Viteazul în Piele de Tigru - Din marile legende ale lumii

Viteazul în Piele de Tigru - Din marile legende ale lumii de Alexandru Mitru

ot în aceeași zi — cînd minesengerii cîntau, pe puntea unei corăbii de pe Rin, legenda înțeleptei Gudrun — pe o potecă-ngustă,șerpuitoare, agățată de unul dintre munții prăpăstioși ai Georgiei[i], urca domol un grup de cîntăreți.

Bărbatul care pășea-n frunte avea în brațe-un ciong.[ii] Ceilalți duceau cu ei cimpoaie sau tobe. Și cel din urmă ținea de căpăstru un cal cu coamă vînătă, ce clătina pe spate doi desagi, în care se găseau veșmintele de lînă, călduroase, și-un cojoc bun de așternut.

Printre coroanele copacilor se vede-n înălțimi un vultur, și, doar puțin mai jos de locul unde plutește el, țîșnește dintre stînci o fortăreață.

Pe zidurile ei se află, de strajă, cîțiva oșteni, în mîini cu sulițe și arcuri, care — așa cum stau, cu căștile rotunde pe cap și îmbrăcați în hainele de zale — seamănă, în bătaia soarelui, cu niște torțe vii.

— Hei! Cine sînteți voi? le strigă cîntăreților, zărindu-i, unul dintre oștenii de pe ziduri. Nu mai înaintați un pas, sau veți primi în piept cîte-o săgeată...

Auzind vorbele străjerului, coloana se opri.

Vîntul foșnea printre copaci, țiuind ca-ntr-o zi de toamnă.

Bărbatul, care merge-n frunte, ridică-n brațe ciongul, arătîndu-l.

Ceilalți îi repetară gestul, făcînd același lucru cu tobele și cu cimpoaiele.

— Sîntem gruzini, la fel ca voi, glăsui primul.

— Gruzini, adăugară și ceilalți. Și cîntăreți...

— Am auzit, vorbi din nou conducătorul grupului, că prea­măritul eristav,[iii] avînd de împlinit porunci de la slăvitul nostru rege, ar fi sosit în fortăreață. Iar noi, cum sînt poruncile, am și venit la fortăreață, să-i dezmierdăm urechile cu cîntece și cu povești.

— Dacă-i așa, coborîți puntea, rosti căpetenia străjii, oște­nilor din jurul său. E limpede că-s cîntăreții. Măritul eristav i-așteaptă...

Cei șase cîntăreți intrară, după ce puntea se lăsă. Legară calul de un stîlp, apoi pășiră mai departe, în curtea mică, întu­necoasă, podită cu lespezi de piatră, dreptunghiulare, cenușii.

Un izvoraș murmura dulce, în partea de apus a curții, curgînd direct din muntele pe care se-nălța zidirea.

Un canar auriu cînta în colivia lui de fier, înălțînd imnuri soarelui ce nu se revărsa aici, decît numai o dată-n zi, la ceasul cînd venea amiaza.

Și fiindcă-acum era amiaza, curtea se lumina pe-ncetul. Șuvoiul cald curgea de sus, dezmorțind lespezile reci, izvorul și bietul canar.

Și tot în acest ceas ieși în curte, să se-ncălzească, mult prea-mărețul eristav, un bărbat vîrstnic, uscățiv, cu nas subțire, co­roiat, și buze galbene, ca iasca.

Acesta era îmbrăcat cu un caftan din stofă scumpă, la guler cu blană de jder. Pe deasupra, purta un șal.

Și el se așeză pe-un jilț adus îndată de oșteni.

Cei șase cîntăreți i se plecară. Eristavul le măsură dintr-o ochire hainele cu mîneci largi și găitane, cămășile din pînză albă și încălțările de piele, legate cu curele lungi.

— Vă așteptam, le spus el, scurt, țintuindu-i cu o privire ca de pasăre răpitoare, în timp ce-n jur se adunau mai toți oște­nii de pe ziduri.

Bărbatul care avea ciongul îngenunchie pe-o lespede în fața eristavului. Și ceilalți, ca la o poruncă, făcură toți același lucru.

— Stăpîne, zise. Poruncește! Știm să-ți cîntăm legende vechi, cum e a regelui Vahtang, acela care, urmărind un fazan roșu, l-a țintit în locul unde e Tbilisi,[iv] și a întemeiat orașul. Știm cîte povestiri poftești. Dar mai-nainte de orice știm să-ți cîntăm din Rustaveli[v] — rege-al poeților kartveli[vi]...

— Cîntați-mi, dar, din Rustaveli: „Viteazul în piele de tigru”, dete răspunsul eristavul. Altă poveste mai frumoasă nu cred să se mai afle...

— Așa e, ziseră oștenii. Altă poveste mai frumoasă nu știm să se mai afle.

Întîiul dintre cîntăreți făcu atunci un semn cu mîna. Și-o tobă durui mărunt. Un cimpoi își vesti intrarea, c-un țipăt lung, catifelat. Și toate celelalte tobe își împletiră sunetele cu cele-ale cimpoaielor.

Se auzi pe urmă ciongul. Pe strunele-i armonioase, întîiul dintre cîntăreți își plimbă degetele lin, făcîndu-l parcă să vor­bească.

La urmă glasul începu:

— Se povestește că-n Arabia, în țara cea mistuită de arșițe, domnea cîndva un împărat cu numele de Rostevan.

Și avea craiul acesta avuții în aur, nestemate și castele — cît nu se poate-nchipui. Dar toate avuțiile acelea nu prețuiau în fața împăratului cît Tinatina, fata lui.

Și asta pentru că, așa cum a descris-o Rustaveli, n-avea pereche-n frumusețe, decît cu stelele din cer.[vii]

Dar, de era frumoasă fata, la fel de chipeș, se găsea la curtea împăratului un făt-viteaz, cu numele de Aftandil. El străjuia pămîntul țării, conducînd ostile arabe, el era flacăra pustiului, fulger nimicitor pentru dușmani.

Oh! Fetele, cînd îl vedeau pe Aftandil, zburînd cu călăreții săi peste colinele arabe, își pierdeau cumpătul și suspinau. Pri­veau pierdute-n urma lui, dorindu-și-l toate de soț.

Numai că el iubea doar una și-aceea era Tinatina.

În vremea cînd vă povestesc, craiul se hotărîse însă — simțindu-se cam ostenit — s-o urce lîngă el, pe tron, pe multgingașa Tinatina. Și-apoi încetul cu încetul, s-o învețe să cîrmuiască, astfel ca, în puțină vreme, doar ei să-i rămînă coroana.

Aflînd aceasta Aftandil s-a întrebat în sinea lui: „Dacă se va urca pe tron, mai am eu dreptul s-o-ndrăgesc?” „De ce nu? și-a răspuns tot el. Deși-s conducător de oaste, neam de emiri, bogat, puternic, stăpîn peste-un întreg ținut, nu-i cer nimic iu­bitei mele, afară doar de-un singur drept, acela de-a-i sluji cu cinste. De a lupta-n numele ei, și de-a muri, de-o fi nevoie, cu chipu-i scump în inimă”.

Deci, după ce craiul arab i-a-ncredințat copilei sceptrul, așezîndu-i cu mîna lui pe frunte coroana de aur, bătută în mărgă­ritare, după ce i-a dat sfaturi bune, cum trebuie să stăpînească un imperiu atît de mare, a hotărît și un ospăț la care să se ve­selească.[viii]

Pe cînd toți petreceau în tihnă, iar Tinatina întindea celor din jur — curtenilor și slujitorilor săi — aur, și nestemate, pe tipsii (cum era datina arabă), Rostevan s-a posomorît.

Vizirul țării, Aftandil și alți emiri, văzînd pe chipul lui Rostevan amărăciune, s-au adunat în jurul său.

— Mărite crai, l-au întrebat, de ce te-ai întristat deodată? Au, poate, nu-ți este pe plac că Tinatina dăruiește curtenilor și căpeteniilor de oaste atîtea pietre prețioase, și pungi cu bani, și vase scumpe?

Întîi, craiul n-a vrut să spună de ce-l cuprinsese mîhnirea pe negîndite, la ospăț. Însă văzînd neliniștea din ochii dragei lui copile, s-a îndurat să le răspundă:

— Vedeți voi, anii vieții mele eu înțeleg că-s pe sfîrșite. În urma mea las o copilă. Și ea-i crescută cu blîndețe, iar vremu­rile sînt prea grele. Afară de-Aftandil, eu nu văd pe altul s-o poată ajuta, cu brațul tare, la necazuri. Și chiar el, este mult prea tînăr. Bărbăția — la noi, arabii — e măsurată prin virtutea de a ști să țintim cu arcul. Îmi pare rău, dar socotesc să Tinatina n-o să aibă un braț voinic și un ochi ager, așa cum l-am avut doar eu. Socot că un țintaș ca mine nu mai e-n toată-mpărăția...

Aftandil a-nceput să rîdă.

— De ce rîzi? s-a supărat craiul.

Tînărul i-a cerut iertare:

— N-am vrut să te mîhnesc, slăvite. Dar vorbele ce le-ai rostit au făcut să-mi răsară-n minte un gînd destul de îndrăzneț. De nu te superi, ți-l voi spune...

— Fii fără grijă, i-a spus craiul. Doresc să-ți aflu acest gînd...

— N-ai vrea cumva, mărite crai — pentru a ști care din noi e cel mai bun țintaș din țară — să pornim la o vînătoare? Săgețile ți le cunoaște oricine în Arabia. Pana lor este poleită. Și ale mele se cunosc. Au crestătură la mijloc. Deci cîte fiare au să cadă sub arcul tău și-al meu, vom ști cu cea mai mare ușurință...

Craiul l-a-mbrățișat pe tînăr:

— Îndemnul tău îmi e pe plac. Să ne gătim de vînătoare, mîine, cînd zorile răsar. Oștenii să ne fie martori. Te voi învinge, Aftandil.

— Mărite crai, cum ți-a fi voia! a rîs tînărul comandant al oștilor Arabiei, privind țintă spre Tinatina.

A doua zi de dimineață, cum fusese-nțelegerea, craiul, voinicul Aftandil, curteni, oșteni și slujitori, cu arcuri și tolbe pe spate, s-au și pornit la vînătoare.

Și cînd sălbăticiunile înfricoșate-au năvălit, mînate de hăitași, din urmă, cel dintîi craiul le-a țintit. Apoi voinicul Aftandil. Nici o săgeată nu zbura fără să își atingă ținta.

Fiarele-ngenunchiau străpunse, cu boturile la pămînt. Sîngele lor uda țărîna.

Soarele strălucea-n înalt. Un pîrîu murmura pe-o vale. Și Aftandil rîdea voios, cu hohote răsunătoare.

— E ceasul cînd vom număra sălbăticiunile vînate și vom vedea cîte săgeți lipsesc din fiecare tolbă! hotărî dintr-o dată craiul.

— Martori, treceți și numărați fiarele și săgețile! le ceru tînărul comandant oștenilor din urma sa.

Se începu numărătoarea. Și după ce se termină, văzură că pe Rostevan îl întrecuse Aftandil, căci cel din urmă doborîse douăzeci de sălbăticiuni mai mult decît stăpînul său.

Toți se-așteptau ca Rostevan să se arate mîniat.

Dar craiul se înveseli și porunci să se gătească la umbra dea­să, sub copaci, un ospăț pentru vînători.

Simțea bătrînul Rostevan pe Aftandil ca pe un fiu, și inima i se-ncălzea, știind că draga lui copilă va avea un ocrotitor, așa cum îi fusese el.

Și astfel, craiul, Aftandil și toți oștenii lor, călări, căutînd un loc pentru popas, ajunseră de la o vreme pe țărmul unui pîrîiaș, ce izvora din niște oaze limpezi și pline de verdeață.

Pe acel țărm ședea un tînăr întristat, care lăcrăma. Obrazul lui lucea-n lumină, cum este soarele-n amiaz, cînd se înalță do­gorind și te orbește, de-l privești. Iară pe trupul musculos flăcăul avea un veșmînt croit din blana unui tigru. Chiar și turba­nul de pe cap era făcut dintr-o fîșie tăiată din această blană.

La brîu avea o sabie, și-alăturea un buzdugan. Și totuși tînărul plîngea și suspina neostenit.

Durerea lui era atîta de-adîncă și zguduitoare, încît nu văzu călăreții, nu le-auzi nici vocile. Și craiul, minunat la culme de o asemenea-arătare, porunci unui rob să meargă și să-l pofteas­că pe străin să vie înaintea sa și să îi spună cine e.

Acesta se și repezi să ducă vorba craiului. Însă străinul, cufundat în preamîhnita lui gîndire, nici nu-l văzu, nici auzi, și nici nu-i dete vreun răspuns.

„Pesemne mă nesocotește!” cugetă craiul Rostevan, și, mîniat, strigă spre oaste să plece doisprezece oameni și să-l aducă pe-acel tînăr legat în ștreanguri de mătase.

Și doisprezece călăreți și-au și scînteiat săbiile, și-au pregă­tit frînghiile cu care să-l ia rob pe tînăr, și-au tropotit spre pîrîiaș.

Numai că tînărul acela — purtînd pe el veșmînt de fiară — fără măcar să-ndrepte ochii către oștenii craiului, a-ncălecat atunci pe-un cal, care păștea în iarbă, alături.

Oștenii l-au înconjurat, desfăcîndu-și frînghiile. Dar cel în­conjurat de ei nici nu s-a ostenit să-și scoată sabia scumpă de la brîu. Ținea un bici în mîna dreaptă. Și, cînd i-a fulgerat cu biciul, toți doisprezece au căzut, într-o clipită, la pămînt.

— Să se pornească toată oastea, a mai răcnit, înfuriat, cra­iul și să-mi aduceți pe străin, să mi-l zvîrliți în pulbere, aici la picioarele mele.

La semnul împăratului, oastea sălbatică, pe cai, se avîntă către străinul care pornise-n trap domol spre hotarele Arabiei.

Doar Aftandil nu se mișcă.

El îl privea încremenit, amețit parcă de o vrajă, pe tînărul înveșmîntat în haina galbenă de blană.

Și oastea, repezindu-se, părea că îl va mătura pe viteazul cel misterios, că-ntr-o clipită îl va lua și-l va tîrî pînă la crai.

Atîta numai că străinul nici măcar nu s-a tulburat. Sabia-i cu mîner de aur, bătută-n pietre nestemate, a rămas neatinsă-n brîu. Și tînărul și-a rotit iarăși doar biciu-i înfricoșător peste oștirea craiului. Și aceasta s-a prăvălit parcă lovită de un val.

Apoi s-a dus și dus a fost...

Calu-l purta ca-ntr-un vîrtej.

Pînă să se dezmeticească Rostevan-craiul și Aftandil, vitea­zul în piele de tigru a pierit, parcă n-ar fi fost...

A rămas craiul locului, mai tulburat ca la-nceput:

„Cine-o fi fost acest viteaz? Ce taină o ascunde oare? De ce era atît de plîns? De ce atît de mînios?” Și cum de nu s-a-nspăimîntat de-un împărat cum era el, însoțit de o-ntreagă oaste, și de-un voinic ca Aftandil?

— Aftandil, tu pricepi ceva? voi să știe Rostevan.

— Mărite crai, glăsui el. Totul s-a petrecut prea iute. Și nu pot să să mă dumiresc. De nu ar fi atîția martori: curteni, ostași și slujitori, aș socoti că am visat... sau că-i doar o închipuire... Văzîndu-l pe acel viteaz, cu haina din piele de tigru, m-am simțit parcă-nfiorat, n-am izbutit nici să deschid gura, și să-l provoc la luptă. Ce-a fost nu pot să înțeleg...

Craiul privea posomorit, ascultîndu-l pe Aftandil.

— De azi-nainte — a rostit el lui Aftandil și celorlalți — să știți că eu nu mai am tihnă, pînă nu aflu deslușit cine este acest viteaz, care e numele ce-l poartă și pricina durerii lui.

După ce s-au întors acasă, Rostevan a trimis în lume o mulțime de slujitori, să facă tot ce-or fi în stare și să-l găsească pe viteazul care îi doborîse-oștenii, numai cu plesnete de bici.

Slujitorii au colindat Arabia și alte țări, scotocind casele de-a rîndul, căutîndu-l vreme de un an, dar nu l-au aflat nică­ieri.

Înapoindu-se pe urmă, slujitorii-au îngenunchiat în fața stăpînului lor, mărturisindu-și neputința de a-l găsi pe-acel viteaz:

— Stăpîne, oricît l-am căutat, și cît am întrebat prin lume, n-am putut să descoperim vreun tînăr în blană de tigru... De vrei, poți să ne pedepsești, dar noi ne știm nevinovați. Am încercat să te slujim neobosiți, fără răgaz, așa precum ne-ai po­runcit.

— Plecați! le-a șoptit Rostevan, privind spre zări posomorît.

Și slujitorii au plecat, pășind lin de-a-ndaratelea. S-au dus însă la Tinatina, îngenunchind și-n fața ei și povestindu-i ce-au pățit:

— Crăiasa noastră, i-au spus ei. Tatăl tău este mîniat că n-am putut să-i împlinim poruncile ce ni le-a dat... Mîngîie-l tu pe Rostevan...

S-a întristat și Tinatina.

Știa că de mai mult de-un an Rostevan mînca doar în silă. Nu mai voia să se-odihnească și se muncea atît de mult în cugetu-i neliniștit, că însăși ea, copila lui, prinsese teama că-ntr-o zi tatăl său nu cumva să piară.

Dar dintr-o dată Tinatina zîmbi acelor slujitori ce-i stăteau încă la picioare:

— Nădăjduiesc să-i pot aduce mîngîiere tatălui meu... Plecați. Nu fiți îngrijorați...

Și Tinatina l-a chemat tainic pe Aftandil al ei, într-un amurg înfiorat de vîntul care susura, de șoaptele pustiului și clipoceala din havuz, și i-a grăit încetinel:

— Mă iubești tu cu-adevărat, preaîndrăznețe Aftandil?

— Mai mult decît flămîndul hrana sau decît însetatul apa, mai mult decît iubește-arabul oaza-nverzită, răcoroasă, decît iubește vraja nopții privighetoarea cea măiastră. Sînt gata, scumpă Tinatina, să fac orice în lumea asta, doar ca să văd cum înflorește zîmbetul pe obrazul tău...

— Atunci ascultă, i-a spus ea. Știi bine, tata nu mai are liniște să se odihnească din ziua cînd l-a întîlnit pe-acel străin viteaz și tînăr, care purta blană de tigru. Vrea să cunoască taina lui. Numai tu ai putea s-o afli. Du-te și-l caută pe viteaz. Trei ani ai vreme să-l găsești. După trei ani întoarce-te. De nu vei izbuti nici tu, înseamnă că acea-ntîmplare a fost numai o nălucire, și-acel viteaz nici nu există. Iar cînd te vei întoarce acasă doresc să fiu soția ta.

Și Tinatina și-a plecat fruntea ei cea încununată pe umărul lui Aftandil.

Tînărul a cuprins-o atunci peste mijlocul mlădios și i-a rostit vorbele-acestea:

— Mult preaiubită Tinatina, îmi ești crăiasă și stăpînă. Însă de-ai fi cea de pe urmă fecioară a pustiului, din dragostea care ți-o port, aș împlini voința ta, de-ar fi chiar să plătesc cu viața. Dar nu. Voi fi biruitor, căci tu-mi vei fi mereu în gînd. Mă duc acum la tatăl tău ca să-l vestesc ce-am hotărît. Apoi pornesc către ținutul al cărui domn și emir sînt, să pun la cale treburile, pe timpul cît voi lipsi eu. Și după-aceea calul meu va alerga ca vijelia, către hotarele arabe. Pornesc, și am să aflu taina. Și dacă nu voi fi în stare, nu merit să fiu soțul tău...

N-a apucat să mai grăiască nici un cuvînt spre el fecioara, și-a auzit afară tropot de armăsar zorind ca vîntul peste pustiul argintat de razele blînde-ale lunii.

Și-a zburat Aftandil prin lume, dintr-un hotar în celălalt. Trei ani a tot zburat prin lume, fără să poată da de urma străi­nului misterios, care purta blană de tigru.

A suferit foamea și setea, a dormit pe pămîntul gol, privind lucirea stelelor. A tremurat ades de frig. Și uneori a fost mușcat, în inimă, de deznădejde.

„Socot că e mai bună moartea, își spunea în acele clipe, decît să mă întorc acasă, fără vreo veste pentru crai...”

Și iarăși își venea în fire, și singur se îmbărbăta:

„Cît timp mai am încă putere, voi lupta fără de răgaz să împlinesc vrerea iubitei și-ndatorirea ce mi-am luat-o!”

Și călărea tot mai departe, și mai departe, către zări...

Călătorind așa, odată, pe cînd trecea printr-o pădure, a întîlnit cîțiva bărbați. Unul din ei era rănit. Abia putea să mai respire. Trupul îi era plin de sînge.

— Ce e cu voi? a vrut să știe tînărul călăreț arab.

Și-acei bărbați, tremurînd încă, i-au lămurit că erau trei prinți plecați la vînătoare. Umblau fără de slujitori, căci le plăcea să fie singuri. Dar, cu puțin mai înainte, văzuseră într-o vîlcea un tînăr făr de pereche, mîndru și zvelt, voinic ca leii. Călărea pe un cal mai negru decît e noaptea înnorată. Sabia și-o ținea la brîu. Privea în jur fără să vadă. Și, ceea ce era ciudat, purta o haină și-un turban croite din blană de tigru.

— Unul din noi, au rostit prinții, i-a dorit hainele și arma, celălalt calul... Și acesta, l-au arătat ei pe rănit, gîndea să-l poată face rob. De aceea l-a chemat la luptă... Dar tînărul nu i-a răs­puns scoțîndu-și sabia din brîu, ci l-a plesnit numai cu biciul, și iacătă-l cum a ajuns. Nu știm de mai scapă cu viață... Apoi, fără să ne privească, s-a depărtat în trap ușor, cum zboară ceața către nori.

— Și-acuma, spuneți, unde e? a tresărit ca dintr-un somn emirul din Arabia.

— Privește! încă-l poți zări. Se urcă, printr-o rariște, colo, spre culmea dealului... i-au arătat ei pe voinicul, pe care Aftan­dil al nostru de trei ani îl căuta prin lume.

De bucurie, Aftandil ar fi dorit să chiuie, să joace singur prin pădure, dar vreme n-avea de pierdut.

Luîndu-și rămas bun de la prinții care-l plîngeau pe cel rănit, porni la rîndu-i prin vîlcea, pe urma călărețului, care gonea nepăsător, urcînd spre culmea unui deal.

L-a urmărit vreo două zile și două nopți, fără oprire. Ar fi putut să-l și ajungă, pentru că tînărul viteaz în haină din blană de tigru călărea deseori și-n trap. Dar hotărîse-n sinea lui să fie mai prevăzător.

În cea de-a treia zi văzu că se-apropiau de-un șir de munți înnegurați și păduroși. La poalele lor se zărea un rîu scli­pind ca o oglindă. Și, lîngă rîu, își arăta o peșteră gura sa neagră.

Tînărul în piele de tigru își îndreptă calul spre rîu, și, străbătîndu-l printr-un vad, trecu pe malul celălalt.

Auzind tropotul prin vad, o fată gingașă, subțire, cum e sulița trestiei, frumoasă ca un trandafir, dar tristă și înlăcrimată, ieși din peșteră pe țărm și prinse calul de dîrlog.

Voinicul sări de pe cal. Amîndoi se îmbrățișară.

— Surioară dragă, grăi el, Asmata, ființă ne-ntinată, am fost iarăși la țărmul mării, dar valurile ei albastre nu pot să-mi mai arate drumul către iubita mea furată... pierită ca într-un mormînt...

Astfel rosti frumosul tînăr, îmbrățișînd-o pe copilă. Și-apoi, cu fețele mîhnite, pătrunseră în peșteră.

Aftandil n-auzea ce-și spun. El se urcase-ntr-un copac, și de acolo îi privea, întrebîndu-se-n sinea lui de tainele ce le-ascun­deau toate aceste întîmplări.

Și, fiindcă nu putea pricepe, rămase noaptea să vegheze, să vadă ce se mai întîmplă în peștera de lîngă rîu.

Noaptea trecu în liniște.

Spre dimineață, tînărul în haina de blană de tigru ieși iarăși din peșteră, își luă rămas bun de la fată, încălecă pe calu-i negru, trecu rîul, prin vad, în goană, și se pierdu în depărtări.

„Acum cred c-a sosit prilejul să dezleg taina pentru care am plecat din Arabia!” cugetă-n grabă Aftandil.

Și, coborîndu-se din locul unde veghease toată noaptea, se avîntă și el pe cal, trecînd la rîndul său prin vad.

Fata, auzind pasul calului, crezu că poate se întoarce, din cine știe care pricini, acela care-abia plecase, și ieși iar din peșteră.

Cînd îl văzu pe Aftandil, falnic, cu fața măslinie, și înarmat, venind spre ea, o luă la goană ca o ciută:

— Tăriei!... Unde ești, Tăriei? striga, de spaimă, alergînd, și lacrimi îi curgeau pe chip. Lasă-mă... Lasă-mă... Străine... Lasă-mă, nu te apropia... Îl ruga ea pe Aftandil.

Numai că Aftandil știa c-acesta, fără îndoială, îi era sin­gurul prilej de-a afla ceea ce dorea.

Din goană, cum era călare, se aplecă și prinse fata, o trase lîngă el, pe șa:

— Frumoasă fată, spuse el. Nu-ți fie frică. Nu mai plînge. Sînt un om bun și n-am venit cu gînd ascuns la peșteră...

— Dar cine ești? se zbătea fata.

— Vei afla-ndată, îi răspunse. Pe-acela care a plecat, zburînd cu calul prin poiene, pentru iubita mea îl caut, de trei ani, poate și mai bine...

Și, oprind calul, Aftandil se coborî cu fata-n brațe. Îi dete drumul, și-ncepu să-i povestească cine este, de unde vine, pen­tru ce. Îi spuse și de Tinatina, de craiul Rostevan, de toate.

Îi arătă că nu putea s-ajungă soțul Tinatinei, decît dacă dezlega taina.

Fata se liniști pe-ncetul.

— Atunci ești un medjnun, viteze, îi grăi ea înduplecată, adică un îndrăgostit, ca-n cîntecele de demult. Medjnunul nu poate fi decît cinstit, gata de luptă, de jertfă pentru draga lui...

— Sînt un medjnun, răspunse el.

— Dacă-i așa, îi rosti ea, cred c-aș putea să te ajut. Sper să-l înduplec pe Tăriei, viteazul în piele de tigru, să nu îți facă nici un rău... Și, dac-o vrea, ți-o povesti durerea care-l mistuie...

— Copilă, cum să-ți mulțumesc? izbucni Aftandil voios, văzînd că gingașa fecioară îi răspundea cu prietenie.

— O fac în numele iubirii, îi răspunse mișcată fata, ascunzîndu-l în peșteră.

Seara, cînd munții își aprind coamele verzi sub purpuriul soarelui care asfințește, și luna își arată chipul din undele mării albastre, Tăriei se-auzi sosind. Calul lui tropoti pe prund.

Asmata îi ieși în cale, și, ca în seara dinainte, îi prinse calul de dîrlog. Se-mbrățișară amîndoi. Tăriei intră în peșteră, și copila îi așternu, într-un ungher, o blană moale, pe care să se odihnească.

În acest timp, i se frigea, pe jar, carne de căprioară, cîteva fructe se aflau pe o tipsie de metal, și apă rece de la rîu îl aștepta într-un ulcior.

Dar pînă să se frigă carnea, Asmata-l luă cu binișorul, spunîndu-i cît e de grea viața, cînd n-ai alăturea un prieten.

— Tu fugi de oameni. Nu e bine! îi rosti fata mai departe.

— Așa e! murmură Tăriei. Ce bine este să ai prieteni! Prieteni cari să te-nțeleagă, să-ți fie sprijin la durere și bucurie, orișicînd.

— De-ar fi vreunul în peșteră, l-ai lăsa tu nevătămat? îl întrebă la urmă fata.

— Îți jur că astfel m-aș purta...

Atunci Asmata-ntinse mîna și-l arătă pe Aftandil, ascuns în fundul peșterii.

— Încrede-te în el, Tăriei. E un medjnun, asemeni ție...

Tăriei i-a dat mîna, frățește. Amîndoi s-au cuprins în brațe, legîndu-se să fie prieteni.

La rugămintea lui Tăriei, cel dintîi tînărul arab începu să-și istorisească întîmplările vieții sale.

Focul din vatra încropită în peștera întunecată le zvîrlea umbre peste chipuri.

Într-un tîrziu, Tăriei a spus:

— Văd, o iubești pe Tinatina. Dar eu sînt mai nefericit. Tu știi unde îți e iubita. Știi că te-așteaptă, c-o găsești la-napoierea ta acasă. A mea însă a fost furată, și-o caut prin lume necurmat, fără să pot s-o mai găsesc. Marea mi-a-nchis cărările... Ascultă, dacă vrei să afli, la rîndul tău, ce-am pătimit...

Și Tăriei a început să-și depene povestea lui.

— De loc eu sînt din India... Dar India, deși e una, era-mpărțită-n șapte țări. Șase din ele s-au unit de mult sub craiul Parsadan. Numai a șaptea rămăsese încă sub craiul Saridan. Saridan a fost tatăl meu. Și dorind el ca India să fie mai puternică, și-a unit și ținutul său cu toate celelalte șase.[ix] În semn de cinste, tatăl meu a primit de la Parsadan înalta slujbă de-amirbar, con­ducător al oștilor. La moartea bunului meu tată, fiindcă atuncea împlinisem vîrsta de cincisprezece ani, craiul a socotit că-i bine să fiu numit eu amirbar. Tu zici că ești conducătorul oștilor din Arabia. După cum vezi, în India, aveam și eu aceeași slujbă. Și tot ca tine, Aftandil, am îndrăgit-o pe copila celui care mi-era stăpîn, pe fata împăratului: draga-mi Nestana-Daredjana. Nu­mele ei se tîlcuiește prin „Fata-cea-fără-de-seamăn-cu-nici-o- alta-pe-pămînt”! Fiindcă, așa cum credem noi cei care sîntem indieni, nu poate fi asemuită decît cel mult cu soarele în frumusețe, strălucire, lumină binefăcătoare, în tot ce este bun și drept!

Aftandil sta și asculta cele rostite de Tăriei, fără să scoată vreun cuvînt. Dar auzind despre Nestana, fata de care povestea Viteazul în piele de tigru, gîndul arabului fugea către iubita-i Tinatina. Numele ei se tîlcuia, de-asemeni, în „Rază de soare”.

— Și, cum spuneam, urmă Tăriei, pentru copila lui, Nestana, Parsadan construi palate cu temelie de bazalt, cu bolta-n licăr de rubine și cu grădini înmiresmate, cum doar prin vis se pot visa. Privighetori zburau prin ramuri de chiparoși și trandafiri îm­purpurați, cum sînt obrajii unei fecioare-ndrăgostite. Iar ape limpezi clipoceau, țîșnind din largi fîntîni de aur.

Ca să vegheze peste toate: peste palate și grădini, și, mai ales, peste Nestana, slăvitul nostru împărat pusese pe o soră-a lui, al cărei nume e Davara.

— Să o ferești de ochi străini, altminteri vei plăti cu capul, îi hotărîse Parsadan.

Cu toate astea, într-o zi, cînd veneam de la vînătoare lao­laltă cu împăratul, eu am zărit-o pe Nestana. Era-mpreună cu Asmata și alte două slujitoare, care-o vegheau și zi, și noapte, după poruncile Davarei, într-un turn al palatului.

Văzînd atîta frumusețe, sufletul mi s-a tulburat. Mi s-a-mpăienjenit privirea. Am amețit și am căzut.

Împăratul se-ngrijorase. Vracii nu știau ce să-mi facă. Doar eu înțelegeam prea bine că m-am îndrăgostit pe viață de fata împăratului.

Ce nu știam, era că fata se-ndrăgostise, ca și mine, cît ne privisem ochi în ochi, o clipă poate, nu mai mult.

După un timp, cu îndrăzneală, Nestana mi-a trimis pe-Asmata cu un răvaș, în care ea mărturisea că mă iubește, că știe tot ce pătimesc și că va fi numai a mea.

Dragostea ne prinsese-n lațul ei fermecat pe amîndoi, și-Asmata, fata asta blîndă, pe care-o vezi aici cu mine, însoțindu-mă la necaz, purta scrisorile-ntre noi.

Numai că tot pe acea vreme, hataii,[x] neam de trădători, unelteau contra Indiei, gîndind că pot să o dezbine. Țara era-n primejdie.

„Du-te, înfrînge-i pe hatai, îmi mai scria Nestana mea, și-ntoarce-te cu glorie”.[xi]

I-am trimis știre hanului hatailor să se supună lui Parsadan și să-nceteze cu uneltirile-i viclene. Însă hanul lor mi-a răspuns că nu-i pasă de craiul nostru.

Am ridicat atunci oștirea și am pornit către hatai,

Mai înainte de-a pleca, am avut însă fericirea de-a o vedea pe draga mea.

M-am furișat pînă-n iatacu-i. Asmata m-a călăuzit. Și am aflat-o pe Nestana odihnindu-se pe o scoarță din țesătură ruginie, într-un veșmînt verde ca frunza, și-alături se gă­sea o pernă.

Pe pernă m-am așezat eu.

Fecioara mi-a mărturisit că nu mai poate să-și ascundă sim­țirile ce mi le poartă. Și că de la-ntîia privire schimbată de noi amîndoi s-a socotit că mi-e soție, cu inima, pînă la moarte.

— Dar înainte de orice, India e-n primejdie. Du-te și-nvinge-i pe hatai, m-a mai rugat iubita mea.

Dorința ei mi-era poruncă, și zîmbetul ei, talisman.

Cu toată oastea după mine, m-am repezit ca o furtună către Hataia răzvrătită.

În zadar hanul din Hataia a vrut să-mi întindă-o cursă, să mă-nvingă prin șiretlic. Oștenii mei s-au avîntat ca ulii între prepelițe, sîngele s-a vărsat ca apa, și dușmanul a fost învins.

Cei mai mulți au pierit în luptă, ceilalți ne-au căzut prizo­nieri, și i-am legat de cai cu ștreanguri. Pradă am luat nenumă­rată. Și regele hatailor îmi cerșea viața pentru-ai săi, și pentru sine mai întîi.

Eram rănit, dar nu-mi păsa.

I-am trimis împăratului prada pe-o mie de cămile și de catîri buni de samar. Iar dragei mele i-am aflat un veșmînt scump, cum nu se vede, dintr-o urzeală de mătase, în țesătura căreia părea că strălucesc tăciuni și licăresc mărgăritare.

Aflînd de-această biruință, Parsadan însuși a venit să mă întîmpine pe cale.

S-a-ntins o masă ca-n povești, și Parsadan m-a întrebat cum am de gînd să-l pedepsesc pe hanul căzut mie rob.

I-am dat răspuns că socotesc iertarea cea mai dreaptă faptă pentru cel slab și biruit.

Împăratul mi-a dat dreptate, și i-a dat drumul hanului, să se întoarcă-n țara lui.

Ce-a fost apoi, arabule, cu greu mai pot să-ți povestesc. Mulțimea ne-a primit cu slavă, cu strigăte și cu urale. La fereas­tră, Nestana mea mă aștepta sorbindu-mă din ochii ei străluci­tori. Împărăteasa m-a cuprins, sărutîndu-mă ca o mamă. Și împăratul mă lăuda, spunînd că-s ca și-un fiu al lui.

De fericire, nu vedeam nimic din ce se petrecea în jurul meu și la palat. Gîndeam că a sosit prilejul să-i cer mîna Nestanei mele.

...Cînd împăratul m-a poftit să vin la curte într-o zi. M-a așezat la dreapta lui, în fața celorlalți curteni, și ne-a vestit c-a hotărît să o mărite pe Nestana.

Soțul ales iubitei mele, de cînd avea doar patru ani, era feciorul șahului din marea cetate Horezm,[xii] cel mai puternic din­tre crai, după stăpînul Indiei.

Cortegiul din Horezm sosise. Nunta urma să aibă loc, și fiul șahului privea prea mult către Nestana mea.

— Nu vreau să fiu decît a ta, spunea Nestana-nfiorată. Și de mă lași în brațele celui venit de la Horezm, te socotesc un trădător. Cu tine vreau să-mpărățesc, după ce tata va muri, nu cu-n străin din altă țară...

Plîngea, și, deznădăjduită, căta în ochii mei scăpare.

Pe minte mi s-a coborît o ceață neagră, ca de moarte. N-am putut să mă stăpînesc. M-am repezit doar cu o sută de oșteni credincioși — ca vîntul — în tabăra Horezmului. Și, pînă să se dumirească, mirele din Horezm pierise.

Poți tu să crezi, arabule, că n-a fost mică supărarea împă­ratului Parsadan! Dacă eram în fața lui, mă ucidea, cred, deîndată. N-aș fi îndrăznit să îi răspund.[xiii] Însă, cu călăreții mei, mă aflam dincolo de porți. Și nu știam că-n vremea asta stăpînul Indiei dăduse poruncă grea unor oșteni s-o pedepsească pe Davara, fiindcă aceasta nu aflase că fiica lui mă îndrăgea.

Davara, ființă fără suflet, a biciuit-o pe Nestana, pînă aproape să-i ia viața. A dat-o apoi unor robi s-o ducă dincolo de mare, și-acolo să o părăsească, lăsînd-o pradă fiarelor. Și ea însăși, cruda Davara, și-a vîrît un jungher în piept.

Asmata, izbutind să scape din mîinile lui Parsadan, m-a tot căutat pînă-n cetatea ce-mi rămăsese moștenire de la părintele-mi iubit — și unde eu mă-adăposteam — rugîndu-mă s-o scap, prin luptă, pe Daredjana de la moarte. M-am repezit la țărmul mării cu o ceată de credincioși. Ne-am suit pe-o corabie și am colindat un an de zile marea și țărmurile sale. Soții mei de călătorie au pierit toți, în luptele date cu cei ce locuiesc ostroavele și țărmu­rile, și în furtunile cumplite care ne-au încercat mereu. Dar pe Nestana-Daredjana n-am izbutit s-o regăsesc.

Într-un tîrziu, după un an, cum îți spuneam chiar adineauri, numai eu singur m-am întors

Am regăsit-o pe Asmata. Și de-atunci nu mai pot să văd chip omenesc în ochii mei. Fug de cetăți și de mulțimi. Alerg doar în locuri pustii și viețuiesc în peșteră, îngrijit de fecioara asta, pe care-o socotesc drept soră și care, ca și mine, plînge pe cea pierdută pentru noi...

Tăriei oftă, și-n ochii lui roua durerii străluci. Iar Aftandil îl întrebă:

— Și cum, n-ai aflat nici o urmă, n-ai auzit nici un cuvînt despre fata pe care-o cauți?

Viteazul în piele de tigru își frînse un geamăt în piept.

— Odată, spuse mai departe, am întîlnit pe-un alt voinic, pe craiul Nuradin-Pridon, dintr-un oraș de lîngă mare, ce e numit Mulgazanzar.[xiv]

În ziua cînd l-am întîlnit, țărmul îi era cotropit de o mul­țime de vrăjmași. Văzîndu-l că e-n cumpănă, m-am repezit în ajutor. Dușmanii au fost biruiți. Drept mulțămită, acest crai m-a poftit în orașul său, fiind primit ca un împărat. Povestindu-i apoi c-o caut de-a lungul coastelor pe-aceea căreia i-am jurat credință, regele insulei mi-a spus că a zărit cîndva-ntr-o barcă doi bărbați înfiorători, ducînd cu ei pe o copilă de-o frumusețe fără seamăn.

Barca plutea întins pe mare. Și pînă să-și dea seama bine craiul Pridon ce se-ntîmpla, urma ei s-a pierdut în zare.

Am înțeles că-n acea barcă fusese însăși draga mea.

Jalea m-a potopit mai aspră, inima mi s-a sfîșiat. Nestana mi se depărta din calea tristei mele vieți.

Pridon a legat prietenie cu mine pînă la mormînt și s-a jurat să cerceteze mereu întinsul mărilor cu vestiții lui corăbieri. Dar pînă azi, precum se vede, n-a izbutit încă nimic.

De-amărăciune și durere, te miri că mi s-au rătăcit, de la o vreme, mințile? Că umblu singur prin coclauri, cum am fost și-n Arabia, sau mă ascund în peșteră? Asmata, singură, surioara, mi-a rămas pe acest meleag. Și amîndoi fără nădejde, dar zi de zi, și ceas de ceas, gîndim la draga mea Nestana, și dorul nu ni-l ostoim.

Alerg din cînd în cînd la țărmuri. Privesc marea fără sfîrșit, și deznădejdea îmi apasă inima parcă și mai mult, mai ales cînd îmi amintesc că-n lume mai e bucurie, dar eu nicicînd n-o s-o mai am.

Aceasta mi-e povestea, frate. Du-te acum la craiul tău, și, povestindu-i întîmplarea, slujind-o pe iubita ta, încîntătoarea Tinatina, fii fericit tu, Aftandil!...

Aftandil, care-l ascultase pe Tăriei pînă atunci, fără a-i spune vreun cuvînt, se ridică, îl luă de umeri, îmbrățișîndu-l voinicește.

— Mi-ai povestit despre Pridon că s-a legat să te ajute. Dă-mi voie-acum, Tăriei, să fac pentru tine același lucru. Pornesc azi spre Arabia, însă nici două luni n-or trece și-o să mă înapoiez. Toți trei, tu cu Pridon, cu mine, vom da de urmele Nestanei, oriunde ar fi și-o vom salva, prietene drag!...

Și-așa s-a pornit Aftandil, înapoi, spre Arabia. Calul lui a zburat ca gîndul, peste coline și cîmpii. N-avea răbdare să ajungă lîngă iubita-i Tinatina, să-i ducă dezlegarea tainei viteazului înveșmîntat în haine din blană de tigru, să-i liniștească inima tatălui ei, lui Rostevan.

Oștenii ce erau pe turnuri, din depărtare, l-au zărit. Chim­vale, surle, harfe, tobe — toate-au sunat în cinstea lui.

Nimeni n-a fost mai fericit în acea zi ca Tinatina. Ochii ei străluceau ca para. Buzele îi erau mai roșii, obrajii mai îmbujorați. Nici craiul Rostevan, bătrînul, nu știa cum să se arate mai mulțumit că-l revedea.

În toată vremea cît fusese tînărul comandant de oști plecat să-l caute pe Tăriei, Rostevan se temuse-n sine să nu se afle acest lucru peste hotarele arabe. Dușmanii să nu năvălească, știind că sabia-i lipsește. Și-acum, că se-ntorsese-n țară, că totul se sfîrșise bine, era nespus de mulțumit. Îi povestea lui Aftandil prin ce îngrijorări trecuse.

Iar Aftandil nu îndrăznea să-i spună de făgăduiala ce i-o făcuse lui Tăriei, de-a se întoarce-n două luni la peștera de lîngă rîu.

Astfel trecu o săptămînă, trecură două, și-ncă una.

Pe Aftandil îl urmărea vedenia viteazului, în haina-i gal­benă de tigru, rătăcind trist și-nsingurat, pe țărmul mării argintii, cătînd în toate zările, cu palma streașină la ochi, plîngînd ades nealinat.

N-avea o clipă liniște. În sinea lui se întreba: „Dacă-ntr-o zi Tăriei își pierde mințile cu desăvîrșire și se azvîrle de pe-o stîncă în valul mării, și se stinge? Va trebui să am curajul și să-l vestesc pe Rostevan că sînt dator să nu întîrzii nici o clipită, și să plec, așa cum am făgăduit. Tăriei nu poate să trăiască, de nu o salvăm pe Nestana din ghearele cui s-o afla”.

Atît îl urmăreau de mult pe Aftandil aceste gînduri, încît umbla tot tulburat. Nu-i mai plăceau petrecerile, nici cîntecele fermecate ale fecioarelor arabe, noaptea cînd cerul înstelat pare-un turban imens, albastru, bătut în ținte aurite și coborît peste pustiu. Nu-i mai plăceau nici jocurile cu săbiile din zorii zilei, cînd cerul pare o tipsie pe care-Abhar cel din legendă a încărcat-o cu jăratic, ca să-și hrănească armăsarii ținuți legați de-un stîlp de aur, la vămile văzduhului.

Nu-i mai plăcea viteazului decît să-și mîngîie mereu luciul tăios al săbiei, rămasă de la tatăl său, și arcul să și-l încordeze.

Iar într-o noapte înstelată se strecură chiar sub fereastra iubitei sale Tinatina, și-i glăsui:

— Stăpîna mea, acum e vremea să pornesc spre peștera însingurată. Ți-am povestit despre Tăriei. Tu îmi cunoști făgăduiala...

Tăcerea nopții-ncremenise lîngă fereastra zăbrelită unde frumoasa Tinatina privea tristă spre Aftandil.

— Pleci iar? șopti ea, în sfîrșit. Știu, jurămîntul a ți-l ține e lucrul cel mai prețuit. Dar eu? La mine te-ai gîndit? Ce mă voi face-n lipsa ta?

Astfel îl întreba fecioara, înfiorîndu-se de spaima că Aftan­dil — în luptele la care sigur va lua parte — ar putea să fie rănit, sau doborît de vreun dușman.

— Tu știi, îi spuse el în șoaptă, că nu e prieten cel pe care suferințele prietenului îl pot lăsa nepăsător... Doresc ca mîine, prin vizir, să-l vestesc și pe tatăl tău. Deși el se va mînia...

— Îi va fi teamă pentru țară, cum i-a mai fost și în trecut. Să nu se afle că lipsești, că sabia-ți nu este gata să apere Arabia. Dragul meu, nu te supăra.

Noaptea trecuse și lăsase în inima lui Aftandil hotărîrea de-a nu se abate de la ceea ce socotea că e-ntîia-i datorie.

Așa cum bănuise el, Rostevan, auzind vestirea că Aftandil iar va pleca, se mîniase-ngrozitor.

Văzînd deci că nu-i altă cale, tînărul comandant de oști plecă în taină spre Tăriei, lăsînd în urmă-i un răvaș către craiul Arabiei, în care îi cerea iertare pentru-ndrăzneala de-a porni fără de învoiala lui, și îl ruga, în cazul cînd nu avea să se mai în­toarcă, să-i împlinească-un testament. Testamentul suna astfel:

„Doresc să fie eliberați toți robii din ținutul meu. Averile să mi se-mpartă celor săraci, bolnavi și slabi. De-asemeni vreau să se ridice case pentru copiii-orfani și să se construiască poduri peste prăpăstii, peste rîuri, la îndemîna orișicui. Cu dărnicie să se dea tuturor ce-au de trebuință”.[xv]

Așa se face că din nou roibul lui Aftandil zbura peste coline, prin pustiu. Sabia de oțel albastru a cavalerului arab se pregătea de bătălii, pentru Tăriei, prietenul său, în vreme ce în mintea lui strălucea chipul Tinatinei și-i auzea cuvintele:

— Du-te, iubite, și-l ajută pe prietenul tău indian. Și întoarce-te-n Arabia — și cu Tăriei, și cu Nestana, și cu Pridon, de vor voi. Iar eu te voi primi cu flori.

Și a zburat, a tot zburat, pînă ce a ajuns arabul la peștera lui Tăriei.

Acesta se îmbolnăvise de suferință și necazuri. Și-și cam pirduse mințile. Cu greu l-a trezit Aftandil și l-a făcut să înțe­leagă că el venise să-l ajute. Dar și mai greu l-a hotărît să se îndrepte către țărm, și să-i arate încotro este orașul lui Nuradin-Pridon, cu care Tăriei legase cîndva trainică prietenie.

Într-acolo-a călătorit Aftandil șaptezeci de zile, și-a ajuns în Mulgazanzar, orașul craiului Pridon. (Prințul arab plecase singur, fiindcă Tăriei era bolnav.)

După ce craiul a aflat că Aftandil e prietenul lui Tăriei din India, n-a știut cum să-l ospețească, cu ce daruri să-l mai îmbie și cum să-i facă mai plăcută șederea în orașul lui.

I-a arătat, la rîndul său, unde zărise, într-o zi, barca în care o copilă era purtată de doi oameni cu chipuri înfiorătoare.

— Uite, de-a lungul țărmului, a rostit craiul Nuradin, a plutit barca, într-acolo, unde zărești un promontoriu. Pînă să chem vreo cîțiva oameni și să pornim în urmărire, barca s-a șters din ochii mei...

— Am să încerc eu să găsesc unde au dus-o pe Nestana! i-a glăsuit lui Nuradin-Pridon tînărul cavaler arab.

— Îngăduie-mi, a spus Pridon, să-ți dau patru însoțitori, o platoșă ce e făcută în așa fel, încît securea sau paloșul nu o pot sparge, și-un cal mai aprig decît focul, mai iute decît zboară vîntul.

— Primesc, s-a-nvoit Aftandil. Acuma, ca și Tăriei, mi-ești frate. Tustrei sîntem uniți în gînduri și în simțiri, pînă la moarte.

— Să ai în toate biruință, i-a mai urat Pridon, voios, lui Aftandil, la despărțire. Și de găsești cumva vreo urmă, cheamă-mă, frate, cît mai grabnic. Ca vrabia am să mă salt. Abia aștept să-mi scald și eu sabia-n sîngele vrăjmaș al celor care au zdrobit fericirea lui Tăriei, răpindu-i pe Nestana lui.

S-au strîns în brațe cu căldură. Și Aftandil, prințul arab, a purces iarăși mai departe.

Tărie-n tot ce săvîrșise îi da doar chipul Tinatinei, purtat de el în inimă...

A umblat peste munți și văi, și prin pustiuri, și prin codri, întrebîndu-i pe fiecare de n-au zărit-o pe Nestana, tîrîtă de doi oameni răi.

Au trecut astfel, cum se spune, trei luni și încă zece zile.

Și cum călătorea, pe cale a întîlnit o caravană, care venea de la Bagdad, cu multe mărfuri pe cămile. Neguțătorii se aflau pe țărm, lîng-o corabie. Dar nu-ndrăzneau să-și urce marfa, fiindcă pirații bîntuiau.

— Vai nouă, strigau negustorii, pirații-au să ne jefuiască. Ba, poate, au să ne ucidă. Mai înainte au dat foc altei corăbii din Bagdad. Ce ne vom face noi pe mare?...

Aftandil, auzindu-le cuvintele de deznădejde, i-a-mbărbătat, încredințîndu-i că e oștean arab, armat, și nu se teme de pri­mejdii, și că el îi va apăra...

Neguțătorii, liniștiți, s-au urcat pe corabie. Și-ntr-adevăr, după scurt timp, din zări s-au arătat pirați, cu flamuri negre pe catarg.

Neguțătorii, îngroziți, s-au ascuns iute pe sub bănci, pe după uși, în saci și-n lăzi, și, tremurînd, își așteptau sfîrșitul — spintecați de săbii sau arși în focul ce urma să mistuie corabia.

Doar Aftandil — cu-o ghioagă-n mînă — și oamenii lui Nuradin au rămas neclintiți pe punte. Pirații — care cum săreau pe vasul neguțătoresc — erau primiți cum se cuvine.

Lupta s-a dat mai multe ceasuri. Marea era învolburată. Însă viteazul comandant al oștilor Arabiei, pînă la urmă, i-a răpus pe toți pirații, curățind apele de ei. Prăzile lor: mărfuri și aur, covoare, pietre prețioase au fost aduse de pe vasul pirateresc pe celălalt.

Corabia piraților a fost arsă în largul mării.

Neguțătorii nu știau cum să-l mai laude pe viteaz, și îl numeau „stăpînul” lor.

— Cum am putea să-ți mulțumim, multpreaviteazule arab? îl întrebau neguțătorii. Ale tale sînt prăzile smulse de voi de la pirați, de-asemeni mărfurile noastre. Îți datorăm și viețile, căci fără tine ajungeam să hrănim peștii mărilor.

Așa strigau neguțătorii, sărutîndu-i lui Aftandil mîinile și picioarele, lăudîndu-l cît puteau mai tare, cu cele mai alese vorbe.

Dar Aftandil n-a vrut să audă, n-a luat nimic din avuții.

— Drumul meu are alte țeluri; mărfurile nu-mi trebuiesc. De vreți însă să mă slujiți, puteți s-o faceți. Iată cum!...

— Oricum ar fi, noi o vom face, au glăsuit neguțătorii.

— Să mă ascundeți printre voi! Să mă dați drept neguță­tor, conducătorul caravanei. Să nu povestiți nimănui că sînt oș­tean, și ce-am făcut.

— Atîta tot?

— Atîta tot!

Neguțătorii s-au mirat că tînărul oștean arab dorește-atîta de puțin. Dar au primit numaidecît propunerea ce le-o făcea. Vorba lui le era poruncă. L-au îmbrăcat cu un caftan și straie de neguțător. Și-au plutit apoi mai departe. Marea era prielnică.

În puțin timp, s-a arătat la țărmul mării un oraș, cu turle și cu case mari, cu grădini pline de verdeață. Zeci de corăbii-și legănau catargele, ca niște aripi, în portul acestui oraș.

Iată orașul Gulanșaro,[xvi] au glăsuit neguțătorii. Aici se face dever bun. Putem să poposim la țărm.

Și, după ce au coborît de pe puntea corăbiei, neguțătorii și-au întins mărfurile-ntr-o piață mare, aflată aproape de țărm.

Țărmul și piața, unde ei își desfăcuseră tarabe, aparținea unui bărbat, al cărui nume era Usen.

Usen, bărbat cinstit și vrednic, avea slujba de staroste peste negoțul din oraș. Și, după obiceiuri vechi, orice neguțător venea trebuia să-și înfățișeze marfa, întîi și-ntîi, lui Usen.

Așa au fost siliți să facă și cei care veniseră cu Aftandil în Gulanșaro.

Numai că Usen se-ntîmplase să nu fie atunci acasă. Plecase-ntr-o călătorie. Și locul său i-l ținea Fatma, soția starostelui Usen.

Prin tîrg se răspîndise vestea că au sosit în Gulanșaro niște neguțători vestiți, cu mărfuri scumpe din Bagdad. Și că în fruntea lor se află un tînăr chipeș ca un zeu. Oamenii se îngrămădeau să-l privească pe Afatandil.

Fatma, femeie primitoare, i-a pregătit și un ospăț.

Ospățul s-a întins cam mult — durînd aproape toată noap­tea. Și, dintr-o vorbă-n altă vorbă, limbile s-au mai dezlegat.

După ce Fatma a aflat cum înfruntase Aftandil cetele de pirați, pe mare, a început să-i povestească, la rîndul ei, o întîmplare care o zguduise mult.

— Ședeam odată, i-a spus Fatma, la o fereastră și visam, privind către aria mării. Deodată-am auzit țipînd și-am văzut o corabie sau, mai curînd, o barcă mare, în care doi oameni urîți, negri, buzați și fioroși, care veneau din India, duceau o fată pri­zonieră. Fata era de-o frumusețe cum nu mi-a mai fost dat să văd. Ea se zbătea-n brațele lor. Îndată am trimis un pîlc de oameni credincioși, s-o scape. Aceștia s-au grăbit spre barcă. Indienii-au sărit la ei. Și-n lupta ce s-a dat pe țărm, indienii și-au pierdut viața.

Pe fată am ascuns-o aici, în casa unde te găsești. I-am dat veșminte strălucite, căci părea fată de-mpărat...

— Cum se chema această fată? întrebă Aftandil deodată, străbătut de o bănuială.

—Nestana-i era numele...

—Nestana? strigă Aftandil. Hai spune... spune mai de­parte...

Și Fatma-și continuă povestea, arătînd cele ce urmează:

—Atît era fata de mîndră, încît am socotit că-i bine să o ascund, să n-o arăt, ca nu cumva să-i vie gîndul cuiva s-o fure și s-o vîndă... Îmi era dragă, ca și cum ar fi fost chiar copila mea. Ziua, pe-ascuns, mergeam la ea, o priveam ceasuri nesfîrșite, și nu mă săturam s-o văd. Toate-ar fi fost bune și astăzi, dacă Usen, bărbatul meu, n-ar fi pălăvrăgit prea mult în fața împăratului ce stăpînește Gulanșaro.

Iar împăratul are-un fiu. Și-acesta, auzind că fata este atîta de frumoasă, a poruncit să fie-adusă cu grabă mare la palat.

A venit oaste de la curte și-a luat-o pe biata copilă. Au îmbrăcat-o în veșminte de aur și mărgăritare. Pe pletele ei în­crețite, cu firele ca de mătase, curtenii i-au pus o cunună din pietre roșii, de rubin.

Împăratul și curtea sa, mulțimea care o zărise, nu mai vor­bea în vremea asta decît de frumusețea fetei, strălucitoare ca de astru.

Iar eu plîngeam, căci mi-era dragă, și îmi era milă de ea, știind că e nefericită.

Soțul meu Usen nu-ndrăznea, după prostia ce-o făcuse, nici să se mai întoarcă acasă.

Așa se scurse ziua, noaptea, și încă nu mă ostoiam, cînd au­zii de-afară: „Fatma!... Fatma, surioară, unde ești?”

— Era Nestana? pricepu ce se întîmplase Aftandil.

— Nestana, da! glăsui Fatma. Nestana dăruise totul: ru­bine și mărgăritare, aur, colane și brățări, eunucilor care o pă­zeau. Și-aceștia, lacomi de-avuții, în timp ce ceilalți petreceau, o sloboziseră pe fată. Fugiseră apoi și ei.

Am luat-o în brațe pe copilă, vărsînd din ochii-mi rîu de lacrimi. Nu știam unde s-o ascund. Dar ea, nespus de curajoasă, n-a vrut să stea, și mi-a cerut să-i dau un cal înșeuat.

Îndată i-am pregătit calul. Copila a sărit pe el. Ne-am să­rutat, și ea s-a dus.

Abia s-a smuls din brațe-mi fata, că au și năvălit oștenii de la palat cu zarvă mare, și au căutat-o peste tot.

Dar cum puteau s-o mai găsească?

Nestana se dusese-n lume. Zadarnic o mai urmăreau.

Aftandil, ascultînd povestea, nu își credea urechilor. O re­găsise pe Nestana? Viteazul în piele de tigru o va putea îmbră­țișa? Călătoria sa fusese cu-atîta spor, de la-nceput?

— Și-acuma unde e Nestana? izbucni el, nerăbdător.

— Nestana?... Își plecă ea fruntea, și lacrimile începură să-i curgă-n poală, în șirag. Am uitat, prietene, să-ți spun că, dîndu-i cal, i-am dat și arme, și-am îmbrăcat-o ca flăcău, ca să poată călători mai lesne către țara ei... Dar... dar... oftă femeia, pe drum a fost descoperită că nu era flăcău, ci fată...

— De cine? sări Afatandil, zvîcnindu-i inima în piept.

— De blestemații vrăjitori pe care îi numim kadjeți.[xvii] Aceștia cutreieră lumea și, unde pot, fac numai rău. Au o re­gină ca un diavol ce locuiește-ntr-o cetate de care, dacă te apro­pii, ești doborît de-un fel de raze, ce se împrăștie din ziduri. Zece mii de oșteni kadjeți sînt straja zidurilor negre, și alți trei mii păzesc la porți. De vor ei pot să te orbească, să te prefacă în cenușă, pot seca marea într-o clipă, și vara o prefac în iarnă, răscolesc vînturi, ploi, zăpezi, și încă multe alte rele pot săvîrși, pe voia lor. Acolo, în neagra cetate, au pitulat-o pe Nestana, și Dulardhut, reaua regină, a hotărît să o mărite cu un nepot al ei, Rosan. Toate acestea le-am aflat de la un rob, care-a scăpat de la kadjeți, printr-o-ntimplare pe care nu ți-o povestesc...

— Nici nu am vreme pentru asta, rosti atuncea Aftandil. Și trebuie să afli, Fatma, că eu, de sînt în Gulanșaro, pentru Nestana am venit...

— Pentru Nestana?

— Vreau s-o scap...

— Dar tu ești un neguțător, a spus femeia, hohotind. Nici nu știi cum se ține arma...

— Nu știu? a rîs și Aftandil. Atunci, privește... a zis el, ducîndu-se să-și ia veșmîntul de mare cavaler arab. Și-a luat și sabia ascunsă între mătăsuri și covoare. Ce zici acum? a între­bat. Eu, Fatma, sînt conducătorul oștilor din Arabia. Crăiasa mea e Tinatina, și-n numele ei am venit, ca să-l ajut pe Tăriei, un amirbar din India. Lui Tăriei i s-a răpit comoara inimii: Nes­tana. Și în numele prieteniei mă voi lupta, cu prețul vieții, ca ea să fie liberă și să trăiască fericită în brațele viteazului în hai­nă din blană de tigru.

— Numai tu singur vrei să lupți? s-a temut Fatma pentru tînăr.

— Încă un prieten mai avem, a răspuns Aftandil, voios. Pe craiul din Mulgazanzar. Tustrei sîntem uniți ca frații, în numele sfintei dreptăți, al dragostei și libertății...

Astfel glăsui Aftandil. Iar Fatmei nu-i venea să creadă că preachipeșul cavaler, ce semăna cu un luceafăr, era tînărul oaspete, venit aseară-n casa ei, în haine de neguțător.

Prin grija Fatmei, ce ținea în casă pe un rob kadjet, a fost vestită și Nestana că se cunoaște soarta ei. Și că-n curînd cei trei fîrtați vor porni să o libereze din gheara vrăjitorilor și a reginei Dulardhut.

Aftandil a trimis îndată craiului Nuradin o știre, pe țărmul din Mulgazanzar, că a găsit-o pe Nestana.

Aflînd de-aceste întîmplări, Tăriei întîi și-a pierdut firea. Bucuria l-a copleșit. Dar apoi, liniștindu-se, împreună cu Aftan­dil, a pornit spre Mulgazanzar, unde îl aștepta Pridon. Îi însoțea însă și-Asmata.

Craiul Pridon a înarmat trei sute dintre-oștenii săi.

S-au suit pe corăbii bune și au plutit spre țărmurile bles­temaților vrăjitori.

Numai Asmata a rămas în țara craiului Pridon, urîndu-le vitejilor să izbîndească-n drumul lor.

Lui Tăriei nu-i venea să creadă că se îndreaptă către locul unde era Nestana sa, că o s-o vadă în curînd. I se părea totul un vis. Și-n gînd cînta imnul de slavă neprețuitei prietenii. Fiindcă fără de prietenia strînsă cu ceilalți doi viteji, Nestana ar fi fost pierdută, și el însuși ar fi pierit încrîncenat, stors de durere, de dorul pentru draga lui.[xviii]

După ce au plutit trei zile, în zare li s-au arătat tărîmurile cețurilor în care locuiau kadjeții. Au tras la țărm cu multă grijă, și-acolo au ținut un sfat.

Noaptea era în toiul ei. Luna lucea deasupra mării ca o făclie vînătă.

Caii abia se auzeau peste pustiul mohorît și străjuit de stînci uriașe, în care nu hălăduiau decît șerpi negri, cucuvele și-un soi de lei înaripați. Pe jos era numai cenușă, și pașii cailor sunau înăbușit, ca pe-un covor.

Întîi văzură turlele castelului kadjeților. Apoi, din desișul de stînci, se dezveli zid după zid. Pe lîngă porțile de fier erau miile de străjeri, înțepeniți ca niște stane. Din ochii lor țîșneau scîntei, iară din săbii izvorau un fel de raze-ucigătoare, în stare să-ardă inima și s-o preschimbe toată-n scrum.

— Sînt de părere, a spus Pridon lui Tăriei și Aftandil, să mă lăsați s-arunc spre turnuri o sfoară lungă, de mătase. Pe ea mă cațăr pînă sus. Cînd s-o isca acolo larmă, străjerii ce sînt lîngă porți se vor urca și ei spre turle. Atunci să năvăliți voi doi și oștenii din țara mea.

— Ba nu, s-a grăbit Aftandil să își rostească gîndul lui. Mai bine, și fără primejdii, e să mă schimb de haine eu, să spun că-s un neguțător și-așa să intru în castel. Acolo-am să scot sabia — și vai și-amar de vrăjitori!...

— Ce spuneți voi e înțelept, a spus la urmă Tăriei. Dar eu doresc să intru-n luptă de la-nceput cu vrăjitorii. Vă sfătui deci ca fiecare, cu cîte-o sută de oșteni, să lovim porțile kadjete. Noi trei sîntem, și ele-s trei... Vă învoiți?

— Ne învoim...

Poate-ați văzut cîndva furtuna dezlănțuită între munți! Sau ați călătorit vreodată prin vreun pustiu bătut de vînt, cînd cerul se întunecă, și valuri roșii, de nisip, zboară pe sus ca niște duhuri, șuierînd înfiorător! Sau marea poate ați văzut-o cînd se frămîntă uneori, gemînd sub ceruri plumburii, răscolindu-și adîncurile!

Așa s-au năpustit vitejii asupra porților kadjete. Și cel dintîi și cel mai strașnic s-a luptat însuși Tăriei. Sub mîna lui s-au prăbușit cei mai mulți dintre vrăjitori.

Porțile au căzut și ele, ca zidul stufului din baltă, călcat de mîndrii călăreți, luptători pentru libertate. Pentru că sfînta liber­tate dă aripi celor ce-o iubesc. Și razele ucigătoare ale vrăjmașilor, kadjeți, și zidurile, lanțurile, armele cele mai tăioase nu pot să se împotrivească celor ce luptă pentru ea.

Oamenii înrobiți acolo de nemiloșii vrăjitori, ieșind afară, s-au unit cu cetele de luptători.

Iar surlele kadjeților și urletele lor de groază răsunau peste șapte mări. Armele celor zece mii de străjeri vrăjitori cădeau în bălțile fierbinți de sînge, și-acolo-și pierdeau strălucirea.

Este drept că și jumătate din cei trei sute de oșteni, veniți alături de Pridon, și-au dat, de-asemeni, viețile.

Dar viața dată de-un viteaz în numele a ce e drept, și lumi­nos, și-adevărat, nu e pierdută în zadar.

Kadjeții au fost nimiciți. Regina lor s-a aruncat din turlă, sfărîmîndu-se. Țara de veacuri subjugată a văzut, în sfîrșit, pierind ceața care-o acoperea. Soarele a lucit mai viu. Codrii au foșnit reînviați, izvoarele au murmurat, și marea a-nceput să cînte.

Vitejii au purces spre casă, cu voioșie și cu cîntec. Primul popas a fost făcut în Gulanșaro, în orașul unde fusese-ntîi Nestana. Și buna Fatma, revăzînd-o, a-mbrățișat-o ca pe-o fiică, și-a plîns, însă de bucurie.

Nestana, sărutîndu-i mîna, i-a mulțumit Fatmei, din suflet. Iar vitejii i-au dăruit grămezi întregi de nestemate, aduse din Kadjetia și au silit-o să le ia, căci nu voia să le primească.

După aceea au plecat către ținutul lui Pridon.

Aici îi aștepta Asmata. Și ea nu se mai sătura să o sărute pe Nestana, de bucurie c-o vedea. Amîndouă și-au povestit — cîte-și pot spune două fete, despărțite de-atîta timp, și care-s bune prietene, aproape ca două surori.

Bine-nțeles că a urmat nunta, prin care s-a-mplinit iubirea lui Tăriei pentru Nestana, și a Nestanei pentru el.

Iar nunta a fost ca-n povești. Oaspeții au fost cu miile. Vinul a curs neîncetat, ca rîul ce vine din munte. Chimvalele și tobele, trîmbițele și harfele se-ntreceau, care mai de care, să îi ațîțe pe nuntași la danțuri care nu-ncetau, decît ca să înceapă iarăși.

Viteazul în piele de tigru și cu Nestana lui de mînă au stră­bătut Mulgazanzarul, prin mijlocul unei mulțimi ce le ura viață-ndelungă, dragoste fără de sfîrșit și-un număr mare de urmași.

Sfîrșindu-se această nuntă, au pornit spre Arabia. Acolo s-a-ncins altă nuntă, tot pe atîta de frumoasă, între viteazul Aftandil și preafrumoasa Tinatina.

Rostevan, craiul cel bătrîn, a hotărît, cu-acest prilej, că el se trage la o parte și îi lasă cîrmuitori, peste țara Arabiei, pe fiica lui și Aftandil.

Între timp, fiindcă-n India murise craiul Parsadan, tatăl Nestanei-Daredjana, a fost ales ca împărat Viteazul în piele de tigru, viteazul fără de pereche, și-a devenit și ea crăiasă. Nunta lor a fost cea mai mare. Și Tăriei le-a dăruit văduvelor, orfa­nilor și altor oropsiți ai vieții daruri din cele mai de preț. La fel au făcut și Pridon și craiul din Arabia.

Despărțirea a fost mai grea. Dar cei trei prieteni și-au jurat să stea uniți pînă la moarte. Să fie gata-n orice clipă să-și sară iute-n ajutor, dacă va fi cîndva nevoie.

Nevestele lor, de asemeni, îmbrățișîndu-se fierbinte au hotărît să se socoată surorile cele mai bune.

Așa s-au despărțit aceia care luptaseră-mpreună ca binele să biruie și fericirea să domnească. Și fiecare a pornit spre țara sa de baștină.

Ciongul tăcuse. Și tăceau tobele și cimpoaiele.

— S-au despărțit dară vitejii, rosti la urmă cîntărețul. Dar inimile le-au rămas pentru vecie împreună, să cînte-un imn înălțător: imnul cel sfînt al prieteniei și al unirii-n luptă dreaptă, pentru ca omul să-și trăiască, în libertate, zilele și dragostea pe-acest pămînt...