Banca

BANCA

Vara s-a sfârșit. De mult. Și ea a uitat de când.

Au căzut și castanele din castan. Prunele sunt marmeladă de prune. Plouă de sus în jos și, câteodată, plouă atât de tare încât puțin îți pasă dacă nu plouă de jos în sus.

Dacă întrebi cocorii, îți vor spune că e toamnă, numai că au plecat și cocorii și n-ai pe cine întreba.

În curtea taberei nu mai e nimeni. Nimeni, așa cum visa tovarășul comandant-instructor să fie astă-vară după-amiază, în orele de somn.

Zilele numără (până în iunie) zilele.

Iar la bucătărie e o adevărată tragedie : nu mai miroase nici a iahnie, nici a sarailie. Doamne doar într-un colț o uitată gulie.

Aici, în curtea taberei, a fost o bancă. De ce nu mai este ? N-o fi vreo poveste ?

Ba este !

... Cu patru veri în urmă, un băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Aici a stat

un elev din Râmnicu-Sărat."

Și s-a semnat.

Cu trei veri în urmă alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Pe-aici a trecut

un băiat de la Sascut,

drept care vă salut!“

Cu două veri în urmă, alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Pe-aici și eu am fost

și nu m-am simțit prost,

ba chiar aflați de la mine

că m-am simțit foarte bine !”

În sfârșit, vara trecută alt băiat a scrijelit cu briceagul în lemnul băncii :

„Pe banca asta am citit

din scriitorul meu iubit,

Cartea s-a terminat și eu am plecat

la Calafat.

V-am salutat !“

Acum, toamna, în tabără nu mai e nimeni. Nici banca. Cineva, poate vântul, poate ploaia, poate și vântul și ploaia au scris pe nisipul de sub ea :

— Aici a fost o bancă. Ți-era mai mare dragul. Ce-a făcut, ce-a dres, a înghițit-o briceagul...

Vara s-a sfârșit. De mult. Și eu am uitat de când.»