Cazul Wagner

CUPRINS:

Cazul Wagner.

Cuvânt înainte… 7

Post-scriptum… 40

Al doilea post-scriptum… 46

Epilog… 50

NlETZSCHE CONTRA WAGNER.

Cuvânt înainte… 57

Unde-l admir… 59

Unde îi aduc obiecții… 60

Wagner ca pericol… 62

O muzică fără viitor… 64

Noi, antipozii… 65

Unde este locul lui Wagner… 68

Wagner ca apostol al castității… 69

Cum m-am eliberat de Wagner… 72

Psihologul ia cuvântul. 73

Epilog… 77

Din primele însemnări la Cazul Wagner… 81

Cuvânt înainte.

Am să-mi îngădui o mică ușurare. Nu din pură răutate îl laud în această scriere pe Bizet în dauna lui Wagner. Pun în discuție, printre atâtea glume, un lucru cu care nu-i de glumit. A-i fi întors spatele lui Wagner a fost pentru mine o fatalitate: a mai fi putut după aceea îndrăgi și altceva – o adevărată victorie. Poate că nimeni, în afara mea n-a fost atât de periculos amestecat în „wagnerianism”; nimeni nu s-a apărat atât de strașnic împotriva lui; nimeni nu s-a bucurat mai mult ca mine că a scăpat de el. O lungă poveste! Să alegem un cuvânt pentru a o caracteriza? Dacă aș fi moralist, cine știe cum ar trebui s-o numesc! Poate că biruința de sine. Dar filosofului nu-i plac moraliștii… Și de asemenea nici vorbele frumoase…

Care este prima și ultima exigență a unui filosof față de sine însuși? Să învingă în el epoca sa, să devină «atemporal». Așadar ce anume are de înfruntat cu cea mai mare tărie? Tocmai ceea ce-l face să fie un vlăstar al epocii sale. Fie! La fel ca Wagner, sunt un copil al acestei epoci, adică un decadent; cu deosebirea că mi-am dat seama de asta și m-am împotrivit. Filosoful din mine s-a împotrivit.

Ceea ce m-a preocupat cel mai mult a fost într-adevăr problema decadenței – am avut motive pentru aceasta. Chestiunea „binelui” și a „răului” nu este decât o variantă a aceleiași probleme. Când ești clarificat asupra simptomelor decadenței înțelegi și esența moralei – înțelegi ce se ascunde sub denumirile ei cele mai sfinte: viața sărăcită, voința de a pieri, marea istovire. Morala este o negare a vieții… Pentru a îndeplini o asemenea misiune îmi trebuia o anumită disciplină personală: a lua atitudine împotriva a tot ce era bolnăvicios în mine, inclusiv împotriva lui Wagner, a lui Schopenhauer, a întregii „umanități” moderne.

— Îmi trebuia o adâncă înstrăinare, răceală și dezmeticire în fața a tot ce este vremelnic și în spiritul epocii, iar ca dorința supremă – privirea lui Zarathustra, privire ce îmbrățișează de la infinită distanță fenomenul „om” șl-l contemplă de la înălțime… Ce scop măreț – câte sacrificii n-ar merita; ce „biruință de sine”! Ce „negare de sine”!

Marele eveniment al vieții mele a fost o vindecare. Wagner nu aparține decât maladiilor mele.

Nu fiindcă aș vrea să mă arăt ingrat față de această maladie. Dacă în scrierea de față susțin ideea că Wagner este dăunător, vreau să menționez totodată și cui îi este, cu toate acestea, indispensabil: filosofului, în rest, poate că ne-am putea descurca fără Wagner. Filosoful însă nu are dezlegare pentru a se lipsi de el. Filosoful trebuie să oglindească conștiința vinovată a timpului său, iar pentru asta i se cere cea mai desăvârșită cunoaștere a epocii. Și unde ar putea găsi o călăuză mai competentă pentru labirintul sufletului modern, decât la Wagner, cel mai elocvent cunoscător de suflete? Prin Wagner modernitatea vorbește în graiul ei cel mai intim și nu-și ascunde nici binele, nici răul, s-a dezvățat de orice rușine de sine. Și invers: ai și încheiat aproape un bilanț asupra valorii spiritului modern când ai ajuns să-ți limpezești ce anume constituie binele și răul la Wagner.

— Îl înțeleg foarte bine pe muzicianul care ar declara astăzi: „îl urăsc pe Wagner, dar nu pot suporta altă muzică”. Dar l-aș înțelege de asemenea pe filosoful care ar declara: „Wagner rezumă modernitatea. N-avem ce face, trebuie să începem prin a fi wagnerieni…”

Am ascultat ieri – mă veți crede?

— Pentru a douăzecea oară capodopera lui Bizet. Din nou am stăruit până la capăt într-o blândă reculegere, din nou am reușit să nu-mi iau câmpii. Această victorie asupra nerăbdării mele mă surprinde. Cum ne mai de-săvârșește o asemenea operă! Ascultând-o devii tu însuși un fel de „capodoperă”. Într-adevăr, de câte ori am ascultat Carmen, mi s-a părut că devin mai filosof, un mai bun filosof decât îmi par de obicei: ajuns atât de răbdător, de fericit, de hindus, de sedentar… Să reziști nemișcat timp de cinci ore, iată o primă etapă spre sfințenie! Mi-e oare îngăduit să spun că sunetul orchestral al lui Bizet este aproape singurul pe care-l mai suport? Celălalt – aflat azi pe creasta valului, sunetul orchestral al lui Wagner: brutal factice și «inocent» totodată, adresându-se astfel tuturor celor trei simțuri ale sufletului modern deodată —, cât de nociv este acesta pentru mine! Eu îi spun: sirocco. O sudoare nesuferită mă năpădește. Pentru mine s-a sfârșit cu vremea bună.

Muzica lui Bizet îmi pare desăvârșită. Se-apropie de tine lejeră, mlădioasă, cu politețe. Este amabilă și nu asudă. „Tot ce-i bun, este lejer, tot ce-i divin aleargă pe piciorușe”, iată prima teză a esteticii mele. Această muzică este răutăcioasă, fatalistă cu rafinament, rămânând cu toate astea populară, căci rafinamentul aparține rasei și nu individului. Este bogată.

Este precisă. Construiește, organizează, duce lucrurile până la capăt: prin asta contrastează cu polipul muzicii, cu „melodia infinită”. S-au mai auzit vreodată pe scenă accente mai dureroase, mai tragice? Și cum sunt ele realizate! Fără grimase! Fără monedă calpă! Fără minciuna stilului pompos. În fine, este o muzică ce vede în ascultător un om inteligent, ba chiar un muzician, și prin asta iarăși contrastează cu aceea a lui Wagner, căci el, oricum ar fi în rest, rămâne geniul cel mai nepoliticos din lume. (Wagner ne consideră, dimpotrivă, ca și cum am fi… Îți repetă un lucru până la exasperare – până ajungi să-l crezi.)

O mai spun o dată: devin un om mai bun atunci când Bizet mi se adresează. De asemenea – un mai bun muzician, un mai bun ascultător. Oare în general se poate asculta mai bine? Mă cufund în această muzică, îi percep originile. Îmi pare că asist la nașterea ei și tremur în fața pericolelor ce însoțesc indiferent ce cutezanță, sunt încântat de fericitele surprize de care Bizet nu este răspunzător. Și, lucru curios! În fond nu mă gândesc la muzică, sau cel puțin nu-mi dau seama cât de mult mă gândesc la ea. Fiindcă în acest timp îmi trec cu totul alte gân-duri prin cap… Ați remarcat că muzica liberează spiritul? Că înaripează gândirea? Că te face cu atât mai mult filosof cu cât ești mai muzician? Cerul mohorât al abstracțiunii pare brăzdat de fulgere; lumina devine îndeajuns de puternică pentru a evidenția filigranul lucrurilor; marile probleme par gata să-și dezvăluie înțelesul: îmbrățișăm lumea dintr-o privire ca din vârful unui munte. Astfel definesc eu patosul filosofic. Și fără să-mi dau seama, îmi vin în minte răspunsuri, o puzderie de probleme rezolvate, un noian de înțelepciune… Unde mă aflu? Bizet mă face fecund. Tot ce e bun mă face fecund. N-am altă mulțumire, n-am altă dovadă a valorii unui lucru.

Opera lui Bizet este și ea mântuitoare; nu este Wagner singurul „mântuitor”. Cu această operă ne despărțim de nordul umed, de toate cețurile idealului wagnerian. Chiar și numai acțiunea ne izbăvește de ele. Ea dobândește de la Merimee o logică în pasiuni, rectitudine, stringentă necesitate; are înainte de toate ceea ce este propriu țărilor calde, uscăciunea și limpezimea aerului, acea limpidezza. Iată-ne în toate privințele, într-un alt climat. O altă senzualitate, o altă sensibilitate, o altă seninătate se exprimă aci. E o muzică voioasă; dar nu voioșia franceză sau germană. Voioșia ei este africană. Fatalitatea planează permanent asupra ei, fericirea este scurtă, subită, fără cruțare. Îl invidiez pe Bizet fiindcă a îndrăznit să-și asume o asemenea sensibilitate care nu-și găsise până acum expresia în muzica europeană cultă – mă refer la sensibilitatea aceasta mai meridională, mai bronzată, mai pârjolită… Ce binefăcătoare sunt amiezile însorite ale fericirii ei! Privim în zare: văzut-am undeva o mare mai netedă} Și cât de liniștitor ne vorbește dansul maur! Cum ajunge melancolia sa lascivă să ne potolească până și nesațul! În sfârșit, dragostea, repusă la locul ei, în natural Nu-i vorba de iubirea „fecioarei ideale”! Nici urmă de „Senta-sentimentalitate”! Ci iubirea ca destin, ca o fatalitate, cinică, ingenuă, crudă, și tocmai prin aceasta – natural Dragostea al cărei mijloc e războiul, și al cărei fond e ura mortală dintre sexe. Nu cunosc un alt exemplu în care spiritul tragic, care este esența dragostei, să se exprime cu o asemenea asprime și să îmbrace o formă atât de teribilă, ca în acest strigăt al lui Don Jose ce încheie lucrarea: „Da, sunt cel ce a ucis-o Pe Carmen, adorata mea!”