Carol cel Mare (742-814d.Hr). Cine a fost Charlemagne si ce importanta a avut în istorie ? referat biografie

Carol cel Mare s-a nascut la Aachen, in Germania de astazi la 2 aprilie 742 d.Hr, fiind primul conducator al Europei. Există controverse între specialiști privitoare atât la data, cât și la locul nașterii, datorită faptului că documentele rămase pînă azi oferă informații incomplete și uneori contradictorii. Rege al francilor si mai apoi imparat al Sfantului Imperiu Roman, a reusit prin intermediul companiilor militare purtate de-a lungul a 4 decenii sa domneasca peste un imperiu ce se intindea de la Atlantic pana la Dunare si din Olanda pana in Provence.

La momentul nașterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Carol era cel dintâi născut al regelui Pepin cel Scurt și al reginei Bertrada de Laon. Viitorul lider de proporții continentale avea în spate o ascendență valoroasă, fiind nepotul lui Carol Martel, o temută căpetenie politică și militară a francilor. În acord cu ascendența sa ilustră și faptele de arme ale strămoșilor săi, nepotul lui Carol Martel avea să scrie el însuși unele din cele mai glorioase pagini de istorie ale Europei Occidentale.

El este văzut de mulți istorici nu doar drept părinte fondator al Franței și Germaniei, ci și ca un fondator al Europei unite, dacă ținem cont de faptul că Charlemagne a fost primul conducător al unui imperiu în Europa, de la căderea Imperiului Roman, iar realizările sale au contribuit hotărâtor la crearea unei identități europene comune, pentru numeroase populații din vestul și centrul Europei - viitorul nucleu al Europei unite.

Puținele informații despre tinerețea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educație centrată pe conducere, participând la activitățile politice, sociale, militare afiliate curții tatălui său. Un portret „robot” al regelui Carol cel Mare a fost creionat cam asa : „„Era înalt de șase picioare și cinci degete și era clădit pe măsura înălțimii sale. Avea un păr lung și frumos , alb precum neaua, un nas puternic și o privire demnă și neclintită. Era cumpătat la băutură și mâncare și s-a păstrat sănătos cu toate că a îndurat greutăți și boli precum orice soldat de rând.”

( Einhard, cronicarul curții, contemporan cu Charlemagne)

Carol cel Mare a urcat pe tron într-un moment când forțele puternice ale schimbării îi afectau regatul. Prin tradiția francă, era un rege războinic, de la care era de așteptat să își conducă supușii în războaie care să extindă hegemonia francilor și să aducă bogății supușilor. Predecesorii săi merovingieni fuseseră mari cuceritori, însă victoriile lor au dus la formarea unui regat alcătuit din diverse popoare, care erau tot mai greu de condus de către o domnie unificată. Pentru regii merovingieni, situația a fost complicată atât de pofta insațiabilă a aristocrației france de bogăție și putere, cât și de divizarea constantă a teritoriului francilor, rezultând din obiceiul de a trata regatul ca un patrimoniu care se împarte
între toți moștenitorii de sex masculin în viață ai fiecărui rege.

Până la începutul sec. VIII d.Hr., aceste forțe au redus conducătorii merovingieni la niște regi „de nimic”, așa cum i-au numit succesorii lor carolingieni. Puterea reală a fost asumată de o dinastie aristocratică, numită mai târziu carolingiană, după Carol cel Mare, care, în sec. VII d.Hr., a ajuns la poziția dominantă utilizând funcția de majordom al palatului pentru a prelua controlul asupra administrației și a resurselor regale și pentru a se înconjura de susținători suficient de puternici pentru a ține la distanță familiile france rivale ce doreau aceeași putere. În secolul VIII d.Hr., majordomii carolingieni ai palatului, Charles Martel (714-741 d.Hr.) și (înainte de a deveni rege) Pepin III (741-751 d.Hr.), au întreprins diferite acțiuni ce aveau scopul de a împiedica fragmentarea politică a regatului franc.

Carol a fost astfel moștenitorul unei lungi tradiții în care regele era apreciat în funcție de succesul în război, care, în schimb, îl obliga să conceapă mijloace de guvernare capabile să mențină controlul asupra unei populații din ce în ce mai poliglote.

El a fost primul rege european care și-a transformat castelul într-un important centru de studiu, invitând savanți și oameni învățati din toată lumea și acordându-le adăpost, libertate și sprijin. El a fost cel care a lansat o reformă monetară fără precedent și a fixat taxe în funcție de veniturile supușilor săi. Conștient de abuzurile colectorilor de taxe, a introdus plata taxelor prin intermediul monedelor de argint, standardizând valoarea fiecărei monede.

Era iubit și temut în egală măsură. Conform descrierilor din cronici, era o fire veselă, dinamică și încrezătoare. Rar mergea la pas, cel mai adesea călărea în grabă, astfel încât oricine vroia să i se adreseze, fie el sfetnic de curte sau țăran umil, trebuia să țină pasul cu regele!

Știa după nume pe toți cei care locuiau în castelul său, de la consilierii apropiați la cel mai de jos servitor. Era un mare iubitor de câini, fiind tot timpul înconjurat de haita credincioșilor săi prieteni necuvântători. Cu toate că era un rege din toate punctele de vedere, rar era de găsit în palat. Când nu participa personal la bătălii, era la vânătoare sau vizita administratorii locali, decretând la fața locului legi noi menite să-și protejeze poporul, deoarece Charlemagne se baza pe oamenii de rând pentru a-și asigura grosul armatei.

Era sângeros, dar popular și iubit. Era un politician feroce, dar cunoștea bine dedesubturile sufletului omenesc și ținea mereu cont de starea de spirit a celor din jur, fie ei supuși sau dușmani de pe câmpul de luptă. Mantia albastră pe care o purta în bătălii, alături de faimoasa Joyeuse, spada sa, sunt considerate și astăzi obiecte de cult de către majoritatea francezilor. Nu degeaba Papa Ioan Paul al II-lea se referea la el, într-o cuvântare, ca al un Pater Europae .

Semnul distinctiv al domniei lui Carol cel Mare a fost efortul său de a respecta obiceiurile străvechi și cerințele domniei unui rege franc ripostând, în același timp, în mod creativ noilor forțe care influențau negativ societatea. Calitățile personale l-au ajutat să facă față acestei provocări.

Cei aproximativ 30 de ani de războaie au avut drept componentă principală atacurile sale asupra saxonilor. Carol a fost încurajat de papii Romei, care vroiau de mult o spadă cu care să se răzbune pe barbarii saxoni, vinovați de măcelărirea tuturor misionarilor trimiși de-a lungul anilor să-i creștineze. Niciun război dus de franci nu s-a comparat cu cel dus împotriva saxonilor, nici unul nu a fost atât de costisitor și sângeros.

Saxonii erau un neam războinic, nesupus, ostil religiilor impuse de alții. Dar, în ciuda pierderilor mari, Charlemagne și soldații săi pătrundeau tot mai adânc în inima pădurilor sălbatice ale vechii Europe, urmărind și supunând cu forța orice trib saxon întâlnit. După ce a supus toate uniunile tribale aflat în calea sa, Carol a strămutat aproximativ 10.000 de saxoni care trăiseră pe malurile Elbei și i-a dus în Galia și Germania. Războiul cu saxonii a durat mulți ani, iar supraviețuitorii au avut de ales între creștinare și exterminare. Termenii impuși de Carol dictau saxonilor să renunțe la cultele lor religioase, să accepte creștinismul și să trăiască în bună înțelegere cu vecinii lor franci.

În timpul lungilor sale conflicte cu saxonii, Charlemagne a dorit să-și securizeze frontiera de sud, din Pirinei, astfel că a lansat o expediție în Spania. Toate orașele și castelele atacate i s-au supus aproape instantaneu. Faima sa depășise cu mult granițele regatului franc. Tot atunci, a suferit și singura sa înfrângere memorabilă, în momentul în care trupele sale au fost atacate de basci, aliații cu gasconii trădători. Atacul s-a petrecut în Trecătoarea Roncevalles din Pirinei.

Momentul a fost consemnat în cântecele și povestirile menestrelilor de la curțile europene, sub numele de Cântecul sau Epopeea lui Roland, în care se povestesc faptele de arme și sfârșitul tragic al Contelui Roland, unul dintre cei mai iubiți și apreciați războinici de la curtea lui Charlemagne.

Carol și-a continuat peregrinările războinice prin supunerea bretonilor, după care și-a strâns armata și a poposit în Roma, unde s-a rugat, și s-a întors apoi în Galia.
Nici acolo nu a stat mult, deoarece aroganța și prostia Ducelui Tassilo al Bavariei au dus la un conflict armat. Odată calmate lucrurile în Bavaria (prin înfrângerea lui Tassilo, care în 794 a fost silit să renunțe la orice pretenție asupra Bavariei, acesta intrând în componența Regatului Franc), a izbucnit un nou război, de data aceasta cu triburile slave ale wiltzilor (veletilor). Aceștia au fost, în cele din urmă, învinși și au devenit, împreună cu vecinii lor abodriții (sau obotrizii), aliați ai francilor, sprijinindu-l ulterior pe Charlemagne în lungul său război cu saxonii. Au urmat războaiele cu avarii, considerate de unii istorici drept cele mai dure confruntări ale lui Charlemagne, după cele cu saxonii. Carol a ieșit din nou învingător.

Cum regele franc părea că are de onorat un contract nelimitat cu Zeul Ares, au izbucnit luptele cu vikingii danezi. Regele danez Godfred apucase deja să-i subjuge pe obotrizii aliați cu francii, când Carol l-a atacat. Regele danez nu a trăit până la sfârșitul confruntărilor, fiind ucis de către un războinic din propria-i gardă.

Charlemagne a împiedicat de asemenea extinderea dominației musulmane în Europa apuseană, în schimb extinzând constant granițele regatului franc spre sud.

Preocupat de apărarea sudului Galiei de atacurile musulmane și înșelat de promisiunile de ajutor făcute de conducătorii locali musulmani din nordul Spaniei, care încercau să scape de autoritatea califului omeiad din Cordoba, Carol a invadat Spania în 778 d.Hr. Această acțiune nefericită s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă a armatei france în retragere de către forțele gascone (sau basce), imortalizată trei secole mai târziu în poemul epic Cântecul lui Roland (La Chanson de Roland).

În ciuda acestui eșec, Carol cel Mare s-a străduit în continuare să întărească frontiera cu Spania. În 781 d.Hr., el a creat marca Aquitania, punându-l rege pe fiul său, Ludovic. De aici, forțele france au inițiat o serie de campanii, care au stabilit în cele din urmă controlul francilor asupra regiunii Marca Hispanica, teritoriul situat între Pirinei și fluviul Ebru. În 787-788 d.Hr., Carol a anexat cu forța Bavaria, ai cărei conducători se împotriviseră multă vreme suzeranității france.

Această victorie a adus francii față în față cu avarii, nomazi asiatici care, spre sfârșitul sec. VI și VII d.Hr., au format un imperiu vast, locuit în mare parte de slavii cuceriți de pe ambele maluri ale Dunării. În sec. VIII, puterea avară era în declin, iar campaniile francilor din 791, 795 și 796 d.Hr. au grăbit dezintegrarea acestui imperiu. Carol a strâns multă pradă, și-a însușit un teritoriu la sud de Dunăre, în Carinhia și Panonnia, și a inaugurat un teren pentru misionariat care a dus la convertirea la creștinism a avarilor și a foștilor lor supuși, slavii.

Considerat pe bună dreptate drept cel mai grandios lider medieval vest-european, Charlemagne nu s-a limitat doar la războaie și cuceriri. Din contră, a fost un vizionar, un excelent administrator și un conducător de excepție, interesat și de prosperitatea maselor largi ale populației. În timpul vieții sale, imperiul se întindea peste teritoriile de astăzi ale Franței, Germanie, Elveției, Olandei, precum și în jumătate din Spania și Italia.

Prin stabilirea unui centru de comandă asupra Europei vestice, Charlemagne a restabilit parțial unitatea și gloria defunctului Imperiu Roman de Apus și a pavat drumul către dezvoltarea Europei moderne. A stabilit relații diplomatice fără precedent cu regii din Galicia și Asturia, precum și cu triburile înverșunaților scoți. A avut chiar o relație de amiciție cu legendarul calif Harun al-Rașid, cu toate că cei doi nu s-au întâlnit niciodată.

Reforma religioasă

Cuceririle militare ale lui Carol, diplomația și eforturile de a impune o administrație unificată în regatul său au constituit o dovadă impresionantă a capacității sale de a juca rolul unui rege tradițional franc. Politica sa religioasă reflecta capacitatea de a răspunde pozitiv la forțele de schimbare care se manifestau în lumea lui. Cu un entuziasm considerabil, a extins și a intensificat programul de reformă, instituit mai șovăielnic în anii 740 d.Hr. de tatăl său, Pepin, și de unchiul său, Carloman. Răspunsul lui Carol la nevoia tot mai mare a lumii ca viața spirituală să devină mai profundă a fost să facă din acest obiectiv preocuparea principală a politicilor publice și a guvernării regale.

Programul lui pentru îndeplinirea responsabilităților religioase regale a fost formulat într-o serie de concilii constituite din clerici și laici convocați prin ordin regal pentru a analiza un program stabilit de către curtea regală. Actele normative ale conciliilor au primit drept de lege în capitulariile regale, iar toți cei care aveau funcții oficiale, în special episcopii, trebuiau să le pună în aplicare. Această legislație, tradițională în spirit și conținut, a fost inspirată de convingerea că normele necesare pentru corectarea deficiențelor ce asaltau viața creștină în sec. VIII d.Hr. fuseseră deja definite de Scriptură și de consiliile bisericești timpurii și de autoritățile ecleziastice.

Reforma se axa pe câteva preocupări majore: consolidarea structurii ierarhice bisericești, clarificarea competențelor și a responsabilităților ierarhice, îmbunătățirea calității intelectuale și morale a clerului, protejarea și extinderea resurselor ecleziastice, standardizarea practicilor liturgice, intensificarea problemei pastorale care viza înțelegerea generală a principiilor de bază ale credinței și îmbunătățirea moralei și eradicarea păgânismului. Odată cu progresul mișcării de reformă, domeniul său de aplicare s-a extins, împuternicind conducătorul cu autoritatea de a disciplina clerul, de a prelua controlul asupra proprietății ecleziastice, de a propaga credința și de a defini doctrina ortodoxă.

În ciuda extinderii autorității sale asupra problemelor administrate în mod tradițional de Biserică, mișcările agresive ale lui Carol pentru a regla viața religioasă au fost acceptate de instituția ecleziastică, inclusiv de papalitate. Pentru a estima sprijinul acordat de cler politicii religioase a regelui, trebuie să se țină cont de faptul că regele controla numirea de episcopi și de abați, era un mare binefăcător al instituției ecleziastice și garant al Statelor Papale. Cu toate acestea, sprijinul clerului a fost autentic, reflectând aprobarea față de dorința regelui de a consolida structurile ecleziastice, de a mări pietatea și de a corecta morala supușilor creștini.

Împărații bizantini Niceforus, Mihail și Leo i-au căutat prietenia și au încercat să încheie alianțe cu el. Carol cel Mare a rămas toată viața un om fascinat de străini, de oameni de pe alte meleaguri, care vorbeau alte limbi și aveau credințe și obiceiuri necunoscute lui. În imperiul său și-au găsit adăpost și protecție numeroși refugiați, care căutau să scape de persecuțiile din țările lor de baștină. A fost un om pios, în ciuda exceselor sale de pe câmpul de luptă și a creștinărilor forțate. Istoria l-a reținut și ca pe un rege cu o generozitate aparte, nemaiîntâlnită la monarhii care i-au succedat. A fost iubit de mase pentru mila pe care o avea față de cei sărmani.

Puterea, faima și geniul său nativ au dus la încoronarea sa publică. Cu toate acestea, modestia sa proverbială a făcut ca evenimentul să fie aproape de anulare, deoarece, la aflarea veștii că urma să fie încoronat ca împărat de către Papa Leo al III-lea, Carol cel Mare a declarat că nu va pune piciorul în biserică în acea zi. Cu toate acestea, evenimentul s-a produs. Era ziua de Crăciun a anului 800, iar Charlemagne a primit titlul suprem în Basilica Sfântului Petru din Vatican.

Cu toate acestea, sfârșitul bate chiar și la ușile celor mai puternici oameni ai lumii. Nici Charlemagne nu a fost cruțat. Suferea de pleurezie și a avut ambiția personală să nu mănânce nimic, deoarece credea că se va vindeca prin post negru. Când și-a simțit sfârșitul aproape, l-a chemat lângă el pe Louis cel Pios, rege al Aquitaniei, singurul dintre fii săi legitimi care rămăsese în viață, și l-a desemnat succesor. Charlemagne s-a sfârșit din viață pe data de 28 ianuarie anul 814.

surse: istoriiregasite si descopera.ro