Blues pentru o pisica neagra
Aa
Despre autor
Boris Vian s-a născut la Paris în 1920 și a murit în 1959. Provine dintr-o familie înstărită, care îi asigură o educație riguroasă, dar îi și încurajează pornirile artistice. Astfel, în 1938, alături de frații săi, înființează un grup de jazz, reședința familiei Vian devenind un punct important în lumea artistică pariziană. În 1942, proaspăt laureat al École Centrale des Arts et Manufactures, se angajează ca inginer, meserie pe care o va practica până în 1947. În tot acest timp, Boris Vian își continuă cariera de jazzman, începe să scrie poeme, care vor fi mai târziu reunite în volumul O sută de sonete, începe să lucreze la diferite proiecte de scenarii cinematografice și scrie câteva dintre cele mai importante romane ale sale: Spuma zilelor, Toamnă la Pekin, Iarba roșie, Femeile nu-și dau seama.
În 1946, sub pseudonimul Vemon Sullivan, publică romanul Voi scuipa pe mormintele voastre, care va fi interzis în 1949. Autorul va fi urmărit, insultat, i se va intenta un proces pentru „obscenitate”, iar editorul său va câștiga o avere de pe urma celor două „romane americane” ale lui Vian. Colaborează cu diverse formații de jazz, alături de care participă la multe turnee ca trompetist. În 1956 este nevoit să renunțe la această pasiune din motive de sănătate, dar se menține în perimetrul muzical în calitate de compozitor, producător și director artistic.
Ca scriitor, abordează foarte multe genuri literare: de la romane, la piese de teatru (Les bâtisseurs d’empire – 1959), nuvele (volumul Les Fourmis, tradus în românește sub titlul uneia dintre nuvele, Blues pentru o pisică neagră), până la poezii (N-aș prea vrea ca s-o mierlesc – 1962). Este membru activ al Colegiului de Patafizică întemeiat de Alfred Jarry, în cadrul căruia publică o serie de texte inedite. Moare în urma unui atac cardiac, în timpul proiecției filmului Voi scuipa pe mormintele voastre, ecranizarea romanului său omonim.
Sub titlul Blues pentru o pisică neagră se reunesc unsprezece nuvele în care Boris Vian îmbină ca într-un laborator savant sarcasmul și ludicul, cruzimea și inocența, toate acestea printr-un continuu joc de limbaj a cărui frenezie amintește de ritmurile de jazz ale lui Dizzy Gillespie.
Andra Matzal
FURNICILE
Am ajuns azi-dimineață și nu am fost bine primiți, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morți sau grămezi de bucăți de tipi, de tancuri și de camioane distruse. De peste tot veneau gloanțe și nu îmi place această dezordine de dragul dezordinii. Am sărit în apă, dar era mai adâncă decât părea și am alunecat pe o cutie de conserve. Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din față glonțul care venea și am păstrat cutia de conserve ca amintire. I-am pus bucățile de față în casca mea și i le-am dat, a plecat să se îngrijească, dar pesemne că nu a luat-o pe drumul cel bun, pentru că a intrat în apă până când n-a mai ajuns cu piciorul la fund și nu cred că vede suficient prin apă ca să nu se piardă.
Apoi am alergat în sensul cel bun și am ajuns la timp pentru a primi un picior în plină față. Am încercat să mă iau de tip, dar mina nu lăsase din el decât bucăți greu de manevrat, așa că i-am ignorat gestul și am continuat.
Zece metri mai departe, am întâlnit alți trei tipi care erau în spatele unui bloc de beton și care trăgeau într-un colț de perete, mai sus. Erau transpirați și uzi și trebuia să fiu ca ei, așa că am îngenuncheat și am tras și eu. Locotenentul s-a întors, își ținea capul cu ambele mâini și ceva roșu curgea din gura lui. Nu părea mulțumit și s-a dus repede să se întindă pe nisip, cu gura deschisă și brațele în față. Probabil că a murdărit nisipul. Era unul dintre puținele locuri ce rămăseseră curate.
De aici, vaporul nostru naufragiat arăta mai întâi complet aiurea și pe urmă nici nu a mai arătat a vapor, când cele două obuze au căzut peste el. Asta nu mi-a plăcut, fiindcă mai rămăseseră doi prieteni înăuntru, care au încasat gloanțe pe când se ridicau să sară. I-am bătut pe umăr pe cei trei care trăgeau împreună cu mine și le-am spus: „Hai să mergem”. Bineînțeles, i-am lăsat să o ia înainte și am avut fler pentru că primul și al doilea au fost doborâți de alți doi care trăgeau asupra noastră. Nu mai rămăsese decât unul în fața mea. Bietul bătrân nu a avut noroc; de îndată ce s-a debarasat de cel mai rău, celălalt a avut timp să îl ucidă înainte să mă ocup eu de el.
Acești doi nemernici din spatele colțului de zid aveau o mitralieră și o mulțime de cartușe. Am îndreptat-o în celălalt sens și am apăsat pe trăgaci, dar m-am oprit repede pentru că îmi spărgea urechile și tocmai se înțepenise. Probabil că sunt reglate să nu tragă în sensul greșit.
Acolo eram aproape liniștit. Din înaltul plajei, puteai profita de priveliște. Pe mare, de peste tot ieșea fum și apa țâșnea foarte sus. Se vedeau luminile salvelor trase de marile cuirasate și obuzele lor treceau pe deasupra capului cu un ciudat zgomot surd, ca un cilindru de sunet grav forat în aer.
A venit căpitanul. Rămăseserăm exact unsprezece. A zis că nu e mult, dar că ne vom descurca și așa. Mai târziu, ni s-au trimis întăriri. Pentru moment, ne-a pus să săpăm tranșee; ca să dormim în ele, credeam, dar nu, a trebuit să ne băgăm în ele și să continuăm să tragem.
Din fericire, se lumina. Acum debarcau în serii mari de pe vapoare, dar peștii le treceau printre picioare ca să se răzbune pentru talmeș-balmeș, iar majoritatea cădeau în apă și se ridicau urlând ca smintiții. Unii nu se mai ridicau și plecau plutind pe valuri, iar căpitanul ne-a zis imediat să neutralizăm cuibul de mitraliere, care tocmai începuse să lovească, avansând în spatele tancului.
Ne-am așezat în spatele tancului. Eu ultimul, pentru că nu mă încred prea mult în frânele mașinăriilor ăstora. Este mai comod să mergi în spatele unui tanc, totuși, pentru că nu mai trebuie să te împiedici în sârmă ghimpată și țăruși care cad singuri. Dar nu îmi plăcea felul în care strivea cadavrele, cu un fel de zgomot pe care ți-l amintești cu greu – pe moment este destul de caracteristic. După trei minute a sărit peste o mină și a început să ardă. Doi dintre tipi nu au putut să iasă, al treilea a reușit, dar un picior îi rămăsese în tanc și nu știu dacă și-a dat seama înainte de a muri. În sfârșit, două dintre aceste obuze căzuseră deja peste cuibul de mitraliere, spărgând ouăle și soldații. Cei care debarcau au găsit o ameliorare; atunci o baterie antitanc a început să scuipe la rândul ei și douăzeci au căzut în apă. M-am așezat pe burtă. Din locul în care eram îi vedeam trăgând dacă mă aplecam puțin. Carcasa tancului flambat mă proteja puțin și am ochit cu grijă. Ochitorul a căzut zbătându-se mult. Trebuie să fi lovit puțin cam jos, dar nu am putut să îl termin, trebuia mai întâi să îi dobor pe ceilalți trei. Mi-a fost greu; din fericire, zgomotul tancului care ardea m-a împiedicat să îi aud mugind – l-am ucis cu greu și pe al treilea. În rest, totul continua să sară în aer și să fumege din toate părțile. M-am frecat ceva vreme la ochi ca să văd mai bine, fiindcă transpirația mă împiedica să văd și căpitanul s-a întors. Nu își folosea decât brațul drept. „Poți să îmi bandajezi brațul drept foarte strâns lângă corp?” Am spus da și am început să îl înfășor în pansament, apoi s-a desprins de pământ cu ambele picioare deodată și a căzut peste mine pentru că o grenadă căzuse în spatele lui. A înțepenit instantaneu, se pare că așa se întâmplă când mori foarte obosit, în orice caz era mult mai ușor să îl dau jos de pe mine. Apoi probabil că am adormit, iar când m-am trezit, zgomotul venea de mai departe, iar unul dintre tipii ăia cu cruci roșii pe cască îmi turna cafea.
II
Apoi, ne-am dus spre interior și am încercat să punem în practică sfaturile instructorilor și chestiile pe care le-am învățat la manevre. Jeepul lui Mike s-a întors mai devreme. Fred conducea, iar Mike era pe din două, împreună cu Mike dăduseră peste o sârmă ghimpată. Suntem pe cale să echipăm celelalte hodoroage cu o lamă de oțel în față, pentru că este prea cald ca să mergem cu parbrizele ridicate. Se scuipă foc încă din toate părțile și facem patrulă după patrulă. Cred că am înaintat puțin prea repede și ne este greu să ținem legătura cu aprovizionarea. Ne-au rasolit cel puțin nouă tancuri în dimineața asta și s-a întâmplat ceva ciudat: bazuca unui tip a luat-o din loc odată cu rafala și i s-a agățat în spate de bretea. A așteptat să ajungă la patruzeci de metri și a coborât cu parașuta.
Cred că vom fi obligați să cerem întăriri pentru că tocmai am auzit ceva ca un zgomot puternic de foarfece de grădinărit; probabil că ne-au tăiat liniile de comunicație…
Asta îmi amintește de acum șase luni când tocmai ne tăiaseră liniile de comunicație. Trebuie să fim complet încercuiți acum, dar nu mai este vară. Din fericire, ne-au mai rămas de-ale gurii și muniție. Trebuie să ne schimbăm la fiecare două ore ca să facem de gardă, devine obositor. Ceilalți iau uniformele alor noștri pe care îi iau prizonieri și încep să se îmbrace ca noi și trebuie să fim atenți. În plus, nu mai avem lumină electrică și primim obuze din patru părți deodată. Pentru moment, încercăm să reluăm legătura cu liniile de comunicație; trebuie să ne trimită avioane, începem să ducem lipsă de țigări. E zgomot afară, pesemne că se pregătește ceva, nu mai avem timp nici să ne dăm jos căștile.
