Aurul de pe râul Kwai

Capitolul I.

Strigătul grav al unui geko izbucni foarte aproape de urechea lui Pong Punnak, făcându-l să tresară. Șopârla mare stătea la soare, cocoțată pe o piatră funerară, la un metru de bărbatul ghemuit în spatele unui pâlc de arbuști înțesați cu orhidee sălbatice de un roșu strălucitor. Thailandezul numără strigătele, cuprins de o vagă neliniște: un număr par avea să-i poarte ghinion, un număr impar era de bun augur.

După cel de al optulea zgomot cavernos, tăcerea se lăsă peste cimitirul întins, întreruptă doar de susurul apelor gălbui ale râului Kwai, care curgeau cu viteză de o parte și de alta a micuței insule. Sampanul cu care venise Pong Punnak era ascuns în ierburile înalte, în partea opusă a insulei, cam la o jumătate de milă distanță.

Pong Punnak privi șopârla, implorând-o parcă să mai strige, dar saurianul își reluase siesta, cu ochii bulbucați acoperiți de o pieliță cenușie.

Se apropia amiaza și soarele cădea vertical peste pietrele funerare, toate aidoma, aliniate pe o distanță de sute de metri. Florile sălbatice dădeau un aer sărbătoresc acelui loc sinistru prin definiție.

Ca să mai treacă timpul, Pong Punnak se distra descifrând inscripțiile gravate pe placa din apropierea locului unde era ascuns; în ciuda timpului scurs, literele se vedeau clar: „Winston Stilwell, sergent, cea de-a II-a Brigadă Personală de Cavalerie Ușoară a Regelui. 9 ianuarie 1946.”

Cu toate că era un tip curajos, Pong Punnak, era superstițios. Apropierea atâtor morți îl tulbura, cu toate că erau mult mai puțin periculoși decât cei ce-l urmăreau.

Puțină lume în Thailanda știa de existența acestei imense necropole. Insulița aflată în mijlocul râului Kwai era toată un cimitir, cu alei drepte, care se intersectau pe o distanță de mai bine de un kilometru, întrerupte din loc în loc de rădăcinile enorme ale unui bananier, pe care buldozerele nu le putuseră smulge.

Toate pietrele funerare de formă dreptunghiulară, cu înălțimea de douăzeci de centimetri, erau identice. Pe fiecare dintre ele erau inscripționate: numele, gradul și data morții.

Șapte mii de persoane își dormeau aici somnul de veci: englezi, olandezi, americani, morți între 1942 și 1946, din cauza dizenteriei, a privațiunilor, sau uciși de gloanțele japonezilor. Veniseră pe jos de la Singapore, construind calea ferată Singapore – Rangoon, fiecare traversă fiind marcată de moartea unui om. Doar podul peste râul Kwai costase viața a trei mii de suflete. După război, aliații cercetaseră și cele mai bine ascunse locuri din junglă, încercând să găsească părți împrăștiate din trupurile ciopârțite ale soldaților. Deseori, negăsind mare lucru, multe morminte adăposteau acum doar câteva rămășițe.

În aval de pod se afla un al doilea cimitir, de astă dată pe mal, adăpostind opt mii de morminte. Între cele două cimitire, serpanta metalică ce înlocuia pasarela provizorie construită de japonezi se clătina de două ori pe zi, la trecerea trenurilor.

Uitați în junglă, la o sută treizeci de kilometri de Bangkok, pe morți nu-i vizita prea multă lume, doar din când în când vreun tovarăș de arme, niște turiști veniți să vadă podul, sau unii pentru care crucile nu aveau prea mare importanță. Așa cum era Pong Punnak, de exemplu. Cu toate că era superstițios, nu-i păsa deloc de miile de morți care se odihneau sub el. Ochii lui mici și vii urmăreau continuu silueta unui bărbat îmbrăcat într-o cămașă albă, cu privirile ascunse în spatele unor ochelari cu lentile negre, ghemuit în așteptare în partea nordică a cimitirului, lângă apă.

Din când în când arunca o privire spre morminte și Pong se ascundea și mai bine în spatele arbustului care îl proteja. O frică animalică începea să-l învăluie. Nimeni nu știa că se află acolo. Cu toate că thailandezii sunt în general slabi ca un țâr și cu picioare de băiețandru, el era destul de corpolent, costumul ieftin din material ușor stând pe el ca pe un caltaboș.

Deodată, o joncă lungă, acoperită cu tablă ondulată, apăru la cotul râului, lat de mai bine de o sută de metri, îndreptându-se spre cel ce aștepta. Fu trasă pe nisip și doi bărbați înalți și supli, metiși de thailandezi din nord cu chinezi, săriră pe insulă. În acel moment, un al doilea personaj ascuns în spatele celui cu cămașă albă ieși din ascunzătoare și se îndreptă spre cei doi. Pong Punnak simți cum i se strânge inima. Fără să simtă sudoarea care îi invada fruntea, asistă fascinat la scena care se derula: niște teancuri de bani treceau din mână în mână. Era atât de absorbit de situație încât tresări atunci când strigătul șopârlei îi răsună în ureche.

Ceea ce urmă se petrecu foarte rapid. Cei patru se întoarseră în direcția strigătului zărind creștetul lui Pong apărând din tufiș. În aceeași clipă geko strigă din nou și thailandezul auzi o voce guturală spunând în limba lui:

— Ucide-l!

Cel în cămașă albă țâșni în direcția lui Pong Punnak, oprindu-se la câțiva metri de pâlcul de arbuști, brațul drept i se destinse și un obiect strălucitor străbătu aerul.

Pong Punnak se rostogoli ca un iepure. Ajunsese la cinci metri de arbust când pumnalul se înfipse în șopârla aflată pe mormânt. Lovit de moarte, geko scoase un urlet prelung, uimitor de uman, aidoma unui strigăt de copil torturat.

În ciuda celor treizeci și cinci de grade, spatele thailandezului fu scăldat de o sudoare rece și Pong începu să alerge și mai repede. Avea un avans de mai puțin de treizeci de secunde pentru a ajunge la jonca aflată de cealaltă parte a cimitirului.

Bărbatul în cămașă albă smulse în treacăt arma din trupul în agonie al șopârlei și o luă pe urmele thailandezului.

Alergând în zig-zag, printre morminte, Pong Punnak se aștepta în fiecare clipă să simtă pumnalul cum i se înfige în spate.

Niciunul dintre cei doi bărbați nu văzu silueta descărnată ce se ițea din spatele unui pâlc de arbuști de la marginea cimitirului: un thailandez bătrân, uscat ca o frunză toamna, cu creștetul apărat de o pălărie zdrențuită din frunze de palmier. Strigătul șopârlei îi stricase siesta.