Balada Capitanului Haag

Balada Capitanului Haag de Leonida Neamtu

Enigma doamnei cu pelerină neagră

Fermecătoarea femeie purta – purtase – o pelerină de catifea neagră. Beneficia – beneficiase – de niște ochi verzi ce ar fi dat de gândit oricui – chiar și unui negânditor; de un păr negru, greu, căzut pe umeri. Buzele răsfrânte vorbeau despre senzualitate – însă acesta nu e un deziderat obligatoriu. Cine a spus-o? Diderot? Nu suntem siguri...

Vârsta ei părea să fie vârsta unei femei tinere ce in­tenționează să îmbătrânească foarte târziu. Sau deloc. Sau niciodată...

Până acum, ceva deosebit? Nu prea... Atâtea femei frumoase, cu, sau fără pelerine, cu păr negru, căzut pe umeri...

Dar, dar, dar, între acei umeri deosebiți, undeva între omoplat și coloană, sărea în ochi – ca o podoabă de fru­musețe? – o, nu! – o rană urâtă, aducătoare de moarte.

Însă doamna cu pelerină neagră și ochi verzi încă nu decedase.

Cei ce o găsiseră, la intersecția străzii Pata cu Ghiocei­lor, din Cluj, au crezut-o moartă, se gândeau s-o transporte la morgă, se întrebau de fapt unde e morga, până ce un automobilist amabil a oprit, opinând că tânăra femeie tre­buie dusă mai întâi la Salvare.

Aici, un tânăr stagiar, dr. Stănescu, îi examină cu se­veritate exagerată pe cei trei ce o aduseseră pe „moartă”; nu era un tip impozant stagiarul, dar dispunea de o dic­țiune perfectă și de niște ochi stacojii...

— Care din voi e vinovatul? Și-n același timp, pro­fesional, cerceta mâinile și hainele celor trei, căutând urme de sânge. Nu existau, – dar asta nu înseamnă cine știe ce.

Comisarul Maximilian Cornea, șeful Brigăzii a 3-a Criminale din Capitală, un fercheș individ subțirel, ele­gant, spaima asasinilor și fante recunoscut, unul dintre favoriții șefiilor, fiindcă înregistra succese acolo unde în mod normal trebuie să te bucuri doar de insuccese, dar, în același timp persecutat de alți șefi de concepții opuse, detașat la Cluj pentru a reorganiza serviciile după demi­terea Chestorului Mălai pentru șperț, incompetență, tâmpenie, acest Maximilian Cornea, cu ochii lui cenușii de oțel, ochii tuturor polițailor pricepuți din lume, (ce să fac! din această schemă nu pot ieși – dar pot să ies din altele?) ceru să vadă rana, mai bine zis locul acelei răni, în principiu aducătoare de moarte. Mult prea decentul dr. Stănescu, stagiarul, se supuse cu o anumită rezervă cererii omului legii, indecentă după opinia sa.

Trase, delicat, pătura și cearșaful. Era ora 23,30. Ră­nita fusese adusă la Salvare în urmă cu 28 de minute. Maximilian Cornea văzu o femeie de circa un metru șapte­zeci, relativ înaltă (atenție!), voinică, dar fără a prezenta urme vizibile de îngrășare, cu forme categoric apetisante, cu frumoase mâini îngrijite terminate în unghii poleite în ojă palidă, ca soarele când apune, când se stinge, ca amur­gul... Amurgul...

Pe mâna dreaptă, această doamnă cu pelerină neagră (acum era fără pelerină) purta două inele de aur, cu pie­tre, un diamant și un saphir. Pe stânga, nimic. Liberă, nemări...? O femeie atât de frumoasă?

Maximilian Cornea își aranjă ținuta și își compuse fi­gura de mare detectiv – cum și era!

— Dumneavoastră sunteți liberi, le spuse celor trei care o aduseseră pe doamna cu pelerină neagră, și vă mul­țumim. Indivizii dispărură, dr. Stănescu rămase uimit, el îi bănuia. „Lasă, îl consolă comisarul Cornea, pe tânărul medic, dacă am nevoie de ei, îi găsesc când vreau. Eu când vreau, găsesc orice. Iar când găsesc, înseamnă că vreau! Dar poșeta unde este? Alături de frumoasa doamnă n-a fost găsită nici o poșetă?”

— Nu, domnule comisar. Cei trei n-au amintit nimic de poșetă. Probabil au subtilizat-o.

— Mă îndoiesc, surâse copoiul. Contradicție! Inelele nu i-au fost luate, deși sunt de preț, iar poșeta a dispărut. Intenție de jaf, fără jaf, sau jaf fără intenție? Ce părere ai, doctore?

— Nici una! Și nu mă mai chestionați ca și cum aș fi eu inculpatul!

— De ce te enervezi? Am și eu clipele mele de infa­tuare – cine nu le are? Polițistul contemplă iarăși, în­delung, figura femeii. Ciudat, vorbi ca pentru sine, parcă-mi amintesc de ea. Oare unde am văzut-o? A fost amestecată în niște scandaluri?

— Oricine vede, în afară de un polițist, că o asemenea doamnă nu poate fi amestecată în scandaluri! protestă medicul, gata oricând să apere reputația clienților săi.

Maximilian Cornea nu binevoi să se supere. Ridică din umeri.

— Ce șanse are? A fost înjunghiată de sus în jos?

— De unde știți?

— Știu! Uite ce e, doc! Pe mine nervii dumitale mă lasă rece, însă are să vină de îndată medicul legist, pe nume Botta. E un om bătrân care se dezmeticește greu, dar când se dezmeticește... Cu el să nu-ți dai aere!

— Eu nu-mi dau aere, domnule co...!

— Lasă. Mai multă operativitate!

— Ce aveți de gând să faceți?

— Să găsesc bicicleta, îl ului pe medic Maximi­lian Cornea.

— Care bicicletă? De ce nu criminalul?

— Pentru că acela care a atacat-o pe clienta noastră a venit cu o bicicletă și a fugit cu bicicleta. Așa reiese din cercetarea sumară.

— Dăm poza la ziar?

— Poza bicicletei? se miră comisarul.

— Nu știți altceva decât să vă bateți joc? Fotografia victimei, ca să aflăm cine e.

— Bravo! O femeie atât de deosebită! Avem un mi­lion de mijloace pentru a o identifica! De ce să ne mai facem publicitate la ziar?

Medicul rămase cu gurabee, comisarul părăsi încă­perea. În aparență cu totul dezinteresat de caz. Un caz de simplă rutină...

Un foarte tânăr detectiv, pe nume Adrian Mocanu, ve­nise din Capitală însoțindu-l pe șeful Brigăzii a 3-a Cri­minale care-l considera om de viitor și-l adusese anume ca să mai învețe, pentru că un pic de practică în provincie e un galop de sănătate. Așa considera marele criminalist Maximilian Cornea.

Acest Adrian Mocanu mai rămase puțin cu indignatul medic. Păreau cam de aceeași vârstă, numai că tânărul po­lițist rămânea pururi calm, câtă vreme dr. Stănescu se agita exagerat.

— Nu te șucări pe șef, spuse Adrian Mocanu. Așa e firea sa... se preface, dar te asigur că ia foarte în serios lucrurile, noapte bună!

Noaptea a trecut cum a trecut, bună, rea, dar a doua zi în gazeta locală, sub titlul „Încercare de omucidere pe strada Pata”, apărea fotografia doamnei cu pelerină nea­gră, nu o poză „de spital” ci una „artistică”, un izbutit semi-profil, femeia surâdea, și surâdea frumos, iar sub acest surâs se insinua un text laconic, decent:

«Doamna Aurora Nicolau, cunoscuta artistăminiaturistă, domiciliată în orașul nostru pe strada Ghioceilor 51, a fost în cursul nopții de ieri, aproximativ la ora 23, vic­tima unui atentat. Agresorul, deocamdată necunoscut, a folosit oarmă albă, presupunem că un pumnal curbat, provocându-i frumoasei artiste (divorțată acum doi ani de dl. Inocențiu Badea, de prof. arhitect), o vătămare gravă. Victima se află sub îngrijiri atente. Ancheta a fost pre­luată de cunoscutul detectiv Maximilian Cornea, din București, secondat de ajutorul său inspectorul Adrian Mocanu, și de forțele polițienești locale. Medicul legist Botta a declarat textual: „Vom vedea!”

Cei ce doresc să furnizeze informațiuni, să-l caute pe comisarul Cornea la hotelul „New-York” sau la Prefec­tura de Poliție. Iscălit:Informator.»

Comisarul Cornea s-a culcat în camera sa de la hotel la ora trei dimineața, trei și ceva. Ce a făcut până atunci, vom vedea, sau nu vom vedea, în funcție de necesități. La ora șase dimineața, comisarul a avut o convorbire tele­fonică. La ora șapte dimineața, tânărul detectiv Adrian Mocanu, folosind unul din procedeele cunoscute oricărui spărgător de clasă medie, intră neauzit în odaia de lux a lui Maximilian Cornea care dormea, sau se prefăcea că doarme.

Adrian Mocanu, ardelean din naștere și care fusese preferat de către Cornea tocmai fiindcă era ardelean, te­nace și căpățânos, dar și iscusit, îi șopti chelnărașului ce venea tiptil în spatele său aducând o tavă cu cafea tare, frișcă și o gustare: „Fii atent,boy! Nu face zgomot. Când se enervează aruncă în tine cu ce are la-ndemână, în spe­cial cu papucii!”

— În viața mea n-am avut și n-am purtat papuci, ce, sunt scos la pensie? se răsti comisarul care drakku știe din ce pricini nu dormea. Bine! Ce ai în spatele tău, Adrian? Cafea? Perfect. Și mai ghicesc ce ai în buzunar: gazeta de dimineață. Iar în gazetă, nătărăii aceia au inse­rat știrea cu privire la atentat și chiar fotografia doamnei cu pelerină neagră. Am ghicit? Nu! Am dedus, din mutra ta misterioasă. De unde au luat fotografia? Cine le-a fur­nizat informația? Vom afla. Dar tu ce ai făcut toată noap­tea, puștiule?

— Am executat întocmai dispozițiile dumneavoastră, domnule comisar!

— Nu mă lua oficial pe stomacul gol. Stimabile, i se adresă ajutorului de chelner. Ești amabil să ne scutești de prezența dumitale? Și să nu rămâi la ușă, că faci otită medie; Și acum, Adrian, află că eu știu totul din privirea ta, ai grijă să te controlezi, înțeleg să aflu eu totul, dar de ce să afleoricine?

Vanitate de om închipuit! Adevărul e că figura lui Adrian Mocanu era nepăsătoare și, cum se zice, impe­netrabilă.

— Prin urmare, acest ziar ne face un serviciu pe gra­tis... avem numele doamnei, profesiunea, adresa...