Cidul - Din marile legende ale lumii

Cidul - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

Iată-ne acum în Spania, la Toledo, tot în același secol, la o serbare populară.

O mulțime gălăgioasă, bărbați de toate vîrstele, femei și cîrduri de copii s-au adunat pe un tăpșan, la margi­nea orașului.

Pentru copii s-au ridicat cîteva scrîncioburi de lemn. Scrîncioburile se-nvîrtesc, și rîsetele ascuțite ale copiilor s-aud pînă departe, în oraș.

Tobele bat. Tinerii cîntă. O fată este în mijlocul unui mănunchi de danțatori și se rotește mlădioasă. Pare o pasăre în zbor. Ochii ei negri scînteiază. Obrajii i s-au rumenit de vîlvătaia danțului. Bărbații bat pasul pe loc sau se-nvîrtesc în jurul ei, ținîndu-și palmele pe talie. Apoi s-avîntă, se rotesc în niște cercuri furtunoase.

Cei mai bătrîni privesc la ei. Gîndul le fuge în trecut, la anii cînd la fel erau de tineri și de furtunoși. Și bat din palme, strigînd „bravo”! cînd fata s-a oprit din danț, zvîcnindu-și brațele în sus, ca o chemare spre văzduh.

Căldurile toropitoare din miezul zilei s-au lăsat purtate peste văi de vîntul răcoritor dinspre apus.

Pasărea serii se coboară din vîrful munților, învăluind locul în umbre.

S-au aprins și făcliile.

Preagrasul cîrciumar don Pedro, acela care stăpînește hanul „La berbecul de aur”, a întins mese lîngă pinii din marginea tăpșanului.

La mese stau cîțiva hidalgos[i] ce beau vin negru și mănîncă pește sărat sau caltaboși aduși pe tavă de hangiu și fetele care-l ajută.

Mai sînt apoi neguțători ce stau sorbind vin din ulcele, și mai ales meșteșugari — vestiți făuritori de săbii și alte arme din Toledo, olari, sticlari sau postăvari.

Mai la o parte, în picioare, beau vinul negru al lui Pedro oamenii mai umili: păstori veniți cu lapte și brînzeturi la tîrgul mare din Toledo, țărani sosiți și ei cu treburi, rămași aici să înnopteze.

Se mai găsește la o masă un cîntăreț, poftit anume.

În cinstea lui s-a pregătit vinul cel mai gustos pe care îl are Pedro-n hanul său. S-a fript un miel într-o frigare. Și s-au mai copt niște aluaturi ce-s tăvălite întîi în miere și apoi în nucă pisată.

Copiii își ling degetele, mîncînd din dulciurile acestea.

După ce s-au îndestulat toți comesenii, cîntărețul, un bărbat smead, cu plete negre pe sub basmaua de mătase, cu o eșarfă peste mijloc și-o vestă vînătă, cu nasturi mari de argint vechi, își ia ghitara[ii] și pătrunde pînă în mijlocul mulțimii, care-l aplaudă-nsuflețită.

Ca de atîtea alte ori el va cînta zeci de romanțe — romanceros — și mai ales va aminti isprăvile pe care Cidul — Campeadorul[iii]le-a săvîrșit în viața sa.

• Cîntecul nostru se începe, glăsuia el, în timp ce-și mîngîia ghitara, într-o înserare minunată, cînd vîntul poartă pe meseta[iv]aroma ierburilor arse de soarele din timpul zilei, și sunetele de cimpoaie, și cîntecele înfocate ale fecioarelor spaniole.

Diego Lainez din Bivar[v] ședea în casa lui de piatră, privind mîhnit, printr-o fereastră îngustă, cu pereții groși, către meseta și ciobanii care intrau în curtea lui să ducă oile spre staule.

Cerul era roșu ca para pe care o aprind ciobanii cu buruienile uscate la sărbătoarea mieilor, cînd pornesc turmele spre munte, unde-s pășunile mai verzi. Dar inima lui don Diego era mai neagră decît scrumul, care rămîne-n zorii zilei, cînd sărbătoarea s-a sfîrșit, și se coboară iar tristețea în ochii fetelor, ce-și văd iubiții părăsindu-le.

• Să tacă fetele! striga de la fereastră don Diego. Să tacă și cimpoaiele, nu pot să mai aud nimica. Nu înțelegeți?

Și don Diego își punea palmele sale scorojite peste urechi, și se izbea mereu cu fruntea de masa ce se afla acolo-n mijlocu-ncăperii.

• Nefericit sînt, se văita. Spada îmi tremură în mîini, și nu mai pot să mă răzbun... Cum l-aș ucide pe Lozano, pe contele al cărui glas răsună-ntîiul printre nobili la curtea regelui Fernando.[vi]M-a insultat la vînătoare. M-a insultat în plină zi, pentru că fără voia mea am trecut pe pămîntul lui, și i-am vînat un iepure. A-ndrăznit să mă pălmuiască. Supușii mei toți au văzut. Nici nu mai pot să părăsesc castelul strămoșesc, de piatră. Și de-aș ieși, mi-aș pleca fruntea în fața tuturor, umil și rușinat peste măsură.

Nu pot să dorm, nici să mănînc. Aaa!... ce soartă ticăloasă, să fii bătrîn, neputincios. Mai fericit aș fi să mor.

Și iar își izbea fruntea albă de masă, hohotind amar, în timp ce în ograda largă tăcuseră toți slujitorii, iar oile se grămădeau, împinse de ciobani, cu sila, într‑un saivan încăpător...

— Să vie fiii mei tuspatru! strigă bătrînul don Diego. Să vină chiar acum la mine, așa precum le poruncesc!

Și fiii lui Diego Lainez, ascultînd glasul mînios, s‑au și grăbit spre tatăl lor.

— Tu, cel mai mare, a spus Diego, vino să‑ți spun ceva, în taină...

Fiul s‑a apropiat în grabă.

Tatăl i‑a prins în gură degetul mic al mîinii drepte, și l‑a mușcat atît de crîncen, în cioturile‑i de măsele, că era gata să‑i desprindă oasele din încheieturi. Fiul a dat un răcnet groaznic. Lacrimile l‑au năpădit și a început să‑și roage tatăl:

— Lasă‑mă, tată, fie‑ți milă, mă strîngi de‑o să-mi pierd răsuflarea.

Și se ruga atît de jalnic, că tatăl și‑a descleștat dinții.

— Nu ești bun de nimic, băiete. Te vaieți ca o biată babă. Tu n‑ai să poți să mă răzbuni.

Același lucru s‑a întîmplat și cu fiul al doilea. Apoi cu cel de‑al treilea. La sfîrșit a venit Rodrigo, care era și cel mai tînăr dintre feciorii lui Diego.[vii]

Rodrigo nu s‑a-nfricoșat, n‑a plîns și nici nu s‑a văietat, cînd tatăl l‑a mușcat de deget. A rostit amenințător:

— Mare noroc ai că‑mi ești tată! De nu mi‑ai fi, numai c‑un deget ți‑aș scoate inima din piept...

Tatăl auzind vorba asta, l‑a-mbrățișat și i‑a grăit:

— Feciorul sufletului meu, mînia ta îmi potolește nemărginita mea mîhnire. Și supărarea ta îmi place. Inima mea, privindu‑te, simte o caldă mîngîiere. Tu îmi vei răzbuna onoarea. Nemernicul conte Lozano m‑a insultat la vînătoare. Deși ești tînăr, cel mai tînăr, și încă n‑ai fost în războaie, sînt sigur că‑l vei pedepsi. N-o să te sperie gloria marelui conte de Lozano, puterea lui și tot trecutul său vitejesc, neîntrecut, nici cetele de călăreți ce‑i are sub comanda lui, în slujba regelui Fernando. Du‑te, Ro­drigo, și îmi spală rușinea ce am îndurat‑o, fiindcă am ajuns neputincios.

Tînărul fiu al lui Diego s‑a repezit la panoplie, și, luînd o spadă, i‑a răspuns:

— Din fiecare lacrimă pe care ai vărsat‑o, tată, mi s‑a născut în inimă o flacără nimicitoare. Prin tine, contele Lozano ne‑a păl­muit întreaga spiță. Îți jur că am să te răzbun...

Și, fără să mai stea pe ginduri, Rodrigo a încălecat, pornind galop peste meseta.

A galopat, a galopat, și‑n depărtare l‑a zărit pe marele conte Lozano, urmat de slujitorii săi.

Din goana calului Rodrigo i‑a strigat contelui:

— Oprește! cine lovește pe un bătrîn neputincios nu‑i un viteaz, conte Lozano. Pata cu care ai mînjit obrazul lui Diego Lainez o voi spăla numaidecît cu spada, în sîngele tău...

— Hai, băiețele, dă‑te-n lături, i‑a răspuns contele Lozano. Să nu pun să te pedepsească slugile mele, chiar acum, cu biciul, trîntit jos, la scară, să plîngi și să‑mi cerșești iertarea... Pleacă, atîta cît te rog.

— Sînt tînăr, a răspuns Rodrigo. însă onoarea nu așteaptă ca să‑i încărunțească părul, atunci cînd este înjosită.[viii] Ferește‑te! începem lupta...

Lozano i‑a strigat:

— Mori, cîine. De e așa nu te mai iert...

Dar n‑a sfîrșit cuvintele, și spada cea strălucitoare a lui Ro­drigo a fulgerat.

Lupta nu a durat prea mult. Săbiile se ciocneau flămînde, răspîndind jerbe de scîntei.

Caii săltau sub călăreți și își mușcau zăbalele.

— Te voi răpune ca pe‑un miel! clocotea contele Lozano.

Rodrigo nu spunea nimic. Își sălta calul ne‑ncetat în lupta cea încrîncenată, ce se iscase pe meseta, sub ochii slujitorilor. Doar sabia i se rotea, din ce în ce mai strîns, spre conte.

— Am să‑ți iau inima, Rodrigo, în vîrful spadei, și‑am s‑o dau tatălui tău ca‑ntr-o frigare, mai rîdea contele cel aprig.

Numai că rîsul contelui s‑a și schimbat în rînjet, pentru că spada lui Rodrigo îi lunecă peste grumaz. Îi despărți capul de trup, și slujitorii începură să strige tare, spre castel:

— Feciorul lui Diego Lainez a tăiat capul contelui! Săriți!... Săriți într‑ajutor!...

Iară Rodrigo‑n vremea asta, luînd capul contelui de plete, în goana calului sălbatic a pornit în galop spre casă.

Diego Lainez sta‑n odaie, cu capul toropit pe masă, și lăcrăma neîncetat.

— Rușine mie, murmura.

Însă Rodrigo a intrat cu pași răsunători în casă și‑a zvîrlit pe podele capul marelui conte de Lozano.

— Tată, a spus, ridică‑ți fruntea. Alba ta frunte a fost spă­lată cu spada ce mi‑o vezi în mînă. Ochii dușmanului privesc de jos acum spre chipul tău. Și mort e cine a‑ncercat să ne răpească ieri onoarea...[ix]

Bătrînul și‑a ridicat fruntea. A văzut capul lui Lozano și a strigat, cu ochii‑n lacrimi:

— Fiul meu preaiubit, Rodrigo, lasă‑mă să te‑mbrățișez. Așază‑te în locul meu, pe acest jilț înalt, de lemn. Acela care îmi aduce capul dușmanului de moarte, tăiat în luptă vitejească, va fi capul familiei.

Și tatăl îl îmbrățișa, și‑l dezmierda pe fiul său, și îl silea să se așeze pe scaunul de stăpîn al casei.

În vremea însă cînd Rodrigo era în brațele bătrîne, slăbite și tremurătoare ale părintelui său drag, s‑au auzit de pe meseta țipete înfricoșătoare.

S-au arătat din depărtări alți călăreți, înconjurați de‑un nor de praf, ce cuprindea întreg podișul.

— Maurii!...strigau călăreții. Maurii au intrat cu oastea iar pe pămînturile noastre. Dau foc și pradă satele. În urma lor arde pămîntul. Iau fetele, femeile, pentru haremuri și oștire. Regele n‑a ieșit la luptă să‑și apere feudele. Poate îi e frică de moarte. Nici marii nobili n‑au ieșit. Nu le e scumpă libertatea. Dar noi vom muri pentru ea. Vom apăra Castilia, de‑atîtea ori amenințată de maurii năvălitori. Vom muri pentru libertate! Ne trebuie un conducător!...

Rodrigo s‑a desprins din jilțul unde‑l ținea părintele. A aler­gat iute‑n ogradă. Dintr‑un salt a și fost în șa. A galopat peste meseta, în calea călăreților.

— Opriți‑vă, le‑a poruncit. întoarceți caii și veniți în goana mare după mine. Spada cu care am spălat onoarea lui Diego Lainez vă va conduce azi în luptă.

— Dar ești prea tînăr, i‑au răspuns toți călăreții, într‑un glas.. Nu ai nici douăzeci de ani...

— Nu vîrsta hotărăște‑n luptă, ci vitejia și puterea, a grăit tînărul Rodrigo. Veniți acum, vă poruncesc!...

Și ca un trăznet din văzduh, au pornit în întîmpinarea mau­rilor năvălitori.

Atîta aștepta mulțimea de labradores - țărănimea, meș­teșugarii din orașe - să lupte și să izgonească, de pe pămîntul strămoșesc, pe maurii năvălitori.

Pe cale s‑au tot strîns oșteni.

S-au strîns ca apele‑n șuvoi.

Avînd în frunte pe Rodrigo, călări, cu armele în mîini, întîmpinîndu‑i pe mauri, i‑au biruit într‑un scurt timp.

— Cidule, se rugau maurii, stăpîne, lasă‑ne cu zile!...

Însă Cidul nu se‑ndura:

— Prea mult sînge ați vărsat voi, tot cotropind Castilia. E vremea să vă nimicim.

Și maurii au pierit toți.

Robii au fost eliberați, bărbați, femei, mai ales fete.

Iară mulțimea, adunată în jurul tînărului fiu al lui Diego, îi striga:

— Trăiască tînărul Rodrigo! El ne conduce să‑i gonim din țara noastră pe mauri.

Toți îl iubeau și îl slăveau.

N-a fost, pe cît se povestește, vreun alt tînăr luptător mai îndrăgit de tot poporul, decît era atunci Rodrigo.

Regele, auzind aceasta, i‑a trimis fiului lui Lainez o mantie, o sabie și o bonetă de postav.

Fernando de Castilia a socotit că tînărul fiu al lui Lainez îi poate fi de mult folos, și l‑a chemat la curtea lui.

Mulțimea l‑a oprit însă trei zile în mijlocul ei, spre a‑l săr­bători și l‑a numit de‑atunci Campeadorul, apărătorul Spaniei.

În astă vreme, cînd Rodrigo era slăvit pentru victorie, în mij­locul poporului, la curtea din orașul Burgos se‑nfățișase o copilă.

— Rege Fernando, plîngea ea. Sînt fiica contelui Lozano, cel care v‑a slujit cu cinste, și care a fost doborît de fiul lui Diego Lainez. Am! venit să vă cer dreptate. Și regele care n‑ascultă o rugăminte, cînd e dreaptă, nu merită să mai domnească, nu merită să urce‑n șa, să‑și pună pintenii de aur, nici să‑și mai dumice pe taler pîinea cea dulce de secară.

— Regele la‑nceput se‑ncruntă. Apoi răspunse tinerei ce sta‑n genunchi în fața lui, înveșmîntată încă‑n negru.

Dacă pe fiul lui Diego îl pedepsesc, așa cum spui, frumoasă fiică‑a lui Lozano, poporul se va răzvrăti. Mulțimile nădăjduiesc că fiind conduse de Rodrigo vor goni oștile maure departe, către miazăzi, poate le vor zvîrli în mare. Țăranii liberi, orășenii, și și chiar mărunții cabaleros luptă fiindcă‑s conduși de el. Eu și cortesu[x] socotim c‑avem nevoie de Rodrigo. Nu pot să‑ți împli­nesc, Himena,[xi] dorința de a‑l pedepsi...

— Ba da, a spus tînăra fată, uimind pe rege și pe nobili. El mi‑a răpit ultimul sprijin, pe tatăl meu. Sînt singură. Vă cer să‑l pedepsiți, Fernando, ca el să‑mi dea sprijin în viață, cîte zile eu voi trăi.

— Dar bine, cum? a spus Fernando. Vorbește limpede, Hi­mena. Nu înțeleg ce vrei să spui...

Tînăra fată s‑a-nroșit:

— Îi cer să mă ia de soție. Să vie pe tărîmul nostru. Aceasta să‑i fie pedeapsa. Iară castelul lui Lozano să strălucească prin Rodrigo, acest viteaz fără pereche. Și astfel să‑și plătească vina că l‑a răpus pe tatăl meu...

Regele a‑nceput să rîdă.

— Am auzit întotdeauna că‑n inimile fetelor se află taine ne­pătrunse de cugetul bărbaților, a spus Fernando, la sfîrșit. Acuma văd că așa e. Himena ne‑a cerut osîndă pentru feciorul lui Diego. Și ca pedeapsă‑l vrea de soț. Dar ce mai vorbă, încuviințez să fie pedepsit Rodrigo, și să se‑nsoare imediat...

Și fără să mai stea pe gînduri, Fernando a trimis răvaș lui don Diego din Bivar să vie cu feciorul său, ca să‑i sărute întîi mîna, apoi să‑l dea de soț Himenei pe acest tînăr ne‑nfricat.

Diego a ascuns răvașul, să nu‑l găsească fiul său. Rodrigo a băgat de seamă:

— Tată pentru ce te ferești? Ce răvaș oare ți‑a trimis astăzi regele?

Diego n‑a putut s‑ascundă:

— Regele nostru poruncește să ne înfățișăm la curte, dar eu vroiam să mă duc singur. Tu rămîi, fiule-n Bivar.

— Nu, tată, i‑a răspuns Rodrigo. Oriunde o să mergi, de astăzi, voi merge alăturea și eu, ca să‑ți fiu sprijin la nevoie...

Cu trei sute de cavaleri, prieteni și rude, don Diego și fiul său cel mic, Rodrigo, călăresc spre orașul Burgos. Toți poartă haine de mătase, numai Rodrigo e‑n armură. Toți au pe creștet pălării, numai Rodrigo poartă coif.

Regele îi întîmpină:

— Vă mulțumesc că ați venit...

Unii curteni din casa lui Lozano s‑aud spunînd cu glas încet:

— Rodrigo l‑a răpus pe conte. Și iată, e primit cu cinste.

— Eu sînt gata să mă răscumpăr sau să plătesc cu sabia, s‑aude glasul lui Rodrigo.

Toți care murmurau tac mîlc. Nu se aude nici o șoaptă.

Tatăl îi spune fiului:

— Hai acum să descălecăm, să sărutăm mîna întinsă a no­bilului don Fernando, care e suzeranul nostru.

Și don Diego se coboară, sărută mîna regelui.

Rodrigo sare de pe cal, dar spune tatălui său astfel:

— Pe oricine m‑ar fi‑ndemnat să mă cobor și să sărut rege­lui mîna sa întinsă, l‑aș fi lovit cu sabia. Fiindcă mi‑o ceri tu, te ascult...

Cînd a îngenuncheat Rodrigo, spada i‑a lunecat din brîu, sunîndu‑i amenințător. Regele s‑a înspăimîntat. A sărit de pe tronul său.

Însă fiul lui don Diego și‑a ridicat spada căzută și l‑a între­bat pe don Fernando pentru ce l‑a chemat la curte.

Regele s‑a mai liniștit. S-a așezat din nou, și‑a zis:

— Pentru că tu i‑ai doborît acestei nobile Himena sprijinul cel mai de nădejde, am socotit că trebuie s‑o ocrotești de azi‑nainte. Și am crezut că ar fi bine să te căsătorești cu ea. Himena vrea să‑i fii tu soț...

Rodrigo, care la‑nceput crezuse că vor fi primejdii, și își ținea mîna pe spadă, s‑a aplecat către Himena și i‑a grăit în acest fel:

— Să știi că eu nu l‑am ucis pe don Lozano, tatăl tău, ci l‑am învins în luptă dreaptă, de la bărbat la alt bărbat. Și vina de a‑l fi răpus în luptă dreaptă pe Lozano o voi plăti fiindu‑ți ție apărător, tată și soț, pînă la căpătîiul vieții. Primesc această cununie, rege Fernando, mă supun... Cer mîna ta, dona Himena![xii]

Și astfel, dintr‑o întîmplare sîngeroasă, pe meseta, s‑a pornit nunta lui Rodrigo cu fiica contelui Lozano.

Ca dar de nuntă a primit Cidul vreo cîteva feude, și între altele Cardena și așezarea de păstori de la Soldana, lîngă munți. Fernando vroia să‑l cîștige pe Cid, ca pe‑un oștean supus. Știa prea bine că nu poate să se încreadă în curteni.

Vroia să aibă un vasal pe care îl iubea poporul: toți orășenii, labradores, gata să moară lîngă el.

S-a hotărît să se serbeze cununia în catedrala de la Burgos, apoi la rege în palat.

În ziua cînd s‑a făcut nunta, mireasa era îmbrăcată într‑un veșmînt alb, din dantele. Peste mijloc purta un brîu dintr‑o mătase liliachie. Iară la gît îi atîrna un lanț de aur, cu medalii. Deasupra avea o mantie tot albă, însă căptușită c‑o țesătură argintie, care îi flutura în mers.

La rîndul său, fiul lui Lainez avea o haină de postav negru, lucios, strînsă pe talie, însă cu mînecile largi. De sub tunică se vedea cămașa albă ca o spumă, dintr‑un tul de Arabia. Și pan­talonii negri, strimți, aveau vipușcă violetă, lată cam de trei de­gete. Pe părul cum e abanosul avea Rodrigo o bonetă, dintr‑un postav roșu închis. Și în bonetă se afla înfiptă o pană de cocoș. La brîu ținea o spadă scumpă. Spada și‑o cîștigase-n luptă. Calul pe care‑l călărea îl dobîndise tot în luptă. Era un cal arab, subțire, lung și înalt, și foarte iute. Înțelegea tot ce‑i spunea stăpînul său, Campeadorul. Și calul se numea Babieca.

Un episcop și zece preoți i‑au cununat pe don Rodrigo și nobila dona Himena. Naș era însuși regele.[xiii]

După ce slujba s‑a sfîrșit ce‑i doi miri s‑au îmbrățișat. Încă o dată, feciorul lui Diego Lainez i‑a jurat fetei lui Lozano c‑o va iubi pînă la moarte.

În calea lor mulțimile se adunau, strigînd voioase:

— Trăiască tînărul Rodrigo, cel mai viteaz dintre viteji și dușmanul maurilor!

Și azvîrleau ghirlande verzi în drumul călăreților.

Pe la ferestre și grilajuri se atîrnaseră covoare, eșarfe gal­bene de in și stofe colorate viu.

Bărbații aruncau cu mîna boabe de grîu asupra lor, după datina castiliană.

Cîțiva năstrușnici, deghizați ca diavoli, tauri sau mauri, să­reau, speriind femeile. Cîntau cîntece deocheate. Alții rîdeau sau aplaudau.

Lumea cînta și ea în cor.

După ce au ajuns cu toții la porțile palatului, nașul, regele Fernando, i‑a îndrumat pe miri în sala unde se‑ntindeau mese cu zeci de bunătăți: viței întregi fripți în frigare, păstrăvi în unt, crapi în aluat. Apoi brînzeturi, prăjituri, dulcețuri, fructe fel de fel și pîine albă, de grîu nou. Nu vă mai spun ce vin era...

Și petrecînd, tot petrecînd, danțînd sardana[xiv] și glumind, a trecut și de miezul nopții.

Dar nici nu se sfîrșește nunta, și trîmbițele se aud.

— Maurii iar au năvălit! vestește un cavaler pe rege.

Fernando face ochii roată la toți mesenii, și întreabă:

— Cine ia astăzi armele?

Toți nobilii se fac că au cîte un ghimpe la călcîi. Cată mai mult către podele. Nici unul nu privește‑n sus.

Numai Rodrigo glăsuiește:

— Să mi se‑nșeuezee calul! Să mi s‑aducă armele! Nici nu mă voi întoarece‑acasă, pînă ce nu voi dobîndi cinci regi mauri ca prizonieri...

Și regele se‑nveselește.

— Du‑te, Rodrigo, și să vii biruitor din nou la Burgos!...

Himena e înlăcrămată, Rodrigo o îmbrățișează, și‑n noaptea nunții iar pornește ca o furtună, spre mauri.

— Încotro năvălesc maurii? a‑ntrebat el pe luptătorii ce se strînseseră în preajmă‑i.

— Spre Montes-Doca, au răspuns, cu ochii țintă la Rodrigo, de unde așteptau porunci.

— Acolo să pornim și noi.

Și într‑un iureș a pornit spre Montes-Doca, urmat de mii de labradores și însoțit de cavaleri.

Cetele de mauri umblau prin sate, jefuind, dînd foc. Rodrigo s‑a luptat cu ei, și i‑a învins, la rînd, pe toți, luîndu‑le prada și dînd drumul bărbaților, femeilor și fetelor ce erau robi.

Cu toții mulțumeau, plîngînd.

După mai multe lupte grele, s‑au apropiat de Montes-Doca, unde maurii petreceau în danțuri și în cîntece, în timp ce sîngele curgea ca un rîu roș pe ulițe.

Viteazul fiu al lui Diego s‑a repezit către castelul ce se afla în Montes-Doca, unde ședeau, la un ospăț, cinci regi și peste două sute de căpetenii de mauri, și roabele le dănțuiau.

— Predați‑vă, le‑a strigat el.

Dar toate căpeteniile și‑au scînteiat săbiile albe, și lupta a‑nceput grozavă.

Mese și scaune, vase scumpe, pocale, talgere de aur zburau prin încăperea largă. Și mai ales, zburau, tăiate de fiul lui Diego Lainez, zeci, zeci de capete maure.

Nici unul dintre luptătorii maurilor nu au scăpat; iar regii s‑au înfățișat, îngenuncheați, lui don Diego, tîrîndu‑și frunțile pe lespezi.

— Stăpîne! Cidule, i‑au spus. Primește‑ne ca slujitori. De astăzi ne vei fi stăpîn. Noi o să‑ți adăpăm calul. Și noi ți‑l vom înșăua. Unul din noi o să te‑mbrace, și altul o să te hrănească, numai nu ne răpune viața...

Rodrigo a făcut un semn și, în uralele mulțimii de prizonieri spanioli scăpați din mîinile maurilor, cei cinci regi au pornit în urma lui don Rodrigo - a Cidului - ca niște slujitori de rînd.

Așa i‑a dus pînă‑n Bivar. Acolo au fost găzduiți în încăperea slugilor. După ce i‑a ținut un timp, Cidul le‑a-ngăduit celor cinci regi să plece, dacă jură că se vor socoti vasali, vor drege tot ce au stricat în satele Castiliei, vor mai plăti și un tribut, și nu vor mai porni cu oastea contra spaniolilor nicicînd...

Cei cinci regi au jurat credință, pe legea lor, și au plecat.

Ba, se mai spune că, ajunși în cele cinci cetăți maure, regii l‑au lăudat mult pe Cid, zicînd că nu‑i doar un viteaz neînfricat, biruitor, ci și o inimă aleasă.

Apoi regii maurilor au trimis repede tributul, așa precum juraseră.

Dar luptele cu alți regi mauri au mai urmat, multe ca frun­zele și iarba. Rodrigo cu o oaste mică de caballeros înarmați, urmați de orășeni și de țărani, s‑a năpustit din Alicante la Oporto, și din Malaga la Bilbao,[xv] străbătînd toate zările. A intrat poate și‑n Cordova, în parcurile din Granada, și în Alhambra, în Sevilla. Zeci de orașe a călcat Cidul-Campeador, în luptă cu nemiloșii regi mauri.

Au trecut lunile pe rînd.

Himena a tot așteptat, mai cu răbdare la‑nceput, și rău mihnită mai apoi.

Soțul său rar se arăta, numai în treacăt, prin Bivar.

După ce luase Calahorra, îi biruise pe mauri, gonindu‑i din alba Coimbra. Aici, după izbînda dobîndită, Fernando îl armase pe don Rodrigo cavaler, făcîndu‑l port-stindard al său. Regele‑i încinsese spada cu mîna lui peste mijloc. Era o spadă făurită chiar în Toledo de un meșter. Numele său nu i‑l mai știm...

Îl învestise cavaler, știindu‑l sprijin de nădejde în luptele cu maurii. Viteaz ca el nu se afla altul în toată Spania. Iară poporul îl iubea.

Regele i‑a încins deci spada, spunîndu‑i astfel.

— Ruy Diaz,[xvi] viteze Cid-Campeador, te armez astăzi cava­ler al curții mele castiliene. Te vei purta ca un vasal dreptcredincios, și eu în schimb îți acord ocrotirea mea.

L-a sărutat apoi pe buze, ca mărturie a dragostei.

Regina i‑a adus un cal purtat de cei doi paji ai săi.

Iară Urraca, fiica lor, infantă de Castilia, s‑a apropiat; a cerut voie viteazului Campeador să‑i pună chiar cu mîna ei pintenii la încălțăminte, semnul celei mai mari cinstiri.

Rodrigo a încuviințat, și fiica regelui Fernando, aplecîndu‑se de mijloc, i‑a pus doi pinteni lungi, de aur.

Urraca, după cît se spune, l‑ar fi‑ndrăgit pe don Rodrigo încă de mult. Și ar fi vrut să‑l ia de soț. Însă era doar un hidalgo obiș­nuit, neînsemnat. Regele n‑ar fi îngăduit.

Acum era un infanson.[xvii] Era și cavaler al curții, și port‑stin­dard al lui Fernando. Regele însuși îl armase. Era iubit în toată țara. Nu era nimeni mai viteaz. Însă era căsătorit, iară soția și‑o iubea.

I-a pus deci pintenii de aur, și unii spun c‑a lăcrămat infanta de Castilia, atuncea cînd s‑a ridicat și l‑a privit pe don Rodrigo, viteazul Cid-Campeador.

După aceste întîmplări, oriunde se arăta Cidul, maurii erau izgoniți, iar el trecea biruitor.

Dar iată că, pe lîngă ei, se mai ivește alt dușman. Și nu maur, ci un creștin.

Se spune că‑mpăratul Henric, ce domnea în Germania, s‑a înțeles cu papa Victor să ceară din Castilia tribut, sub numele că el conduce pe regii creștini. Iar din acest tribut urma să ia o parte însuși papa.

Scrie deci papa o scrisoare, cerîndu‑i regelui Fernando să pună pe popor noi biruri. Iară din banii adunați să‑i dea un tribut greu lui Henric.

„De nu veți asculta porunca, spunea‑n scrisoare papa Victor, vom veni în Castilia cu oastea și te vom sili, rege Fernando, să plătești un tribut poate întreit.”

Primind Fenando vestea asta, adună nobilii în pripă, și‑ncep să țină sfat cu toții.

Nobilii glăsuiesc ca unul:

— Numaidecît să ne supunem! Cine poate lupta cu papa și toate oștile creștine, pe care le adună Henric, cînd avem pe mauri în coaste?

Nu se sfîrșise‑ntreg consiliul, cînd Cidul a intrat în sala unde ședeau în adunare nobilii și cu regele. Abia se întorsese dintr‑o luptă, și doar o zi de poposise‑acasă.

— Să‑l întrebăm și pe Ruy Diaz dacă e bine să plătim vreun tribut împăratului, a spus îndată don Fernando.

Rodrigo s‑a-ncruntat la chip. De supărare, vinele i s‑au umflat ca niște șerpi.

— Castilia e liberă! a răspuns el cu voce tare. Cine vă‑ndeamnă la tribut vă‑ndeamnă și la dezonorare.

Fernando s‑a sculat din jilț!

— Ai rostit bine, Ruy Diaz.

— De vrea război, facem război. Papa și Henric vin însoțiți de regi vasali, mai zise Cidul. Noi o s‑aducem pe țărani, meșteșu­gari și cavaleri. Și‑o să vedem de partea cui va fi dreptatea la sfîrsit.

Nobilii mari și‑au plecat ochii din nou către podelele palatului regal din Burgos.

Au sunat trîmbițe în sate și în orașe, pretutindeni, și toți vitejii au sosit la Burgos, pregătiți de luptă.

Cam nouă mii de luptători s‑au adunat acolo‑n Burgos. Co­mandant peste ei l‑a pus regele pe Campeador.

Nobilii mari nu au plecat. Cu toții au rămas acasă.

Din partea papei și‑a lui Henric, pe cavaleri îi comanda Raymond, contele de Savoia. Armele lor sclipeau în zări.

— Predați‑vă-mpăratului, au spus heralzii lui Raymond, tri­miși Campeadorului. Plătiți tributul chiar acuma, sau nu va mai rămîne viu nici un oștean, nici un scutier din oștile Castiliei.

— Să vină și să‑și ia tributul din mîna mea, a răspuns Cidul.

Și luptele au început.

S-au luptat unsprezece zile. Raymond, contele de Savoia, a fost trîntit cu cal cu tot de‑o lovitură a Cidului.

Deși contele de Savoia fusese biruit de Cid, și trebuiau să‑ncheie pace, Henric și papa au trimis o nouă oaste să‑l lovească cu mișelie pe Rodrigo. Și l‑au lovit pe negîndite, crezînd că îl vor birui.

Înfrîntă‑a fost însă oștirea papei. Atît de rău a fost înfrîntă, încît pînă la urmă papa s‑a rugat să‑nceteze lupta, zicînd că nu mai vrea nici un tribut, nici pentru el, nici pentru Henric.

Toți regii adunați la Roma au spus atuncea papii Victor:

— Cidul este nebiruit. Să încetăm războaiele. Mai bine să ni‑l facem prieten... Nu ne mai trebuie tribut.

Au trimis soli să‑ncheie pace. Și don Rodrigo s‑a întors cu slavă în Castilia.

Însă abia s‑a-ntors Rodrigo, și n‑a trecut decît o zi, c‑a început un nou război.

Trecuse vreme‑ndelungată de cînd Rodrigo se afla mereu numai în bătălii. Curînd Himena trebuia să fie mamă.

Și într‑o zi s‑a hotărît să se adreseze regelui.

A luat o pană și i‑a scris:

„Ce folos că m‑am măritat cu‑acel pe care l‑am dorit, dacă sînt veșnic singură. Mi‑ați spus că‑mi dați ocrotitor, în loc de tată, pe Rodrigo. Nu am pe unul, nici pe cellalt. Nu îl lăsați să se întoarcă pe soțul meu, mărite rege, decît numai o zi pe an. Cînd vine, calul său Babieca este întreg stropit cu sînge. Rodrigo abia de‑și usucă spada de roua bătăliilor, și trîmbițele‑ncep să sune. La ușă se adună cete de cavaleri, cu lănci și săbii. Rodrigo sare‑n fruntea lor, și nu mai văd decît departe un nor uriaș, galben, de praf. Rămîn iar singură un an. Vă rog, răspundeți‑mi, o, rege, alți cavaleri nu mai aveți? Alți nobili nu mai știu să lupte? Cînd se va termina războiul? Curînd eu trebuie să nasc, și mi‑aș vrea soțul lîngă mine. Răspundeți‑mi, de socotiți, însă rupeți scrisoarea mea, să n‑o citească ochi străini, și să nu rîdă de Himena”.

Regele a primit scrisoarea, și i‑a răspuns grabnic Himenei. Îi era teamă ca Himena să nu‑l cheme cumva pe Cid. Și el, îngri­jorat, să se întoarcă.

„Cidul nu luptă pentru mine, ci apără întreaga țară, i‑a răs­puns regele Fernando. De ce‑i nedreptățiți pe rege și soțul vostru, atît de rău? Nu‑i scrieți însă lui să vină la nașterea care s‑apropie. La cel dintîi sunet de arme, Cidul ar fi din nou în șa. Maurii nu ne dau răgaz. Dar dacă el n‑o fi de față la nașterea copilului, regele o să vă trimită sute, și poate mii de daruri. Și de s‑o naște un băiat, o să primească de la mine o sabie de‑argint și‑un cal; de va fi fată, va avea și zestre pentru măritiș. Scrisoarea voastră n‑o voi rupe. Și vă doresc să‑aveți un prunc vioi, frumos și sănătos.”

După ce s‑a născut copilul, Rodrigo s‑a întors acasă. Era o fată, și Himena l‑a implorat să nu mai plece, să nu rămînă văduvă, cu un copil micuț în brațe.

Rodrigo i‑a făgăduit, dar n‑a putut nici două zile să‑și păs­treze acest cuvînt. A trebuit să plece iar, la sunetul de trîmbițe.

Și‑a mai trecut încă un timp, și don Fernando a murit.

Mai înainte de‑a muri, Fernando și‑a-mpărțit în trei pămîntul care‑l stăpînea, și l‑a lăsat feciorilor. I-a dat Castilia lui Sancho; regatul Leon lui Alfonso; și Garcia a luat ținutul Galiciei, din miazănoapte.

Pe cînd se împărțeau acestea, au venit cele două fete, donele Urraca și Elvira.

— Tată, a glăsuit Urraca. Toți au primit cîte ceva. Pe noi, fetele, ne-ai uitat. Noi o să rătăcim prin lume, sărace, goale, și flămînde.

— Cine‑a vorbit? a spus Fernando, aproape gata să‑și dea duhul.

— Dona Urraca, fiica voastră, i‑a dat răspunsul un călugăr.

— Urraca să aibă Zamora, cetatea ei de reședință. E o cetate întărită. Nimeni n‑o poate cuceri, a murmurat atunci Fernando. Toro să fie a Elvirei. Cine va îndrăzni să ia fetelor mele moștenirea să fie blestemat de mine și de voi toți. Ziceți „amin”.

— Amin!... au spus toți cei de față. Numai don Sancho a tăcut.

Atît a mai rostit Fernando. A închis ochii și‑a murit.

Cei trei infanți s‑au despărțit, devenind fiecare rege pe teri­toriul dobîndit prin moștenire de la tată. Elvira a plecat la Toro. Iară Urraca, la Zamora.

Cidul l‑a însoțit pe Sancho, ce dobîndea Castilia. Era urmașul lui Fernando, și lîngă el urma să stea.

Ca și Fernando, noul rege l‑a și trimis pe Cid în luptă, să‑i izgonească pe mauri, să‑i apere Castilia.

Și nu s‑a mulțumit cu asta. A început război don Sancho și contra celorlalți doi regi, care‑i erau frații săi buni. Întîi contra lui Garcia, să‑i ia Galicia‑nsorită.

Iar Cidul l‑a urmat pe Sancho, și pentru că‑i era vasal, dar mai mult - poate - că dorea unirea celor trei regate. Numai unite într‑un mănunchi, precum fuseseră‑nainte, puteau să poarte mai departe războiul pentru libertate.

Garcia a fost prins de Cid și închis în castelul Luna. Galicia a fost unită cu regatul Castilia.

Puterile Castiliei au mai crescut încă puțin cu ostile Galiciei.

Și iar don Sancho a lovit pe celălalt frate, don Alfonso. I-a luat și lui regatul Leon. Acesta a fugit de teamă chiar la Toledo, unde rege era maurul Ali Maimon.

Nu mai avea decît Zamora de cucerit, și apoi Toro, și ar fi stăpînit don Sancho întreg regatul tatălui, al vechiului rege Fernando.

Ca‑ntotdeauna, regele a poruncit să‑l însoțească în luptă vestitul Cid-Campeador.

Oricît de mult dorea unirea, Cidul acum a dat‑napoi.

Cînd don Fernando îl făcuse odinioară cavaler, dona Urraca se plecase să‑i lege pintenii de aur, cu mîna ei, și lăcrămase. Și asta Cidul nu uita.

El l‑a rugat pe suzeran să nu se ducă la Zamora, unde dom­nea dona Urraca, sau cel puțin să ia pe altul și să‑l lase pe el la Burgos. Dar datoria de vasal e crudă și ne‑nduplecată.

Don Sancho nu s‑a învoit.

Cidul a trebuit să meargă, cu cei trei sute de viteji, în fruntea oștilor lui Sancho.

Pe drum, don Sancho îi spunea:

— Doresc atît de mult Zamora, încît aș da în schimbul ei toată Castilia străveche; căci nu am în Castilia altă cetate cum e ea. Seamănă cu un cuib de vultur. Din cuib poți orișicînd sări și să lovești orice dușman, însă în cuib n‑ajunge nimeni... Du‑te acuma la Urraca și poruncește‑i să predea Zamora fără‑mpotrivire, în schimb, eu am să‑i dăruiesc un alt castel care l‑o vrea. De nu va asculta porunca, vom lua Zamora cu asalt. Atunci nu va primi nimic, decît pîinea de cerșetoare.

Cidul era adînc mîhnit, totuși a trebuit să meargă unde îi poruncea don Sancho. Vasalul este nevoit s‑asculte pe stăpînul său, alminteri e dezonorat.

Dintr‑un turn, unde se găsea, Urraca îl privea pe Cid cînd pătrundea în curtea castelului și‑l întreba:

— Ce vînt te‑aduce, Ruy Diaz? Mi‑aduci vești bune de la Sancho?

Cidul s‑a încruntat puțin:

— Vești rele vă aduc infantă.

Și i‑a spus vorbele lui Sancho.

Urraca a‑nceput să plîngă. Nobilii s‑au strîns lîngă ea. Au întrebat‑o ce se‑ntîmplă. Cînd au aflat, unul din ei, un cavaler, Arias Gonzalo, a glăsuit:

— Nu ne predăm. Sancho, nici ajutat de Cid nu va putea să ia Zamora. Noi vom muri ca gentilomi, în apărarea doamnei noastre. Dați‑i acest răspuns, Urraca.

Plîngînd, Urraca i‑a rostit lui Ruy Diaz:

— Nu ne predăm! Du‑i vestea asta lui don Sancho!

S-a‑ntors Rodrigo la don Sacho și i‑a adus acel răspuns.

Don Sancho s‑a mîniat rău:

— N-ai stăruit destul, Rodrigo! Și am văzut de la‑nceput că nu vrei să te străduiești. De nu ai fi fost cavaler al tatălui meu, don Fernando, de nu l‑ai fi slujit cu cinste, îți luam viața numaidecît... Așa te cruț, însă îți cer să părăsești Castilia.

Cidul n‑a rostit nici o vorbă.

Recunoștința regilor în ceasuri grele se cunoaște.

S-a dus s‑o vadă pe Himena. Abia născuse înc‑o fată. Și‑a luat rămas bun de la ea și de la fetele micuțe.

A părăsit Castilia.

Nu avea unde să se ducă. Și‑a lăsat calul, pe Babieca, să meargă unde o voi. Calul l‑a dus pînă‑n Toledo.

Recunoștința regilor în ceasuri grele se cunoaște!

Numai că Sancho, fără Cid, era ca spada fără mînă.

Zamora n‑a putut-o lua.

Și, sfătuit de ceilalți nobili, Sancho a trimis o solie Campeadorului, rugîndu‑l să-l ierte că l‑a izgonit.

„Ca suzeran îți poruncesc, însă ca prieten te implor să te întorci cît mai degrabă!” își încheia scrisoarea Sancho.

Nevoia l‑a silit pe Sancho să se arate prietenos!

Cidul a fost înduplecat, și s‑a întors iar la Zamora.

Sancho l‑a-ntîmpinat în drum. Iar oastea s‑a înveselit că se înapoiase Cidul.

Lupta a început din nou.

Au mai trecut cîteva zile, și Sancho de Castilia a fost lovit de‑un ucigaș.

A fost lovit în spate Sancho.

Nu e vreo vină mai grozavă decît să iei viața cuiva prin lovi­tură mișelească.

Sancho a fost lovit în spate cu un pumnal negru, arab.

Don Sancho zace‑n cortul său și se apropie de sfîrșit. Suflă din ce în ce mai greu.

Sancho n‑a fost un rege drept.

El a unit însă Castilia și cu Galicia și cu Leon. Poporul era bucuros. De mult rîvnise la unire. Mai lesne se putea lupta contra viclenilor mauri, dacă erau uniți cu toții.

Însă un rege drept n‑a fost. Și‑a lovit frații. I-a prădat. Pe cei viteji i‑a umilit. Biruri a pus mereu prea mari.

Poporul n‑a ținut la Sancho. Rodrigo n‑a ținut nici el, dar lovitura pe la spate este o crimă‑ngrozitoare, după legea cavale­rească. Și ea nu poate fi iertată.

Regele a murit acum. Mîinile‑i sînt încrucișate. La capul lui lucesc făclii.

Și tabăra s‑a ridicat de lîngă zidurile Zamorei.

Oștirile s‑au depărtat, ducînd cu ele pe don Sancho.

După ce s‑a sfîrșit și slujba înmormîntării lui don Sancho, în Burgos a sosit Alfonso.

El trebuia să stăpînească ținuturile lui Fernando, pe care le unise Sancho.

Domniseră Fernando, Sancho, și‑acuma se‑nscăuna Alfonso.

Toți cavalerii s‑au plecat noului rege, don Alfonso, i‑au sărutat mîna sa dreaptă, cum cerea datina străveche, recunoscîndu‑l suzeran.

Numai Rodrigo a stat drept în fața regelui Alfonso, căutîndu‑i ochii și rostind:

— De vă sărut acuma mîna, vă recunosc de suzeran, cum e legea cavalerească. Dar nu v‑o sărut, don Alfonso, pînă ce nu‑mi jurați întîi, cu doisprezece cavaleri din neamul vostru, că nu sînteți amestecat în omorîrea fratelui, a lui don Sancho. S-a răspîndit pe‑aici un zvon și trebuie să‑l risipiți, prin jurămînt, în catedrală, mai înainte de‑a urca pe tronul din Castilia.

Vorbele spuse de Rodrigo erau atît de îndrăznețe, că don Alfonso s‑a cutremurat.

Și rege nu putea să fie, dacă Rodrigo‑i sta-mpotrivă și nu‑i săruta mîna dreaptă.

Avea doar trei sute de oameni don Ruy Diaz - Campeadorul, însă viteji ca niște lei. Alfonso ar fi fost biruit, izgonit din Castilia.

Cu spatele încovoiat, urmat de doisprezece nobili din neamul lui, Alfonso a intrat în biserică, și don Rodrigo i‑a rostit:

— Jurați‑ne acum, Alfonso, că n‑aveți nici o legătură cu asasinarea lui don Sancho. Jurați‑ne că, de mințiți, să fiți ucis, dar nu de nobili, ci de un trădător de rînd, cum s‑a-ntîmplat și lui don Sancho. Și nu într‑o cetate mare, ci pe un cîmp însingurat. Nu cu o spadă sau pumnal, avînd mînerul tot de aur, ci cu o seceră de fier. Inima să vă fie smulsă, dată la cîini, de‑i vino­vată de omorîrea fratelui.

Regele s‑a îngălbenit. N-a mai putut să scoată‑o vorbă. Atîta doară că un nobil s‑a apropiat și i‑a șoptit:

— Jurați, Alfonso, n‑aveți teamă. Nu s‑a văzut încă vreodată un papă excomunicat sau rege ispășind vreo crimă... Jurați. Pe urmă veți vorbi cu Cidul altfel de cuvinte...

Și Alfonso și‑a venit în fire. A răspuns tare Cidului:

— Jur toate astea, dacă vrei!...

Nobilii au jurat și ei:

— Jurăm și noi lîngă Alfonso!

Auzind vorbele rostite de rege și de cavaleri, Campeadorul și‑a plecat genunchiul drept și‑a sărutat mîna noului rege Alfonso:

— De astăzi sînt vasalul vostru, după legea cavalerească. Acum puteți să‑mi porunciți, și vă voi împlini porunca fără cîrtire, don Alfonso.

Cum l‑a văzut pe don Rodrigo îngenuncheat, recunoscîndu‑l ca suzeran, regele Alfonso și‑a îndreptat pe loc spinarea. S-a în­cruntat și‑a glăsuit:

— Acum, Rodrigo, ești silit să‑mi împlinești orice poruncă. Cine își calcă legămîntul față de suzeranul său este pe veci dezo­norat. Și pentru că m‑ai bănuit, te exilez pentru un an. Soția și copilele vor sta însă aci, la noi, închise într‑o mînăstire.

Rodrigo l‑a privit în față pe noul rege don Alfonso:

— Aceasta vi‑i prima poruncă de cînd v‑ați înscăunat, o, rege. Și mă goniți pentru un an. Eu însă voi sta patru ani departe de Castilia. Spada mea o să vă lipsească. Dar ea nu se va odihni. Spada mea va elibera pămînturi noi de sub mauri. Pe mauri îi voi izgoni. Ce voi elibera, o, rege, va fi noua Castilie![xviii]

Cu trei sute de cavaleri, toți unul și unul, tineri vrednici, toți încercați din greu în luptele cu maurii, avînd lănci albe și lucioase, scuturi rotunde, lustruite, de‑argint, cu ciucure la mijloc, Cidul s‑a îndreptat spre casă.

Dar în Bivar, cînd au intrat, nici un om nu se‑arăta pe cale. Casele erau zăvorite. Obloanele erau lăsate. Regele poruncise astfel. Chiar casa lui era închisă. Și porțile aveau un lacăt și trei zăvoare mari, de fier. Oamenii lui erau plecați, goniți din casa părintească.

Abia‑abia, într‑un tîrziu, s‑a arătat o copiliță. Avea nouă sau zece ani. I-a adus apă Cidului; plîngînd, i‑a glăsuit așa:

— Alfonso ne‑a trimis poruncă să te lăsăm fără adăpost, să nu‑ți dăm mîncare sau apă. Și dacă nu vom asculta, o să ne scoată la toți ochii și ne va arde casele. Iar unora le va lua viața. Oamenii regelui Alfonso văd tot ce facem și ce spunem. Tare vom fi nefericiți...

Cidul nu i‑a răspuns copilei. A-ncălecat iar pe Babieca. Ochii‑erau înlăcrămați, privindu‑și casa părintească.

Din spatele feresterelor, printre grilajuri, se uitau bărbații și femeile, plîngeau cu lacrimi arzătoare și glăsuiau:

— Se duce Cidul. Castilia va fi orfană de spada cea mai ascuțită. Bivarul va fi întristat. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali. Maurii iar vor năvăli, aflînd că nu mai este Cidul.

Frică le este de mauri. Însă maurii sînt departe. Mai frică li‑e de don Alfonso. Regele este lîngă ei. Pedeapsa lui e și mai aspră, decît goana maurilor prin satele Castiliei.

Crud este regele Alfonso!...

Cidul nu are nici un ban. Averea sa și‑a cheltuit-o în luptele date sub Sancho și sub Fernando, cu maurii. Ce i‑a rămas i‑a luat Alfonso, învinuindu‑l - mincinos - că Cidul și‑a oprit o parte dintr‑un tribut dat de mauri.

Cidul nu are nici un ban și îl așteaptă zile grele.

— Ce ne vom face? întrebă Cidul pe cavalerii credincioși.

— Să‑mprumutăm, dar cu ce gaj? glăsuiesc cîțiva cavaleri.

— Cunosc doi oameni, zice Alvar, care ne vor împrumuta.

Se numesc Vidas și Raquel. Noi le vom da în gaj o ladă sau două, pline cu pietriș. Lor le vom spune că‑i argint. Sînt sigur că au să ne creadă... Toți cred în tine, Cidule...

Cidul primește acest sfat. Își pune însă fața‑n palme și glăsuiește amărît:

— Nevoie, ticăloasă ești! Cum silești tu pe unii oameni, care din fire sînt cinstiți, să facă fapte rușinoase, spre a scăpa din gheara ta...

Trimite apoi pe Alvar, să‑i cheme pe cei doi bărbați care pu­teau să‑l împrumute.

Pune în două lăzi pietriș. Le‑nchide bine și le‑arată lui Vida și Raquel, zicînd:

— Doresc să mă împrumutați cu o mie de fiorini. Drept gaj vă dau aceste lăzi, ce‑s încărcate cu argint. Să le păstrați pînă la ceasul cînd am să pot să vă plătesc...

Cei doi s‑au privit doar o clipă unul pe altul, și‑au răspuns:

— Nobile Cid, vă primim gajul. Vă dăm de două ori pe‑atît, în schimbul gajului de argint.

Unul din ei a scos o pungă. Altul un săculeț rotund, și i‑au numărat Cidului, nu cît ceruse el, o mie, ci două mii de fiorini.

Așa, cam spre sfîrșitul nopții, Cidul cu garda de viteji s‑au îndreptat spre mînăstirea unde urmau să viețuiască soția Cidului, Himena, și fiicele încă micuțe, spre mînăstirea din Cardena.

În zorii zilei răsunau clopote‑n toate turlele, vestind ple­carea Cidului. Heralzii regelui Alfonso vesteau și ei pe la răscruci că Cidul a fost exilat pe un an din Castilia.

Și oamenii se întrebau: „Cum rămîne Castilia, fără de spada Cidului? Cine‑o să lupte pentru ea? Granzii și regele Alfonso? Fără de Cid nu pot lupta. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali!”

La mînăstirea din Cardena, Cidul, cu ochii înecați de lacrimi, își strînge‑n brațe soața și fiicele încă micuțe, ce se numesc Sol și Elvira. Abia de se poate desprinde din brațele celor prea dragi, ca unghia ruptă din carne.

Iar clopotele sună într‑una, vestind plecarea Cidului din ținu­tul Castiliei, după porunca lui Alfonso.

Și pleacă Cidul. Călărește în fruntea cavalerilor.

De cum ies din Castilia, ei își înalță sulițele.

Stindardele lor fîlfîie. Mulțimea vine lîngă el. Toți cunosc faima Cidului. Toți îl iubesc și îl aclamă, cu toate că regele Alfonso l‑a gonit din Castilia.

Apoi Cidul și luptătorii, trecînd prin Aragon, ajung de la o vreme‑n Alcocer. Așază tabăra pe‑un dîmb, în douăzeci de corturi mari. De pe‑acest dîmb se năpustesc către cetățile maure. Cei trei sute de cavaleri se‑acoperă de glorie. Unde izbește don Rodrigo, ziduri de piatră cad sfărmate. Castelele se prăbușesc. Regii mauri, înfricoșați, îi trimit soli la Alcocer, să‑i dea tribut în aur, fete fru­moase și cai arabi... Dar el respinge acest tribut.

— Tot ce‑mi doresc e libertatea pentru Spania! Și asta o voi dobîndi numai cu spada mea în luptă, le spune tuturor Rodrigo. Nici fetele nu le primesc. Eu mă gîndesc doar la Himena, soția mea cea mult iubită, care se află‑n mînăstirea San-Pedro, din Castilia.

Cidul, și mai înverșunat, se avîntă‑n luptă. Și astfel el libe­rează și Toledo de sub stăpînul ei maur, gonindu‑l pe Ali Maimon, prietenul regelui Alfonso.

Regele Alfonso se mînie, și‑i cere Cidului să‑l lase pe Ali Maimon să se întoarcă în Toledo.

— Cum? Regele Castiliei dorește să rămînă încă mauri în Spania? Spuneți‑i că nu mă‑nvoiesc. Toledo va rămîne liber... le‑a spus Cidul celor care veneau din partea lui Alfonso. Mai mult încă, doresc să intru curînd și în Valencia.

Și nu era pe acea vreme vreo cetate mai rîvnită de toți regii maurilor decît Valencia cea albă, mărgăritarul mărilor, împresu­rată de livezi, și de grădini, și de parfum... Ea avusese mulți stăpîni mauri. Unul pe altul se goneau.

Cidul vroia să fie Valencia numai a Spaniei. Trimite deci soli pretutindeni, poftind pe cei ce sînt viteji să se adune‑n jurul său. Trei zile îi va aștepta. În cea de‑a patra va începe războiul.

S-au adunat cu grabă mare sute și sute de hidalgos, de labradores, de orășeni, care doreau și ei să intre în frumoasa Valencie, alături de viteazul Cid.

Lupta a început cumplită și nouă luni n‑a încetat.

Abia în cea de‑a zecea lună, pe porțile orașului a intrat Cidul, victorios.

Mulțimea din Valencia s‑a bucurat că vine Cidul, și l‑a primit cu brațele deschise, cu surle și cu mii de daruri.

Regii mauri s‑au mîniat însă grozav.

Cel mai puternic dintre toți e regele Marocului. El își adună cei mai buni, cei mai viteji oșteni mauri. Și cu treizeci de mii de oameni pornește spre Valencia.

— Valencia trebuie să fie numai a regilor mauri, strigă el spre oștenii săi.

Maurii se grăbesc călări spre cetatea Valencia.

Cidul le iese înainte.

Cum se izbește valul mării de stîncile din țărm, așa au izbit și maurii în oștile lui don Rodrigo.

Maurii strigă, se jelesc, cînd Cidul îi rostogolește și îi împinge, valvîrtej, către corăbiile lor.

Puțini se mai întorc acasă. Regele din Maroc își smulge barba sa lungă, cenușie, răcnește ca un leu rănit:

— Blestemat fie don Rodrigo! Blestemată Valencia! Atîta oaste am pierdut sub zidurile ei dorite de către toți regii mauri.

Trei ani s‑a războit Rodrigo. A intrat într‑al patrulea, de cînd se luptă cu maurii, să libereze de sub ei cetățile, orașele.

Trei ani s‑au scurs de cînd Alfonso l‑a gonit din Castilia. Și inima‑i i-e arsă‑n flăcări de dorul scumpei lui Himena, pe care Cidul o iubește mai mult ca sufletul din piept.

Oriunde poate intra Cidul. Oștilor lui nimic nu‑i poate sta în cale, cînd lovesc. Doar în Castilia nu poate. Îi e vasal lui don Alfonso. I-a sărutat mîna lui dreaptă. Iar după legea cavalerească, cine își calcă jurămîntul e socotit drept trădător, poate fi omorît cu pietre. Onoarea lui este pierdută pentru el și copiii săi.

De‑aceea Cidul îi trimite lui don Alfonso pe Alvar, cu bogății nemaivăzute, cu o sută de cai mauri și douăzeci de regi învinși; ba îi trimite și o sută de chei ale orașelor eliberate, cerîndu‑i să-i înapoieze din mînăstire pe Himena și cele două fete dragi.

Tot prin același sol trimite lui Vidas și Raquel, în Burgos, cei două mii de fiorini, dîndu‑le și‑o despăgubire de cinci sute de fiorini.

Îi spune lui Alvar Fanez:

— Cere lăzile înapoi. În ele nu era pietriș, ci aurul cuvîntului pe care mi l‑am dat în Burgos.

Alvar Fanez ajunge‑n Burgos, se‑nfățișează lui Alfonso și îi aduce darurile:

— Tot ce vedeți, rostește el, e cîștigat cu sabia de la mauri. Cidul, nobile don Alfonso, a liberat mai mult pămînt decît întreg regatul vostru. Este Noua Castilie. O dăruiește patriei! Cît timp Cidul va ține‑n mînă spada lui cu mîner de aur, nici un maur n‑o să cuteze să atace Castilia. El vă trimite aceste daruri, și‑n schimb vă cere pe Himena de la San-Pedro din Cardena.

Un grand, auzind cuvîntarea, s‑a sculat de pe jilțul său și i‑a grăit lui don Alfonso:

— Nu‑l credeți. Cidul e viclean. V-aduce daruri numai pentru a‑și revedea familia. Apoi el o să ne lovească. Nu va cruța Castilia.

— Tăceți, i‑a strigat solul lui don Rodrigo. Nu vă îngădui. Cît timp Cidul nu e de față, eu însumi sînt Campeadorul, și cine îmi știrbește cinstea mi‑o va plăti cu viața sa. Rege, nu ascultați minciuna care v‑a fost acum rostită. Campeadorul nu dă lupte, decît pentru eliberarea pămîntului de sub mauri. De nu‑și păstra cuvîntul dat, Cidul putea oricînd să intre în Burgos ca biruitor. El ar fi luat‑o pe Himena, fără a trebuii s‑o ceară.

Alfonso atunci s‑a ridicat și l‑a cuprins pe solul lui Ruy Diaz pe după umeri.

Caii au fost înșeuați și amîndoi s‑au îndreptat spre mînăstirea din Cardena.

— Dona Himena, a spus Alfonso, nobilul vostru soț v‑așteaptă în orașul Valencia. Puteți pleca oricînd voiți...

Himena a‑nceput să plîngă. Neașteptata bucurie aproape că îi luase graiul. S-a pregătit apoi de drum.

Și însoțită de trimisul soțului ei și de o gardă de cavaleri, dona Himena a plecat, luîndu‑și cu ea și fetele.

A străbătut întîi Navarra, după aceea Aragonul. A ajuns în Valencia.

Cidul le‑a ieșit înainte la două leghe jumătate, într‑o pădure de stejari.

Himena și copilele i‑au sărutat Cidului mîna.

Dona Himena i‑a grăit:

— Don Ruy Diaz, îți mulțumesc că mi‑ai redat din nou onoarea. Fetele, iată‑le aici. M-am străduit să le cresc bine. Singur te poți încredința.

Cidul și‑a-mbrățișat soția și fiicele.

— Himena mea prea mult iubită, și voi, fetele mele dragi, veniți cu mine în cetate, le‑a chemat el. De cînd v‑aștept!...

Cred că‑nțelegeți bucuria lui don Rodrigo, re‑ntîlnindu-și soția și copilele, după atîta despărțire. Dar nici Himenei nu‑i venea să‑și creadă ochilor, urcînd în prea mărețul Alcazar,[xix] palatul regilor mauri, ce stăpîniseră‑nainte Valencia strălucitoare.

La marginea Valenciei se legăna albastra mare, și valurile‑i scînteiau ca mii și mii de‑oglinzi, asemeni celor din palat. Iar ca­sele se ridicau între grădini înmiresmate, pline de flori și cîntece.

— Acesta‑i darul ce ți‑l fac, glăsuia Cidul soaței sale, astăzi, cînd iar ne revedem.

Iar ea de‑atîta fericire plîngea domol la pieptul lui, în timp ce vîntul aducea pînă la ei răcoarea serii și cîntecul unui juglar, ce suspina pe o ghitară, acolo, lîngă Alcazar.

N-a trecut mult, și din Castilia i‑a venit știre Cidului că suze­ranul, don Alfonso, cere pe cele două fete, pe donele Sol și Elvira, ca soațe pentru doi infanti.[xx] Unul din miri era Diego, celălalt se numea Fernondo. Erau mari conți de Carrion.

Tot cam pe acea vreme, Cidul a primit o solie mare, venită tocmai de departe, de la sultanul Persiei.

Solia i‑a adus în dar săbii și stofe prețioase, cai de Arabia sălbatici și o cutie cu o unsoare făcută de un vraci persan.

Chiar mort să fi fost cineva, de era uns cu alifia pe care i‑o aduceau solii, rămînea‑ntreg și părea viu, zece sau douăzeci de ani.

Solia i‑a spus Cidului că el, sultanul Persiei, îl socotește mult mai mult decît pe‑un conte sau un rege pe nobilul Campeador. Deși este un cavaler ce‑i dușmănește pe mauri și‑i gonește din Spania, ar vrea totuși să‑i fie prieten. Și‑l poftește-n ținutul lui, în Persia îndepărtată, ca oaspete cînd o dori.

Cidul i‑a răspuns cuviincios, după ce‑a primit solia, că‑i mul­țumește pentru daruri. Pe sultan l‑ar dori de prieten, dar s‑a jurat, pe spada sa, că nu va face prieteșug cu vreun arab, atîta timp cît Spania nu va fi încă în întregime liberă.

Și cum regele îl chema la Burgos, în vederea nunții, Cidul s‑a pregătit de drum.

Conții de Carrion, aceia care îi cereau fetele, nu îl iubeau de fapt pe Cid. El nu era conte ca ei, ci doar un nobil de la țară, ce lupta pentru Spania, alături de mici caballeros, de orășeni, de labradores de tot felul.

„Dar e bogat, își spuneau ei. Stăpînește Valencia. Fetele or să aibă zestre mai mare ca niște prințese. Și e puternic, respectat, deși nu este mare nobil. Să i le luăm noi de soții pe donele Sol și Elvira.”

Mai înainte de a pleca însă la Burgos, Cidul a întrebat pe soața sa, dona Himnea, să spună ea cum socotește o astfel de căsătorie.

Dona Himena i‑a răspuns:

— Noblețea ta este în fapte, a lor e numai în blazon.[xxi] Nu‑mi place încruscrirea asta. Dar dacă regele ne roagă, nu știu cum o să spunem nu...

Cidul a ascultat tăcut cele rostite de Himena. I-a dat dreptate‑n tot ce‑a spus. Și‑a plecat la Burgos cu o sută de cavaleri.

Regele l‑a întîmpinat la două leghe depărtare cu o suită nume­roasă. Apoi l‑a poftit în palat. Voia să facă o împăcare de­plină cu don Ruy Diaz. L-a dus chiar în iatacul său, și acolo i‑a glăsuit:

— Infanții stăruiesc prea mult. Ei socotesc mare onoare să poată lua‑n căsătorie pe fetele lui Ruy Diaz, care e astăzi mai presus decît mulți regi, prin vitejie, deși e doar un infanson. Va­lencia e căpătată nu printr‑un drept de moștenire. E plătită cu sîngele. Ar fi și‑o cinste pentru mine să devenim rude apropiate. Te rog să te‑nvoiești, Ruy Diaz, cu cererea‑n căsătorie a conților de Carrion!

Văzînd atîta stăruință, nădăjduind în prietenie, în cinste și în adevăr, Cidul s‑a învoit și el la nunta celor două fete.

Regele i‑a chemat atunci pe cei doi conți de Carrion, și‑n fața granzilor spanioli le‑a cerut să‑i sărute mîna viteazului Campeador.

Alăturea de cei doi conți, care se bucurau nespus că vor lua în căsătorie pe donele Sol și Elvira, Cidul s‑a reîntors în Valencia, unde îl aștepta Himena.

A pus să se orînduiască nunta copilelor iubite, cu toată onoa­rea cuvenită unor infanți de Carrion, nepoți ai regelui Alfonso.

Nunta s‑a săvîrșit cu pompă, în orașul Valencia, vreme de o lună și mai bine. Mirii și‑au luat în seamă zestrea. Și fiecăruia i‑a dat Campeadorul cîte‑o spadă. Diego a primit pe Colada, iară Fernando pe Tizona.

— Să fiți amîndoi demni de ele, le‑a glăsuit Campeadorul, căci eu le‑am smuls dușmanilor, în luptă crîncenă, dar dreaptă. Iar lașii nu le pot purta...

A mai trecut apoi o vreme. Era într‑o după-amiază. Cidul se odihnea pe‑o bancă de marmură, acoperită cu perne și cu stofe scumpe, pe o terasă din palat. Abia de închisese ochii. Alăturea ședeau Bermudo, un bun scutier al Cidului, și ginerii săi amîndoi.

Cidului îi plăcea să aibă în cuști lei, tigri și‑alte fiare. Deodată s‑au auzit glasuri care umpleau întreg castelul:

— A scăpat leul cel mai crud din cușca lui... Săriți! Săriți!

Într‑adevăr, chiar pe terasa unde se odihnea Rodrigo, a năvă­lit un leu de o mărime uimitoare.

Bermudo, vrednicul scutier, și‑a scos din teacă sabia, să‑l apere pe don Rodrigo. Dar ginerii, ca niște iepuri, au luat‑o care încotro. Fernando a nimerit sub banca pe care se odihnea Cidul; iară Diego a fugit într‑un loc rău mirositor.

Trezit de țipetele scoase de ginerii săi, don Rodrigo și‑a ridi­cat îndată capul; dar văzînd leul, a zîmbit. Cu glasul lui răsunător, obișnuit să poruncească oștenilor în bătălii, a chemat leul lîngă el. Leul îndată s‑a supus, plecîndu‑i-se la picioare.

Venind apoi și paznicii, s‑au minunat văzînd cum Cidul cheamă leul cel fioros, și‑acesta intră în cușca lui.

După ce a vîrît în cușcă leul cel fioros, Cidul s‑a-ntors. Văzîndu‑i pe cei doi infanți de unde ies, s‑a mîniat. S-a mohorît și le‑a rostit:

— Cum ați putut fugi voi, conți, avînd la cingătoare niște spade bune, ca Tizona și Colada? În paza voastră vream să las pămînturile liberate și orașul Valencia. În mîna voastră mi‑am dat eu copilele mult iubite. V-am crezut niște cavaleri, și voi sînteți niște fricoși.

Vă‑nchipuiți că s‑a aflat numaidecît în tot orașul ce făptuiseră infanții. Și toți rîdeau în hohote.

Cidul mîhnit peste măsură, s‑a avîntat atunci pe cal, și în galop a‑nconjurat de zece ori Valencia, să nu‑și mai vadă ginerii, să‑și răcorească sufletul.

De‑atunci-nainte, cei doi gineri l‑au urît mult pe Ruy Diaz. Și încă o‑ntîmplare ce‑a urmat le‑a crescut ura și mai mult.

Au venit vești de la Sevilla că regele Marocului, Bucar cel înfricoșător, se pregătește să atace și să ardă Valencia.

— Prea mult au îndurat maurii ca Cidul să‑i tot biruiască, glăsuia regele Bucar. Acum, lîngă Castilia stăveche a lui don Fer­nando, este Noua Castilie, eliberată de Rodrigo. Va trebui să‑l doborîm și să‑i smulgem Valencia.

Și s‑au mai scurs cîteva zile. Din depărtare s‑au văzut norii de praf roșu, înălțați de tropotul copitelor.

Lîngă cetate au ajuns mulțimile de călăreți și altele de pedes­trași. Stăpînul din Maroc sosise cu alți vreo douăzeci de regi, să zdrobească Valencia și să‑l ucidă pe Rodrigo.

Rodrigo și‑a urcat soția și fetele în Alcazar. Ginerii s‑au urcat și ei. Da‑n timp ce Cidul fremăta, în așteptarea bătăliei, ei tre­murau cuprinși de teamă, și căutau locuri să s‑ascundă.

— Voi doi puteți rămîne‑n turn, le‑a spus Cidul plin de dis­preț. Puteți privi de lîngă soațe cum vor lupta bărbații jos. Aci sînteți la adăpost...

Conții de Carrion, simțind vorbele Cidului căzînd ca niște lănci asupra lor, au murmurat:

— Venim și noi!...

— Dacă veniți, nădăjduiesc să nu mă faceți de ocară și să fugiți pe undeva.

— N-o să fugim, au răspuns ei, deși în mîinile de lași spadele albe tremurau.

Tocmai atunci au fost vestiți și cîțiva soli de la Bucar.

Solii mauri s‑au arătat în fața Cidului, zicînd:

— Stăpînul nostru ne trimite să vă rostim că mult prea mult ați adus rău maurilor. El vă cere Valencia. Și dacă nu vă veți supune, are mulțimi de călăreți și pedestrași, are mașini cu care poate azvîrli pietre în zidurile Valenciei, încît sigur veți fi învinși...

Cidul le‑a dat atunci răspuns solilor regelui Bucar:

— Trufia voastră nu e bună. Ea nu o să v‑ajute-n luptă. Armele voastre nu‑s mai tari decît dragostea de pămîntul pe care noi l‑am moștenit, pe care voi ni l‑ați răpit și ni l‑ați stăpînit cu sila. Aștept pe regele Bucar, să ne ciocnim cu armele.

Solii s‑au întors la Bucar, să‑i dea răspunsul Cidului.

Rodrigo a‑mpărțit poruncile de trebuință.

Și iată, dincolo de ziduri au sunat surle și trompete. Tobele‑au început să bată.

Himena și fetele ei nu auziseră pînă atunci vreodată tobele bătînd. Spaniolii nu foloseau tobe.

De zgomotul asurzitor, femeile s‑au îngrozit. Credeau că tre­mură pămîntul.

Conții s‑au îngrozit mai mult decît toate femeile.

Cidul i‑a liniștit pe toți:

— Tobele bat pieirea lor, a celor ce ne‑au năpădit... Să se deschidă porțile...

Porțile s‑au deschis cu zgomot. Puntea cetății s‑a lăsat, și luptătorii au năvălit pe punte‑n urma Cidului.

Maurii i‑au întîmpinat, și lupta a și început.

Surlele țiuiau spre boltă. Trompetele țipau în vînt. Tobele bubuiau amarnic, și armele se și izbeau cu scrîșnet aspru, de oțel.

Din turn priveau dona Himena și fetele cum unii se luptau, apărînd libertatea, alții dornici s‑o gîtuie.

Praful se înălța în slavă roșu și galben‑auriu, încît abia se mai vedeau toți cavalerii între ei. Maurii dădeau chiote. Sîngele lor umplea cîmpia. Sub săbiile spaniolilor se prăbușeau cu miile.

Oriunde era bătălia mai grea și mai înverșunată, se nă­pustea Campeadorul, și vai de cei ce întîmplarea îi așeza în calea lui.

Bucar, regele din Maroc, a fost rănit și a fugit. Alții - cam optsprezece regi - au fost luați prinși și făcuți servi, acolo, în Valencia. Numai doi regi s‑au mai întors, alături de Bucar, acasă.

Toți cavalerii s‑au luptat neînfricați, zdrobind maurii, urmîndu‑l pe Campeador. Numai ginerii săi, infanții, nepoții regelui Alfonso, se furișaseră ca lașii într‑o pădure-nvecinată, gata să fugă mai departe, dacă era Cidul învins. Au stat acolo tremurînd, pînă ce s‑a sfîrșit războiul. Atunci abia au cutezat să iasă iarăși la iveală. Ba chiar, obrăznicindu‑se, au cutezat să se strecoare în fruntea cavalerilor, alăturea de don Rodrigo.

Credeau că nimeni n‑a văzut fapta lor mult prea rușinoasă.

Numai că fapta rușinoasă nu poate fi nicicînd ascunsă. Oame­nii din Valencia rîdeau cu hohote de conți, și‑i arătau cu degetul:

— Iată cum știu să lupte conții, nobilii mari. De n‑ar fi Cidul, cu țăranii și orășenii, cu cavalerii lui mărunți, acum era Valencia în palma regelui Bucar. Așa s‑a-ntîmplat deseori, cînd s‑au pierdut cetățile în ghearele maurilor...

Văzînd că nu le‑a izbutit ticăloșia, și că sînt acum de rîsul tuturor, cei doi infanți de Carrion s‑au înțeles cu unchiul lor, contele Assur Gonzalez, ce se găsea‑n Valencia, să‑i facă Cidului un rău și să‑l lovească-n inimă.

Cei mici la suflet îi urăsc întotdeauna pe cei mari, pe cei puternici și viteji.

S-au înțeles să se răzbune pe cel ce le făcuse cinstea de a‑i primi-n palatul său și a le da copilele, tot ce avea mai scump pe lume.

Au spus că se întorc în Burgos, la Alfonso. C-ar vrea pe urmă să‑și revadă domeniile Carrion. Și și‑au cerut soțiile, să‑i însoțească pe‑acest drum.

Tatăl nu putea să‑i oprească pe soți să‑și ia soțiile. Însă le‑a glăsuit astfel:

— Vă dăruiesc fetele mele să vă urmeze, cum doriți, însă vă cer să vă purtați plini de respect și dragoste, cum m‑am purtat și eu în viață cu nobila dona Himena...

Cei doi conți au făgăduit. Cidul i‑a pregătit de drum. Le‑a dat cincizeci de‑nsoțitori, hrană de‑ajuns, îmbrăcăminte și multe da­ruri pentru rege.

El însuși i‑a-nsoțit un timp, vreo patru leghe și mai bine. Apoi și‑au luat cu toții adio, și cei doi conți de Carrion, avînd cu ei soțiile, fetele Cidului, s‑au dus către Castilia.

Însă conții de Carrion puseseră cu unchiul lor la cale o faptă‑atît de ticăloasă, cum nu se poate‑nchipui.

Mult îl urau pe don Rodrigo, fiindcă‑i certase cu asprime, văzîndu‑i cît sînt de fricoși. Dar neputînd lupta cu el, pentru că tremurau în față‑i, vroiau să se răzbune, lașii, lovindu‑și bietele soții.

Nemernică, urîtă faptă e să lovești pe o femeie, cînd vrei să lupți cu un bărbat!...

Și, ajungînd într‑o pădure, au zis că vor să se‑odihnească. Au îndemnat pe‑nsoțitori să meargă singuri mai departe.

Au coborît de pe catîri. Le‑au desfăcut și frîiele. Apoi, ca niște lupi flămînzi, s‑au repezit la cele două sărmane fete ale Himenei și ale Campeadorului.

Le‑au dezbrăcat pe amîndouă și le‑au legat de doi stejari.

— Ne răzbunăm pe tatăl vostru, scrîșneau din dinți cei doi nemernici, înveșmîntați în haine scumpe și cu blazonul aurit.

Și le‑au lovit cu frîiele, pînă ce le‑au umplut de sînge.

Ele strigau, dar oamenii ce trebuiau să le păzească se depăr­taseră cu mult, și nu puteau să le audă.

Apoi conții de Carrion, mulțumindu‑se cu așa ispravă, s‑au dus și le‑au lăsat acolo, înlănțuite de copaci, singure, în tăcerea nopții ce coborîse între timp, gîndind că au să le sfîșie fiarele din acea pădure, și urma crimei va pieri, iar ei vor ticlui desigur o minciună.

Luna privea spre cele două copile ale lui Rodrigo și‑ale Himenei, și plîngea. Privighetorile cîntau în jurul lor și le jeleau. Și frunzele se clătinau, de jalea asta, în copaci.

Dar don Rodrigo avusese la rîndul său o bănuială.

În urma lor, la două ceasuri, a poruncit să plece Ordono,[xxii] să cerceteze ce se întîmplă, de nu au ginerii vreun gînd.

Bietele fete, biciuite, plîngeau, plîngeau în taina nopții...

Sosi însă călare Ordono.

El dezlegă numaidecît pe fetele lui don Rodrigo. Le‑nveli în mantia lui. Le duse‑ntr-un sat apropiat, scăpîndu‑le de frigul nopții, ca și de fiarele flămînde, care urlau necontenit.

În zori, l‑a și vestit pe Cid un călăreț trimis de Ordono.

Copilele au fost aduse a doua zi‑n Valencia.

Nu vă pot spune ce durere l‑a încercat atunci pe Cid!...

A vrut să se și năpustească, cu spada‑ntinsă, către Burgos, spre curtea regelui Alfonso, și singur să‑și facă dreptate față de conții Carrion.

L-au oprit însă fetele, și mai ales dona Himena.

— Acela care s‑a luptat cu‑atîția regi viteji, mauri, și i‑a învins în luptă dreaptă, îl sfătuia dona Himena, nu‑i poate onora cu spada pe niște lași care lovesc femeile într‑o pădure, chiar dacă sînt nobili spanioli...

Trei cavaleri plini de credință, auzind vorbele Himenei, au stăruit să lupte ei în numele lui don Rodrigo, ca să îl cruțe de rușinea de a lovi pe niște lași cu spada lui biruitoare.

În zilele care au urmat, Cidul a cerut regelui, prin solii săi, să hotărască ziua și ceasul judecății.

Alfonso a primit cererea, și‑a hotărît ca judecata să aibă loc, cum cerea Cidul - nu în vechea Castilie, ci în Noua Castilie, în marele oraș Toledo.

În ziua hotărîtă regele aștepta‑n Toledo; conții de Carrion erau de față; numai Rodrigo nu venea.

Și au trecut treizeci de zile...

Atunci infanții au strigat:

— Să fie Cidul osîndit! E trădător. Se vede bine. Nu a venit la judecată...

Regele însă le‑a răspuns:

— Nu pot să‑l osîndesc pe Cid. Aici e curtea din Toledo. Este Noua Castilie. Toledo el l‑a liberat. Noua Castilie întreagă ar fi a lui, dacă Rodrigo nu ar fi vrut ca să unească pămînturile strămoșești. Toți caballeros din cetate, toți labradores țin cu el.

Ar putea să se și răscoale. Trebuie să mai așteptăm...

Conții erau grăbiți să scape. Regele se grăbea și el; dar se temea de orășenii și țăranii care țineau nespus la Cid.

În acea zi a venit Cidul cu trei sute de cavaleri. S-a‑nfățișat lui don Alfonso, la judecata din Toledo.

Cei trei sute de cavaleri erau înveșmîntați la fel. Aveau și armele la fel. Toți purtau săbii de Toledo, bătute‑n pietre pre­țioase și cu mînere de argint. În fruntea lor era Rodrigo, înveș- mîntat într‑o mantie albă ca neaua de pe munți. Armura era sub mantie, și sabia în cingătoare.

Babieca s‑a oprit în fața curții regale a lui Alfonso.

Și au descălecat, întîi Rodrigo, pe urmă ceilalți cavaleri.

Rodrigo i‑a sărutat mîna regelui său. Regele l‑a poftit să stea pe o bancă de marmură.

Toți cavalerii lui Rodrigo s‑au înșirat în jurul curții, cu mîinile la cingători.

— Spuneți, nobile Ruy Diaz, a spus Alfonso. Povestiți tot ce s‑a-ntîmplat.

Curtea ședea și asculta.

Rodrigo a‑nceput să spună cele care s‑au petrecut.

— Viața mi‑am dus‑o în onoare, am luptat pentru Spania... Acum onoarea mi‑e pătată de cei doi conți de Carrion... Eu cer o dreaptă judecată...

— Era mult sub mîndria noastră, au strigat conții Carrion, ca să avem niște soții dintr‑o familie măruntă, de infansoni, noi care sîntem neam de regi...

Cidul n‑a vorbit conților. Spre ei ochii nu și‑a-ndreptat. A rostit însă regelui:

— Nu i‑am rugat să‑mi ia din casă fetele mele preaiubite. Ați stăruit mult, don Alfonso, să primesc încuscrirea asta, pe care eu nu am dorit‑o, iară Himena a respins‑o. Le‑am dăruit și două săbii: alba Tizona și Colada, neîntrecută‑n ascuțiș. Tizona, știți, mi‑am dobîndit‑o, luptîndu‑mă la Barcelona; iară Colada la Brianda. Cu ce sînt vinovate oare aceste săbii minunate ca să atîrne‑n cingătoarea unor nevrednici, unor lași? Mai înainte de orice să mi se‑napoieze săbiile!...

Unii spun că în acea clipă cei trei sute de cavaleri au glăsuit ca un ecou:

— Să i se‑napoieze săbiile!

Conții ar mai fi vrut să spună că nu se învoiesc cu asta; dar cavalerii Cidului rosteau mereu ca un ecou:

— Să i se‑napoieze săbiile!...

Alcazii sau judecătorii care alcătuiau curtea regală, așa au hotărît și ei:

— Să i se‑napoieze săbiile!...

Regele a încuviințat. Conții au trebuit să scoată, din cingătorile de aur, acele săbii de oțel, și să le‑ntindă Cidului.

Cidul le‑a luat, le‑a cîntărit. Și‑a dăruit-o pe Tizona vitea­zului oștean Bermudo și pe cealaltă, pe Colada, lui Ordono, scutierul său.

— Mai bine stau în mîna voastră, deși nu sînteți conți sau granzi, ci niște simpli caballeros. Dar știu că le veți onora în lupta pentru patrie.

Apoi s‑a-ntors din nou spre rege:

— Acestor conți, rege Alfonso, eu le‑am făcut o nuntă mare. Pentru ei m‑am îndatorat ca să le dau o zestre bună. Le‑am dăruit haine brodate, lanțuri de aur și mătăsuri. Pe fete le‑am înveșmîntat în rochii fără de pereche, purtate numai de regine. Și ei au luat tot acest aur, plecînd către Castilia. Au luat întreaga avuție. Dar fetele mi le‑au lăsat fără veșminte peste trupuri, într‑o pădure de stejari. Lupii au fost mai buni ca ei. Nu le‑au făcut cel mai mic rău... Le cer înapoi aurul!

— Cere înapoi aurul! s‑au auzit iar cavalerii.

Conții ar fi vroit să spună că tot ce‑i dat rămîne dat, dar cavalerii glăsuiau:

— Să i se dea și aurul!

Alcazii au grăit și ei:

— Să i se dea și aurul.

Infantii socoteau că, dînd înapoi Cidului avutul și săbiile, au scăpat, dar Cidul a rostit din nou:

— Un cavaler este dator să apere orice femeie. Așa jură cînd e armat. Cu‑atît mai mult pe‑aceea care îi e soție, mamă, soră sau rudă cît de depărtată. Conții nu numai că n‑au stat în apărarea soațelor, dar le‑au bătut cu frîiele. Maurii înșiși nu‑ndrăznesc să‑și lovească femeile. Fetele mele preaiubite au fost de conți dezonorate, dar lovit greu am fost și eu. Jignirea se plătește‑n sînge. Conților, vă provoc la luptă pe voi și pe don Gonzales, pe unchiul vostru cel mișel, care v‑a sfătuit la rău, cînd era în Valencia.

Cei trei sute de cavaleri au glăsuit ca un ecou:

— Să fie osîndiți să lupte!

Și curtea a încuviințat ca infantii de Carrion și unchiul lor să se măsoare cu trei scutieri ai Cidului.

— Dreptate vor avea aceia ce vor ieși învingători. Ceilalți să fie socotiți mincinoși, lași și trădători, a hotărît la urmă curtea.

Cei doi infanți de Carrion, auzind hotărîrea luată, s‑au în­grozit și‑au cerut curții numai o mică păsuire, să se gătească pentru luptă. Alcazii au încuviințat.

Pînă să se sfîrșească totul, venise‑amurgul la Toledo. Era o seară străvezie. Luna lucea printre copaci și argintea palatele. Se aprindeau făcliile.

Cidul se pregătea să plece, cînd l‑au vestit că e căutat de patru soli din Aragon, și de alți patru din Navarra. Trimișii adu­ceau scrisori.

Într‑una îl ruga don Pedro, regele Aragonului, să‑i dea pentru fiul său, Sancho, moștenitorul tronului, pe dona Sol, scriind așa:

„Vă voi rămîne‑ndatorat pe totdeauna, Ruy Diaz, dacă‑mi veți face această cinste, și veți da mîna fiicei voastre fiului meu moștenitor. Nu e pe lume alt viteaz mai mare decît Mio Cid, apărătorul Spaniei.”

Iară regele din Navarra cerea, la rîndu‑i, pe Elvira - nu mai puțin înflăcărat și respectuos pentru infantul Garcia.

Cu solii și cu cavalerii, Campeadorul s‑a pornit îndată spre Valencia. Și‑ajuns acolo a poruncit să se și pregătească nunta.

Valencia s‑a-nveselit. Și nunțile s‑au început, durînd vreo nu știu cîte luni.

În acest timp, cei doi infanți din casa de Castilia porniseră spre Carrion, și nu s‑au mai înapoiat. Nimica nu‑i înspăimînta mai mult ca gîndul de‑a lupta.

A trebuit să meargă curtea de la Toledo pe domeniul acelor conți atît de lași. Conții, văzîndu‑i pe scutierii cu care urmau să se lupte, au încercat să îi omoare în timpul nopții, pe ascuns. Dar uneltirea s‑a aflat. Au fost siliți să vie‑n fața arbitrilor și să dea lupta.

Bermudo, lupta cu Fernando, iară Diego cu Ordono.[xxiii] Un­chiul lor, răul Gonzales, avea în față pe scutierul cu numele de Nuno Bustos, alt cavaler neînfricat al lui Rodrigo de Bivar.

Bermudo, Ordono și Bustos, în numele marelui Cid, i‑au doborît pe cei trei conți, silindu‑i să muște țărîna și să se recunoască‑nvinși. Chiar regele a trebuit, după atîta dezonoare, să îi declare trădători, sperjuri, și lași, și mincinoși. Dreptatea s‑a făcut deplină. Prin vitejie s‑a făcut...

...Și încă ani, și ani în șir, Cidul a dat și alte lupte, eliberînd multe cetăți. Ba, era gata să pornească și‑n Africa, după mauri, cînd i s‑a apropiat sfîrșitul.

Bătrîn, cu barba‑ncărunțită, Cidul era în Alcazar, lungit pe patul său de aur, și‑și aștepta ceasul din urmă.[xxiv]

Vestea că e în pragul morții se‑ntinsese ca fulgerul în Spa­nia, și oamenii plîngeau pe străzi, și la răspîntii, prin sate și orașe...

— Se duce Cidul, murmurau. Cum va rămîne Spania?...

Numai că vestea se aflase și în cetățile maure. Regii mauri s‑au bucurat:

— Iată că se sfîrșește Cidul. E timpul să pornim din nou. Întîi să luăm Valencia, orașul cel mai minunat, cu verzi grădini și cu palate, cu bogății și fete mîndre, și cu fîntîni răcoritoare, orașul care‑i așezat pe țărmul mării argintii...

Și tobele au prins să bată în Spania și‑n Africa. Regii mauri s‑au adunat. Erau cu toții cam treizeci. În fruntea lor era Bucar, cel mai puternic dintre ei.

— Pînă ajungem noi sub ziduri, Cidul s‑a stins, își spuneau toți. Noi vom lovi Valencia... Și o vom lua... Vom birui... Aha, ce‑o să ne desfătăm, cum vom petrece în orașul pe care l‑a stăpînit Cidul!...

Oștile lor se îndreptau în goană spre Valencia, cu sulițele lungi de‑oțel și săbiile ascuțite, gata de luptă și de moarte. Iar focuri, focuri s‑aprindeau în urma lor prin Spania.

Cidul, lungit pe patul său, abia mai respira încet, încet ca un suspin. Viața mai pîlpîia în trup ca o făclie cînd se stinge, cînd e aproape de sfîrșit.

Și‑afară, dincolo de ziduri, răpăiau tobe și sunau arme, cu glasuri de oțel.

Cidul abia mai răsufla. Pe cei din jur nu‑i mai vedea, ochii i se topeau în ceață. Numai auzul lui, deprins cu zgomotul de bătălii, tot mai simțea oștirile maurilor și‑atacul ce se pre­gătea.

— Aud afară, spunea el, arme maure răsunînd și tobe ce cheamă la luptă. Iar eu, peste cîteva clipe, voi trece de hotarul vieții. Nu pot să salt din patul meu, spada îmi va cădea din mîini. Dar vrea să dau ultima luptă, și după ce n‑oi mai fi viu... Ascul­tați dară ce vă spun! Cum închid ochii, luați‑mi trupul și mi‑l îmbălsămați pe dată. Mi‑l ungeți cu‑acea alifie ce mi‑a trimis-o‑n dar, de mult, sultanul Persiei. Cînd voi fi uns, o să par viu. Urcați‑mă apoi pe cal, legat bine cu niște ștreanguri, și spatele ținut în scînduri. Pune‑ți-mi sabia în mînă! Urmat de luptătorii care m‑au însoțit și‑n timpul vieții, duceți‑mă în luptă. Și ce va fi se va vedea. Las tot avutul din Bivar săracilor ce rătăcesc cu tal­gerul în mîna dreaptă peste meseta castiliană. Aveți grijă de calul meu și îngropați‑l dacă moare, să nu‑l sfîșie cumva cîinii. Pe mine să mă‑nmormîntați la mînăstirea din Cardena. Și nu vreau ca la‑nmormîntare să curgă lacrimi nimănui. Lacrimile Himenei mele m‑or mîngîia îndeajuns...

Așa a spus viteazul Cid, cu cea din urmă răsuflare. A închis ochii și‑a murit, făcînd un semn către Himena - care zăcea la capul său, îngenuncheată, și plîngea - să‑i împlinească voile numaidecît, fără zăbavă.

Porunca lui le era sfîntă. Îmbălsămîndu‑l și ungîndu‑l cu-acea unsoare fermecată de la sultanul Persiei, don Ruy părea c‑a ră­mas viu. Fața‑i era tot proaspătă. Și trupul nu i s‑a-mpietrit.

S-au scurs douăsprezece zile de cînd Rodrigo se stinsese.

Maurii tot băteau la porți. Amenințau să le sfărîme.

Și precum poruncise Cidul, i‑au luat trupul lipsit de viață; i l‑au suit pe cal, în șa, legat cu ștreanguri de mătase. Pieptul și spatele l‑au prins, pe sub veșminte-n niște scînduri. I-au strîns și sabia de mînă, cu‑o curelușă subțirică.

Dona Himena a hotărît să se deschidă porțile, cînd a bătut de miezul nopții. În fruntea oastei era Cidul. În urma lui s‑au așezat, în rînduri strînse, cavalerii.

Babieca, ce era deprinsă, de la stăpînul ei, ca‑n luptă să se repeadă spre mauri, a și pornit către dușmani.

Regii mauri, văzînd că vine Babieca în galop spre ei, iară pe șa se află Cidul, voinic tot ca odinioară, cu sabia lucioasă‑n mînă, s‑au îngrozit și au strigat:

— Fugiți, căci Cidul n‑a murit! Se prăvălește‑asupra noas­tră. Vai nouă... Hei, fugiți... fugiți!...

În urma lor s‑au avîntat în galop aprig cavalerii, conduși de vrednicul Fanez, și‑au nimicit mii de mauri. Vreo zece mii s‑au înecat. Alți zece mii au căzut prinși. Cam douăzeci de regi mauri au căzut morți, și alți vreo zece prizonieri.

Astfel, și‑a-nvins, și după moarte, Cidul-Campeador duș­manii.

Cei vechi spuneau odinioară - și‑așa am să vă spun și eu - că regii din Castilia, din Aragon și din Navarra, regii din toată Spania au venit să îi sărute mîna dreaptă, să i se‑nchine, umiliți, celui care fusese Cidul și apărase Spania, eliberînd ora­șele și biruindu‑i pe mauri.

Trupul lui, precum el singur hotărîse înaintea morții, a fost dus în Castilia, în mînăstirea din Cardena. Și‑acolo, fiindcă părea viu, nu l‑au închis într‑un mormînt. L-au așezat pe‑un jilț înalt, avînd în mîna dreaptă spada, și‑alături celelalte arme.

În fiecare an poporul se aduna și îl slăvea, făcea în cinstea lui serbări.

Legendele ne spun că Cidul a stat acolo zece ani. Apoi l‑au așezat într‑un mormînt. Oasele lui s‑au mistuit în veacurile ce s‑au scurs.

Au rămas numai amintirea și cîntecele de demult despre viteazul don Rodrigo, numit Cidul-Campeador, care‑a luptat pînă la moarte pentru iubita‑i patrie.