Cazul Louise Laboine

Cazul Louise Laboine de Georges Simenon

Capitolul I

În care inspectorul Lognon

descoperă un cadavru și pe urmă se plânge

că i l-a șterpelit altcineva

Maigret căscă și împinse hârtiile către marginea biroului.

— Iscăliți-le, copii, și o să puteți merge la culcare.

„Copiii” erau probabil trei tipi dintre cei mai înrăiți și îndărătnici din câți se perindaseră în ultimul an pe la P.J.[1] Unul dintre ei, pe nume Dédé, arăta ca o gorilă, iar cel mai slăbuț, care avea un ochi vânăt, ar fi făcut parale bune ca luptător la bâlci.

Janvier le întinse hârtiile, un toc, iar acum, că goliseră în sfârșit sacul, nu se mai osteneau să discute, nici să citească procesul-verbal al interogatoriului și iscăleau cu un aer dezgustat.

Orologiul de marmură arăta trei și ceva, iar mai toate birourile de pe Quai des Orfèvres erau cufundate în întuneric. De mult nu se mai auzea alt zgomot decât vreun claxon în depărtare sau frânele unui taxi care derapa pe asfaltul umed. Când veniseră aici, cu o zi mai înainte, birourile erau tot pustii, pentru că nu era nici nouă dimineața și personalul nu sosise încă. Ploaia cădea la fel de măruntă și tristă.

Se împliniseră treizeci de ore și mai bine de când se aflau sub același acoperiș, când tustrei laolaltă, când separați; ceasuri în care Maigret plus cinci dintre oamenii lui se schimbau, hărțuindu-i cu rândul.

— Idioți! precizase comisarul din prima clipă. O să dureze.

La idioți, adică la cei cu mintea îngustă, durează întotdeauna foarte mult până să-i dea drumul. Își închipuie că dacă nu vorbesc sau dacă pornesc să îndruge orice, contrazicându-se eventual din cinci în cinci minute, vor izbuti să scape basma curată. Crezându-se mai șmecheri decât restul lumii, încep de regulă prin a face pe nebunii: „Dacă-ți închipui c-o să scoți ceva de la mine!”

Lucrau de câteva luni de zile în preajma străzii La Fayette și ziarele îi porecliseră „Spărgătorii de ziduri”. Fuseseră prinși datorită unui telefon anonim.

Mai rămăsese un rest de cafea în cești și ibricul de email era încă pe reșou. Toți aveau fețele trase și cenușii. Maigret, al cărui gâtlej era iritat de cât fumase, se gândea ca, după expedierea celor trei indivizi, să ia undeva o supă de ceapă, chemându-l și pe Janvier. Îi trecuse somnul, deși pe la unsprezece cădea din picioare și se dusese să picotească un pic în biroul său. Mintea nu-i mai era acum la dormit.

— Spune-i lui Vacher să-i ia de-aici.

Chiar în clipa când ieșeau din biroul inspectorilor se auzi țârâitul telefonului. Maigret ridică receptorul.

— Care ești acolo? făcu o voce.

Maigret se încruntă și nu răspunse pe loc. Glasul de la celălalt capăt al firului întrebă:

— Jussieu?

Jussieu era inspectorul de gardă. Maigret îl trimisese acasă pe la zece.

— Nu, Maigret, mormăi comisarul.

— Vă rog să mă scuzați, domnule comisar. Aici e Raymond de la Centrală.

Raymond sunase din clădirea cealaltă, unde, într-o încăpere uriașă, ajungeau toate apelurile destinate Brigăzii de intervenții rapide. În clipa când cineva spărgea geamul uneia din acele borne roșii care împânzesc Parisul, pe harta cât un perete de mare a Centralei se aprindea un becușor. Atunci, omul din fața hărții făcea legătura.

— Aici Centrala!

Era vorba când de bătăi de stradă, când de bețivani recalcitranți sau de polițiști aflați în patrulare și cerând ajutor.

Drept care omul de la Centrală mai făcea o legătură.

— Postul din strada Grenelle? Justin, tu ești? Trimite o mașină pe chei, pe la numărul 210…

În fiecare noapte erau câte doi-trei de serviciu și-și pregăteau și ei, fără îndoială, cafele. Uneori, când se întâmpla ceva mai grav, anunțau P.J.-ul. Alteori, telefonau la Quai ca să vorbească unui prieten. Maigret îl știa pe Raymond.

— Jussieu a plecat. Voiai să-i spui ceva mai deosebit?

— Doar că s-a descoperit cadavrul unei fete, în Piața Vintimille.

— Ai amănunte?

— Cred că la ora asta băieții de la Secția a II-a sunt acolo. Am fost anunțat acum trei minute.

— Mulțumesc.

Cei trei malaci ieșiseră din birou. Janvier se întorcea, cu ochii înroșiți, ca întotdeauna când nu dormea noaptea, și cu o barbă de parc-ar fi fost bolnav.

Maigret își îmbrăcă pardesiul, se uită după pălărie.

— Mergem?

Coborâră unul în spatele celuilalt. De obicei, se duceau în Hale la ora aceea să mănânce o supă de ceapă. În fața micilor automobile negre din curte, Maigret șovăi:

— Au găsit o fată moartă în Piața Vintimille.

Apoi, ca unul care caută un pretext ca să nu se ducă la culcare, zise:

— Mergem să vedem ce s-a-ntâmplat?

Janvier se așeză la volanul unei mașini. Erau prea obosiți amândoi, după atâtea ceasuri de interogatoriu, ca să mai vorbească.

Maigret nu realizase pe dată faptul că Secția a II-a era condusă de Lognon, adică de Nasolu’, cum îl porecliseră colegii. Dar, oricum, nu scria nicăieri că Lognon trebuie să facă de strajă noaptea la postul din strada Rochefoucauld.

Străzile erau pustii și ude, picături mărunte nimbau felinarele, în timp ce rare siluete se strecurau pe lângă ziduri. Abia la încrucișarea străzii Montmartre cu Marile Bulevarde întâlniră o cafenea deschisă. Ceva mai încolo, zăriră firmele luminoase a două-trei localuri de noapte și câteva taxiuri ce așteptau lângă trotuar.

Piața Vintimille, la doi pași de Piața Blanche, părea o insulă de tăcere. Se afla acolo o dubă a poliției, iar lângă grilajul scuarului minuscul, un grup de oameni, patru sau cinci, stăteau împrejurul unei forme de culoare deschisă, întinsă pe asfalt.

Maigret recunoscu din prima clipă făptura scundă și pirpirie a lui Lognon. Nasolu’ se desprinse din grup pentru a vedea cine sosește și, la rândul lui, îi recunoscu pe Maigret și Janvier.

— Nenorocire, mormăi comisarul.

Căci Lognon, bineînțeles, avea să fie convins că Maigret o făcuse iarăși dinadins. Se petrecuse, vasăzică, o dramă în cartierul lui, pe domeniile lui, și, culmea, tocmai când se nimerise să fie el de serviciu. I se oferea, poate, prilejul, de ani și ani de zile așteptat, de a se afirma. Și o înlănțuire de împrejurări neașteptate îl aducea pe Maigret la fața locului, aproape în același timp cu el!

— Ați primit vreun telefon? întrebă el cu bănuială-n glas.

Nasolu’ era deja convins că se pusese la cale o conspirație împotriva sa.

— Eram la Quai. M-a sunat Raymond și am venit să văd ce s-a întâmplat.

Oricum, Maigret nu-și putea îngădui să plece fără a afla despre ce e vorba, numai și numai de dragul susceptibilității lui Lognon.

— A murit? întrebă el arătând spre femeia întinsă pe trotuar.

Lognon încuviință din cap. Mai erau acolo, în afară de el, trei polițiști în uniformă și o pereche, un bărbat și o femeie, care – cum află mai târziu comisarul –, trecând prin zonă, descoperise corpul și dăduse alarma. Să se fi descoperit cadavrul o sută de metri mai încolo, ar fi fost deja o îmbulzeală nebună, dar, noaptea, prin Piața Vintimille nu trecea lume multă.

— Cine e?

— Habar n-avem. N-am găsit niciun act.

— Poșeta?

— N-are.

Maigret făcu trei pași, se aplecă. Fata era culcată pe-o rână, cu obrazul drept pe trotuarul ud și un picior descălțat.

— N-ați găsit pantoful?

Lognon făcu semn că nu. Era cam nu știu cum să vezi degetele de la picior prin mătasea ciorapului. Fata purta o rochie de seară de satin albastru-deschis care, pesemne că și din pricina poziției nefirești, părea să-i fie mare.

După înfățișare, nu i-ai fi dat mai mult de douăzeci de ani.

— Doctorul?

— Trebuie să pice dintr-o clipă în alta.

Maigret se întoarse spre Janvier:

— Ar trebui să-i anunți pe băieții de la Judiciar. Să trimită fotografi.

Pe rochia fetei, nicio pată de sânge. Luând lanterna unui agent, comisarul îi lumină fața și i se păru că ochiul care se vedea era ușor tumefiat, iar buza de sus umflată.

— N-avea mantou? mai întrebă Maigret.

Era o vreme destul de frumoasă pentru luna martie, dar nu destul de cald ca să te plimbi noaptea, mai ales prin ploaie, cu o rochie ușoară care nu-ți acoperă nici măcar umerii, ținându-se doar prin bretele subțiri.

— Probabil că n-au omorât-o aici – șuieră Lognon, sinistru, cu aerul că-și face fireasca datorie ajutându-l pe comisar, dar că, de fapt, cazul îl lasă rece.

De altfel, se ținea anume mai la o parte. Janvier se îndreptase spre un bar din Piața Blanche, ca să telefoneze. În scurt timp, un taxi frână lângă micul grup, iar din mașină coborî un doctor din cartier.

— Puteți arunca o privire, doctore, dar să n-o mișcați până nu vin fotografii. E moartă, fără discuție.

Doctorul se aplecă, pipăi încheietura mâinii, pieptul, după care se ridică nepăsător și, fără niciun cuvânt, se puse pe așteptat ca și ceilalți.

— Mergem? întrebă femeia, ținându-și soțul de braț. Începuse să i se facă frig.

— Mai așteaptă puțin.

— Ce să mai aștept?

— Nu știu. Dar sigur vor face ceva.

Maigret se întoarse spre ei.

— Ați lăsat numele și adresa?

— Da, la dumnealui.

Arătau către Lognon.

— La ce oră ați descoperit corpul?

Cei doi se priviră.

— Am plecat de la bar pe la trei.

— Trei și cinci, preciză femeia. M-am uitat la ceas când erai la garderobă.

— Mă rog. Iar până aici am făcut vreo trei-patru minute. Tocmai voiam să ocolim piața, când am observat o pată deschisă la culoare pe trotuar.

— Fata… era moartă?

— Cred că da. În tot cazul, nu mai mișca.

— Sper că n-ați atins-o…

Bărbatul făcu semn că nu.

— Atunci, am trimis-o pe nevastă-mea să cheme poliția. E un post de alertare a Brigăzii de intervenții rapide în colț, cum intri pe bulevardul Clichy. Îl știu, că e lângă noi. Noi stăm pe bulevardul Batignolles, la doi pași.

Între timp, Janvier se întoarse.

— Vor fi aici peste câteva minute, anunță el.

— Îmi închipui că Moers nu era acolo.

Maigret simțea pe undeva, tulbure, că a dat peste o afacere destul de încurcată. Aștepta cu mâinile-n buzunare, cu pipa în gură, și arunca, din timp în timp, câte o privire către fata ce zăcea pe asfalt. Rochia albastră nu mai era nouă de mult, îi lipsea apretul, iar materialul era destul de ieftin. Aducea cu rochiile animatoarelor de bar din Montmartre. Ca și pantoful, un pantof argintiu cu tocul foarte înalt și talpa uzată, ce evoca aceeași apartenență.

La prima vedere, s-ar fi zis că e vorba de o animatoare atacată pe când se întorcea acasă și jefuită de poșetă. Dar, în cazul acesta, un pantof nu ar fi dispărut și agresorul nu s-ar fi ostenit să ia mantoul victimei.

— Probabil c-a fost ucisă în altă parte, îi șopti Maigret lui Janvier.

Lognon, care trăgea cu urechea, auzi și se mulțumi să schițeze un soi de rânjet: nu spusese el cel dintâi asta?

Dar, dacă fusese omorâtă în altă parte, de ce au lăsat cadavrul în piața aceasta? Era puțin probabil ca asasinul s-o fi cărat în spinare. O fi avut o mașină, însă atunci i-ar fi fost ușor să arunce cadavrul în Sena, ori undeva, pe vreun maidan, la marginea orașului.

Maigret nu-și mărturisea că ceea ce îl intriga cel mai mult era fața victimei, cu toate că nu putea să vadă decât o jumătate din ea. Fata avea un aer bosumflat, poate și din cauza loviturilor. Ai fi zis că e o fetiță îmbufnată. Părul îi era moale și întunecat, ondulat natural, pieptănat pe spate. Din cauza ploii, fardul se cam ștersese, dar acest lucru, în loc s-o îmbătrânească sau s-o urâțească, o făcea mai tânără și mai atrăgătoare.

— Vino puțin, Lognon.

Maigret îl trase deoparte.

— Da șefu’, vă ascult!

— Ai vreo idee?

— Știți foarte bine că eu n-am niciodată idei. Nu sunt decât un inspector oarecare, de cartier.

— Ai mai văzut-o vreodată?

Lognon era omul care cunoștea cel mai bine împrejurimile Pieței Blanche și ale Pieței Pigalle.

— Niciodată.

— Să fie vreo animatoare?

— În orice caz, nu una dintre cele de pe-aici. Le cunosc aproape pe toate.

— O să am nevoie de dumneata.

— Vă rog, nu trebuie să spuneți doar așa, ca să-mi faceți plăcere. Din moment ce Quai des Orfèvres se ocupă de cazul ăsta, afacerea nu mă mai privește. N-am nimic contra, vă rog să luați notă. E cât se poate de firesc. Și, de altfel, sunt obișnuit. N-aveți decât să-mi dați ordine, o să le execut cum pot mai bine.

— Poate n-ar fi rău să stai de vorbă încă de pe acum cu portarii localurilor de noapte.

Lognon privi la trupul întins pe asfalt și suspină:

— M-am dus.

În mintea lui totul era limpede: Maigret îl îndepărta dinadins de locul cu pricina. Nasolu’ traversă strada cu mersul său veșnic ostenit, având grijă să nu întoarcă, pentru nimic în lume, capul.

Mașina de la Judiciar tocmai sosea. Un polițist se chinuia să-l alunge pe un bețiv care se apropiase și era furios că nimeni n-o ajută pe „duduia”.

— Voi, sticleți, sunteți toți la fel. Pentru că a băut și omul un păhărel mai mult…

Fotograful terminase. Așa că doctorul se aplecă asupra trupului și-l întoarse pe spate, dezvăluind obrazul tot, care, privit acum, părea și mai tânăr.

— De ce a murit? întrebă Maigret.

— Fractură a craniului.

Doctorul își trecu degetele prin părul moartei.

— A fost lovită în creștet cu un obiect greu, un ciocan, o cheie franceză, o țeavă de plumb, ceva în genul ăsta. Mai întâi însă, au lovit-o peste față, cu pumnii probabil.

— Puteți stabili cam pe la ce oră a murit?

— După părerea mea, pe la două-trei dimineața. Doctorul Paul o să vă dea mai multe amănunte după autopsie.

Venise și camioneta Institutului Medico-Legal. Oamenii așteptau doar un semn ca să pună corpul pe o targă și să-l transporte spre Pont d’Austerlitz.

— Dați-i drumul! suspină Maigret.

Apoi îl căută pe Janvier din priviri.

— Mâncăm ceva?

Foamea le trecuse, totuși intrară într-un restaurant și comandară supă de ceapă doar fiindcă așa hotărâseră cu o oră înainte. Maigret dăduse dispoziții să se trimită ziarelor o fotografie a moartei, ca să apară, pe cât posibil, în edițiile de dimineață.

— Vă duceți acolo? întrebă Janvier.

Maigret știa că „acolo” voia să zică Morga, care acum se numea Institutul Medico-Legal.

— Cred c-o să trec pe-acolo.

— Doctorul Paul trebuie să se fi dus. I-am telefonat.

— Un calvados?

— Cum doriți.

La masa vecină, două femei mâncau varză acră; niște animatoare, în rochii de seară amândouă; Maigret le examină cu atenție, ca și cum ar fi dorit să descopere deosebirile dintre acestea și fata moartă.

— Te duci acasă?

— Nu, vin cu dumneavoastră, hotărî Janvier.

Pe la ceasurile patru și jumătate intrară la Institutul Medico-Legal, unde doctorul Paul, care tocmai venise, își îmbrăca halatul alb. În colțul gurii – țigara, ca întotdeauna când se pregătea pentru o autopsie.

— Ai examinat-o, doctore?

— M-am uitat puțin la ea.

Cadavrul zăcea, gol, pe o lespede de marmură. Maigret întoarse capul.

— Și ce părere ai?

— Trebuie să aibă între 19 și 22 de ani. Sănătoasă, dar am impresia că nu mânca îndeajuns.

— O animatoare de local?

Doctorul Paul îl privi pe Maigret cu o sclipire șireată în ochi:

— Adică o fată care se culcă cu clienții?

— Mai mult sau mai puțin.

— În cazul ăsta… nu.

— Cum de poți da un răspuns așa de categoric?

— Pentru că fata asta nu s-a culcat niciodată cu nimeni.

Janvier, care privea mecanic la corpul luminat de o lampă puternică, întoarse capul, roșind.

— Ești sigur?

— Absolut sigur, răspunse doctorul, care-și punea mănușile de cauciuc și aranja instrumentele pe o masă acoperită cu faianță.

— Rămâneți aici?

— Nu, o să trecem dincolo. Cât zici că durează?

— Mai puțin de o oră. Depinde ce găsesc. Vrei și o analiză a stomacului?

— Aș prefera. Cine știe…

Maigret și Janvier intrară în biroul de alături, unde se așezară, cu aerul grav al celor ce se află într-o sală de așteptare. Amândoi păstraseră în minte imaginea trupului alb al fetei.

— Mă întreb cine-o fi, murmură Janvier, spărgând tăcerea. Cu rochia aia nu putea să meargă decât la teatru, într-un local de noapte sau la o serată.

Probabil că amândoi se gândeau la același lucru. Era ceva care nu mergea defel. Seratele pentru care te îmbraci în ținută de seară nu sunt numeroase, iar acolo nu prea vezi rochii ieftine și decolorate ca a necunoscutei. Pe de altă parte, după spusele doctorului, fata nu părea să fi fost angajată în vreun bar din Montmartre.

— O nuntă? aruncă Maigret, fără să creadă însă nici el.

Și la nuntă te îmbraci în haine bune.

— Credeți?

— Nu. Să vedem, suspină Maigret, și-și aprinse pipa.

După zece minute de tăcere în doi, Maigret spuse:

— Te-ar deranja dacă te-ai duce după lucrurile fetei?

— Chiar vreți?

Comisarul încuviință din cap.

— Numai dacă ai curaj.

Janvier deschise ușa, dispăru vreme de două minute și când reveni era atât de palid, încât Maigret se temu să nu-l vadă vomitând. Ținea în mână rochia albastră și ceva lenjerie albă.

— Paul mai are mult?

— Nu știu. Nu m-am uitat.

— Dă-mi rochia.

Rochia fusese curățată de multe ori și, sub tiv, culoarea era spălăcită. Pe partea dinăuntru, o etichetă: „Dra Irène, strada Douai 35 bis”.

— E lângă Piața Vintimille, remarcă Maigret, în vreme ce examina ciorapii (unul era ud leoarcă), chiloții, sutienul și un portjartier foarte îngust.

— Asta-i tot ce avea pe ea?

— Da. Pantoful e cumpărat de pe strada Notre-Dame-de-Lorette.

Tot în cartier. Să nu fi fost afirmația doctorului Paul, toate datele ar fi dus către o animatoare sau o tânără în căutare de aventuri prin Montmartre.

— Poate găsește Lognon ceva! spuse Janvier.

— N-aș crede.

Cei doi nu se prea simțeau în apele lor, imaginându-și ce se petrecea dincolo. Trei sferturi de ceas mai târziu, ușa se deschise. Când se uitară în încăperea vecină, trupul nu se mai afla acolo, iar cineva de la Institut închidea unul din sertarele metalice unde se păstrau cadavrele.

Doctorul Paul își scoase halatul. Apoi, își aprinse o țigară.

— N-am găsit mare lucru, zise el. Moartea a fost cauzată de fracturarea craniului. Capul a fost lovit violent de vreo câteva ori, cel puțin de trei ori. Dar nu-mi dau seama cu ce anume. Poate o unealtă oarecare, poate un suport de aramă pentru șemineu sau un sfeșnic, în orice caz ceva greu și tare. Fata a căzut mai întâi în genunchi, încercând să se agațe de cineva: am găsit niște scame de lână de culoare închisă sub unghii. O să le trimit numaidecât la laborator. Faptul că avem de-a face cu lână pare să indice că s-a agățat de o haină bărbătească.

— Prin urmare, a fost o luptă.

Doctorul Paul deschise un dulăpior unde, alături de halat, de mănușile de cauciuc și de alte obiecte, păstra o sticlă de coniac.

— Luați un păhărel?

Maigret acceptă fără falsă stânjeneală. Văzând aceasta, Janvier aprobă și el din cap.

— Ce-ți spun acum e doar o părere personală. Fata a fost lovită mai întâi cu palmele sau chiar cu pumnii, în obraz, după care au izbit-o cu obiectul respectiv. Aș zice că au început prin a-i cârpi vreo două palme îndesate. Nu știu dacă-n clipa aceea a căzut în genunchi, dar am impresia că da, și atunci s-au hotărât probabil s-o lichideze.

— Adică nu crezi că a fost atacată pe la spate.

— În niciun caz.

— Deci nu e vorba de vreun pungaș care a atacat-o la colț de stradă?

— N-aș crede. Și, de altfel, nimic nu dovedește că lucrurile s-ar fi petrecut în stradă.

— Analiza stomacului spune ceva?

— Da. Ca și analiza sângelui, de altminteri.

— Ce anume?

Doctorul Paul schiță un zâmbet ca și cum ar fi vrut să spună: „Atenție, veți fi dezamăgiți!”

Urmă o pauză, dintr-acelea pe care le făcea înainte de a lansa unul din bancurile sale obișnuite.

— Era măcar pe trei sferturi beată.

— Ești sigur?

— Mâine, în raport, o să găsești procentajul exact de alcool pe care l-am descoperit în sânge. O să-ți trimit și analiza completă a stomacului. Cred că ultima oară a mâncat cu șase până la opt ore înainte de moarte.

— La ce oră a murit?

— Pe la două noaptea. Mai curând înainte de două decât după.

— Asta înseamnă că a mâncat ultima oară pe la șase-șapte seara.

— Dar a mai băut după aceea.

Cadavrul n-avea cum să fi rămas multă vreme în Piața Vintimille înainte de a fi descoperit. Zece minute? Un sfert de ceas? Mai mult în niciun caz. Așa încât între clipa morții și momentul când trupul fusese lăsat pe trotuar trecuseră cel puțin trei sferturi de oră.

— Bijuterii?

Paul se duse dincolo ca să le aducă. La întoarcere ținea în mână niște cercei de aur, împodobiți fiecare cu câte o floare din rubine mici, precum și un inel, tot cu rubin, dar ceva mai mărișor. Nu erau gablonțuri, dar nici lucruri de preț. După stil, păreau să aibă vreo treizeci de ani vechime, dacă nu mai mult.

— Asta-i tot? Te-ai uitat la mâini?

Doctorul Paul era specialist în a stabili profesiunea după deformațiile mai mult sau mai puțin vizibile ale mâinilor și poliția izbutise, în câteva rânduri, să identifice necunoscuți pornind de la asemenea observații.

— Făcea un pic de gospodărie, dar nu prea mult. Nu era nici dactilografa, nici croitoreasă. Acum vreo trei-patru ani a fost operată de apendicită de un chirurg de mâna a doua. Asta-i tot ce pot să spun în clipa de față. Vă duceți la culcare?

— Cred că da, murmură Maigret.

— Noapte bună. Eu mai rămân. Raportul o să-l primiți pe la nouă dimineața. Mai luați un păhărel?

Maigret și Janvier ieșiră pe chei. La bordul șlepurilor ancorate începuse forfota.

— Vă las acasă, șefu’?

Maigret încuviință din cap. Trecură prin fața gării Lyon, unde tocmai sosise un tren. Cerul pornea să se lumineze. Aerul era mai rece ca-n timpul nopții. Se luminaseră și câteva ferestre. Din când în când trecea câte un om care se ducea la lucru.

— Să nu te prind pe la birou până după-masă!

— Și dumneavoastră?

— Probabil că o să trag și eu un pui de somn.

— Noapte bună, șefule!

Maigret urcă scările fără zgomot. Dar, când să vâre cheia-n broască, ușa se deschise, iar doamna Maigret, în cămașă de noapte, răsuci întrerupătorul și-l privi, orbită o clipă de lumină.

— Ce târziu vii! Cât e ceasul?

Doamna Maigret îl auzea chiar prin somn când urca scările.

— Habar n-am. Vreo cinci și ceva.

— Ți-e foame?

— Nu.

— Hai repede la culcare… O cafea vrei?

— Nu… lasă…

Maigret se dezbrăcă și se cuibări în patul cald. Dar, în loc să adoarmă, se gândea mai departe la fata moartă din Piața Vintimille. Auzea cum, afară, Parisul se trezea încet-încet, cu zgomote mai întâi izolate, venind mai mult sau mai puțin de departe; rare la început, ele se îngemănau apoi într-un fel de simfonie familiară. Portăresele începeau să târască lăzile cu gunoi la marginea trotuarelor. Pe scară lipăiau pașii lăptăresei care lăsa sticlele în fața ușilor.

În sfârșit, doamna Maigret se ridică din pat cu infinite precauții, iar Maigret trebui să facă un efort pentru a-și stăpâni zâmbetul care l-ar fi trădat. O auzi umblând prin baie, apoi cum aprindea gazul la bucătărie și, în scurt timp, simți mirosul de cafea care năpădise apartamentul.

Cu toate că ar fi dorit să doarmă, Maigret nu izbutea cu niciun chip. Din cauza oboselii, probabil. Nevastă-sa tresări când îl văzu intrând în halat și papuci în bucătărie, unde ea lua micul dejun. Lampa era încă aprinsă, în timp ce afară se făcea deja lumină.

— Nu dormi?

— După cum vezi.

— Vrei să mănânci ceva?

— Dacă se poate…

Doamna Maigret nu-l întrebă de ce-și petrecuse aproape toată noaptea afară, în stradă. Pardesiul – văzuse ea – era ud.

— Nu cumva ai răcit?

Maigret își bău cafeaua, apoi telefonă la Secția a II-a.

— Inspectorul Lognon e pe-acolo?

Barurile de noapte se închiseseră de mult, așa încât Lognon ar fi putut să se ducă la culcare. Cu toate acestea, era la birou.

— Lognon? Aici Maigret. Ceva nou?

— Nimic. Am fost prin toate barurile și am discutat cu șoferii de taxi.

Maigret se aștepta la un asemenea rezultat, din cauza observației aruncate de doctorul Paul.

— Cred că poți să te duci acasă și să te culci.

— Și dumneavoastră?

În vocabularul lui Lognon, asta însemna: „Care va să zică mă trimiți la somn, ca să continui dumneata ancheta liniștit. Iar după aceea să se zică: «Dobitocul de Lognon n-a făcut nimic!»”

Maigret se gândi la doamna Lognon, slabă și veșnic bolnăvicioasă, pe care suferințele o țineau mai mult în casă. Locuiau într-un apartament, undeva, prin piața Constantin Pecqueur. Când inspectorul venea acasă, n-avea parte decât de gemete și bombăneli. După care pornea să facă gospodărie și să alerge după cumpărături.

„Ești sigur c-ai șters praful de sub bufet?”

I se făcu milă de Nasolu’.

— Am găsit o urmă. Dar nu sunt sigur c-o să iasă ceva.

La celălalt capăt al firului, tăcere.

— Dacă n-ai chef să dormi, vin să te iau într-o oră-două.

— Sunt la birou.

Maigret telefonă la Quai des Orfèvres, cerând să i se trimită o mașină care să treacă mai întâi pe la Institutul Medico-Legal după lucrurile fetei.

Pe urmă, în baie, i se făcu somn de-a binelea. O clipă îl ispiti gândul să-i telefoneze lui Lognon și să-i spună să se ducă singur la domnișoara Irène, pe strada Douai.

Ploaia încetase. Cerul era alburiu, cu scânteieri aurii ce făgăduiau o zi însorită.

— Vii la masă?

— Cred că da. Nu știu.

— Parcă sperai să termini ancheta azi-noapte, nu?

— Pe aia am terminat-o, acum avem alta.

Așteptă, înainte de a ieși din casă, să vadă micuța mașină de la P.J. trăgând lângă trotuar. Șoferul claxonă de trei ori. Maigret îi făcu semn cu mâna de la fereastră că vine.

— La revedere.

Zece minute mai târziu, când mașina străbătea cartierul Montmartre, Maigret uitase deja de noaptea de nesomn.

— Oprește undeva, pe-aici, să bem un pahar de vin alb, zise el.