Cazul Saint-Fiacre

Cazul Saint-Fiacre de Georges Simenon

Capitolul 1

Fetița sașie

O bătaie timidă în ușă; zgomotul unui obiect așezat pe podea; o voce șoptită:

— E cinci și jumătate. A bătut primul clopot pentru slujbă...

Maigret se ridică în coate, făcând somiera să scârțâie, și, în timp ce el privea cu mirare lucarna din acoperișul în pantă, vocea continuă:

— Vă împărtășiți?

Comisarul se sculase și stătea acum cu picioa­rele goale pe podeaua rece ca gheața. Se apropie de ușa care se închidea cu o sfoară înfășurată pe două cuie. Auzi pașii cuiva care se grăbea să se îndepărteze și, când ajunse pe culoar, abia avu timp să zărească silueta unei femei în camizol și jupon alb.

Atunci, luă cana mare cu apă caldă adusă de Mărie Tatin, închise ușa și căută o oglindă ca să se poată bărbieri.

Luminarea avea să se stingă peste câteva minute. Dincolo de lucarnă, era încă noapte de-a binelea, o noapte rece de început de iarnă. Câteva frunze uscate încă mai atârnau de crengile plo­pilor din piața mare.

Maigret nu putea să stea în picioare decât în mijlocul mansardei, din cauza pantei duble a aco­perișului. îi era frig. Ceafa îi înghețase toată noaptea din cauza unui firicel de aer, însă nu reușise să descopere de unde venea.

Dar tocmai frigul acela îl tulbura, făcându-l să retrăiască o atmosferă pe care o credea uitată.

Începutul slujbei... Clopotele care băteau peste satul adormit... Când era copil, Maigret nu se scula atât de devreme... Aștepta al doilea clopot, de la șase fără un sfert, pentru că pe atunci nu avea nevoie să se bărbierească... Măcar se spăla pe față?

Nu-i aducea nimeni apă caldă... Se întâmpla uneori ca apa să fie înghețată în cana mare... După puțin timp, pantofii lui bocăneau pe drumul înghețat...

Acum, în timp ce se îmbrăca, o auzea pe Mărie Tatin trebăluind în sala hanului: curăța grătarul sobei, lovea farfuriile între ele, râșnea cafea. Își îmbrăcă haina, apoi pardesiul. Înainte de a ieși, scoase din portofel o hârtie de care era prins un fluturaș cu mențiunea:

„Poliția municipală din Moulins.

Transmis pentru orice eventualitate Poliției din Paris”.

Apoi o foaie cu pătrățele cu un scris atent:

„Vă anunț că o crimă va fi comisă la biserica din Saint-Fiacre în timpul primei slujbe din Ziua Morților”.

Hârtia zăcuse câteva zile prin birourile de pe Quai des Orfevres. Maigret o zărise din întâmplare și se arătase mirat.

— Saint-Fiacre, prin Matignon ?

— Posibil, pentru că am primit-o prin Moulins.

Și Maigret pusese hârtia în buzunar. Saint-Fiacre! Matignon! Moulins! Cuvinte care îi erau mai familiare decât oricare altele. Se născuse la Saint-Fiacre, unde tatăl lui fusese timp de trei­zeci de ani administratorul castelului! Ultima oară fusese acolo tocmai la moartea tatălui său, îngropat în micul cimitir din spatele bisericii.

„... o crimă va fi comisă... în timpul primei slujbe...”

Maigret sosise cu o zi înainte și trăsese la singurul han din zonă, cel ținut de Mărie Tatin.

Femeia nu-l recunoscuse, el însă o recunoscuse pe ea, datorită ochilor. Fetița sașie, cum i se spunea altădată! O fetiță pricăjită care devenise o fată bătrână și mai pricăjită, și mai sașie, agitându-se întruna prin sala de mese, prin bucătă­rie și prin curtea unde creștea iepuri și găini!

Comisarul coborî. Jos erau lămpi cu gaz. Masa fusese pregătită într-un colț. O pâine mare, inte­grală ; un miros de cafea cu cicoare; lapte fier­binte.

— Rău faceți că nu vă împărtășiți într-o zi ca asta! Mai ales că vă și duceți la prima slujbă... Dumnezeule! Deja bate clopotul a doua oară!

Dangătul clopotelor era firav. Se auzeau pași pe drum. Mărie Tatin fugi în bucătărie să-și îmbrace rochia neagră, să-și pună mănușile de plasă și pălăriuța, care nu stătea dreaptă din cauza păru­lui prins în coc.

— Vă las să terminați de mâncat... încuiați ușa?

— Nu! Sunt și eu gata...

Se simțea tare încurcată că făcea drumul ală­turi de un bărbat! Un bărbat venit de la Paris! Mergea cu pași mărunți, aplecată în față, în fri­gul dimineții. Frunze uscate zburau de colo-colo, purtate de vânt. Foșnetul lor sec arăta că peste noapte dăduse înghețul.

Și alte umbre se îndreptau spre ușa vag lumi­nată a bisericii. Clopotele băteau în continuare. Se zăreau câteva lumini la ferestrele caselor joase; oamenii se îmbrăcau în grabă ca să ajungă la prima slujbă.

Iar Maigret retrăia senzațiile de altădată: fri­gul, ochii care îl înțepau, vârfurile degetelor înghe­țate, gustul cafelei rămas în gură. Apoi, intrând în biserică, un val de căldură, de lumină blândă; mirosul de lumânări, de tămâie...

— Mă scuzați... Am scăunelul meu de rugă­ciune..., zise ea.

Și Maigret recunoscu scaunul negru cu brațe îmbrăcate în catifea roșie al bătrânei Tatin, mama fetiței sașii.

Frânghia căreia clopotarul tocmai îi dăduse drumul încă se mai mișca ușor în capătul bise­ricii. Paracliserul termina de aprins luminările.

Câți erau la acea reuniune fantomatică do oameni abia treziți din somn? Cel mult cinci­sprezece. Și doar trei bărbați: paracliserul, clopo­tarul și Maigret.

„... o crimă va fi comisă...”

Poliția din Moulins crezuse că era o glumă proastă și nu-și făcuse griji. Cei de la Paris se miraseră când îl văzuseră pe Maigret plecând.

Comisarul auzea zgomot în spatele ușii din dreapta altarului și putea să ghicească, secundă cu secundă, ce se întâmpla: sacristia, copilul de cor venit în ultima clipă, preotul care, fără o vorbă, își punea patrafirul, împreuna mâinile și se îndrepta spre naos, urmat de băiatul care se împiedica în veșmintele lungi...

Copilul era roșcovan. Sună din clopoțel și mur­murul rugăciunilor liturgice prinse să se audă.

„... în timpul primei slujbe...”

Maigret îi privise pe toți pe rând. Cinci femei bătrâne, dintre care trei aveau scaunul lor de rugăciune rezervat. O nevastă grasă de fermier. Niște țărănci mai tinere și un copil.

Afară se auzi zgomotul unei mașini. Scârțâitul unei portiere. Pași mărunți, ușori, și o femeie în negru străbătu întreaga biserică.

În strană era un șir de jilțuri rezervate celor de la castel, jilțuri tari, din lemn vechi lustruit. Acolo se așeză femeia, fără zgomot, urmărită de privirile țărăncilor.

Requiem aeternam dona eis, Domine...

Poate că Maigret ar mai fi putut să-i dea și acum replica preotului! Zâmbi, gândindu-se că, pe vremuri, prefera slujbele pentru morți, pentru că rugăciunile sunt mai scurte. își amintea de niște slujbe celebrate în șaisprezece minute!

Dar acum se uita doar la femeia din strana gotică. Abia dacă îi zărea profilul și nu putea fi sigur că era chiar contesa de Saint-Fiacre.

Dies irae, dies illa...

Ba era chiar ea! Dar, când o văzuse ultima dată, contesa avea douăzeci și cinci sau douăzeci și șase de ani. Era o femeie subțire, slabă, melanco­lică, pe care o zăreai de departe în parcul castelului.

Iar acum avea probabil șaizeci de ani împli­niți... Se ruga cu înflăcărare... Avea o față suptă și în mâinile prea lungi, prea fine, strângea o carte de rugăciuni...

Maigret rămăsese în ultimul rând al scaunelor din pai împletit, cele pentru care la slujba mare se plătesc cinci centime și care la slujbele obiș­nuite sunt gratuite.

„... o crimă va fi comisă...”

Se ridică împreună cu toți ceilalți la prima evanghelie. Atenția îi era atrasă de tot felul de detalii și își amintea o mulțime de lucruri. De exemplu, își zise deodată: „în Ziua Morților, același preot celebrează trei slujbe..."

Pe vremea lui, mânca de prânz la preot, între a doua și a treia slujbă. Un ou fiert și brânză de capră!

Poliția din Moulins avea dreptate. Nu putea fi vorba de nici o crimă! Paracliserul se așezase la capătul jilțurilor, la patru locuri de contesă. Clo­potarul plecase cu pași greoi, ca un director de teatru care nu se gândește să asiste la spectacol.

Dintre bărbați mai rămăseseră Maigret și preo­tul, un preot tânăr cu o privire pasionată de mistic. Nu se grăbea, precum bătrânul preot cunoscut cândva de comisar. Nu sărea peste jumătate din versete.

Vitraliile păleau. Afară se lumina de ziuă. O vacă mugea la o fermă.

Și, curând, toți se prosternară în momentul culminant al liturghiei. Apoi răsună clopoțelul copilului de cor.

Doar Maigret nu se împărtășea. Toate femeile înaintau spre altar cu mâinile împreunate și fețele lipsite de orice expresie. Ostiile, atât de albe încât păreau ireale, treceau o clipă prin mâinile preotului.

Serviciul religios continua. Contesa își ținea fața acoperită cu mâinile.

Pater Noster...

Et ne nos inducas in tentationem...

Degetele bătrânei doamne se depărtară, lăsând să se vadă o față chinuită, și deschiseră cartea de rugăciuni.

Încă patru minute ! Rugăciunile. Ultima evan­ghelie ! Și toți vor putea pleca! Nu va fi nici o crimă!

Pentru că avertismentul spunea foarte clar: prima slujbă...

Ca dovadă că se termina, paracliserul se ridică si intră în sacristie...

Contesa de Saint-Fiacre stătea iar cu capul între mâini. Nu mai mișca. Aproape toate cele­lalte bătrâne erau la fel de rigide.

Ite missa est... Slujba s-a terminat...

Abia atunci simți Maigret cât de teamă îi fusese. Aproape că nu-și dăduse seama. Oftă fără să vrea. Așteptă cu nerăbdare sfârșitul ultimei evan­ghelii, gândindu-se că va trage în piept aerul proas­păt de afară, va vedea oamenii agitându-se, îi va auzi vorbind de una și de alta...

Bătrânele se însuflețiră toate odată. Picioarele lor pășiră pe dalele reci de culoare albastră ale lăcașului de cult. O țărancă se îndreptă spre ieșire, apoi alta. Paracliserul apăru cu un stingător de luminări și flacăra acestora se transformă într-un firișor de fum albastru.

Se făcuse ziuă. O lumină cenușie pătrundea în naos odată cu un curent de aer rece.

Mai rămăseseră trei persoane... Două... Un scaun se mișcă... Mai rămăsese doar contesa, și nervii lui Maigret se încordară de nerăbdare...

Paracliserul, care își terminase treaba, se uită la doamna de Saint-Fiacre. Ezită și, în același moment, comisarul se apropie.

Erau amândoi lângă ea, mirați de faptul că stătea atât de nemișcată, încercând să-i vadă fața ascunsă de mâinile împreunate.

Impresionat, Maigret o atinse pe umăr. Iar corpul se legănă, ca și cum echilibrul i-ar fi stat într-un fir de ață, se prăbuși și rămase nemișcat.

Contesa de Saint-Fiacre murise.

* * *

Cadavrul fusese dus în sacristie și așezat pe trei scaune puse unul lângă altul. Paracliserul plecase în fugă după doctorul cătunului.

Maigret uitase de insolitul prezenței sale acolo. Avu nevoie de câteva minute ca să înțeleagă pri­virea întrebătoare și bănuitoare a preotului.

— Cine sunteți? îl întrebă în cele din urmă acesta. Cum se face că...

— Sunt comisarul Maigret, de la Poliția Judi­ciară.

Se uită cu atenție la preot. Era un bărbat de treizeci și cinci de ani, cu trăsături regulate, dar atât de grave, încât aminteau de credința fanatică a călugărilor de altădată.

Omul era profund tulburat. Murmură cu o voce mai puțin sigură:

— Doar nu vreți să spuneți că...?

Încă nu îndrăzniseră să o dezbrace pe contesă. Zadarnic îi așezaseră o oglindă pe buze și îi ascul­taseră inima care nu mai bătea.

— Nu văd nici o rană, se mulțumi să răspundă Maigret.

Și se uită în jur la decorul neschimbat de trei­zeci de ani. Sticluțele pentru ulei se aflau în același loc, la fel și patrafirul pregătit pentru slujba următoare, veșmântul lung și stiharul copi­lului de cor.

Lumina murdară care pătrundea pe o fereastră în formă de ogivă făcea să pălească razele unei lămpi de ulei.

Era în același timp și cald, și frig. Preotul era chinuit de gânduri cumplite.

— Totuși, nu se poate pretinde că...

O dramă! Maigret nu înțelese din prima clipă. Dar amintiri din copilărie continuau să-i vină în minte ca niște bule de aer care ies la suprafață.

... O biserică unde a fost comisă o crimă trebuie să fie din nou sfințită de episcop...

Cum putuse să aibă loc o crimă ? Nu se auzise nici un foc de armă! Nimeni nu se apropiase de contesă! în timpul slujbei, Maigret aproape că nu-și luase ochii de la ea!

Nu se vedea sânge nicăieri, și nici vreo rană!

— A doua slujbă este la șapte, nu?

Auzi cu o adevărată ușurare pașii greoi ai medicului, un bărbat sanguin, impresionat de atmosferă, care se uită rând pe rând la comisar și la preot.

— Moartă ? întrebă el.

Nu ezită totuși să-i descheie corsajul, în timp ce preotul întorcea capul să nu vadă. în biserică se auziră deodată pași grei. Apoi răsună clopotul. Primul clopot al slujbei de la ora șapte.

— Cred că doar o embolie ar fi putut... Nu eram medicul contesei, pentru că prefera să fie îngrijită de un confrate din Moulins. Am fost chemat însă de două ori la castel. Avea inima foarte bolnavă...

Sacristia era foarte mică. Cei trei bărbați și cadavrul abia dacă aveau loc. Soseau și doi copii de cor, pentru că la ora șapte se celebra o slujbă mare.

— Probabil că are mașina afară! spuse Maigret. Trebuie s-o ducem acasă.

Și simțea permanent asupra lui privirea neliniș­tită a preotului. Să fi ghicit ceva? Totuși, în timp ce paracliserul și șoferul transportau cadavrul la mașină, acesta se apropie de comisar.

— Sunteți sigur că... ? Mai am încă două slujbe de celebrat... E Ziua Morților... Credincioșii mei sunt...

Din moment ce contesa murise de o embolie, oare Maigret n-ar fi trebuit să-l liniștească pe preot ?

— Ați auzit ce-a spus doctorul...

— Totuși, ați venit astăzi aici, tocmai la această slujbă...

Maigret se strădui să nu se tulbure.

— Așa s-a nimerit, părinte... Tatăl meu e îngro­pat în cimitirul de-aici...

Și se grăbi să ajungă la mașină, un model vechi, în timp ce șoferul dădea la manivelă. Medi­cul nu știa ce să facă. In piață se aflau câteva persoane, care nu înțelegeau nimic din tot ce se întâmpla.

— Veniți cu noi...

Dar cadavrul ocupa tot locul din interior. Maigret și medicul se înghesuiră lângă șofer.

— Păreți mirat de ce v-am spus, murmură medi­cul, care încă nu-și recăpătase pe deplin siguranța.

Dacă ați cunoaște situația, poate că ați înțelege. Contesa...

Tăcu, privind la șoferul în uniformă neagră, care conducea mașina cu un aer absent. Traver­sară piața mare în pantă, mărginită într-o parte de biserica înălțată pe taluz, iar în cealaltă parte de iazul Notre-Dame care, în dimineața aceea, era de un cenușiu nefast.

Hanul ținut de Mărie Tatin se afla la dreapta, prima casă din sat. La stânga era o alee străjuită de stejari și, chiar în capăt, se ridica silueta întu­necată a castelului.

Cerul era uniform și la fel de rece ca un pati­noar.

— Moartea ei va provoca drame... De-asta e supărat preotul.

Doctorul Bouchardon era țăran, fiu de țărani. Purta un costum de vânătoare maroniu și cizme înalte din cauciuc.

— Tocmai plecam la vânat rațe pe iazuri...

— Nu mergeți la liturghie?

Doctorul îi făcu cu ochiul.

— Asta nu înseamnă că nu eram amic cu fostul preot... Dar ăsta de-acum...

Intrau în parc. Acum se puteau distinge deta­liile castelului, ferestrele de la parter acoperite de obloane și cele două turnuri de la colțuri, singurele părți vechi ale clădirii.

Când mașina opri la peron, Maigret privi pe ferestrele cu gratii, aflate la nivelul solului, și întrezări bucătăria plină de aburi și o femeie grasă care jumulea potârnichi.

Șoferul nu știa ce să facă, nu îndrăznea să deschidă portierele mașinii.

— Probabil că domnul Jean nu s-a sculat încă...

— Cheamă pe oricine. Nu mai sunt și alți ser­vitori în casă?

Maigret avea nările umede. Chiar era frig. Rămase în curte împreună cu medicul, care începu să-și umple pipa.

— Cine e acest domn Jean?

Bouchardon dădu din umeri și schiță un zâmbet ciudat.

— O să-l vedeți.

— Bine, dar cine e ?

— Un tânăr... Un tânăr încântător...

— O rudă?

— Dacă vreți!... În felul lui!... Hai mai bine să vă spun... E amantul contesei. Oficial, e secre­tarul ei...

Maigret îl privi pe doctor în ochi, amintindu-și că fusese cu el la școală. Numai că pe el nu-l mai recunoștea nimeni! Avea patruzeci și doi de ani! Se îngrășase!

Cunoștea castelul mai bine decât oricine. Mai ales anexele! Doar câțiva pași, și ar fi zărit casa administratorului, unde se născuse.

Și poate că tocmai aceste amintiri îl tulburau atât de mult! Mai cu seamă amintirea contesei de Saint-Fiacre așa cum o cunoscuse: o femeie tânără care personificase pentru el, băiat din popor, femi­nitatea, grația și noblețea...

Murise! Fusese pusă într-o mașină, ca un lucru inert, și se văzuseră siliți să-i îndoaie picioarele ! Nici măcar nu-i încheiaseră la loc corsajul, astfel încât se zărea un colț al furoului alb ieșind de sub rochia neagră de doliu.

„... o crimă va fi comisă...”

Dar medicul spunea că murise de o embolie! Ce demiurg putuse să prevadă așa ceva ? Și de ce ar fi chemat poliția?

În castel se stârnise agitație. Ușile se deschi­deau și se închideau. Un majordom, îmbrăcat doar pe jumătate în uniformă, întredeschise ușa princi­pală, ezitând să iasă. Un bărbat apăru în spatele lui, în pijama, cu părul răvășit și ochii obosiți.

— Ce s-a întâmplat ? strigă el.

— Peștele! mormăi cu cinism doctorul la ure­chea lui Maigret.

Bucătăreasa fusese și ea alertată. Privea în tăcere pe fereastra de la subsol. Se deschideau și lucarnele de la mansardă, unde erau camerele servitorilor.

— Ei bine, ce-așteptați ? De ce n-o duceți pe contesă în patul ei? se răsti Maigret, indignat.

Toate acestea i se păreau un sacrilegiu, pentru că nu se potriveau cu amintirile lui din copi­lărie. Simțea o indispoziție nu numai morală, ci și fizică.

„... o crimă va fi comisă...”

Clopotul bătea a doua oară pentru slujbă. Oamenii erau îndemnați să se grăbească. Câțiva fermieri veneau de departe, cu brișcă! Și adu­seseră flori ca să le așeze pe mormintele din cimitir.

Jean nu îndrăznea să se apropie. Majordomul, care deschisese portiera, încremenise locului, con­sternat.

— Doamna contesă... Doamna..., se bâlbâi el.

— Ce faceți?... O lăsați aici?...

De ce naiba doctorul zâmbea ironic?

Maigret deveni autoritar.

— Haide! Doi oameni... Dumneata (către șofer)... și dumneata (către servitor)... Duceți-o în camera ei!

Și, în timp ce aceștia se aplecau spre interiorul mașinii, în hol se auzi o sonerie.

— Telefonul! E ciudat, la ora asta! mormăi Bouchardon.

Jean nu îndrăznea să răspundă. Părea că nu mai e conștient. Atunci, Maigret se repezi înăuntru și răspunse el:

— Alo!... Da, castelul...

— Vreți să mi-o dați pe mama? Îi ceru vocea cuiva care părea foarte aproape. Probabil că s-a întors de la slujbă...

— Cine e la telefon ?

— Contele de Saint-Fiacre. De altfel, asta nu vă privește. Dați-mi-o pe mama...

— O clipă... Vreți să-mi spuneți de unde tele­fonați?

— De Ia Moulins! Dar, la naiba, v-am spus să...

— Veniți aici! Ar fi mai bine așa! se mulțumi să rostească Maigret, închizând.

Apoi se lipi de perete, ca să lase loc de trecere pentru cadavrul transportat de cei doi servitori.