Cei patruzeci și cinci – Volumul 1

ALEXANDRE DUMAS

Volumul 1

Capitolul I Poarta Saint-Antoine – Etiamsi omnes!

În ziua de 26 octombrie a anului 1585, împotriva obiceiului, la orele zece și jumătate dimineața, barierele porții Saint-Antoine erau încă zăvorâte.
La orele unsprezece fără un sfert, un detașament de douăzeci de elvețieni care, după uniformă, se vădeau a fi în slujba celor mai buni prieteni ai regelui Henric al III-lea, care domnea pe vremea aceea, se scurse prin capătul străzii Mortellerie, îndreptându-se spre poarta Saint-Antoine care se deschise în momentul când ostașii ajunseră în dreptul ei, pentru a se închide la loc în urma lor; după ce ieșiră pe poartă, gărzile se înșiruiră de-a lungul gardurilor vii ce împrejmuiau ocolurile răspândite dincolo de barieră, de o parte și de alta a drumului și numai cât se arătară la față și făcură să se dea îndărăt o mulțime de țărani și târgoveți ce veniseră de la Montreuil, de la Vincennes și de la Saint-Maur ca să pătrundă în oraș înainte de amiază, lucru pe care nu apucaseră încă să-l înfăptuiască, deoarece, precum am spus, poarta era zăvorâtă.
Dacă-i adevărat că gloata atrage după sine, așa cum este și firesc, o întreagă harababură, s-ar fi putut crede că, trimițând la fața locului gărzile, domnul prefect al poliției voise să preîntâmpine învălmășeala ce s-ar fi putut isca la poarta Saint-Antoine.

Într-adevăr, venise lume după lume: mai în fiece clipă soseau pe cele trei drumuri ce se înmănuncheau în locul acela călugări de la mânăstirile din împrejurimile orașului, femei așezate pieziș pe tarnițele din spinarea măgarilor, țărani cu căruțele sporind mereu grosul mulțimii și așa destul de numeroase, pe care porțile, ca niciodată ferecate la ceasul acela, o siliseră să se oprească la barieră și toți laolaltă, prin întrebările lor mai mult sau mai puțin stăruitoare, stârneau un freamăt nedeslușit ce zăbovea în aer ca un ison neîntrerupt; doar când și când, unele glasuri se ridicau cu o octavă deasupra diapazonului general, răbufnind amenințătoare sau tânguioase.
Afară de gloata noilor sosiți care doreau să intre în oraș, se mai puteau observa câteva pâlcuri răzlețe ce păreau să se fi desprins din sânul ei. Acestea, în loc să încerce a răzbate cu privirea printre ostrețele barierei în inima orașului, cercetau cu ochi lacomi zarea țărmurită de mânăstirea iacobinilor, de chinovia din Vincennes și de Croix Faubin, ca și când pe unul din cele trei drumuri răsfirate în evantai ar fi trebuit să sosească mai știu eu ce Mesia.

Respectivele grupuri semănau destul de bine cu ostroavele ce se înalță liniștite în mijlocul Senei în timp ce în jurul lor apele, învolburându-se sau zburdând, desprind fie câte o bucată de gazon, fie câte un trunchi de salcie bătrână care, după ce a stat un timp în cumpănă pe undele învârtejite, se lasă în cele din urmă târât de curent.
Aceste grupuri asupra cărora insistăm cu tot dinadinsul, pentru motivul că merită toată atenția noastră, erau alcătuite în majoritate din cetățeni ai Parisului bine încotoșmănați în hainele lor cu mâneci bufante și ciorapii lungi strânși pe picior, căci, am uitat să spunem, era o vreme friguroasă, sufla un vânt tăios și nori groși se rostogoleau deasupra pământului, ca și când ar fi vrut să despoaie arborii, smulgând și ultimele frunze îngălbenite ce încă se mai legănau jalnic pe crengi.
Trei dintre acești cetățeni stăteau la taifas, sau mai degrabă doi dintre ei pălăvrăgeau, iar al treilea se mulțumea să asculte. Pentru a ne tălmăci și mai bine gândul trebuie să spunem că cel de al treilea nici măcar nu părea să asculte, într-atât de stăruitor privea spre Vincennes.

Să ne ocupăm mai întâi de cel din urmă.
Era probabil înalt de statură dacă s-ar fi ridicat în picioare. Deocamdată însă picioarele-i lungi, cu care nu știa ce să facă atunci când nu le folosea potrivit cu menirea lor, punându-le în mișcare, erau îndoite sub el, în timp ce brațele sale, tot atât de lungi în raport cu picioarele, stăteau încrucișate la piept. Rezemat cu spatele de un gard viu ale cărui ramuri elastice îi ofereau un sprijin destul de puternic, omul își ținea obrazul adăpostit după palma lui lătăreață, cu îndărătnicia unuia care, din prudență, se ferește să fie recunoscut, lăsând doar ochiul să scapere câte o privire pătrunzătoare printre degetul mijlociu și inelar, întredeschise doar atâta cât e nevoie ca să se strecoare raza vizuală.
Alături de acest personaj atât de ciudat, un omuleț bondoc, cocoțat pe un dâmb, stătea de vorbă cu un ins mătăhălos, căruia îi scăpau mereu picioarele pe povârnișul dâmbului și care, ori de câte ori era gata să cadă, se agăța de nasturii de la vesta cu mâneci bufante a interlocutorului său.
La acești doi cetățeni, care, împreună cu cel așezat pe jos, alcătuiau numărul cabalistic trei, ne-am referit într-unul din precedentele paragrafe.
— Da, jupâne Miton ― cuvânta bondocul, adresându-se mătăhălosului ― da, am spus și repet că vor fi o sută de mii de persoane în jurul eșafodului când va muri Salcède, o sută de mii pe puțin. Uite, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care se află în clipa de față în Piața Grève sau care au pornit-o într-acolo din diferite cartiere ale Parisului, uite numai ce omenire-i aici și gândește-te că nu-i vorba decât de o singură poartă. Îți dai seama ce trebuie să fie, căci, dacă ar fi să le numărăm pe toate, am vedea că sunt șaisprezece porți în cap.
— O sută de mii e mult, cumetre Friand ― răspunse mătăhălosul; o bună parte dintre ei, ascultă ce-ți spun, vor face ca mine și nu se vor duce să vadă cum e rupt în bucăți nenorocitul ăla de Salcède, de teamă să nu iasă cine știe ce tărăboi și pe bună dreptate.
— Jupâne Miton, jupâne Miton, ia seama ― îi răspunse bondocul ― vorbești ca un politic. N-o să fie nimic, pun mâna-n foc că n-o să fie nimic, dar nimic. Apoi, văzând că interlocutorul său clatină din cap neîncrezător: Nu-i așa, domnule? continuă el, întorcându-se către insul cu brațe și picioare lungi, care, de unde până atunci se uitase stăruitor spre Vincennes, își sucise cu o clipă înainte, fără a coborî palma cu care își acoperea fața, își sucise, zic, obrazul pe sfert, ațintindu-și privirea asupra barierei ce părea să fie acum țelul atenției sale.
— Mă rog? rosti omul, întrebător, ca și când n-ar fi auzit decât interpelarea ce-i era adresată și nicidecum vorbele schimbate cu cel de-al doilea cetățean înaintea acestei interpelări.
— Ziceam că n-o să fie nimic în Piața Grève azi.
— Cred că vă înșelați și că Salcède va fi totuși executat ― răspunse tacticos cel cu brațe lungi.
— Fără doar și poate; dar ziceam că n-o să fie nici o zarvă cu prilejul execuției.
— Ba cum nu, o să se audă plesnele trosnind când au să dea bice cailor.
— Nu ne-nțelegem de loc. Spunând zarvă, mă gândeam la o răscoală, ori eu tocmai asta ziceam, că n-o să fie nici o răscoală în Piața Grève: dacă s-ar fi așteptat să se aprindă vreo răscoală, regele n-ar fi poruncit să se împodobească un balcon la primărie, ca să poată privi caznele osânditului împreună cu cele două regine și cu o parte din curteni.
— Parcă regii pot ști dinainte când e pe cale să se aprindă vreo răscoală? spuse, ridicând din umeri cu o nemărginită milă, omul cu brațe de un stânjen și picioare de o poștă.
— Oho! se minună jupân Miton, aplecându-se la urechea interlocutorului său. Omul ăsta are un fel de a vorbi cam ciudat. Îl cunoști cumva, cumetre?
— Nu ― răspunse bondocul.
— Păi cin’ te pune atunci să-i vorbești?
— I-am vorbit și eu așa, ca să nu tac.
— Rău faci: vezi bine doar că nu prea e guraliv din fire.
— Mi se pare totuși ― rosti cumătrul Friard, destul de tare ca să poată fi auzit de omul cu brațe lungi ― că una dintre cele mai mari bucurii ale vieții este să-ți împărtășești gândurile.
— Ai dreptate, însă numai cuiva pe care-l cunoști ― răspunse jupân Miton, nicidecum unuia despre care habar n-ai cine e.
— Oamenii nu sunt oare cu toții frați între ei? Cum zice popa de la Saint-Leu ― adăugă cumătrul Friard pe un ton convingător.
— Pesemne or fi fost la început de tot, dar în vremea noastră legăturile de rudenie s-au destrămat destul de serios, cumetre Friard. Spune-mi mie ce-ai de spus, dacă ții neapărat să pălăvrăgești și lasă-l pe veneticul ăsta cu gândurile lui.
— Numai că pe dumneata te cunosc de când lumea, dac-ar fi să-ți dau ascultare și știu dinainte ce ai să-mi răspunzi; în timp ce, dimpotrivă, necunoscutul ăsta poate că ar avea ceva nou să-mi spună.
— Sst! Vezi că trage cu urechea.
— Cu atât mai bine dacă trage cu urechea; poate că așa o să-mi răspundă. Va să zică, domnule ― continuă cumătrul Friard, întorcându-se către necunoscut ― credeți c-o să fie zarvă în Piața Grève?
— Eu? Nu țin minte să fi spus așa ceva.
— Nici eu nu pretind c-ați fi spus-o ― urmă Friard cu un ton care ar fi vrut să fie insinuant ― ziceam doar că-i un lucru pe care-l gândiți, atâta tot.
— Și de unde puteți fi atât de sigur? Nu cumva sunteți vrăjitor, jupâne Friard?
— Ia te uită: mă cunoaște! exclamă târgovețul, peste măsură de uimit. Oare de unde m-o fi cunoscând?
— Păi nu ți-am rostit de vreo două-trei ori numele, cumetre? spuse Miton, dând din umeri ca unul care s-ar fi rușinat față de un străin de inteligența mărginită a interlocutorului său.
— Aha! Ai dreptate ― mărturisi Friard, străduindu-se să se dumerească și, dumerindu-se, în sfârșit, mulțumită acestei strădanii, continuă: Zău dacă n-ai dreptate, să mor eu! Păi dacă mă cunoaște, înseamnă c-o să-mi răspundă. Cum ziceam, domnule ― urmă el, adresându-se necunoscutului ― cred că dumneavoastră credeți c-o să fie zarvă în Piața Grève, căci dacă n-ați crede așa ceva, ați fi acolo de față, pe când, cum văd eu, dumneavoastră sunteți aici… care va să zică!

Acest care va să zică dovedea că jupân Friard atinsese în deducțiile sale limita cea mai îndepărtată a puterii lui de judecată și a inteligenței sale.
— Dar dumneavoastră, domnule Friard, de vreme ce credeți cu totul altceva decât credeți că eu cred ― răspunse necunoscutul, apăsând pe cuvintele rostite cu puțin înainte de interlocutorul său și pe care le folosea la rândul lui ― cum se face că nu sunteți în clipa de față în Piața Grève? Mi se pare totuși că spectacolul este destul de atrăgător pentru ca prietenii regelui să dea năvală la locul cu pricina. Așa stând lucrurile, poate c-o să-mi răspundeți că domnia voastră nu vă numărați printre prietenii regelui, ci printre ciracii domnului de Guise și că-i așteptați aici pe loreni, care, zice-se, vor să cotropească Parisul pentru a-l scăpa de la moarte pe domnul de Salcède.
— Nu, domnule, ― răspunse cu însuflețire bondocul, vădit speriat de bănuielile necunoscutului ― nu, domnule, aștept să vină nevastă-mea, doamna Nicole Friard, care s-a dus să ducă douăzeci și patru de fețe de masă la chinovia iacobinilor, având cinstea de a fi spălătoreasă particulară a lui dom Modeste Gorenflot, starețul numitei chinovii a iacobinilor. Dar ca să ne întoarcem la tămbălăul despre care vorbea cumătrul Miton și în care nu cred nicidecum, ca și dumneavoastră, de altfel, așa spuneați cel puțin…
— Cumetre, cumetre! strigă Miton. Ia te uită numai ce dăndănaie!
Jupân Friard privi în direcția spre care era îndreptat degetul însoțitorului său și văzu că, pe lângă faptul că bariera era coborâtă, ceea ce dăduse și așa destul de gândit tuturor, se pregăteau acum să închidă și poarta.
După ce poarta fu zăvorâtă, o parte dintre elvețieni veniră să se posteze în fața șanțului.
— Cum așa?! izbucni Friard, schimbându-se la față. N-ajungea c-au lăsat bariera? S-au apucat acum să ferece și poarta?
— Ei, vezi, ce ți-am spus eu? răspunse Miton, pălind la rândul său.
— Nostim, nu-i așa? rosti necunoscutul, rânjind.
Și rânjind, dădu la iveală, printre firele din mustăți și perii din barbă, un îndoit șirag de dinți strălucitori și tăioși ce păreau minunat de bine ascuțiți datorită obișnuinței de a se folosi de ei cel puțin de patru ori pe zi.
La vederea acestor noi măsuri de precauție, un lung freamăt de mirare și câteva strigăte înspăimântate se ridicară din sânul mulțimii ticsite ce se îmbulzea la bariera orașului.
— Faceți loc! Dați-vă la o parte! trâmbiță vocea poruncitoare a unui ofițer.
Manevra fu îndeplinită într-o clipă, nu fără a întâmpina unele greutăți: oamenii călări și cei din căruțe, siliți să se tragă înapoi, striviră pe ici, pe colo câteva picioare și frânseră câteva coaste în dreapta și-n stânga în învălmășeală.
Femeile țipau, bărbații înjurau; cei care puteau să fugă își luau tălpășița, dând buzna unii peste alții.
— Lorenii! Lorenii! se auzi strigând în toiul harababurii.
Răcnetul cel mai cumplit pe care-l poate cuprinde palidul vocabular al spaimei n-ar fi avut un efect atât de prompt și atât de hotărâtor ca strigătul acesta: “Lorenii!”
— Ei, ai văzut, ai văzut? scânci Miton, tremurând tot. Lorenii, lorenii, s-o ștergem!
— S-o ștergem, dar unde? întrebă Friard.
— În ocolul ăsta ― strigă Miton, sângerându-și palmele în timp ce se căznea să apuce ramurile ghimpoase ale îngrăditurii de mărăcini în care ședea tolănit necunoscutul!
— În ocolul ăsta! repetă Friard. Lesne de spus, dar greu de făcut, jupâne Miton. Nu văd nici o spărtură pe unde am putea intra înăuntru și cred că n-oi fi vrând să sar peste hățișul ăsta mai înalt ca mine.
— Am să-ncerc ― spuse Miton ― am să-ncerc.
Și se căzni din nou să treacă.
— Hei, deschide ochii, mătușă! strigă Friard, cuprins de disperare ca omul care se simte pe cale să-și piardă cumpătul. Nu vezi că măgarul dumitale dă peste mine? Uf, domnule călăreț, ia aminte, calul domniei tale e cam nărăvaș! Ce dracu faci, amice, îmi bagi hulubele căruței în coaste?

În timp ce jupân Miton se agăța de ramurile hățișului, vrând cu tot dinadinsul să sară pe deasupra, iar cumătrul Friard căuta de-a surda o răritură ca să se poată strecura pe dedesubt, necunoscutul se sculase de jos, își desfăcuse cataligele picioarelor și, dintr-o singură mișcare, întocmai ca un călăreț care se saltă în șa, trecu peste hățișul de mărăcini fără ca vreo crenguță să-i atingă pantalonii.
Jupân Miton îi urmă pilda, rupându-și nădragii în trei locuri; nu tot același lucru se putea spune despre cumătrul Friard, care, neputând să treacă nici peste și nici pe sub îngrăditură și văzându-se tot mai serios amenințat să fie stâlcit de gloată, scotea niște țipete sfâșietoare, când necunoscutul, întinzând brațul său lung de un stânjen, îl înșfăcă de gulerul plisat și scrobit, precum și de gulerul hainei și, ridicându-l în aer, îl strămută de partea cealaltă a gardului cu aceeași ușurință cu care ar fi apucat un copil.
— Ohoho! se minună jupân Miton, înveselit de această scamatorie și urmărind cu ochii înălțarea și coborârea prietenului său, jupân Friard. Zău dacă nu semeni cu firma de la Marele Absalom!
— Uf! suspină Friard, punând piciorul pe pământ. Să semăn cu ce-oi semăna, bine că mă văzui, în sfârșit, dincoace de gard, prin milostenia domniei sale. Apoi, îndreptându-și spinarea pentru a privi chipul necunoscutului, căruia abia dacă-i ajungea până la piept, zise: Ah, domnule, nu știu cum să vă mulțumesc. Dar bine, domnule, dumneavoastră sunteți un adevărat Hercule, pe legea mea, să nu-mi spuneți mie Jean Friard dacă vă mint! Care-i numele domniei voastre, domnule, numele izbăvitorului și prietenului meu?
Și omul nostru rosti într-adevăr ultimele cuvinte cu toată râvna unei inimi pline de recunoștință.
— Mă cheamă Briquet, domnule ― răspunse necunoscutul ― Robert Briquet, dacă socotiți că asta vă poate fi de vreun ajutor.
— Dar mi-ați fost chiar de mare ajutor, domnule Robert Briquet, un ajutor neprețuit, ca să zic așa; nevastă-mea o să vă binecuvânteze. Adevărat, ce-o fi cu nevastă-mea, sărăcuța? O, Doamne Dumnezeule! O s-o strivească gloata. Ah, afurisiții ăștia de elvețieni, care n-au altă treabă decât să pună oamenii să se calce în picioare!

Nici nu apucase bine să-și verse năduful și cumătrul Friard simți abătându-se pe umărul său o mână la fel de grea ca mâna unei statui de piatră. Se întoarse numaidecât să vadă cine putea fi neobrăzatul care-și îngăduia o asemenea îndrăzneală față de dânsul. Era mâna unui ostaș elvețian.
— Frei se fac la tine derci, buștiule? spuse găliganul.
— Ah, ne-au încolțit! strigă Friard.
— Întinde-o, băiete! adăugă Miton.
Și amândoi, având câmpul deschis în fața lor, acum că reușiseră să sară peste gard, o luară la sănătoasa, urmăriți de privirea zeflemitoare și de rânjetul omului cu brațe de-un stânjen și picioarele pe catalige, care, după ce-i pierdu din vedere, se apropie de ostașul din garda elvețiană, pus acolo de strajă.
— Paza e bună, camarade, pe cât se pare?
— Pun, tomnule, ta, ta, nu rou, nu rou.
— Cu atât mai bine; e mare lucru, mai ales dacă s-ar întâmpla să năvălească lorenii, așa cum se aude.
— Nu nafalești.
— Nu?
— Nici ghindești.
— Cum se face atunci că s-au închis porțile? Nu înțeleg.
— Tumneata nu trepui ințelegi ― răspunse elvețianul, râzând cu poftă de vorba lui de duh.
— Șust, camarad, forte șust ― spuse Robert Briquet ― mulțumim frumos.
Și Robert Briquet se îndepărtă de elvețian pentru a se apropia de un alt grup, în timp ce bravul ostaș, căruia îi amuțise râsul pe buze, bombănea printre dinți:
— Bei Gott!… Ich glaube er spottet meiner. Was ist das für ein Mann, dar sich erlaubt einen Schweitzer seiner Koeniglichen Majestaet auszulachen?
Ceea ce, tălmăcit pe limba noastră, ar însemna: “Să mă bată Dumnezeu! Pare-mi-se că el este acela care mă ia peste picior. Cine-i omul ăsta care îndrăznește să-și bată joc de un ostaș elvețian din garda maiestății sale?”

descărcare ită direct de aici:…