Nasterea filosofiei in epoca tragediei grecesti

STUDIU INTRODUCTIV.

Pentru destinul istoric al culturii europene moderne, Friedrich Nietzsche (1844-1900) rămâne una din întrupările cele mai profunde. În evoluția gândirii europene din a doua jumătate a secolului trecut, el a adus o manieră nouă de filosofare, mai liberă în demersurile sale, ale cărei rădăcini ultime își trag sevele, mai totdeauna, din solul celor mai concrete fapte de viață.

Privit din punctul de vedere al evoluției de ansamblu a istoriei culturii europene, Nietzsche reprezintă „un teribil drum de interogație pe drumul determinat de către moștenirea antică și a două milenii de creștinism – pe care omul european se află angajat până în prezent”'. Poziția în care s-a situat N ietzsche față de procesul istoric universal este înrudită cu cea a lui Hegel, și această împrejurare este cea care i-a obligat să-și clarifice, fiecare de pe poziții proprii, poziția fundamentală în raport cu istoria. Trebuie menționată, de la început, opoziția ce există în atitudinea față de istorie a celor doi mari gânditori.

Încercând într-un uriaș efort să îmbrățișeze întregul proces istoric al omenirii de până la el din perspectiva filosofică ce o oferă propria sa concepție, Hegel vede în istorie o evoluție rațională ale cărei momente nu numai că vin unul după altul ci și provin unul din altul, potrivit unei necesități interne proprii. De pe această largă platformă teoretică Hegel scoate o concluzie optimistă ce dă un sens pozitiv istoriei. La rândul său, Nietzsche, aflat el însuși într-un moment de răscruce al spiritualității europene, întreprinde o reevaluare spirituală a occidentului european. În numele acestei reevaluări el lasă să cadă o teribilă negație asupra prezentului dând peste bord tradiții de vârstă seculară și îndemnând omul la una din cele mai adânci conversiuni interioare din cele care au punctat existența sa de până atunci. „Hegel și Nietzsche sunt împreună conștiința istorică ce se întoarce și reflectează asupra întregului trecut al Occidentului pentru a-i aprecia valoarea. Amândoi se situează deliberat în sfera primilor gânditori

1 E. Fink, La philosophie de Nietzsche, Paris, Les Editions de Minuit, 1965, ai Greciei, amândoi sunt heracliteieni. Raportul dintre Hegel și Nietzsche este acela dintre un „da” care acceptă tot și un „nu” care contestă tot”^.

În acest context pe care îl pune la dispoziție o istorie luată într-un sens universal atât de larg, Nietzsche apare în fața majorității comentatorilor săi ca genialul diagnostician al decadenței care a încolțit în cadrul culturii europene, „între această cultură actuală și cultura de altădată, Nietzsche caută o cale, el încearcă să regăsească veritabilele exigențe ale unei culturi naturale, adică ale unei culturi care să-1 modeleze și să-1 formeze pe om în totalitatea sa umană: corp-spirit. Critica sa a formei contemporane a culturii este, înainte de toate și la urma urmei, o critică a formei contemporane a umanului.

Potrivit cu diagnosticul lui Nietzsche, calea pe care se află angajată cultura europeană este una semănată cu numeroase erori care, în mod inevitabil, o târăsc într-o fundătură. Imperativul major pe care îl impune omului principiul metafizic al existenței, Viața, este ca aceasta să fie trăită la cea mai înaltă cotă de tensiune cu putință. Aceasta înseamnă a trăi plenar viața, „aici” și „acum”. Există însă două piedici majore pe care omul le are de trecut pentru ca elanul său vital să-1 poată ancora definitiv „aici” în această lume și „acum” în prezent. Este vorba de creștinism care îl extrage pe om din „aici”, din lumea aceasta îndreptându-i voința de a trăi către lumea cealaltă, de dincolo, și de istorism care neglijând pe „acum”, prezentul, îi îndrumă întregul său efort de cunoaștere către trecut. Nietzsche pledează în favoarea elanului creator al vieții care pentru a se asigura pe sine are ca o primă soluție angajarea în temporalitate și asumarea, în acest caz, a luptei fățișe cu moartea ce în curgerea timpului asaltează permanent Viața. Pe calea unei permanente generări Viața trebuie, continuu, să se producă și să se reproducă pe sine, de preferință, în exemplarele de excepție, geniile. Numai prin acestea Viața potențată la maximum devine eternă, înfruntă timpul și învinge moartea. Conceptul de geniu, hotărâtor pentru concepția lui Nietzsche, netezește drumul gândirii sale către ideea de supra-om, ce încununează sistemul său filosofic. Geniul constituie, altfel zis, instrumentul la care apelează fondul creator al existenței, Viața, pentru a se conserva pe sine. Cealaltă șansă care i se îmbie principiului metafizic al Vieții în tendința sa de a se conserva pe sine este evadarea din timp, refugiul din fața istoriei, proiectarea pe un ecran mitic absolut, și suprași atemporal, care înalță fenomenul vieții deasupra proce-sualității istorice. Această împrejurare este cea care determină opțiunea lui Nietzsche în favoarea reabilitării dimensiunii mitice abandonate a culturii. Tema geniului se leagă direct de cea a culturii, geniul fiind tipul de om puternic, singurul capabil a proceda la o restaurare a regimului spiritual propriu mitului

2 Ibidem, p. 9

— IDiaem, p. y.

3 K. Lowith, De Hegel î Marx, Paris, Gallimard, 1969, p. 367.

Aceste elemente care îi cimentează propria viziune filosofică fac din Nietzsche nu doar un adversar al studiilor istorice al căror exces îl duce pe om pe căile greșite ale cunoașterii excesive a trecutului, rupându-1 pe om de miezul frământat al problematicii prezentului. Dar el va ataca și acel fundament spiritual al conștiinței de sine a lumii moderne care este istorismul, constituit prin achiziții succesive, de la iluminismul progresivist de tip Lessing-Herder până la istorismul romantic, tot progresivist și acesta, care și-a aflat încununarea în sistemul hegelian în cadrul căruia istoria reprezintă principalul organ al devenirii Rațiunii universale. „Uitarea ține de orice faptă – scrie Nietzsche – cum viața oricărui organism atârnă nu numai de lumină ci și de întuneric. Un om care nu ar vrea decât să simtă într-un fel numai și numai istoric, ar semăna cu unul care a fost silit să se lipsească de somn.”4 în general, poziția lui Nietzsche este una supra-temporală, ca o altă față a antiistorismului său. Îl reține tema rolului personalității în istorie prin care gândirea sa trebuie să accepte în sfera ei de preocupări și domeniul faptelor istorice. Preocuparea sa față de personalități pornește nu din interesul pentru indivizii istoriei reali, concreți, ci din nevoia de-a afla o nouă atestare a generalului tipic, în inteipretarea sa caracterul istoric individual, concret, fiind doar o expresie a generalului și tipicului. Personalitățile vizate „in concretto” în ale sale Considerații inactuale desemnează, conform cu înclinațiile unei viziuni anistorice, doar tipuri: D. F. Strauss este tipul „filistinului cultural” („Bildungsphilister”), Schopenhauer, tipul filosofului modem, Wagner, tipul artistului modern, ultimii doi, în general, tipul personalității geniale ca atare. „Căci Nietzsche vede marile figuri istorice aproape întotdeauna din optica unui mod de cercetare supraistoric”^.