Calea catre Hristos

Prefață.

Puține cărți au avut o distribuire mai largă sau au exercitat o influență mai mare în ridicarea omenirii decât „Calea către Hristos”.

În nenumărate ediții, acest mic volum a fost tipărit în peste 70 de limbi inspirând sute de mii de bărbați și femei din toată lumea, chiar și mii de oameni care locuiesc în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. De la apariția primei ediții în 1892, editorii au fost chemați s-o tipărească în repetate rânduri pentru a ieși în întâmpinarea cererilor susținute de publicul cititor.

Autoarea acestei lucrări, Ellen G. White (1827-l915), a fost un vorbitor și scriitor religios binecunoscut pe trei continente.

Născută aproape de Portland Maine, și-a petrecut prima parte a vieții în statele Noii Anglii și atunci călătoriile și lucrările ei au condus-o să-și extindă zonele centrale și de vest ale Statelor Unite.

Anii 1885 până în 1887 i-a devotat lucrării în principalele țări ale Europei, unde s-a adresat adesea unor auditorii largi și și-a continuat scrierile. După aceea și-a petrecut nouă ani activi în Aus-tralia și Noua Zeelandă. Din tocul ei de scris au ieșit patruzeci și cinci de volume, mai mari sau mai mici, în domeniile teologiei, educației, sănătății, ale vieții de familie și ale creștinismului practic, câteva depășind suma de un milion de exemplare. Dintre toate acestea, „Calea către Hristos”, este cea mai populară și mai citită dintre ele.

Titlul cărții îi numește misiunea. Aceasta este de a-l îndruma pe cititor la Isus Hristos, ca Singurul care este în stare să satisfacă nevoile sufletului. Ea îndreaptă pașii celor șovăielnici și care se 5 îndoiesc pe calea păcii. Ea îl conduce pe cel care caută dreptatea și integritatea caracterului, pas cu pas, de-a lungul căii viețuirii creștine, la acea experiență în care să poată afla plinătatea binecuvântării care stă în predarea de sine a eului. Ea îi descoperă secretul biruinței deslușindu-i simplitatea harului mântuitor și puterea păstrătoare a marelui Prieten al omenirii. Iacov, în vedenie, atunci când apăsat de teama că păcatul Său l-a despărțit de Dumnezeu s-a lăsat jos să doarmă, „a visat și a văzut o scară al cărui capăt era pe pământ și al cărei vârf ajungea până la ceruri”. Legătura dintre pământ și cer i-a fost descoperită astfel și călătorului i-au fost adresate cuvinte de mângâiere și speranță, de către Acela care stătea în vârful scării. Dorința sinceră a editorilor este ca această viziune cerească să se repete cu cât mai mulți, când citesc această prezentare a căii ce duce la viață.

Editorii.

CUPRINS:

Iubirea lui Dumnezeu față de om. 9

Păcătosul are nevoie de Hristos. 17

Pocăința. 23

Mărturisirea păcatelor. 37

Consacrarea. 43

Credința și primirea. 49

Dovada adevăratei ucenicii. 57

Creșterea în Hristos. 67

Viața și faptele noastre. 77

Cunoașterea de Dumnezeu. 85

Înaltul privilegiu al rugăciunii. 93

Ce facem cu îndoiala. 105

Bucuria în Domnul. 115

IUBIREA LUI DUMNEZEU FAȚĂ DE OM.

Natura și revelația mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieții, al înțelepciunii și bucuriei. Priviți la lucrurile minunate și frumoase din natură! Gândiți-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile și fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui și ploaia care înveselesc și reîmprospătează pământul, dealurile, mările și câmpiile, toate ne vorbesc despre iubirea Creatorului.

Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine și Tu le dai hrana la vreme.

Îți deschizi mâna și saturi după dorință tot ce are viață.” (Ps. 145: 15-l6).

Dumnezeu a făcut pe om sfânt și fericit cu desăvârșire; iar pământul, așa minunat cum a ieșit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu – legea iubirii – aceasta a adus nenorocire și moarte. Și totuși, chiar și în mijlocul suferințelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Genesa 3:17). Spinii și 9 pălămida – dificultățile și încercările care au făcut ca viața lui să fie plină de trudă și grijă – au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina și degradarea adusă de păcat. Lumea, deși decăzută, nu este toată numai necaz și mizerie. Chiar și în natură se află solii de nădejde și mângâiere. Mărăcinii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiți de trandafiri.

„Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce răsare. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârșirea lor înmiresmează aerul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziș de un verde viu – toate mărturisesc despre grija părintească și iubitoare a Dumnezeului nostru și despre dorința Sa de a-i face pe copiii Săi fericiți.

Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El Însuși Și-a făcut de cunoscut iubirea și mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: „Arată-mi slava Ta”, Domnul a răspuns: „Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea” (Exodul 33:18, 19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise „și a strigat: ‘Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34:6-7). „El este milos și plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate”, pentru că „Îi place îndurarea” (Iona 4:2; Mica 7:18).

Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri și de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură și prin cele mai profunde și gingașe legături pământești pe care inimile omenești le pot cunoaște. Totuși toate acestea nu oglindesc decât în mod nedesăvârșit iubirea Sa.

Deși au fost date toate aceste dovezi, vrăjmașul a tot binele a orbit mintea oamenilor, așa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-și-L ca fiind sever și neiertător. Satana i-a condus pe oameni să-L considere pe Dumnezeu ca fiind o ființă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal și neînduplecat. El L-a înfățișat pe Creator ca pe o ființă care pândește cu un ochi gelos ca să poată observa greșelile și păcatele oamenilor și să poată aduce asupra lor judecățile cerului.

Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni pentru a îndepărta această umbră întunecată și pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu.

Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl.

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:18). „Nimeni nu cunoaște deplin pe Tatăl, afară de Fiul și acela căruia vrea Fiul să i-L descopere” (Matei 11:27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: „Doamne. Arată-ne pe Tatăl”, Domnul Hristos i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: ‘Arată-ne pe Tatăl?’” (Ioan 14:8-9).

Descriind scopul misiunii Sale pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” (Luca 4:18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine și vindecând pe toți cei ce erau apăsați de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele și vindecase toți bolnavii. Lucrarea Sa dădea mărturie despre ungerea Sa divină. Dragostea, mila și compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieții Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie 11 fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci și cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar și copilașii erau atrași de El. Aceștia simțeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi și să privească chipul Său gânditor, blând și iubitor.

Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar îl rostea întotdeauna cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe față cel mai mare tact și o atenție profundă și plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos și n-a rostit niciodată un cuvânt aspru, când nu a fost nevoie. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar întotdeauna cu iubire.