Cei trei mușchetari

Cei trei mușchetari

Alexandre Dumas

PARTEA I

Capitolul I

CELE TREI DARURI ALE DOMNULUI D’ARTAGNAN-TATĂL

În cea dintîi luni a lui aprilie 1626, tîrgul Meung, unde s-a născut autorul Romanului Trandafirului^[1], părea a fi în toiul unei fierberi atît de cumplite, ca și cînd hughenoții ar fi izbutit să-l schimbe într-o a doua La Rochelle^[2]. Văzînd cum fug femeile spre ulița mare și auzind țipete de copii în pragul ușilor, o seamă de tîrgoveți își puneau repede platoșa și, apucînd o flintă sau un baltag, ca să se simtă mai tari, se îndreptau spre hanul “La Morarul voios”, în fața căruia o gloată gălăgioasă și nespus de curioasă se îmbulzea, crescînd cu fiece clipă.

Pe vremea aceea se stîrneau mereu spaime, și rare erau zilele cînd un oraș sau altul nu-și trecea în hrisoave asemenea pacoste. Nobilii se luau la harță între ei; regele se războaia cu cardinalul; spaniolul se războia cu regele. Pe lîngă aceste lupte mocnite sau obștești, tainice sau fățișe, mai erau pe deasupra hoții, cerșetorii, hughenoții, lupii și valeții care se năpusteau asupra tuturor. Târgoveții erau veșnic înarmați împotriva hoților, a lupilor și a valeților, adesea împotriva nobililor și hughenoților, cîteodată împotriva regelui, dar niciodată împotriva cardinalului sau a spaniolului. Ca urmare a acestor năravuri înrădăcinate, în amintita zi de luni a lui aprilie 1626, tîrgoveții, auzind larmă și nezărind nici steagul galben cu roșu, și nici uniformele ducelui de Richelieu, se repeziră cu toții înspre hanul “La Morarul voios”. Odată acolo, fiecare își putu da seama de pricina acestei fierberi.

Un tînăr… să-i schițăm portretul dintr-o singură trăsătură de condei:

închipuiți-vă pe Don Quijote la optsprezece ani; Don Quijote fără armură, nici pe piept, nici pe coapse, un Don Quijote îmbrăcat într-o haină scurtă de lînă, a cărei culoare albastră se schimbase cu vremea, bătînd nedeslușit cînd în vișiniu, cînd într-un azuriu ca cerul. Fața prelungă și oacheșă, umerii obrajilor ieșiți în afară ― semn de viclenie: mușchii fălcilor vînjoși ― alt semn, după care deosebești fără greș pe un gascon, chiar cînd nu poartă beretă: tînărul nostru purta însă o beretă împodobită cu un soi de pană; privirea deschisă și ageră, nasul vulturesc, dar bine făcut; prea înalt pentru un băiețandru, prea scund pentru un bărbat împlinit; un ochi mai puțin încercat l-ar fi luat drept fiul unui fermier, plecat în călătorie, dacă nu i-ar fi văzut spada lungă care atîrnată la cureaua de pe piept, se lovea de coapsa stăpînului, cînd acesta umbla pe jos, sau le părul zbîrlit al calului, cînd umbla călare.

Căci tînărul nostru avea un cal, și calul acesta era atît de bătător la ochi, încît nu putuse trece neluat în seamă. Era un căluț din Bearn, să fi avut între doisprezece și paisprezece ani, cu părul galben, cu coada retezată, dar cu ariceală la picioare, și care deși înainta cu capul mai jos de genunchi, făcînd de prisos folosirea căpăstrului, era totuși în stare să străbată opt leghe pe zi. Din nefericire, însușirile acestui cal erau atît de bine ascunse sub părul fistichiu și înfățișarea lui năstrușnică, încît într-o vreme în care toată lumea se pricepea la cai, ivirea sus-pomenitului căluț la Meung, unde intrase abia de un sfert de ceas pe poarta Beaugency, stîrni o uluială, care se răsfrînse chiar asupra călărețului.

Și aceasta îl îndurerase cu atît mai mult pe tînarul d’Artagnan (căci așa se numea acest Don Quijote al acestei noi Rossinante^[3], cu cît își dădea seama că oricît de bun călăreț ar fi fost, tot l-ar fi făcut de ocară asemenea mîrțoagă. De aceea și primise cu inima grea darul tatălui său. Știa că asemenea dobitoc prețuia pe puțin douăzeci de livre^[4]. E drept că vorbele care însoțiseră darul erau de neprețuit:

― Fiule, ― îi spusese gentilomul gascon în acel curat dialect bearnez de care Henric al IV-lea nu se putuse dezbăra niciodată, ― fiule, ca mîine vor fi treisprezece ani de cînd calul ăsta s-a născut în casa tatălui tău, pe care n-a părăsit-o niciodată; e un lucru care ar trebui să te îndemne să-l iubești. Nu cumva să-l vinzi. Lasă-l să moară liniștit, cum se cuvine, de bătrînețe, și dacă pleci cu el la război, cruță-l, așa cum ai cruța un slujitor bătrîn. Dacă vei avea cinstea să fii primit la curte, ― urmă bătrînul d’Artagnan, ― cinste la care de altfel îți dă dreptul obîrșia ta de viță veche, apără-ți cu demnitate, pentru tine și pentru ai tăi, titlul de gentilom, pe care moș-strămoșii noștri l-au purtat cu fruntea sus mai bine de cinci sute de ani. Prin ai tăi, înțeleg pe părinți și pe prieteni. Nu ierta niciodată nimănui nimic, decît cardinalului și regelui. Prin bărbăția lui ― ia bine seama ― numai prin bărbăția lui, un gentilom își croiește azi drum în viață. Cine șovăie o clipă, acela scapă poate norocul pe care soarta i-l întindea tocmai atuncea. Ești tînăr și trebuie să fii viteaz din două pricini: întîia, pentru că ești gascon, și a doua, pentru că ești fiul meu. Nu ocoli împrejurările neașteptate, ba chiar aleargă după năzdrăvănii. Te-am pus să înveți mînuirea spadei; ai un genunchi de fier și încheietura mîinii de oțel. Bate-te de zor, bate-te cu atît mai mult cu cît duelurile sînt oprite; a te bate înseamnă deci a avea o îndoită cutezanță. Nu-ți pot dărui, fiul meu, decît cincisprezece scuzi^[5], calul meu și povețele pe care le-ai auzit. La toate astea, mama ta va adăuga o rețetă ce-o știe de la o țigancă, a unui balsam care lecuiește ca prin minune orice rană, dacă n-a atins inima. Trage folos din orice și trăiește fericit viață îndelungată.

Mai vreau să adaug cîteva cuvinte, ca să-ți pot da o pildă, nu din viața mea, căci eu n-am fost niciodată la curte, și n-am luat parte decît la războaiele religioase, de bună voie: vreau să-ți vorbesc despre domnul de Tréville, care a fost pe vremuri vecinul meu și care a avut cinstea de a se juca, în copilărie, cu regele nostru. Ludovic al XlII-lea, Cel-de-Sus să-l aibă în pază! Uneori, din joacă, ajungeau la bătaie, iar în aceste bătăi nu regele ieșea totdeauna biruitor. Loviturile primite au fost izvorul prețuirii și prieteniei sale pentru domnul de Tréville. Mai tîrziu, domnul de Tréville s-a mai bătut și cu alții: de cinci ori pe vremea întîiei sale călătorii la Paris, de șapte ori de cînd a închis ochii răposatul rege pînă la majoratul celui tînăr, fără a mai pune la socoteală atîtea războaie și asedii; iar de atunci și pînă azi, poate încă de o sută de ori! Așa că, în ciuda legilor, a poruncilor scrise și a zilelor de închisoare, iată-l azi căpitan al mușchetarilor^[6], adică iată-l căpetenia unei legiuni de cezari pe care regele pune mare preț și de care chiar cardinalul se teme, el care ― după cum se știe ― nu prea cunoaște ce-i aceea frică. Mai mult, domnul de Tréville cîștigă zece mii de scuzi pe an; asta înseamnă că e nobil cu mare faimă. A început la fel ca și tine; du-te la el cu această scrisoare și urmează-i pilda ca să ajungi și tu ca el.

Spunînd acestea, bătrînul domn d’Artagnan înmînă fiului o scrisoare dinainte pregătită, apoi îl încinse cu propria lui spadă și, sărutîndu-l duios pe amîndoi obrajii, îl binecuvîntă.

Cînd ieșea din camera părintească, tînărul dădu peste maică-sa; îl aștepta cu faimoasa rețeta de care în urma sfaturilor primite, avea să se folosească adeseori. De data asta, rămasul bun a ținut mai multă vreme și a fost cu mult mai duios nu doar din pricină că domnul d’Artagnan nu și-ar fi iubit fiul, singura lui odraslă, dar domnul d’Artagnan era bărbat și ar fi socotit nepotrivit din partea unui bărbat să se lase copleșit de emoție, pe cînd doamna d’Artagnan era femeie și mai mult decît atît, era mamă.

Ea plînse amarnic și, trebuie s-o spunem spre lauda tînărului d’Artagnan, în pofida sforțărilor lui de a rămîne netulburat, așa cum i-ar fi stat bine unui viitor mușchetar, firea îl învinse și dădu drumul șuvoiului de lacrimi din care abia izbuti să ascundă jumătate.

În aceeași zi, tînărul o porni la drum cu cele trei daruri părintești, alcătuite, după cum am mai spus din cincisprezece scuzi, din căluțul pomenit și din scrisoarea către domnul de Tréville; se-nțelege de la sine că sfaturile date nu intrau în socoteală.

Cu un astfel de vade mecum^[7], d’Artagnan era, prin starea sa sufletească și trupească, o copie credincioasă a eroului lui Cervantes, cu care l-am asemuit în chip atît de fericit, atunci cînd îndatorirea noastră de istoric ne-a silit să-i schițăm portretul. Don Quijote lua morile de vînt drept uriași, și oile drept oști: d’Artagnan lua orice surîs drept o jignire și fiece privire drept ațîțare. Ca urmare, își ținu pumnul încleștat de-a lungul drumului între Tarbes și Meung. Înșfăcîndu-și mînerul spadei una peste alta, de zece ori pe zi; totuși pumnul nu se abătu asupra nici unei fălci, și spada nu-și părăsi teaca. Nu doar că înfățișarea bietului căluț galben n-ar fi stîrnit destule zîmbete pe fața trecătorilor, dar cum pe deasupra mîrțoagei zăngănea o namilă de spadă și cum pe deasupra acestei spade sclipea o căutătură mai mult cruntă decît trufașă, trecătorii își înfrînau rîsul sau, dacă rîsul le biruia prevederea, atunci se sileau să nu rîdâ, decît cu un colț al gurii ca măștile din vechime. D’Artagnan își păstră deci ținuta mândră și amorul propriu neștirbit pînă la prăpăditul acela de orășel Meung.

Dar ajuns acolo, în vreme ce descăleca în fața porții Morarului voios, fără ca nici hangiul, nici vreun slujitor sau vreun grăjdar să-i țină calul de dîrlogi, d’Artagnan zări la parter, în dreptul unei ferestre întredeschise, un gentilom de statură înaltă și semeață, cam mohorît la obraz, care stătea de vorbă cu doi inși ce păreau a-l asculta cu multă luare-aminte. D’Artagnan crezu firește, ca de obicei, că era vorba despre el și începu să asculte. De data asta se înșelase doar pe jumătate: nu despre el era vorba, ci despre, calul lui.

Gentilomul părea că înșiră ascultătorilor însușirile animalului și deci, cum am mai spus, ascultătorii arătau un deosebit respect povestitorului. Cei doi izbucneau mereu în rîs, dar ca să-și iasă din sărite, tînărului nostru îi ajungea o umbră de surîs; se înțelege atunci scrîșnetul lui la auzul acelor hohote gălăgioase.

D’Artagnan vru totuși să-și dea mai întîi seama de mutra nerușinatului care-și bătea joc de el. Își aținti privirea mîndră asupra străinului și văzu că era un bărbat între patruzeci și patruzeci și cinci de ani, cu ochii negri și sfredelitori, cu fața gălbejită, cu nasul gros și cu mustața neagră, meșteșugit tunsă; purta pantaloni pînă la genunchi și un pieptar de culoare liliachie, cu găitane tot liliachii, fără altă podoabă decît obișnuitele despicături prin care se vedea cămașa. Deși noi, hainele-i erau mototolite, ca orice îmbrăcăminte de călătorie, închisă îndelung într-un cufăr. D’Artagnan făcu la repezeală toate aceste constatări cu priceperea celui mai migălos cercetător și, fără îndoială, dintr-o pornire lăuntrică ce-i spunea că acest necunoscut va avea în viitor o mare înrîurire asupra vieții lui.

Cum însă, în clipa în care d’Artagnan își pironea privirea asupra gentilomului cu straie liliachii., acesta își dezvolta tocmai una din cele mai amănunțiie și mai temeinice expuneri asupra gloabei bearneze, cei doi ascultători se porniră pe rîs, în vreme ce el însuși lăsă să rătăcească, împotriva obiceiului, o fluturare de surîs pe față. De data aceasta nu mai încăpea nici o îndoială d’Artagnan se simțise într-adevăr jignit. Pe deplin încredințat de jignire, își înfundă bereta pe ochi și, încercînd să maimuțărească unele fandoseli de la curte, pe care le surprinsese în Gasconia la cîțiva nobili care se aflau în călătorie, înaintă, cu o palmă pe mînerul spadei și cu cealaltă în șold. Din nefericire, pe măsură ce înainta, mînia îl orbea tot mai tare, și în locul frazelor impunătoare și demne, pregătite pentru a-și rosti provocarea, nu mai găsi pe vîrful limbii decît răbufniri grosolane, pe care le însoți de strîmbături furioase.

― Ei, domnule, ― începu să strige, ― dumneata care te ascunzi după oblon!

Da, da, chiar dumneata! Spune-mi și mie de ce rîzi, măcar să rîdem împreună.

Gentilomul își plimbă încet privirea de la cal la călăreț, ca și cînd i-ar fi trebuit oarecare răgaz pentru a înțelege că spre el se îndreptau acele mustrări ciudate: apoi, cînd nu-i mai rămase nici o îndoială, își încruntă ușor sprîncenele și, după o lungă tăcere, îi răspunse lui d’Artagnan cu glas obraznic și batjocoritor, cu neputință de descris :

― N-am vorbit cu dumneata, domnule!

― În schimb vorbesc eu cu dumneata! se răsti tînărul scos din sărite de amestecul acela de obrăznicie și bună creștere, de cuviință și dispreț.

Necunoscutul îl mai privi o clipă cu aceeași fluturare de zîmbet pe buze, apoi, plecînd de la fereastră, ieși agale din han și se înfipse în fața calului, la doi pași de d’Artagnan. Ținuta liniștită și căutătura lui batjocoritoare îndoiră veselia celor cu care stătea de vorbă și care nu se îndepărtaseră de la fereastră.

Văzîndu-l atît de aproape, d’Artagnan scoase cam de vreo jumătate de cot spada din teacă.

― Calul ăsta trebuie să fie, sau mai curînd trebuie să fi fost, în tinerețea lui, floricică galbenă de untișor, spuse necunoscutul, urmîndu-și cercetările începute și întorcîndu-se spre ascultătorii lui de la fereastră, ca și cînd nici n-ar fi băgat de seamă că mînia lui d’Artagnan se ridica zid între el și ceilalți. E o culoare foarte cunoscută în botanică, dar pînă acum foarte rar întîlnită la cai.

― Rîzi de cal cînd nu-ți dă mîna să rîzi de stăpîn! răcni furios concurentul lui Tréville.

― Eu nu rîd des, domnul meu, ― urmă necunoscutul, n-ai decît să mă privești și să te convingi, dar țin cu tot dinadinsul să-mi iau îngăduința de a rîde cînd am chef.

― Iar mie, ― strigă d’Artagnan, ― nu-mi place să se rîdă cînd n-am eu chef!

― Adevărat, domnul meu? urmă necunoscutul mai liniștit ca oricînd. Foarte bine! Așa și e! Apoi, îndepărtîndu-se, se pregătea să intre iarăși în han prin poarta cea mare sub care d’Artagnan văzuse la sosire un cal gata înșăuat.

Dar nu era în firea lui d’Artagnan să dea drumul aceluia care avea neobrăzarea să-și bată joc de el. Trase deci spada cu totul din teacă și începu să-l urmărească, răcnind:

― Întoarce-te, hei, întoarce-te, domnule zeflemea. Întoarce-te, că acum te lovesc pe la spate!

― Să mă lovești pe mine! rînji celălalt, răsucindu-se pe călcîie și privindu-l pe tînăr cu uimire și dispreț. Haida de! dragul meu, ești cam nebun! apoi, cu glasul scăzut, ca și cînd ar fi vorbit cu el însuși: Păcat! Ce mai descoperire pentru maiestatea sa, care caută năzdrăvani peste tot, ca să și-i facă mușchetari! Pe ăsta ar fi trebuit să-l cunoască!

Nu sfîrși bine și d’Artagnan îi și trase o lovitură zdravănă cu vîrful spadei, încît dacă celălalt n-ar fi sărit cu un pas înapoi, ar fi glumit de bună seamă pentru cea din urmă oară. Văzînd că s-a îngroșat gluma, necunoscutul trase și el spada din teacă și, după ce-și salută potrivnicul, se puse în gardă, cu toată seriozitatea. Dar în aceeași clipă, cei doi ascultători, însoțiți de hangiu, tăbărîră asupra lui d’Artagnan, arzîndu-l care cu ciomagul, care cu lopata și cu vătraiele de la sobă. Era o schimbare de atac atît de fulgerătoare și de neașteptată, încît potrivnicul lui d’Artagnan, în vreme ce acesta se întorcea ca să facă față grindinei de lovituri, își băgă din nou spada în teacă, la fel de sigur precum și-o scosese și, din actorul care era cît p-aci să fie, ajunse iarăși spectator al bătăliei, rol pe care-l îndeplini cu nepăsarea-i obișnuită, mormăind totuși printre dinți:

― La naiba cu toți gasconii ăștia! Suiți-l iar pe calul lui portocaliu și ducă-se pe pustii.

― Nu înainte de a te fi răpus, mișelule! strigă d’Artagnan, apărîndu-se din răsputeri, și fără să dea îndărăt din fața celor trei dușmani care-l ciomăgeau de zor.

― Ce de ifose pe el! mormăi gentilomul. Pe cinstea mea, gasconii ăștia nu-și mai bagă mințile-n cap. Trage-ți-i, dacă ține morțiș. Cînd o obosi, o să spună el singur că s-a săturat.

De bună seamă, necunoscutul tot nu știa cu ce soi de catîr avea de furcă. D’Artagnan nu era omul care să se dea bătut cu una cu două. Lupta mai ținu deci cîteva clipe, pînă cînd istovit, tînărul scăpă din mînă spada, frîntă în două de o lovitură de ciomag. În sfîrșit, altă lovitură îl nimeri în frunte, doborîndu-l totodată la pămînt, plin de sînge și aproape în nesimțire.

Tocmai atunci începea să se strîngă de pretutindeni lume la locul cu pricina. Temîndu-se de prea mare vîlvă, hangiul, ajutat de oamenii lui, duse rănitul în bucătărie unde-i dădu unele îngrijiri.

În vremea aceasta, gentilomul își luase iarăși locul la fereastră și privea cu oarecare neliniște spre mulțimea aceea încremenită, care-l stingherea din cale afară.

― Ia spune, ce mai face turbatul? se întoarse el spre ușa care se deschidea zgomotos: hangiul tocmai venea să-l întrebe de sănătate.

― Excelența voastră a scăpat teafăr? se interesă hangiul.

― După cum vezi, întreg și teafăr, scumpe hangiule, – dar eu pe dumneata te întreb cum îi mai merge tânărului nostru?

― Îi merge mai bine, ― răspunse celălalt ― acum a leșinat de tot.

― Adevărat? făcu gentilomul.

― Da, dar înainte de a leșina și-a mai adunat bruma de puteri, ca să vă strige și să vă înfrunte, răcnind.

― E dracul gol! se minună necunoscutul.

― Da de unde, excelență, nu-i nici un drac, ― urmă hangiul strîmbînd din nas, ― pe cînd zăcea lat, l-am scotocit peste tot și n-am găsit în boarfele lui decît o cămașă, iar în pungă numai unsprezece scuzi; asta nu l-a împiedicat însă să spună, pe cînd leșina, că dacă așa ceva i s-ar fi întîmplat la Paris, v-ați fi căit pe loc. Dar aici, n-o să vă căiți decît puțin mai tîrziu.

― Te pomenești c-o fi vreun prinț de sînge, care umblă deghizat, zise necunoscutul cu nepăsare.

― V-am spus toate astea, nobilul meu domn, ― adăugă hangiul, ― pentru ca să vă puteți feri din vreme.

― În furia lui n-a scăpat nici un nume?

― Ba da, se lovea mereu cu mîna peste buzunar, și mormăia: Lasă că vedem noi ce o să spună domnul de Tréville, cînd o afla cum a fost terfelit ocrotitul său. ― Domnul de Tréville? ― întrebă necunoscutul, din ce în ce mai atent, ― zici că rostea numele domnului de Tréville și se lovea cu mîna peste buzunar?… Hai spune drept, dragă hangiule, în vreme ce tînărul dumitale era leșinat, sigur că nu te-a răbdat inima să nu scotocești și prin buzunarul cu pricina. Ai dat peste ceva?

― O scrisoare pentru domnul de Tréville, căpitanul mușchetarilor.

― Adevărat?

― Chiar așa cum am cinstea să vă spun, excelență.

Hangiul, care nu era înzestrat cu prea mult dar de pătrundere, nu-și dădu seama de căutătura schimbată a necunoscutului, cînd îi auzise vorbele. Părăsind pervazul ferestrei de care își ținea rezemate coatele, acesta încruntă din sprîncene ca orice om îngrijorat.

― Drace, ― mormăi el printre dinți, ― să-mi fi trimis oare Tréville pe gasconul ăsta? Prea-i de tot tînăr! Dar la urma urmei, o lovitură de spadă e o lovitură de spadă, oricare ar fi vîrsta celui ce ți-o dă, și te ferești mai puțin de un mucos decît de oricare altul; buturuga mică răstoarnă carul mare.

Și vreme de cîteva minute necunoscutul rămase pe gînduri.

― Ei, hangiule, ― îi spuse, ― n-ai de gînd să mă descotorosești de apucatul ăsta? Nu-mi vine să-l omor chiar așa, și totuși ― adăugă el pe un ton rece și amenințător, ― totuși mă stingherește. Unde e acum?

― În odaia nevesti-mi, i se dau îngrijiri, la catul întîi.

― Boarfele și săculețul le are cu el? Și-a scos haina?

― Nu, toate sînt jos în bucătărie. Dar, dacă tînărul ăsta zurliu vă stingherește…

― Cred și eu. Stîrnește în hanul dumitale un tărăboi cu care oamenii cumsecade nu se pot împăca. Urcă acum la dumneata, fă-mi socoteala și dă de știre valetului meu.

― Cum, domnul ne și părăsește?

― Nu-i nici o noutate, fiindcă îți poruncisem să pui șaua pe cal. Nu mi s-a împlinit porunca?

― Ba da, și după cum ați putut să vă încredințați singur, calul domniei-voastre se află sub poarta cea mare, gata de plecare.

― Bine, atunci fă cum ți-am spus!

“Drace, ― își zise în sinea lui hangiul, ― să-i fie oare frică de mucosul ăsta?”

Dar o privire poruncitoare a necunoscutului îi reteză gîndul. Se înclină adînc și ieși.

― N-ar fi nimerit s-o zărească zăpăcitul ăsta pe Milady, ― își mai zise străinul, ― trebuie să treacă din clipă în clipă; chiar a întîrziat. Mai bine să încalec și să-i ies în întîmpinare… Măcar dacă aș putea ști ce-i cu scrisoarea aceea adresată lui Tréville!

Și bodogănind într-una, necunoscutul se îndreptă spre bucătărie.

În vremea asta, încredințat că numai prezența tînărului îi alungase pe necunoscut, hangiul se urcase în camera soției lui, unde-l găsi pe d’Artagnan care-și venise în sfîrșit în fire. Dîndu-i să înțeleagă că ar putea avea încurcături cu poliția, deoarece căutase gîlceavă unui mare senior, căci după părerea lui necunoscutul nu putea fi de-cît un mare senior, hangiul îl făcu să se scoale din pat, în pofida slăbiciunii, și să-și urmeze drumul. Pe jumătate năuc, în cămașă, cu capul înfășurat în cîrpe, d’Artagnan se ridică și, împins de hangiu, începu să coboare; dar, în drum spre bucătărie, își zări deodată provocatorul, care stătea liniștit de vorbă cu o doamnă, lîngă scara unei frumoase calești, înhămată cu doi cai mari, normanzi.

Aceea cu care stătea de vorbă, și al cărei cap apărea ca înrămat în portiera caleștii, era o femeie între douăzeci și douăzeci și doi de ani. Am mai spus cît de fulgerător izbutea d’Artagnan să prindă cele mai mici amănunte din înfățișarea cuiva. De la prima aruncătură de ochi, văzu, așadar, că femeia era tînără și frumoasă. Frumusețea ei îl izbi cu atît mai mult cu cît părea străină ținuturilor meridionale în care el trăise pînă atunci. Era o făptură blondă și palidă, cu plete lungi, unduindu-i pe umeri, ochi mari albaștri, visători, cu buze trandafirii și mîini de alabastru; vorbea aprins cu necunoscutul.

― Așadar, eminența sa îmi poruncește… spunea doamna.

― Să vă întoarceți numaidecît în Anglia și să-i dați de veste dacă ducele părăsește Londra.

― Și-n ce privește celelalte instrucțiuni? întrebă frumoasa călătoare.

― Se găsesc toate în caseta aceasta, pe care n-o veți deschide decît pe celălalt mal al Mînecii.

― Bine, foarte bine… și dumneavoastră?

― Eu mă înapoiez la Paris.

― Fără să-l învățați minte pe neobrăzatul acela de țînc?… mai întrebă doamna.

Necunoscutul se pregătea să răspundă, dar chiar în clipa cînd deschidea gura, d’Artagnan, care auzise totul, se repezi în pragul porții, strigînd:

― Neobrăzatul de țînc o să învețe el minte pe alții, cred că de data asta cel pe care trebui să-l învețe minte nu-i va mai scăpa ca întîia oară.

― Nu-i va scăpa? repetă necunoscutul, încruntîndu-se.

― Socot că-n fața unei femei nu vei îndrăzni să fugi.

― Luați seama, ― strigă Milady, văzînd că gentilomul duce mîna la spadă, ― luați seama, cea mai mică întîrziere poate nărui totul.

― Aveți dreptate, ― îi răspunse gentilomul, ― vedeți-vă de drum, eu voi face la fel.

Și, salutînd doamna cu o ușoară înclinare a capului, sări în șa, în vreme ce vizitiul ardea la bice cailor. Necunoscutul și doamna porniră așadar în goană, fiecare de cealaltă parte a drumului.

― Ei, socoteala! țipa hangiul, a cărui prețuire se schimba într-un adînc dispreț, văzînd că se depărtează fără să-și plătească socoteala.

― Plătește tu, marțafoiule, strigă acesta, din goana mare, valetului, care după ce aruncă la picioarele hangiului două sau trei monede de argint, porni și el în galop după stăpîn.

― Stai, mișelule! Stai, ticălosule! Gentilom de paie! strigă d’Artagnan, alergînd la rîndul lui după valet.

Dar rănitul era prea slăbit pentru a putea îndura asemenea zdruncin. Abia făcu zece pași și urechile începură să-i vîjîie, amețeala îl cuprinse, un nor sîngeriu îi trecu pe dinaintea ochilor și se prăbuși în mijlocul străzii, strigînd mereu:

― Mișelule! Mișelule! Mișelule!

― Așa-i, mare mișel, mormăi hangiul, apropiindu-se de d’Artagnan și încercînd prin această lingușire să se împace cu sărmanul tînăr, întocmai cum făcuse și bîtlanul din fabula cu melcul.

― Da, e un mare mișel, ― șopti și d’Artagnan, ― dar ea, ea tare mai e frumoasă!

― Care ea? întrebă hangiul.

― Milady, îngăimă d’Artagnan. Și își pierdu cunoștința a doua oară.

― Totuna, ― zise hangiul, ― mi-au scăpat doi, dar rni-a rămas ăsta. Și pe ăsta nu-l mai las din mîini cîteva zile. Nici unsprezece scuzi nu-s de lepădat.

Se știe că unsprezece scuzi era tocmai suma ce se mai găsea în punga lui d’Artagnan.

După cum se vede, hangiul socotise unsprezece zile de boală a cîte un scud pe zi; numai că el socotise astfel fără să țină seama de călător. A doua zi, pe la cinci dimineața, d’Artagnan se sculă din pat, coborî în bucătărie, fără să-l ajute nimeni, ceru în afară de alte meremeturi, a căror listă n-a ajuns pînă la noi, vin, untdelemn, rozmarin și, ținînd rețeta mamei sale în mînă, își pregăti un balsam cu care-și unse numeroasele-i răni, schimbîndu-și singur oblojelile și nevrînd să primească ajutorul vreunui medic. Datorită fără îndoială balsamului de Boemia și datorită poate și lipsei oricărui medic, d’Artagnan fu pe picioare chiar în seara acea și aproape înzdrăvenit a doua zi.

Dar, în clipa în care vru să plătească rozmarinul, untdelemnul și vinul, singura cheltuială a stăpînului care nu mîncase aproape nimic, în vreme ce calul galben mîncase, cel puțin, după spusele hangiului, de trei ori mai mult decît s-ar fi cuvenit pe potriva staturii lui, d’Artagnan nu mai găsi în buzunar decît punguța de catifea roasă și cei unsprezece scuzi care se aflau înăuntru; cît privește scrisoarea către domnul de Tréville, nu era nicăieri.

Tînărul începu atunci să caute scrisoarea, cu multă răbdare, întorcîndu-și buzunarele și buzunărașele pe față și pe dos, scotocind și răscotocind săculețul, deschizînd și închizînd la loc punga. Dar cînd își dădu seama că nu mai are unde căuta, valul de mînie, care-l cuprinse a treia oară, era gata-gata să-i dea prilejul unei noi comenzi de vin și untedelemn de leac; căci văzînd pe tînărul zurbagiu înfierbîntîndu-se și amenințînd să facă țăndări tot hanul, dacă nu găsește scrisoarea, hangiul și pusese mîna pe o țapină, nevastă-sa pe coada unei mături și slujitorii pe aceleași bîte, pe care le mai folosiseră cu două zile înainte.

― Scrisoarea mea de recomandație ― răcnea d’Artagnan, ― scrisoarea mea de recomandație, sau, mii de draci! vă pun în frigare ca pe niște orătănii!

Din nefericire, o anumită împrejurare îl oprea pe tînăr să-și poată duce la îndeplinire amenințarea. După cum am mai spus, cu prilejul primei sale încăierări, spada îi fusese frîntă în două, lucru de care uitase cu totul. Drept urmare, cînd d’Artagnan vru într-adevăr să tragă spada din teacă, se trezi în mînă cu un ciot cam de vreo opt sau zece degete, ciot pe care hangiul prevăzător îl pusese la loc în teacă. Restul tăișului, bucătarul îl dosise dibaci, cu gînd să-l facă frigăruie.

Totuși, poate că această dezamăgire nu l-ar fi împiedicat pe aprigul nostru

tînăr de a trece la fapte, dacă hangiul n-ar fi chibzuit că plîngerea călătorului era pe deplin îndreptățită.

“Dar, la urma urmei, ― gîndi el, lăsînd în jos țapina ― unde o fi scrisoarea aceea?”

― Da, da, unde-i scrisoarea? strigă d’Artagnan. Din capul locului țin să vă spun că scrisoarea era pentru domnul de Tréville, și că trebuie găsită; dacă nu va fi găsită, atunci o s-o scoată el și din pămînt!

Această amenințare băgă în sperieți pe hangiu. După rege și domnul cardinal, domnul de Tréville era omul al cărui nume, militarii și chiar tîrgoveții îl aveau mai des pe buze. E drept că mai era și părintele Iosif, dar numele lui se rostea numai în șoaptă, atît de cumplită era groaza ce-o trezea eminența cenușie, cum i se spunea acestui prieten de încredere al cardinalului.

Așa că, aruncînd cît colo țapina și poruncind soției și servitorilor săi să facă la fel cu coada de mătură și cu bîtele, hangiul dădu cel dintîi pildă, începînd să caute scrisoarea pierdută.

― Era în scrisoare ceva de preț? întrebă hangiul după cîteva cercetări zadarnice.

― La naiba! Cred și eu ― se răsti gasconul, care se bizuia pe acea scrisoare spre a-și croi drum la curte. Înăuntru era toată averea mea.

― Titluri de rentă spaniole? întrebă hangiul, îngrijorat.

― Titluri ale tezaurului personal al maiestății sale, răspunse d’Artagnan, care sperînd să intre în slujba regelui mulțumită acelor recomandații, credea că poate da, fără să mintă ,acest răspuns cam îndrăzneț.

― Ei drace! se tîngui hangiu, deznădăjduit.

― Dar ce-are a face, ― urmă d’Artagnan cu îndrăzneala obișnuită gasconilor, ― banii sînt un fleac, scrisoarea era totul. Mai bine pierdeam o mie de pistoli^[8] decît să pierd scrisoarea.

Ar fi putut spune la fel de ușor douăzeci de mii, dar o umbră de sfială tinerească îl oprise.

Și deodată se făcu parcă lumină în mintea hangiului, care se blestema, fiindcă nu dădea de nimic.

― Scrisoarea nu s-a pierdut! strigă el hotârît.

― Ah! făcu d’Artagnan.

― Nu, scrisoarea v-a fost luată.

― Luată! Și de cine?

― De gentilomul de ieri. A coborît în bucătărie, unde era haina dumneavoastră și a rămas acolo singur. Pot să pun prinsoare că el v-a furat-o.

― Crezi? răspunse d’Artagnan cam neîncrezător, căci el știa mai bine ca oricine importanța cu totul personală a scrisorii și nu vedea cum de-ar fi putut trezi ispita cuiva. Fără îndoială că niciunul din servitori, niciunul din călătorii de acolo n-ar fi cîștigat nimic, dac-ar fi avut la ei acea hîrtie.

― Va să zică dumneata îl bănuiești pe nerușinatul acela de gentilom?

― Cum vă văd și mă vedeți, ― urmă hangiul, ― cînd i-am dat de știre că înălțimea voastră sînteți ocrotit do demnul de Tréville și că aveți chiar o scrisoare pentru vestitul gentilom, el a părut grozav de tulburat, m-a întrebat unde e scrisoarea, apoi a coborît iute în bucătărie, unde știa că se află pieptarul dumneavoastră.

― Atunci, am găsit hoțul, ― răspunse d’Artagnan, ― mă voi plînge domnului de Tréville, iar domnul de Tréville se va plînge regelui. Apoi, scoțînd cu gest simandicos din buzunar doi scuzi, îi dete hangiului, care-l petrecu pînă la poartă, cu pălăria în mînă; încălecă după aceea pe calul său galben și ajunse fără altă pățanie pînă la poarta Saint-Antoine, la Paris, unde se hotărî să-și vîndă calul pe trei scuzi, preț foarte bun, ținînd seama că în vremea din urmă călărețul își sleise de puteri mîrțoaga. De altfel, geambașul care l-a cumpărat pe suma mai sus pomenită, nu s-a ferit să-i mărturisească tînărului că dădea atît de mulți bani numai din pricina acelei culori, atît de neobișnuite.

D’Artagnan își făcu deci intrarea în Paris pe jos, cu bocceluța sub braț; merse așa pînă ce găsi o cameră de închiriat, potrivită cu strîmtoratele sale mijloace bănești. Această cameră era un fel de mansardă în strada Groparilor, lîngă Luxemburg.

După ce plăti arvuna, stăpîn pe locuință, d’Artagnan își petrecu ziua cusîndu-și la haină și la pantaloni tot felul de ceaprazuri pe care maică-sa i le dăduse pe furiș, după ce le scosese de la o haină aproape nouă a bătrînului.

Merse apoi pe cheiul Fiarelor vechi, pentru a-și pune alt tăiș la spadă; se întoarse după aceea la Luvru și întrebă pe primul mușchetar, care-i ieși în cale, de palatul domnului de Tréville. Acest palat se găsea în strada Vieux Colombier, adică tocmai în vecinătatea camerei pe care d’Artagnan o închinase, împrejurare ce i se păru a fi o bună vestire pentru izbînda călătoriei lui.

Și, pe deplin mulțumit de felul cum se purtase la Meung, fără nici o remușcare pentru trecut, încrezător în ziua pe care o trăia și plin de speranțe în viitor, se culcă și dormi buștean.

Somnul acesta, încă destul de provincial, ținu pînă a doua zi dimineața la ora nouă, cînd se sculă spre a se duce la acel vestit domn de Tréville, al treilea mare om în tot regatul, după prețuirea părintească.

continuarea o puteți descarca de aici…