Saracutul
Aa
Saracutul de Emil Garleanu
S-a iscat un vartej ca din senin. S-a înșurubat în pamant, apoi a pornit-o, tehui, peste camp, curți și livezi luand cu el tot ce gasea mai ușor în cale. Și daca de pe jos fura flori, pene și hartii, de pe-o ramura lua un carabuș, un carabuș mititel, castaniu, cu aripele fragede, cu ochișorii ca doua neghinițe. Carabuș de primavara. Cand l-a luat vartejul pe sus, și-a strans și el piciorușele, și-a vazut ca poate zbura și fara sa dea din aripi.
Vartejul și-a facut gustul, și-n mijlocul unui drum de țara, langa o curte, s-a înțepenit o clipa ca un sfredel, apoi s-a topit deodata, lasand tot ce luase balta la pamant. Iar carabușul cazu pe-o bucațica de hartie alba, și ramase acolo, amețit. Cand s-a trezit, privi împrejur: un drum prafuit.
Și din capatul drumului, țanțoș, cu pieptul în platoșa, cu pintenii arcuiți, venea un cucoș. „îh! Scap de unul și dau peste altul, își zise carabușul; asta ma-nghite!” Cucoșul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la carabuș și-a trecut mandru înainte. „Am scapat!” gandi cu bucurie carabușul și se întoarse sa priveasca dupa cucoș. Atunci încremeni de spaima. Din celalalt capat al drumului sosea un curcan. Carabușul se facu mai mic decat era, ținandu-și sufletul: „Acuma chiar c-ampațit-o!” Cand ajunse curcanul în dreptul cucoșului se înroti, își roși margelele, și își dadu capul pe spate; iar cucoșul scoase pieptul și mai în afara, se înalța în picioare, și forfeca aripele de cateva ori în pamant: își dadeau binețe. Cucoșul s-a dus, curcanul se feri parca sa nu calce carabușul, cand îl ajunse, și acesta, bietul, rasufla: „Bine c-am avut noroc!” Dar deodata, de dupa gard, sari, mare, cu coada rotunda cat soarele la rasarit, un paun. Pasarea se legana o clipa, apoi își stranse coada, și zbura în drum.
„De asta nu mai scap!” crezu carabușul. Paunul s-a apropiat, l-a rasturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl gasise, și, lasandu-l, își vazu de drum. Carabușului nu-i venea sa-și creada ochilor ca mai e în viața. Dar uite: colo e drumul, subt el hartia, pe dreapta gardul – traiește. Ia sa zboare acuma, cat putea mai repede de-acolo, pe vreo creanga de copac. Sa-și încerce aripele. Și le desfacu. In clipa aceea un pui de sturz, mai marișor ceva decat o nuca, zbura spre el. „Ei! De așa pasari mici, mai de seama mea, mi-i drag și mie”, gandi carabușul, pregatindu-se chiar sa dea sturzului „ziua buna”. Dar sturzul se lasa langa bucațica de hartie, deschise pliscul, apuca cu lacomie carabușul și: hap! hap! – mai sa se înece, îl înghiți.
Saracuțul carabuș!
De pe gard, o vrabie, care vazuse multe în viața ei, își așezase puișorii în rand, sa priveasca, de cum zarise carabușul jos. Și acum își lua zborul într-alt loc, strigandu-și dupa dansa odraslele care duceau în minte o învațatura mai mult.