Stiinta voioasa

(„la gaya scienza”)

Trăiesc sub acoperișul meu, Pe nimeni nu l-am urmat fidel, Și-am râs de acel maestru eu Ce însuși nu și-a râs de el.

Poate că această carte nu are nevoie numai de o prefață; în final tot ar mai rămâne îndoiala dacă cineva s-ar putea apropia prin prefețe de trăirile acestei cărți fără a fi trăit el însuși ceva asemănător. Cartea pare scrisă în graiul unui vânt de moină: există în ea zburdălnicie, neliniște, contradicție, vremuială de aprilie, astfel încât te gândești tot timpul atât la vecinătatea iernii, cât și la victoria asupra ei, victorie care vine, care trebuie să vină, care poate a și venit… Recunoștința izvorăște neîntrerupt, ca și cum tocmai s-ar fi petrecut cel mai neașteptat lucru, recunoștința unui convalescent – căci acest lucru neașteptat era însănătoșirea, „Știința voioasă”, aceasta semnifică saturnaliile unui spirit care a rezistat răbdător unei apăsări teribile și îndelungate – răbdător, sever, rece, fără a se supune, dar și fără speranță – și care dintr-o dată este asaltat de speranță, de speranța însănătoșirii, de beția însănătoșirii. Atunci nu e de mirare că ies la lumină multe lucruri neînțelepte și nebunești, multă tandrețe zglobie risipită chiar și asupra unor probleme înfășurate în blană țepoasă, care nu par a dori să fie mângâia-te și ademenite. Întreaga carte nu este altceva decât o desfătare după lipsuri și neputințe îndelungate, strigătul de bucurie al puterilor revenite, al credinței reînviate în ziua de mâine și de poimâine, al neașteptatului sentiment și presentiment al viitorului, al apropiatelor aventuri, al mărilor din nou deschise, al țelurilor din nou permise, din nou crezute. Și câte lucruri nu lăsasem în urmă! Această felie de deșert, epuizare, necredință, îngheț în plină tinerețe, această bătrânețe adâncă pătrunsă pe nedrept în viața mea, această tiranie a durerii, supralicitată de tirania mândriei care refuza concluziile durerii – iar concluziile sunt consolări —, această însingurare radicală ca o legitimă apărare împotriva disprețului față de oameni, devenit bolnăvicios de clarvăzător, această limitare principială la amarul și duritatea cunoașterii, la rănile pe care le provoacă, după cum o prescria dezgustul născut treptat dintr-un imprudent regim și răsfăț spiritual – care este numit romantism – oh, cine ar putea să simtă toate acestea! Dar acela care ar putea s-o facă mi-ar trece desigur cu vederea mai multe decât puțină nebunie, impetuozitate, „știință voioasă” – de pildă o mână de cântece adăugate cărții de această dată – cântece în care un poet râde de toți poeții, într-un fel greu de iertat. Ah, dar nu sunt doar poeții și frumoasele lor „sentimente lirice” asupra cărora acest reînviat își varsă răutatea: cine știe ce victimă își mai caută, ce monstru de subiect parodic îl va fermeca în curând? „Incipit tragoedia” se spune la sfârșitul acestei cărți îngrijorător de neșovăielnice: păziți-vă! Se prevestește ceva excepțional de răutăcios și de malițios: incipit parodia, nu e nici o îndoială…

— Dar să-1 lăsăm pe domnul Nietzsche: ce ne pasă că domnul Nietzsche s-a însănătoșit?… Un psiholog cunoaște puține întrebări atât de atrăgătoare cum ar fi cea a raportului dintre sănătate și filosofie, iar în cazul că el însuși se îmbolnăvește, îi va dărui bolii întreaga sa curiozitate științifică. Deoarece, cu condiția de a fi o persoană, ai în mod necesar și filosofia propriei persoane: dar aici există o diferență considerabilă. La unii, cele care filosofează sunt defectele, iar la alții – bogățiile și puterile lor. Primii au nevoie de filosofia lor ca suport, liniștire, medicament, salvare, înălțare sufletească, înstrăinare de sine; pentru cei din urmă ea este doar un lux frumos, în cel mai bun caz voluptatea unei recunoștințe triumfătoare, care în final trebuie înscrisă cu majuscule cosmice pe firmamentul ideilor. Dar în cazul celălalt, mai obișnuit, când disperarea începe să filosofeze, ca la toți gânditorii bolnavi – și poate că în istoria filosofiei ei sunt preponderenți – ce se va întâmpla cu ideea însăși, când ea se va afla sub apăsarea bolii? Aceasta este întrebarea care privește psihologul și aici devine experimentul posibil. Aidoma unui călător care își propune să se trezească la o anumită oră, dăruindu-se apoi liniștit somnului, tot astfel și noi filosofii, admițând că ne îmbolnăvim, ne abandonăm bolii pentru o vreme, cu trup și suflet – parcă am închide ochii față de noi înșine. Și după cum călătorul știe că ceva nu doarme, ceva care numără orele și-1 va trezi, tot așa știm și noi că ceasul hotărâtor ne va găsi treji – că atunci răsare ceva care ne surprinde spiritul asupra faptei, vreau să spun în pragul slăbiciunii sau al întoarcerii, al resemnării, al călirii, al întunecării sau cum se mai numesc toate stările maladive ale spiritului, care în zilele sănătoase au împotriva lor mândria spiritului (căci rămâne adevărată vechea zicală: „Spiritul mândru, păunul și calul sunt cele mai mândre trei animale de pe pământ”). După o asemenea interogare de sine, ispitire de sine, înveți să privești cu un ochi mai subtil tot ceea ce s-a filosofat până acum, ghicești mai ușor ca înainte ocolișurile nevrute, căile lăturalnice, locurile de odihnă, punctele însorite ale ideii pe unde gânditorii suferinzi sunt conduși și ademeniți, tocmai ca suferinzi, știi acum încotro trupul bolnav și nevoile sale împing, aruncă, ademenesc spiritul – spre soare, liniște, blândețe, medicamente, spre o consolare într-un sens oarecare. Orice filosofie care pune pacea mai presus decât războiul, orice etică ce înțelege negativ ideea de fericire, orice metafizică și fizică ce cunoaște o finalitate, o stare definitivă de vreun fel oarecare, orice aspirație preponderent estetică sau religioasă spre un alături, un dincolo, un în afară, un deasupra, permit întrebarea dacă nu cumva boala a fost aceea care 1-a inspirat pe filosof. Marcarea inconștientă a necesităților fiziologice sub mantia obiectivului, a idealului, a spiritualității pure merge înfricoșător de departe și m-am întrebat adesea dacă, de o manieră generală, filosofia nu a fost cumva până acum doar o interpretare a trupului și o înțelegere greșită a acestuia, în spatele celor mai înalte judecăți de valoare care au condus până acum istoria gândirii se ascund neînțelegerile alcătuirii trupești, fie a individului, fie a stărilor sociale sau a raselor în totalitate. Toate acele nebunii îndrăznețe ale metafizicii și în special răspunsurile lor privitoare la valoarea existenței pot fi considerate întotdeauna și în primul rând drept simptome ale anumitor trupuri; și dacă astfel de afirmări sau negări ale lumii, măsurate științific, nu au nici un dram de importanță, ele îi oferă totuși istoricului sau psihologului indicii cu atât mai valoroase, ca simptome, după cum am spus, ale trupului, ale reușitei sau nereușitei acestuia, ale plenitudinii, puterii, suveranității sale în istorie, sau ale reținerilor, oboselilor, sărăcirilor sale, ale presimțirii sfârșitului, ale voinței sale de moarte, încă mal aștept ca un medic filosof în sensul excepțional al cuvântului – unul care să urmărească problema sănătății generale a poporului, a epocii, a rasei, a umanității – să aibă odată curajul de a împinge bănuiala mea la extrem, îndrăznind să susțină că în toate filosofările nici n-a fost vorba până acum despre „adevăr” ci despre altceva, să spunem despre viitor, sănătate, creștere, putere, viață…