu toate că nu cred în vina lui, sînt nevoit să-l asediez și să-l atac, pentru că mi-a știrbit onoarea, venind cu arma-n piața Londrei...

Luptele au durat mult timp. Lancelot și-a apărat castelul, căutînd să nu-i pricinuiască regelui său prea multe pierderi. Nici regele nu l-a lovit pe cavaler atît de greu, și nici castelul nu i-a ars.

Din prietenia de-altădată atîta le mai rămăsese. Luptau să-și apere onoarea — unul pe-a lui, și celălalt pe a reginei Gui­never — dar nu voiau să se ucidă, și nici să-și facă prea mult rău.

Pînă la urmă, sir Gawain, și alți vreo cîțiva cavaleri, ce îndrăgeau Masa Rotundă, au stăruit pentru-mpăcare, căci lupta nu se mai sfîrșea.

Regina s-a înapoiat, călăuzită de Lancelot și-o suită de cava­leri, înveșmîntați în velur alb și cu eșarfe argintii, pe cai cu huse de mătase.

Lancelot însă n-a mai rămas la Camelot, lîngă Artur, ci, mîhnit, s-a înapoiat în castelul său din Guiene.

Nici Artur n-a rămas acasă. Și, fiindcă în regatul Franței se ridicaseră dușmani și uneltiseră cu Roma împotriva Britaniei, și-a pregătit două corăbii, îmbarcîndu-se la Cardiff, cu o sută de cavaleri.

— A debarcat în Armorica, aici, pe plaja unde stăm, le arătă din nou poetul acelora ce-l ascultau, și a înaintat spre Franța.

Acolo lupta s-a decis într-o ciocnire violentă, ce-a avut loc între Artur și renumitul rege Flore.

Flore biruise pe danezi și-nspăimîntase omenirea, dar îl trădase pe Artur.

Acum Artur îl pedepsea.

Flore nu fusese doborît încă de nimeni pîn-atunci. Artur l-a culcat în țărînă, și capul i l-a retezat.

Regatul Franței s-a supus.

Abia se întorsese-acasă. Se pregătea să stea la masă cu oaspeții ce și-i poftise, regii Islandei, Danemarcii, și încă șapte sau opt regi, cînd de afară s-a vestit că au sosit la Camelot cei doisprezece senatori ai împăratului roman. Aceștia, îmbrăcați în toge, pe creștet cu cununi de aur, intrînd în sală au grăit:

— Ne-a trimis împăratul Romei, preaputernicul Lucius, să vă certăm, rege Artur. Voi, călcînd legile divine și ale Romei, ați învins în luptă pe regele Flore. Regele ne era vasal, și Franța atîrna de noi, și ne plătea tribut anual. Să ne dați Franța înapoi!

Artur, ascultînd vorbele azvîrlite de senatori, simțea cum sîngele începe să-i clocotească în tot trupul. Rușinea îi potopea pieptul — față de oaspeții străini și față de baronii săi — fiindcă fusese insultat în casa și la masa lui. Dar fiind el gazdă, și avînd în față niște soli străini, ce mai erau și foarte vîrstnici, s-a stăpînit, și n-a pus mîna pe sabia Excalibur, ca să le taie capetele și să-i învețe să se poarte.

— Seniorilor, le-a răspuns el, ridicîndu-se în picioare și încercînd să fie calm. Voi, care vă numiți romani, deși vă trageți dintr-un neam născut pare-se-n altă țară,[xxvi] și lumea toată vă urăște, pentru că vreți să stăpîniți ce este al celorlalte neamuri, sînteți acum oaspeții mei. Potrivit datinei britone, noi vă poftim întîi să stați la masa noastră, să mîncați, dacă vă plac mîncărururile, și să sorbiți cupe cu vin.

— Noi nu ne așezăm cu sclavii, a spus aspru un senator. Ați uitat oare că ați fost învinși cîndva de Iuliu Cezar, c-ați fost siliți să dați tribut? Roma vă cere azi din nou să deveniți supușii ei și să plătiți ce se cuvine stăpînitorilor de drept.

Artur a rîs:

— Noi, sclavii voștri? E drept c-am fost învinși de Cezar, fiindcă eram neînarmați, năzuiam să trăim în pace. Însă britonii n-au pe lume nimic mai scump ca libertatea. Și, după secole de luptă, v-au azvîrlit legiunile în apa mării, o știți bine... Sau poate nu vă amintiți?

— Pentru noi ați rămas tot sclavi! Vă cerem Franța și tributul... l-a întrerupt, cum nu se cade, bătrînul senator pe rege. Și dacă nu vă veți supune, Roma, cu toate oștile, se va-ndrepta asupra voastră, și vă va nimici astfel, ca nici urma să nu rămînă din tot ce este azi briton.

Artur a rîs atunci mai tare:

— Îngăduiți-mi, a zis el, să mă consult cu cavalerii.

S-au retras într-o încăpere alăturată din castel, și regele i-a întrebat pe regii prieteni și baroni:

— Ce spuneți voi de cutezanța pe care o arată Roma?

— Ne mirăm cum v-ați stăpînit! și-a dat părerea sir Gawain.

— Regele Flore a uneltit cu Lucius, împăratul Romei, a rostit regele Islandei, să vă ia iarăși libertatea. Iar soarta Franței s-a decis în lupta dreaptă-ntre doi regi.

— Răspunsul care se cuvine e unul singur: „armele”, a spus regele Danemarcii.

Mordred a prins această vorbă:

— Plecați! l-a îndemnat și el. În țară voi rămîne eu. Vă sînt nepot și cavaler. V-am dovedit că-s credincios. Lăsați-mă guvernator. Voi străjui tronul, castelul, și pe regina Guinever.

— Așa voi face! a zis Artur.

S-au întors unde senatorii îi așteptau plini de mîndrie, și Artur i-a vestit că-i gata să se-nfrunte cu oastea Romei, dar liber­tatea nu și-o vinde, și nici n-o dă de bunăvoie.

Cînd senatorii au adus răspunsul regelui Artur, Lucius, împăratul Romei, și-a anunțat pe toți aliații c-a venit timpul să doboare pe Artur de Britania, și să-i ia țara în robie.

Pe-ascuns, dar cu-nvoirea Papei, acesta a chemat la luptă și pe toți regii sarazini, măcar că ei erau păgîni, blestemați de biserică.

Roma strînsese două sute de mii de oameni înarmați. Sara­zinii din Spania trimiteau încă jumătate. Iar sudanul din Babilon făgăduia-mpăratului, dacă-i ia fata de nevastă, că-i dă încă cincizeci de mii. Dar cununia să se facă în legea sarazinilor.

— Pentru ca țara lui Artur să fie-a mea, a răspuns Lucius, vă iau copila de soție, în legea voastră sarazină, și-o fac împără­teasa Romei.

În totul, se strînsese oaste, în tabăra romanilor, pînă la cinci sute de mii.

Artur avea a zecea parte.

Și el s-a îmbarcat la Dover, cu cavalerii credincioși, încredințîndu-i lui Mordred, înșelătorul său nepot, castelul, tronul și regina.

A trecut marea și-a ajuns pe coasta Franței, la Calais, toc­mai în ziua cînd veneau, din miazăzi, ostile Romei, îndreptîndu-se spre Paris.

Dar din Paris i-a sosit știre că Franța ține cu Artur, și doar pe el și-l vrea stăpîn, și nu pe Lucius al Romei.

Lupta s-a dat peste trei zile, lîngă Paris, pe o cîmpie, la marginea unor păduri.

Izbind în piept oștirea Romei, cît era ea de numeroasă, Artur a-mpins-o înapoi. Gawain i-a răpus pe sudan și pe regele Spaniei. Și Artur de Britania, tăindu-și o cărare largă, a pătruns pîn-la pavilionul în care se găsea-mpăratul, sub ocrotirea a cinci mii de cavaleri bine-narmați.

Acolo a fost o luptă scurtă. Împăratul a vrut să fugă, cu cavalerii lui cu tot. Artur însă l-a urmărit și, ajungîndu-l, l-a silit să muște repede țărîna.

Armura din aur curat a împăratului roman zăcea acum într-o băltoacă.

Cei doisprezece senatori, lăsîndu-și fala la o parte, au venit iarăși la Artur, avînd cenușă peste plete. Cu umilință l-au rugat să-i ierte pentru cele spuse, acolo, în Britania și l-au poftit să se îndrepte către întinsurile Romei și să primească-a fi-mpărat.

— Trăiască împăratul Romei și-al lumii! a strigat Gawain, bunul nepot al lui Artur.

Dar bine nu s-a stins ecoul acestui strigăt, cînd sir Keu l-a înștiințat că au sosit patru soli din Britania, de la regina Guinever.

— Rege Artur, au grăit solii, ne pare rău că vă aducem vești proaste de la Camelot.

— Ce s-a-ntîmplat? a vrut să știe Artur, în mintea căruia gîndul trădării n-avea loc.

— Cum ați plecat din portul Dover, l-au lămurit solii pe dată, Mordred a început trădarea. A răspîndit niște scrisori, de bună seamă mincinoase, venite, zicea el, din Franța, prin care se vestea în țară că ați murit lîngă Paris. Apoi, făgăduind că el, de va fi rege, va-nceta orișice luptă cu dușmanii, predînd țara saxo­nilor, mulți cavaleri fără de suflet, ce nu pun preț pe libertate, au și trecut de partea lui. Poporul e nemulțumit. Însă Mordred îl asuprește prin cava­lerii trădători, care nădăjduiesc să aibă, sub cîrmuirea lui, ono­ruri, și să-și adune bogății.

— Mordred a îndrăznit cumva s-atingă și Masa Rotundă? a-ntrebat tînărul Gawain.

Mordred s-a și urcat pe tron. Și cea dintîi poruncă a lui a fost să spargă în bucăți Masa Rotundă a lui Artur. Apoi i-a poruncit reginei să se gătească pentru nuntă. Vrea, peste două săptămîni, ca să o ia el de soție, au răspuns solii, plecînd capul. Rege Artur, în clipa asta, cînd voi sînteți stăpînul lumii, va trebui să vă gîndiți să vă recuceriți soția, castelul și Britania.[xxvii]

Artur, pentru întîia oară, și-a dat seama — dar prea tîrziu — că-n lume este și trădarea.

— Să se ridice tabăra, a poruncit el lui Gawain, să pornim spre Britania!

În drum, aș vrea să vă mai spun, trecînd pe lîngă Brocéliande, și făcînd tabăra acolo, Merlin s-a dus în timpul nopții să o revadă pe Viviane.

Gîndul la ea nu îi da pace. Noapte de noapte o visa.

Zîna era-n palatul său, din lacul fermecat și-adînc, unde crescuse Lancelot.

Luna țesea pînze de-argint pe suprafața lacului.

— Viviane! a strigat-o Merlin.

Și zîna s-a înfățișat, sub forma unei flori de nufăr, la supra­fața lacului.

S-a întrupat apoi în zînă și l-a cuprins pe după gît, cum făcuse și-odinioară.

— Merlin, tare sînt singură. Merlin, nu mă mai părăsi, învață-mă acel cuvînt cu care să te pot lega de mine pentru totdeauna...

— Artur va da ultima luptă, și trebuie să-l însoțesc, a rostit bardul-vrăjitor, în timp ce lacul și pădurea se clătinau sub ochii săi, și lumea-ntreagă îi părea un vast ocean de muzică. Am venit doar să te revăd.

În ochii zînei, verzi ca lacul, s-a ivit o lucire rea:

— Artur mi l-a luat pe Lancelot, și tot Artur mi l-a gonit...

— Artur i-un rege bun și drept, a glăsuit bardul Merlin. Și trebuie să-l însoțesc.

— Pleacă, dar dup-această luptă întoarce-te iarăși, Merlin.

— Așteaptă-mă. Mă voi întoarce...

— Ca să te cred, lasă-mi în gaj harpa pe care ai primit-o în peștera lui Ossian.

Zîna l-a strîns mai tare-n brațe, lipindu-se de pieptul lui. Merlin n-a mai putut gîndi. I-a dăruit harpa de-argint, bătută-n pietre nestemate, cum n-a mai fost și nu va fi vreo altă harpă pe pămînt.

Viviane a luat această harpă și, sărutîndu-l înc-o dată, s-a făcut iar floare de nufăr, și-apoi a dispărut în lac.[xxviii]

Merlin s-a-ntors la tabără.

În zori, au pornit mai departe.

S-au îmbarcat toți cavalerii, într-o tăcere ca de moarte.

Artur cel drept, de cînd aflase că Mordred, cavalerul său, îl înșelase și-l mințise, vînzînd țara saxonilor, nu mai știa ce-i zîmbetul.

Chipul lui nobil, altădată senin și vesel, se-ncruntase.

Își amintea de prevestirea făcută de Merlin cîndva, că-n ziua cînd se va ivi trădarea în Britania, va fi învins și nimicit.

Britania se și vedea, cu coastele ei nisipoase, săltîndu-se parcă din valuri, ca să-l zărească pe Artur.

Însă pe țărm nu erau prieteni, să îl aclame, ca-n trecut, ci cavalerii trădători, și-alături cete de saxoni, ce-i doreau moartea lui Artur.

— Eu voi începe debarcarea, vesti Artur pe cavaleri.

Gawain însă-l rugă pe rege:

— V-am însoțit neobosit în toate bătăliile. Vă rog ca azi să mă lăsați să comand eu în locul vostru corpul briton de debarcare!

— De ce îmi ceri favoarea asta? îl întrebă regele Artur.

Gawain i se uită în ochi, deschis, cinstit, ca totdeauna:

— Findcă voi aveți doi nepoți: unu-i Mordred, și altul eu. Iar Mordred v-a dezonorat, trădîndu-vă și vînzînd țara, și sfărîmînd Masa Rotundă. Vreau ca întîia lovitură să și-o primească de la mine.

Și se rugă atît de mult să-i dea lui cinstea de-a-nfrunta pe trădători, la debarcare, încît Artur încuviință. Și făcu planul de bătaie:

— Voi veți atinge primul coasta... Vedeți c-or să vă-ntîmpine cu-o ploaie de săgeți la mal... Întindeți puntea și săriți, ferindu-vă cu scuturile, și atacați numaidecît, căutînd să despărțiți saxonii de cavalerii lui Mordred.

Mai dete-apoi și-alte porunci, și bătălia începu.

În timp ce Gawain acosta cu cea dintîi corabie, și altele se apropiau, la dreapta și la stînga ei, în sunetul trompetelor, se auzi și-un cînt de harpă. Un glas jalnic o însoțea.

Artur întoarse puțin capul, și îl văzu pe bardul său — nu cu o harpă de argint, cum avusese-n Avalon — ci cu o alta, fără preț. Merlin nu mai era Merlin, ci-un cîntăreț ca toți ceilalți.

— Merlin, întrebă regele, unde ți-e harpa de argint?

Merlin roși, și nu răspunse.

Și bătălia a urmat.

Trei zile s-au luptat cu furie. Gawain a căzut între primii. Sîngele lui a înroșit nisipurile de la Dover. Dar, înainte de-a muri, a doborît trei regi saxoni. Pe ceilalți doi i-a retezat bunul său prieten Sagramor.

Și portul Dover a fost luat din mîinile saxonilor.

Cînd l-a văzut pe Gawain mort, palid, cu părul năclăit de sîngele prelins din tîmplă, inima lui Artur s-a frînt. Și poate pentru-ntîia oară regele a scos din piept un geamăt.

Mordred, văzînd înfrîngerea, a încercat să se ascundă în turnul castelului Dover. Însă oamenii din popor — aflînd că Artur nu e mort, că s-a-ntors în Britania și-i izgonește pe saxoni și cavalerii trădători — au ieșit înaintea lui. Și, blestemîndu-l pe Mordred, aceștia l-au împiedicat să se ascundă în castel și l-au lovit cu bolovani.

De spaimă-atunci nemernicul s-a retras către Winchester, unde se grămădiseră anglii prădalnici și saxonii.

Artur însă l-a urmărit. L-a ajuns lîngă Winchester. Și l-a silit iarăși să lupte. A luat apoi și Winchester-ul, cu sprijinul poporului, nimicindu-i și pe saxoni, și pe mișeii lui Mordred.

Luptau însă unul la zece, și cavalerii lui Artur se-mpuținau din ce în ce.

E drept că în Britania, spre miazăzi și spre apus — afară de ținutul Cornwal — nu mai era nici un dușman.

Mordred, cu cîți îi rămăsese, se retrăsese în Cornwal.

Artur l-a urmărit și-aici, dînd cea din urmă bătălie, pe țăr­mul mării-ntr-un amurg.

Cu sabia-i Excalibur, din care se ridicau flăcări și țîșneau trăsnete într-una, Artur și-a doborît dușmanii, pînă-a rămas doar unul singur, trădătorul baron Mordred.

Printre movile de cadavre, Artur, cu sabia în mînă, îl urmă­rea neobosit.

Fugind, cu ochii rătăciți, și avînd spume-n jurul gurii, Mor­dred se-mpiedică deodată.

Artur ajunse lîngă el.

Lupta ținu foarte puțin. Artur ridică sabia. Dar, folosind această clipă, preaticălosul cavaler săvîrși ultima lui crimă. Apucă lancea și, de jos, o-nfipse-n pieptul lui Artur.

Excalibur căzu de-asemeni pe capul lui Mordred, tăindu-l, de sus și pînă jos, în două.

Artur se clătină ușor și se lăsă într-un genunchi, cu ochii împăienjeniți, dar ținînd sabia în mînă.

Din urmă, slab și-nsîngerat, venea ultimul cavaler pe care-l mai avea Artur, sir Keu, fratele lui de lapte. Și acesta se repezi să îl ajute pe Artur.[xxix]

— Să vă urc iute pe un cal și să ne ducem la castel, zise sir Keu, îngrijorat.

— Nu, frate, îi răspunse Artur. Acuma nu mai e nevoie. Sîngele mi s-a scurs din trup. Te rog, ca ultimă dorință, ia-mi sabia Excalibur și arunc-o în apa mării...

— Sabia voastră fermecată nu trebuie zvîrlită-n valuri. Dați-mi-o mie, sir Artur. Voi încerca s-o onorez, și după ce nu veți mai fi.

— Nu, dragul meu baron și frate, a spus încet de tot Artur. Eu i-o menisem lui Lancelot. Însă de el m-a despărțit Mordred, prin viclenia lui. Dacă Lancelot era cu noi, n-am fi trăit acest prăpăd. Aruncă sabia în mare... nu mă sili să-ți poruncesc...

Sir Keu a trebuit s-asculte.

Azvîrlind sabia în mare, din valuri s-a ivit o mînă. O mînă albă de femeie. A prins sabia de mîner și a rotit-o de trei ori.

Din apă s-a auzit cîntec. Voci blînde, line, de femeie.

Și harpe răsunau din valuri.

Iar marea foșnea liniștită lîngă stîncile încruntate, pe care-și dormeau cavalerii Mesei Rotunde somnul veșnic, alături de duș­manii lor.

Sir Keu s-a-ntors lîngă Artur, vestindu-l că i-a-mplinit voia.

— Acuma pleacă! l-a rugat. Și să purtați din gură-n gură, din veac în veac, cuvintele pe care azi ți le rostesc. Artur se va înapoia. Artur nu moare niciodată, ca gloria britonilor.

Sir Keu l-a sărutat pe-Artur.

— Pleacă, și nu întoarce capul, a spus și mai încet Artur.

Sir Keu s-a depărtat plîngînd. Dar n-a putut să se abțină.

Și, ascunzîndu-se în dosul unei stînci mari, a încercat să vadă ce se mai întîmplă.

Zîna Morgana, într-o rochie țesută din brocart de-argint, s-a arătat din apa mării. Sub razele amurgului apa părea însîngerată. Regina valurilor mării era urmată de-un cortegiu de zîne, cu harpele-n mîini.

Cîntînd, ele s-au apropiat de locul unde sta Artur. Morgana l-a cuprins de mijloc, și, sprijinindu-l, l-a adus pînă la țărm, unde deodată s-a ivit o corabie.

S-au suit în corabie. Vîntul a început să sufle, și a purtat corabia către insula Avalon.

Abia se depărtaseră, și pe cîmpie a ajuns Lancelot, în goana cea mai mare, vestit, se pare, de Merlin.

El străbătuse-o cale lungă, pe mare, ca și pe uscat, dar ajun­sese prea tîrziu.

Se spune că atunci Lancelot a plîns pe coastă ca un prunc, și-l striga-ntr-una pe Artur, căindu-se că nu-i venise regelui său în ajutor.

Lancelot a-nmormîntat vitejii care căzuseră pe țărm. Și a clădit o mînăstire în acel loc al bătăliei, în care s-a călugărit.

Regina, doamna Guinever, a-mbrăcat rasa monahală, trăind încă puțină vreme, după sfîrșitul lui Artur, în rugăciuni și umilință.[xxx]

Pe Merlin, fiindcă își pierduse harpa de-argint și nu-l slu­jise cum se cuvine pe Artur în ultimele bătălii, se zice că mulți­mile îl huiduiau și îl goneau, iar copiii-l loveau cu pietre.

Atunci, voind să fie liberi, s-au îmbarcat strămoșii noștri de pe coasta Cornwalului, plutind pe-ntinsul mărilor pînă-aici, în Bretania, să-și afle o nouă patrie.

Cît îl privește pe Merlin, el s-a întors în Brocéliande.

Zîna Viviane i-a luat bagheta, făcînd un cerc în jurul lui. L-a adormit, l-a fermecat. La dus în fundul lacului cel nevăzut de muritori.

De-atunci Merlin doarme vrăjit, în palatul de marmură, cu capul pe genunchii zînei, ce îl veghează ne-ncetat, rămînînd veșnic tînără.[xxxi]

Însă barzii cei vechi cîntau că nu se știe dacă-n ziua cînd Artur se va-napoia, la rînd cu cavaleri lui, luați de Morgana-n Avalon, și va suna tare din corn, ca să ne cheme iar la luptă, Merlin nu s-o trezi și el. Și, luîndu-și harpa de argint din brațele zînei Viviane, n-o face să răsune iar cîntece vechi, ce nu le știm, și-abia atuncea le-om afla.

— Aceasta, e nobile doamne, și mari seniori, vechea poves­te, așa precum o știu și eu, despre Artur și cavalerii vestitei lui Mese Rotunde.

Mîine, de mai aveți răbdare, din nou ne-om aduna pe țărm, și-așa cum v-am făgăduit, am să vă spun altă poveste.

Noaptea s-a coborît. Priviți! Să ne întoarcem la castel...