Capcana mortala

(Li Sha-Tin trebuie să moară)

Capitolul I.

Instalat confortabil în cada jacuzzi ale cărui jeturi de apă la 32°C îi mașau agreabil partea dorsală, Li Sha-Tin contempla valurile oceanului Pacific care asaltau promontoriul stâncos pe care era construit Wickaninnish Inn, într-un muget de parcă era sfârșitul lumii. Sunetul, captat de microfoane aflate în exterior, era retransmis în camerele hotelului de lux pe un fond de muzică clasică. Era apocalipsul civilizat. După ce se spărgeau de stânci, valurile inundau geamurile groase aflate la distanță de un metru de el.

Era impresionant, el crezându-se pe pasarela unui vas în plină furtună.

Li Sha-Tin întinse mâna spre cupa de șampanie așezată în echilibru pe marginea căzii și sorbi un gât de lichid spumos, Taittinger Comtes de Champagne Blanc de Blanes producția anului 1995, oferit cu grație de direcțiune. Șampania era pentru chinezi o descoperire recentă pentru care el prinsese gust foarte repede după ce se instalase la Hong Kong într-un apartament de opt sute de metri pătrați pe Causeway Bay, în perioada ascensiunii sale fulgerătoare. Cu ochii pe jumătate închiși, cu capul dat pe spate, Li Sha-Tin privi spre următorul val care se apropia mugind. Se simțea stăpânul lumii. Întâi de toate, era viu după ce evitase în ultimul moment o capcană întinsă de Goangbu1 și pe urmă, era bogat, foarte bogat. În afara bunurilor sale imobiliare rămase prin forța împrejurărilor în China, el era stăpânul mai multor milioane de dolari împărțiți prin diverse bănci din Singapore până-n insulele Caiman și în sfârșit în Canada, ceea ce pentru un imigrant de lux nu era de plâns…

După ce debarcase la Vancouver cu câteva luni în urmă, era neliniștit pentru că până atunci nu ieșise niciodată din China. Dar, grație contactelor sale cu triadele2 stabilite în Canada, el se adaptase repede la atmosfera din această țară, deși nu știa decât câteva cuvinte în engleză. Limba sa materna era dialectul vorbit în Fujian, provincia sa de origine și în Taiwan. La Hong Kong, el învățase cantoneza care era indispensabilă. Desigur, la Vancouver nu erau toate în roz și el trebuia să se ferească douăzeci și patru din douăzeci și patru de ore de o grămadă de răufăcători lansați pe urmele sale. Unii îl voiau mort sau viu, alții, pur și simplu mort, ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei care-l doreau viu. Asta însemna foarte multă lume.

Totuși, Li Sha-Tin se putea mândri cu un parcurs strălucitor. Născut într-o familie săracă din Fujian, el se stabilise în capitala acesteia, Xiamen, chiar în fața insulei Taiwan, declarată „zonă economică specială” prin grația lui Deng Xiaoping. Acest statut care o ferea de constrângerile birocratice ușurase în mare măsură ascensiunea lui Li Sha-Tin, mai întâi prin afaceri imobiliare și apoi grație unei formidabile rețele de contrabandă între Taiwan și China continentală unde el înlesnise pătrunderea ilegală a unor mărfuri în valoare de mai multe miliarde de dolari. Evident, o asemenea afacere presupunea pile sus-puse…

Analfabet dar viclean, inteligent și muncitor, Li Sha-Tin cheltuise la început câțiva yuani3 investiți în mici afaceri: o fabrică de umbrele, un mic comerț cu piese de schimb de la mașinile date la topit, dar mai presus de orice, înțelesese că în China corupția domina totul. Atunci, el se lansase în contrabandă, la început la scară mică, apoi la scară din ce în ce mai mare, cumpărând vameși militari și autorități locale.

Aceasta i-a permis imediat să importe din Taiwanul aflat chiar vizavi, automobile, material electronic, ciment, adică tot ce lipsea în China.

Banii începură să curgă valuri. El a devenit omul cel mai celebru din Xiamen și de asemenea, cel mai bogat. Autoritățile civile și militare ale provinciei îi ciuguleau din mână. Puțin câte puțin, datorită grămezilor de yuani, seratelor organizate într-un imobil discret – Pavilionul roșu – unde excelenta supă de înotătoare de rechin rivaliza cu frumusețea curtezanelor, Li Sha-Tin devenise unul din oamenii cei mai puternici din China.

Cel mai influent protector al său era generalul Ji Zhengde, care după 1992 era șeful serviciilor de securitate pentru toată China. Îl avea în buzunarul său și pe Zhuang Rushun, guvernatorul adjunct al provinciei Fujian și de asemenea, pe amiralul Liu Huaqing, comandantul marinei chineze de la Fujian, ca să nu mai vorbim de o grămadă de obscuri funcționari și mai ales de nepotul numărului unu chinez, Jiang Zemin.

Grație acestei puternice rețele, Li Sha-Tin devenise binefăcătorul Xiamenului.

În 1996, el primise diploma de cetățean de onoare al orașului ca răsplată pentru donațiile pe care le făcuse pentru construirea de școli, drumuri și cămine pentru pensionari. În 1997, el fusese proclamat unul din cei douăzeci de cetățeni cei mai eminenți din Hong Kong.

Pentru a-și consolida și mai mult reputația, el a întreprins, tot la Xiamen, construirea unui zgârie nori de optzeci și opt de etaje, cel mai înalt din oraș, ca și a două turnuri ale căror geamuri trebuiau înrămate în aur, la fel ca vechile palate imperiale.

Pentru a-și mobila casa lui personală, el importase, tot fraudulos, un conteiner plin cu mobilier Claude Dalle, ales direct din catalog.

Pe scurt, nimic nu era prea frumos pentru el.

După care, tot acest edificiu se prăbușise din cauza unei schimbări politice. Ji Zhengde, ministrul securității și protector al lui Li Sha-Tin fusese înlocuit de un „Domn Curat”, Jia Chun Wang, care îngrozit de această economie paralelă, decisese, cu împuternicire de la Pekin, să pună capăt carierei lui Li Sha-Tin.

Acesta din urmă dusese o luptă aspră, propunând chiar noului ministru un miliard de yuani dacă trecea cu vederea totul, dar nu era nimic de făcut. Rețeaua sa de funcționari corupți fusese dislocat, complicii lui arestați și bunurile sale confiscate. Li Sha-Tin, prevenit de prieteni, scăpase de o soartă de neinvidiat, refugiindu-se în Hong Kong – ultima sa reședință și cu primul avion plecase la Vancouver.