Piciul

PARTEA ÎNTÂI.

I. FABBICA.

M-am născut la 13 mai 18., într-un oraș din Languedoc unde, ca în tdate orașele din sud, găsești mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite și două sau trei monumente romane.

Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoț cu fulare, avea la marginea orașului o f abrică mare, cu o aripă în care-și întocmise o locuință tihnită, adumbrită de platani și despărțită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei și mi-am petrecut cei dintâi ani din viața mea. Așa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii și platanilor, o nepieritoare amintire, iar când părinții mei și-au pierdut averea și a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după niște ființe.

Trebuie să spun de la început că nașteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în același timp vestea apariției mele pe lume și a dispariției unuia dintre clienții lui din Marsilia, care-1 păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci.

Încât domnul Eyssette, fericit și totodată foarte mâhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plângi pentru amân-două.

Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinților mei. Din ziua eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părțile. Așadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi două focuri în același an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noștri de vopsele.

De atunci fabrica începu să șchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război desființat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puțin. Ți-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viața din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi câte puțin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Așa b ținu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârșit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fântânii încetă să mai scârțâie, apa din bazinele mari, în care se spălau țesăturile, încremeni și, curând, în toată fabrica nu mai rămaseră decât domnul și doamna Eyssette, bătrâna Annou, frate-meu Jacques și cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe și fiul său, micul Eouget.

Se isprăvise, eram ruinați.

Aveam pe atunci șase sau șapte ani. Cum eram foarte plăpând și bolnăvicios, părinții înei nu voiseră să mă trimită la școală. Mama mă învățase numai să citesc și să scriu și, pe deasupra, câtevai cuvinte spaniolești și două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educație, nu lipseam niciodată de acasă și am putut fi ^e față la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau lucrători, nu-m^ era îngăduit decât duminica.

Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Și micul Eouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta.

Dar acasă, ceilalți nu priveau cu atâta vesete prăbușirea noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, și-i plăcea să răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune și să fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea îndată, vorbea desus și simțea neapărată nevoie să-i facă pe toți din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, nenorocirea îl întărită și mai rău. De dimineață până seara era cuprins de o mânie grozavă și, neștiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrâna Annou.

Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, și durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. În jurul lui, toți tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în șoapta. În fața lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. Așa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna Annou, frate-meu Jacques și fratele meu mai mare, abatele, când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. Mama, se-nțelege, plângea văzându-1 pe domnul Eyssette așa de nenorocit; abatele și bătrâna Annou plângeau văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră – era numai cu doi ani înarmare decât mine – simțea nevoia să plângă, de/plăcere.

_! E copil neobișnuit era frate-meu Jacques! Știu că aVea darul prinsului! De când îl țin minte, îl văd cu o/hii roșii și obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiața, ziua, noaptea, la școală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1?„, răspundea sughițând: „î? – Am nimic„. Și lucru ciudat e că n-avea nimic. Plângea cum îți ștergi/nasul, dar mult mai des, atâta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; așa eram și eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creștea, creștea chiar foarte mult și asta tot hu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobișnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără niciun rost șiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Așa că deznădejdea părinților noștri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca nimeni să-1 mai întrebe: „Ce ai1?”

I.

Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca și pentru mine, și partea ei frumoasă.

Cât mă privește, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Kouget prin atelierele pustii, unde pașii noștri răsunau ca într-o biserică, și prin curțile mari, părăsite, pe care le și năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un câine, și se deosebea mai ales prin păru-i roșu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, niște marinari răzvrătiți pe o corabie, tot ce vreți. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuși mașter Crusoe. Dulce nebunie! Sear^, după masă, îl citeam și-1 reciteam pe Kobinson al meu, îl învățam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, și în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mișunau greieri care, fără s-o știe, făceau parte din piesă. Kouget habar n-avea nici – el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuși, trebuie să spun că-și îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere și că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor.

Unde învățase? Nu știu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu-

1 Rouget – roșcovanul, (n.r.) rându-și coama deasă, roșie, i-ar fi înfiorat și pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram nevoit să-i șoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai încet, Eouget, că mă sperii!”

Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, știa și mai bine să, înjure, întocmai ca băieții de pe stradă, și să ia numele Domnului în deșert. În timp ce ne jucam, m-am obișnuit să vorbesc și eu ca dânsul și, într-o zi, la masă, nu știu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toții. „Cine te-a învățat? De unde-ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecție; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colțurile conștiinței mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de șapte ani. N-am dormitdouă nopți; că doar era cogeamite coș pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau și celelalte, și când, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Eeeollets, am crezut că mor. De frică și de rușine.

S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; știam acuma vorbele sfântului Paul, și preotul din Eeeollets mi le repetase, cum că diavolul dă veșnic târeoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret1. O! Acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Știam de asemenea că intrigantul de

1 în căutarea celui pe care să-1 sfâșie (în limba latină în text), (n.r.)

Lucifer poate lua orice'ânfățișare ca să ne ducă în ispită; și nu mi-ați fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Eouget, ca să mă-nvețe să înjur de Dumnezeu. Așa că, îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinții grijă mi-a fost să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâșie inima, dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în pragul ușii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, și când. Vedea că-1 privesc, nenorocitul, vrând să mă înduioșeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturându-și coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu atâ'ta mă țineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!”

Eouget se încăpățână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o dimineață, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească și acolo, și nu l-am mai văzut.

Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui și mi-I dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am așezat într-o cușcă frumoasă, la capătul reședinței mele de iarnă, și iată-mă mai Crusoe decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăț a spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înțelegeți asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-1 dăduse ca să scape de limbuția lui se încăpățână să tacă, de cum a fost al meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” și nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuși îl iubeam mult și aveam cea mai mare grijă de el.

Așa trăiam, papagalul și cu mine, în cea mai mare singurătate, când, într-o dimineață, mi se întâmplă ceva într-adevăr neobișnuit. În ziua aceea ieșisem din colibă devreme și, înarmat pmă-n dinți, îmi cercetam eu de-amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inși care vorbeau foarte tare și dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiș de leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că deslușesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai liniști puțin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieșit din ascunzătoare și i-am urmărit de la distanță, ca să văd ce-o să se mai întâmple.

Străinii ăștia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peșterile mele și sondau cu bastoanele adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau și clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reședințele… Ce m-aș fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta și, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara alergat să mă-nehid într-una din colibele mele și am stat acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ¦ aceia și de ce veniseră.