Calea Vrajitorului

Despre Adrian Nuta el insusi

"Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.

Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lor.

Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor . Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.

De fapt, chiar am fost profesor (la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea din Bucuresti). Acum sunt pensionar (pe caz de sanatate) si, uneori, consultant (pentru moguli).

Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist)."

METODOLOGIA RELAXATĂ A REVELĂRII SINELUI

Pentru Inia, Raluca și Dănuța

CUVÂNT EDIFICATOR.

Date fiind circumstanțele și evenimentele istorice, vrăjitorii și vrăjitoarele nu se bucură de o reputație grozavă. În bună măsură, această imagine este apropiată de realitate. Dar ea nu este completă. Și pentru că îmi place ca ceva să fie complet (deformație profesională, gestaltistă), am conceput cartea de față, ca aplicație reparatoare la problematica influenței subtile. Ea nu conține incantații și tehnici laborioase. Aproape în nici un fel nu este o carte tehnică. Am scris-o pentru a recupera o cale străveche, frumoasă, simplă, fermecătoare. Este cu adevărat o cale a vrăjitorului, cu o condiție: să o poți înțelege.

VRĂJITORUL ARE SIMȚUL UMORULUI.

Încep cu această caracteristică, deoarece ea mi se pare esențială pe calea vrăjitorului, în acest mileniu. Cu alte cuvinte, pentru a putea avansa pe această cale, e necesar să dispui, măcar la nivel de sămânță, de simțul umorului. Un vrăjitor fără simțul umorului este ca Angelina Jolie fără buzele ei incredibile (cea de sus un pic răsfrântă, astfel încât să îi poți admira dinții). Este precum Londra fără Big Ben (care sper să mai fie în picioare, la ora când citești aceste rânduri). Este precum. Ion Iliescu fară zâmbetul care i-a adus milioane de voturi. Simțul umorului este necesar. Fără… nu poți deveni vrăjitor. Nici măcar vrăjitor asistent, vrăjitor de gradul doi sau vrăjitorel. Este condiție de bază tot așa cum, pentru a deveni pilot de avioane, trebuie să ai o vedere excelentă sau cum, pentru a deveni degustător, trebuie să dispui de papile gustative (deși, din câte am înțeles de la specialiști, și olfacția este importantă). Nu înțeleg însă prin simțul umorului strict a vedea ceea ce este amuzant în legătură cu alții, a face glume pe seama lor, a le ironiza defectele sau apucăturile. Mă refer, mai degrabă, la esența umorului. Esența umorului înseamnă să vezi ceea ce este amuzant în legătură cu tine. Adică să te poți privi cu detașare, ca și cum ai fi altcineva, sensibil la ceea ce este mic, dar pretinde că este mare și invers. Să ai umor înseamnă să ai simțul proporțiilor. Acesta este un simț estetic aplicat, în acest caz, nu formelor exterioare, ci conținuturilor interne, psihologice. A avea umor este o modalitate de a fi artist, de a contempla frumusețea acolo unde ea există și de a te înveseli pe seama a ceea ce crede că este frumos, nereușind să fie decât caraghios. În ce mă privește, sunt momente când îmi par atât de ridicol încât nu știu ce să mai fac (în afară, evident, de a râde). De pildă, acum, încercarea de a scrie despre unele condiții ale evoluției psihologice și spirituale mi se pare cât se poate de comică, având în vedere ignoranța monumentală în care mă zvârcolesc. Ce poate fi mai ridicol decât o broască învățată care crede că universul se reduce la fântâna în care trăiește? Aleg, totuși, să mă exprim, întrucât doar așa pot să mă clarific și să înțeleg. În plus, atmosfera euforizantă pe care o creez, fără să vreau, este stimulativă. Esența umorului este să vezi realitatea așa cum este. Să te așezi într-un raport corect cu Cosmosul infinit, să admiți că a fost o vreme în care nu existai și va fi o vreme în care nu vei mai fi, să realizezi că, dincolo de suferința, angoasele sau grijile tale, există o sumedenie de ființe și vietăți care nu au absolut nici o treabă cu tine și pentru care excepționala ta existență nu reprezintă nimic. De câte ori mă iau prea tare în serios și fac apel la cei câțiva neuroni, depozitarii intuiției de mai sus, îmi vine să râd. Niciunul dintre noi nu este centrul Universului și este mai bine pentru toți să ne relaxăm, înțelegând importanța cu totul relativă în raport cu acestă existență de neînchipuit, nesfârșită și fabuloasă. Râzând de mine mi-e imposibil, prin extensie, să nu râd de aproapele meu („Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, într-o altă variantă). Cine se cred acești oameni? Cine sunt aceste baloane pline de importanță? „Copilul meu e cel mai bun din clasă”, „Durerea mea este imensă”, „Mașina mea este mai frumoasă”, „Iubitul meu este trăsnet la pat”. Identifici numitorul comun? Observi care este sursa comicului? Hai, puțină luciditate! Așa este. Sursa comicului este Eul. Meditează asupra acestei idei. Dacă o vei înțelege, viața ta se va schimba definitiv. Ireversibil. Pentru totdeauna. Iar sensul în care se va schimba este următorul: în ea vor pătrunde râsul, bucuria, exuberanța. O să te ajut. Care este credința de bază a oricărui om, inclusiv a ta? Credința de bază a oricărui om (cu câteva excepții) este că el există separat. Fiecare om spune „Eu sunt”. Eu sunt Alessandra, eu sunt Iuliana, eu sunt Mircea. Tu ești Iolanda, el este Teo. Ei sunt Mihai, respectiv Roxana. Fiecare om îl simte pe „Eu sunt” (percepție absolut corectă), însă îl identifică eronat cu mintea și corpul. În acest punct începe iluzia. Spectacolul uriaș, numit în filosofia indiană „lila”. Așa-zisul joc cosmic al lui Dumnezeu, fundamentat pe un singur procedeu, magic, bineînțeles: identificarea.

În realitate nu exista nimic separat (acestă idee este trăită efectiv în experiențele mistice autentice). Corpurile sunt separate în același fel în care mâinile unui om sunt separate. Ele fac parte din același organism. Uneori se ating, tot așa cum două corpuri se ating (de exemplu, pentru a se mângâia sau a face dragoste). Se pot și lovi, la fel ca doi oameni care se luptă. Au o anumită libertate de acțiune, libertate mult extinsă în cazul minților („psyche”, pentru cititorii pedanți). Mințile interacționează, schimbă informații, se inspiră sau se blochează, se stimulează, se sprijină sau se critică. Nici ele nu există separat. Sunt precum softurile încărcate în același computer. După ce ai scris de ți-au sărit capacele în Microsoft Word nu e nevoie să cumperi un alt computer pentru a intra pe „Yahoo Messenger”. Câteva click-uri și iată-te conversând cu cea mai bună prietenă, aflată, din păcate, peste ocean. Eul este o selecție arbitrară de evenimente, interne (gânduri, sentimente, nevoi, pulsiuni) și externe (corpul, uneori extensiile lui: haine, casă, mașină, partener). Nimeni, însă, nu începe într-un loc precis și se termină în altul, la fel de precis. Simțul vizual este înșelător și, oricum, dramatic de limitat (când vei fi clarvăzător, te vei convinge). Epiderma este locul unde se termină corpul fizic. Tu nu te termini acolo! Este ca și cum, dând un ocol Pământului pe la Ecuator, ai spune, ajungând în punctul din care ai plecat, că acesta este lumea (Universul nu se reduce la Pământ deși, secole în șir, oamenii orbiți de propria lor ignoranță au crezut asta). Noi „creștem” din univers tot așa cum frunzele cresc pe ramuri, iar ramurile cresc din copac. A crede că exiști separat este ca și cum ai crede că ești o frunză care a crescut în aer, fără copac. Iată iluzia! Universul este „copacul” nostru comun, realitatea care ne naște și apoi ne distruge, doar pentru a ne transforma și a ne naște din nou. Cu acest proces putem colabora sau i ne putem opune, depinde câtă minte avem. Iluminarea spirituală, termen prețios sub care s-au redactat tratate și mai prețioase (câteva absolut indigeste), înseamnă înțelegerea acestei idei foarte simple. Tu nu ești separat de mine! Eu și tu suntem conectați, indiferent dacă asta ne place sau nu. Ceea ce îți fac ție, într-un fel, îmi fac mie însumi, deoarece tu ești o parte din mine, iar eu sunt o parte din tine. Odată înțeleasă, ideea rodește într-un mod particular în planul acțiunii, în sensul următor: devine temeiul unor acțiuni pătrunse de iubire sau grijă pentru cei în care ne recunoaștem. Cu cât aceștia sunt mai mulți, cu atât sfera iubirii se extinde. Asta mă face, de pildă, să cred că Soarele este o ființă extraordinar de iubitoare, deoarece el răsare deopotrivă pentru cei cinstiți și pentru pungași, pentru oameni buni la suflet și pentru hahalere. Tot așa, ploaia cade peste ogoarele celor bogați și săraci, deopotrivă, iar un pom își oferă fructele și celor care îl îngrijesc și celor care îl lovesc. De fapt, vreau să spun că în materie de iubire necondiționată Natura este cu mult înaintea oamenilor, motiv pentru care, măcar din acest punct de vedere, am putea avea mai mult respect pentru ea. Sună ciudat ca un măr sau un bananier să fie mai evoluat decât un om. Și totuși, există oameni care cumpără mai multe mere sau banane decât pot mânca sau decât le face bine, tot așa cum există oameni care au case în care nu locuiesc sau mașini cu care nu circulă. Acești oameni au devenit modele sociale, reprezentanți adulați ai unui stil de viață la care tinerii aspiră, situație care, oricât umor aș avea, îmi creează niște fiori reci pe șira spinării. E ușor să înțelegi procesul de identificare dacă te gândești la aspectul cel mai vizibil al acestuia, anume identificarea cu corpul. Tu crezi că ești corpul tău. Bine. Ai o inimă, nu-i așa? Ea bate acum. Bun. Privește puțin pe fereastră. Vezi cerul? OK. Ce faci tu ca cerul să existe? Nu faci nimic. Cerul este ceva ce ți se întâmplă. Ce faci tu ca aerul să existe? De asemenea, aerul este ceva ce ți se întâmplă. Ce faci tu ca Pământul să existe? Și Pământul este ceva care ți se întâmplă. Acum fii foarte atentă! Ce faci tu ca inima să bată? Nu faci nimic! Bătăile inimii sunt ceva ce ți se întâmplă. Când inima nu va mai vrea să bată, pur și simplu nu va mai bate. Poți să fii tu cel mai mare cardiolog… Deocamdată, inima bate, iar tu poți alerga, citi, merge etc. Inima bate inclusiv atunci când dormi! Ai un control cu totul nesemnificativ pe bătăile inimii. Sper să recunoști asta. Pentru că dacă nu recunoști, ești ca o maimuță în costum care se crede managerul Grădinii Zoologice (doare comparația?). Inima bate fără ca tu să faci ceva special pentru asta. Creierul funcționează fără ca tu să știi cum. Hrana este digerată și asimilată fără nici o contribuție din partea ta. Schimbul de gaze are loc la nivelul alveolelor pulmonare fără ca tu să ai habar. Toate aceste procese ți se întâmplă și e bine că se întâmplă (îți permit să fii viu/vie).