Viata lui David Copperfield – volumul III

Charles Dickens

VIAȚA LUI
DAVID COPPERFIELD

Vol. III

CAPITOLUL XL
PEREGRINUL

Seara, în Buckingham Street, am stat îndelung de vorbă despre întâmplările familiale amănunțit relatate în capitolul premergător. Mătușa a fost profund afectată, și după aceea, timp de vreo două ceasuri, a măsurat odaia în lung și în lat, cu brațele încrucișate pe piept. Ori de câte ori era deosebit de descumpănită, săvârșea câte o asemenea performanță de marș, și totdeauna după durata marșului se putea aprecia cât de gravă era descumpănirea. De astă dată s-a simțit atât de tulburată, încât a găsit de cuviință să deschidă ușa dormitorului, amenajându-și astfel un traseu care cuprindea cele două dormitoare de la un capăt la altul; și în vreme ce mister Dick și cu mine ședeam tăcuți lângă foc, dânsa a străbătut pista omologată în sus și în jos cu pas egal și cu regularitatea unui pendul.
Când, după ce mister Dick s-a dus la culcare, am rămas singur cu mătușa, m-am apucat să scriu epistola destinată celor două bătrâne doamne. Obosită de atâta umblet, mătușa se așezase lângă cămin, cu fusta sumeasă, ca de obicei. Dar în loc să țină paharul pe genunchi, ca altădată, îl uitase pe consola căminului; și, rezemânduși cotul stâng pe brațul drept, cu bărbia în palmă, se uita la mine îngândurată. Și ori de câte ori ridicam ochii de la lucrul meu, îi întâlneam privirea.
— Mă simt cât se poate de bine, dragul meu, mă asigura dânsa întărind din cap, dar sunt enervată și mâhnită.
Fiind prea ocupat, n-am băgat de seamă, decât după ce s-a dus la culcare, că lăsase neatinsă, pe cămin, băutura ei de seară, cum îi zicea ea. Când i-am bătut la ușă ca să-i aduc la cunoștință descoperirea mea, mi-a deschis ușa mai afectuos ca de obicei, dar mi-a spus: „Astă-seară n-am chef de ea, Trot!“, a clătinat din cap și a închis ușa.
Dimineața a citit scrisoarea adresată celor două bătrâne doamne, pe care a aprobat-
o. Am pus-o la poștă, iar după aceea n-am avut altceva de făcut decât să mă înarmez cu răbdare și să aștept răspunsul. Trecuse aproape o săptămână, și tot mai așteptam.
Într-o seară, pe ninsoare, am pornit de la doctorul Strong spre casă. Fusese o zi geroasă și suflase un vânt tăios dinspre nord-est. O dată cu întunericul, vântul căzuse și începuse să ningă. Îmi aduc aminte că zăpada cădea în fulgi mari și că se așternuse un strat gros. Huruitul roților și zgomotul pașilor erau înăbușite, ca și cum străzile ar fi fost acoperite cu covoare de puf.
Drumul cel mai scurt spre casă ducea prin Saint Martin’s Lane, și, firește, pe o asemenea vreme, pe aici am apucat-o. Pe atunci, biserica, de la care se trage numele ulicioarei, era mai înghesuită; n-avea loc deschis înainte, iar ulicioara șerpuia către Strand. Când am trecut prin fața treptelor ce duc spre peristilul bisericii, m-am încrucișat în colț cu o siluetă feminină. M-a privit, a trecut pe partea cealaltă și a dispărut. O cunoșteam. O văzusem undeva. Dar nu-mi aminteam unde. Chipul ei era legat de o întâmplare care mă atingea drept la inimă; dar când am întâlnit-o, mă gândeam la altceva și am fost buimăcit.
Pe treptele bisericii se afla un bărbat aplecat, care-și lăsase bocceaua jos, în zăpada albă, ca s-o potrivească; l-am văzut în același moment în care am văzut și silueta aceea. Cred că nu m-am oprit sub impresia surprizei; dar în orice caz, când am trecut în dreptul lui, s-a ridicat, s-a întors și a coborât spre mine. M-am trezit față în față cu mister Peggotty!
Atunci mi-am amintit și cine era femeia. Era Martha, căreia în noaptea aceea, în bucătărie, Emily îi dăduse niște bani. Martha Endell, alături de care, după cum îmi spusese atunci Ham, mister Peggotty nici pentru toate comorile ce zac scufundate pe fundul mărilor n-ar fi răbdat s-o vadă pe scumpa sa nepoată.
Ne-am strâns cu căldură mâinile. Și la început niciunul n-am fost în stare să scoatem o vorbă.
— Mas’r Davy! mi-a zis, strângându-mi cu putere mâna. Mă bucur din toată inima că vă văd, sir! Bine v-am găsit, bine v-am găsit!
— Bine te-am găsit, scumpe și vechi prieten! i-am spus eu.
— Îmi pusesem în gând, sir, să vin să vă caut în seara asta, a urmat el, dar știind că locuiți cu mătușa – căci am trecut pe la ’neavoastră în drum spre Yarmouth – mam temut că-i prea târziu. Aș fi venit însă dimineață devreme, înainte de a pleca, sir.
— Pleci din nou?
— Da, sir, mi-a răspuns, clătinând încetișor din cap. Plec mâine.
— Și acum unde te duci?
— Păi, mi-a spus, scuturându-și zăpada de pe pletele lungi, aveam de gând să caut un culcuș pentru la noapte.
Pe vremea aceea, chiar peste drum de locul unde ne aflam se mai găsea o intrare lăturalnică în curtea din dos a hanului „Crucea de aur“
, care avea legături atât de memorabile cu năpasta ce-l lovise. I-am arătat gangul, lam luat de braț și am traversat ulicioara. Două sau trei cămăruțe ale hanului dădeau în curtea grajdurilor; uitându-mă într-una din ele și văzând că era goală, și că în cămin ardea un foc bun, l-am poftit înăuntru.
Când l-am văzut la lumină, am băgat de seamă că părul îi era lung și răvășit și că, afară de asta, fața-i era arsă de soare. Mai încărunțise, cutele ce-i brăzdau fața și fruntea se adânciseră, iar după înfățișare părea să fi înfruntat fel de fel de intemperii în peregrinările sale; dar arăta în putere și zdravăn și ca un om susținut de un scop urmărit cu tenacitate, de la care nimic nu-l putea abate. În timp ce făceam în forul meu interior aceste observații, dânsul și-a scuturat zăpada de pe haine și pălărie și sa șters pe obraz. Când s-a așezat la masă, cu fața la mine și cu spatele la ușa prin care intrasem, a întins din nou mâna-i aspră și, apucând-o pe a mea, mi-a strâns-o călduros.
— O să vă povestesc, mas’r Davy, mi-a zis, pe unde am fost și ce am aflat. Am fost departe și n-am aflat decât puține vești; dar o să vă povestesc.
Am sunat clopoțelul să ne aducă ceva cald de băut. N-a vrut nicio băutură mai tare decât bere și, până ne-a adus-o și ne-a încălzit-o pe foc, a stat dus pe gânduri. Expresia gravă a feței sale era atât de impresionantă, încât n-am îndrăznit să-l tulbur.
— Când nu era decât o fetiță, a început ridicând fruntea, după ce am rămas singuri, pomenea deseori de mare și de coastele unde apele-s de un albastru întunecat și strălucesc în bătaia soarelui. Îmi ziceam câteodată că tot amintea de ele numai pentru că taică-su murise-necat. Nu știu, dar credea poate – sau nădăjduia – că taică-su fusese târât de curent spre meleagurile unde florile înfloresc de-a pururi și unde priveliștea-i veșnic însorită.
— Se prea poate să nu fi fost decât o închipuire de copil.
— Când a… când am pierdut-o, a reluat mister Peggotty, mi-a spus mie ceva că spre țările acelea avea s-o ducă. Mi-a zis mie ceva că pesemne i-o fi povestit tot felul de minunății despre ele și i-o fi spus că pe acele meleaguri o să ajungă și ea o lady, și căn felul ăsta o fi făcut-o să-l asculte întâiași dată. Când am văzut-o pe maica lui, mi-am dat seama, foarte limpede c-avusesem dreptate. Am trecut Canalul în Franța și am debarcat acolo ca și cum aș fi căzut din cer…
Am văzut că ușa se crăpase, lăsând să intre zăpada în odaie. Am văzut că s-a deschis mai tare și că o mână se strecurase binișor s-o țină deschisă.
— Am aflat acolo un gen’leman englez, care avea o slujbă înaltă, a urmat mister Peggotty, și i-am spus c-am pornit să-mi caut nepoata. Mi-a făcut rost de niște hârtii – nu știu com le zice – ca să pot călători mai departe, și a vrut să-mi dea și bani, dar din fericire n-aveam nevoie. Firește, i-am molțomit din inimă pentru tot ce a făcut pentru mine! „Am scris de dumneata, mi-a zis, și o să vorbesc cu toți cei care au s-o ia pe același drum, așa că mulți o să știe despre ’neata când o să călătorești singur, departe de-aici.“ I-am arătat com am putut mai bine cât îi eram de recunoscător și-am pornit să străbat Franța.
— Singur și pe jos?
— Mai mult pe jos, a mărturisit el, uneori și cu căruța, împreună cu oamenii care mergeau la târg, alteori și cu poștalioanele, când umblau goale. Străbăteam pe jos multe mile în fiecare zi, și câteodată mergeam împreună cu vreun biet soldat sărman sau cu vreun alt om care se ducea să-și vadă prietenii. Nu puteam vorbi, nici eu cu el, nici el cu mine, dar ne țineam de urât de-a lungul șoselelor prăfuite.
Asta aș fi putut ghici și singur după tonul lui prietenos.
— Când soseam într-un oraș mă duceam la han ș-așteptam prin curte până venea cineva care știe englezește (ceea ce se-ntâmpla mai totdeauna). Le povesteam atunci com că pornisem să-mi caut nepoata, și ei îmi spuneau ce fel de oameni mai răsăriți se aflau la han, iară eu așteptam și mă uitam după toți cei care intrau sau ieșeau, să văd de nu seamănă careva cu ea. N-o găseam pe Em’ly, și porneam mai departe. Încetul cu încetul, com intram într-un sat, sau trăgeam undeva, la oameni mărunți, mă pomeneam c-auziseră de mine. Mă pofteau să poposesc la porțile lor, mă ospătau cu fel de fel de mâncăruri și băuturi și-mi grijeau culcuș pentru-noapte. Și multe femei, mas’r Davy, ce aveau fete de o vârstă cu Em’ly, am aflat așteptând la margine de sat, în fața crucii Mântuitorului nostru, să mă omenească în același chip. Unora li se prăpădise câte o fată. Și numai Dumnezeu știe câtă bunătate mi-au arătat aceste mame!
La ușă era Martha. Am văzut-o limpede cum asculta cu privirea rătăcită. Mi-era teamă ca nu cumva să întoarcă și el capul și s-o vadă.
— Adesea, mi-a povestit mai departe mister Peggotty, îmi așezau copiii, mai ales fetițele, pe genunchi: și de multe ori m-ați fi putut vedea șezând cu ei în brațe la porți, pe înserat, de parc-ar fi fost copiii odorului meu. Vai, odorul meu!
Copleșit de o jale năprasnică, a izbucnit în hohote de plâns. Am pus mâna mea tremurândă peste mâna cu care-și ascunsese fața.
— Mulțumesc, sir, mi-a zis. Nu luați seama la asta.
Apoi și-a dus mâna la piept și și-a urmat povestirea.
— Adesea dimineața mă-nsoțeau pe drum câte o milă sau două; și la despărțire le ziceam: „Vă mulțumesc din toată inima! Domnul să vă binecuvânteze!“ Și parcă îmi pricepeau vorbele și-mi răspundeau cu prietenie. În cele din urmă am ajuns și la mare. Nu mi-a venit greu, ca marinar ce sunt, s-ajung în Italia. O dată sosit acolo, am umblat mai departe din loc în loc. Oamenii s-au arătat tot atât de buni cu mine, și aș fi străbătut toată țara, din oraș în oraș, de n-aș fi aflat vești c-ar fi văzut-o cineva prin munții din Elveția. Mi-a spus careva, câre-l cunoștea pe servitorul lor, că-i văzuse acolo pe toți trei și corn călătoreau și unde se aflau. Și-am mers zi și noapte, mas’r Davy, către munți. Cu cât mergeam, cu atât munții aceia se depărtau parcă. Dar până la urmă le-am venit de hac și i-am trecut. Când am ajuns aproape de locul de care mi se spusese, m-am întrebat: „Ce-am să fac când oi da ochii cu ea?“
Femeia, care, fără a se sinchisi de frigul nopții, trăgea cu urechea, mai era la ușă, și mâinile ei mă rugau, mă implorau să n-o alung.
— Niciodată nu m-am îndoit de dânsa, a zis mister Peggotty. Nu! Câtuși de puțin! Numai de mi-ar zări chipul, numai de mi-ar auzi glasul, numai de-aș sta înaintea ei, fără a rosti niciun cuvânt, și și-ar aduce aminte de casa ce a părăsit-o și de copilăria ei, și chiar prințesă regală de-ar fi ajuns, tot mi-ar cădea la picioare! Știam asta prea bine. De multe ori, noaptea în somn, am auzit-o cum mă striga: „Unchiule!“ și am văzut-o prăvălindu-se ca moartă în fața mea. De multe ori, în visurile mele, o ridicasem și-i șoptisem: „Em’ly, draga mea, am venit să-ți spun că ești iertată și să te iau acasă!“
S-a oprit, a clătinat din cap și, oftând, a povestit mai departe:
— Dânsul nu-nsemna nimic în ochii mei. Em’ly era totul. Am cumpărat o rochie țărănească pentru ea; știam că de-o voi afla vreodată, va străbate cu mine drumurile acelea de stâncă, urmându-mă oriîncotro aș apuca, și că nu mă va mai părăsi niciodată, niciodată! Nu mă gândeam la nimic altceva decât s-o îmbrac în rochia ceea, s-arunc straiele ce le purta… s-o iau din nou de mână și să pornim împreună spre casă, oprindu-ne ici și colo pe drum, să-i oblojesc tălpile rănite și inima ei sfâșiată. La dânsul cred că nici nu m-aș fi uitat. Dar, mas’r Davy, n-a fost să fie așa… nu încă! Am ajuns prea târziu, plecaseră. Încotro, n-am putut afla. Unii ziceau una, alții alta. Mam dus ici, m-am dus acolo, dar n-am aflat-o pe Em’ly și m-am întors acasă.
— De când? l-am întrebat.
— De vreo patru zile, mi-a zis mister Peggotty. Am zărit în noapte vechiul nostru barcaz și lumina licărind la fereastră. Când m-am apropiat, uitându-mă pe geam, am văzut-o pe credincioasa făptură care-i missis Gummidge com stătea lângă vatră, com ne înțelesesem. I-am strigat: „Nu te speria! Îs eu, Dan’l!“ ș-am intrat. Niciodată n-aș fi crezut că vechiul barcaz ar putea să-mi pară așa de străin!
Dintr-un buzunar de la piept a scos cu o mână grijulie un sul înfășurat în hârtie, conținând două sau trei scrisori, sau niște foi împăturite, pe care le-a pus pe masă.
— Asta, mi-a zis, alegând una dintre scrisori, a venit întâi, cam la o săptămână după ce-am plecat. O bancnotă de cincizeci de lire, învelită într-o foaie de hârtie, adresată mie, strecurată noaptea sub ușă. A-ncercat să-și prefacă scrisul, dar pe mine nu m-a putut înșela!
Cu mare grijă și răbdare a strâns la loc bancnota, întocmai cum fusese înainte, și a pus-o deoparte.
— Asta, a urmat el deschizând o scrisoare, a primit-o missis Gummidge acum două sau trei luni.
După ce s-a uitat câteva clipe la ea, mi-a înmânat-o și a adăugat cu glas scăzut: — Fiți bun, sir, și citiți-o.
Am citit cele ce urmează:

Vai, ce vei simți când vei vedea rândurile acestea și vei băga de seamă că sunt scrise de mâna mea cea păcătoasă! Dar caută, caută – nu de dragul meu, ci de dragul unchiului –, caută de te înduioșează puțin în privința mea! Fie-ți milă, te rog, de o biată nenorocită. Și scrie-mi pe un petic de hârtie dacă e sănătos și ce-a spus despre mine mai nainte de a fi încetat pentru totdeauna să-mi pomeniți numele, și dacă seara, la ceasul când de obicei mă întorceam acasă, nu ți se pare vreodată că-și amintește de aceea pe care o iubea atât de fierbinte. Vai, mi se rupe inima când mă gândesc! Cad în genunchi în fața dumitale și te rog, și te implor, nu fi atât de aspră cu mine pe cât aș merita – așa cum foarte bine știu că s-ar cuveni –, și ai bunătatea să-mi scrii câteva cuvinte de dânsul și să mi le trimiți. Nu trebuie să-mi scrii „Micuța“, nu trebuie să-mi spui pe numele meu pe care l-am necinstit, dar, vai, gândește-te la suferința mea și fie-ți milă de mine măcar atâta încât să-mi scrii un cuvânt despre unchiu-meu, pe care n-am să-l mai văd niciodată, niciodată pe lumea asta!
Scumpa mea, dacă inima-ți e neînduplecată față de mine – cu drept cuvânt neînduplecată, știu prea bine –, dacă-i neînduplecată, ascultă-mă, te rog, înainte de a te hotărî de-a binelea să nu încuviințezi această umilă, umilă rugăminte, cere și părerea aceluia căruia i-am cășunat mai mult rău decât oricui, aceluia căruia urma să-i fiu soție! Dacă se va arăta milostiv și-ți va spune că ai putea să-mi scrii câteva rânduri pe care să le citesc – cred că așa va spune, vai, cred că așa îți va spune, numai să binevoiești a-i cere părerea, căci totdeauna a fost bun și îngăduitor –, spune-i atunci (numai atunci) că noaptea, când aud cum șuieră vântul, mi se pare că șuieră mâniat, fiindcă i-a întâlnit pe dânsul și pe unchiul, și că se năpustește către tării spre a mărturisi împotriva mea înaintea lui Dumnezeu. Să-i spui că dacă mi-ar fi dat să mor mâine (și, vai, aș fi pregătită, fericită aș fi să mor!), cuvintele mele din urmă pe el și pe unchiul i-ar binecuvânta, și cu ultima suflare pentru fericirea căminului lui m-aș ruga!

Și în această scrisoare se aflau, ceva bani. Cinci lire. Bancnota era neatinsă, ca și cea dintâi, și mister Peggotty a împăturit-o la loc cu grija. Mai cuprindea instrucțiuni amănunțite cu privire la locul unde trebuia adresat răspunsul, și deși se vedea bine că trecuse prin mai multe mâini, din care pricină era anevoie să tragi o concluzie în privința locului unde se ascundea, totuși scrisoarea părea să fi fost scrisă chiar din localitatea unde fusese văzută.
— Și ce i s-a răspuns? l-am întrebat pe mister Peggotty.
— Missis Gummidge nefiind cine știe ce învățată, Ham i-a făcut o ciornă, și dânsa a copiat-o, sir. I-au spus că pornisem în căutarea ei și i-au scris ce-i lăsasem vorbă la plecare.
— Aceea pe care o ții în mână e o altă scrisoare? l-am întrebat.
— Sunt bani, sir, mi-a răspuns mister Peggotty, desfăcând puțin hârtia. Vedeți? Zece lire. Și năuntru stă scris ca și la cea dintâi: „De la un prieten sincer“. A dintâi a fost strecurată sub ușă, pe când asta a venit cu poșta alaltăieri. Acuma mă duc s-o caut după ștampila poștei.
Mi-a arătat-o. Era dintr-un oraș din regiunea Rinului Superior. Aflase la Yarmouth niște negustori străini care cunoșteau ținutul și îi schițaseră pe o bucată de hârtie o hartă rudimentară, cu care se familiarizase foarte bine. A pus-o pe masă, între noi, și, sprijinindu-și bărbia într-o mână, cu cealaltă mi-a arătat drumul ce-l avea de urmat.
L-am întrebat cum o mai ducea Ham. A clătinat din cap.
— Muncește com se cade să muncească un bărbat, mi-a răspuns. Și-a făcut prin partea locului un nume com nici că se poate mai bun. Toată lumea-i gata să-i dea o mână de ajutor, și el e gata s-ajute pe toată lumea. Nimeni nu l-a auzit vreodată plângându-se. Dar soru-mea crede (să rămână între noi) că-i zdrobit.
— Bietul băiat, îmi închipui!
— Nu-i prea mai pasă de nimic, mas’r Davy, mi-a șoptit grav mister Peggotty, parcă nu mai ține la viață: unde-i de făcut o treabă mai grea, pe vreme păcătoasă, gata-i s-o
facă. Și unde se cere vreo ispravă mai primejdioasă, el se duce cel dintâi, înaintea camarazilor. Și totuși e bun ca pâinea caldă. Nu-i un copil la Yarmouth care să nu-l știe.
Și-a strâns îngândurat scrisorile, netezindu-le cu mâna; le-a înfășurat în hârtie și le-a pus la loc în buzunarul de la piept. Femeia din ușă dispăruse. Zăpada viscolită mai pătrundea în încăpere; dar în prag nu mai era nimeni.
— Ei bine, a zis mister Peggotty, uitându-se la boccea, de vreme ce v-am văzut astăseară, mas’r Davy (și asta mi-a ușurat inima), mâine dimineață o să plec la drum mai devreme. Ați văzut ce am aici, și și-a dus mâna la piept, în locul unde pusese sulul. Singurul lucru care mă neliniștește e să nu mi se întâmple vreo nenorocire nainte să-i fi înapoiat banii ăștia. De-o fi să mor, și banii s-or pierde sau i-o fura cineva, sau s-or risipi cine știe com și el o crede că i-am păstrat, socot că nici pe lumea cealaltă n-aș avea odihnă! Și cred că m-aș întoarce!
S-a ridicat și m-am ridicat și eu și, înainte de a ieși, ne-am strâns încă o dată mâna.
— Aș fi în stare să bat pe jos zece mii de mile, să umblu pân-aș cădea mort, numai să-i pot da înapoi banii ăștia, mi-a zis. Dacă voi izbuti să fac acest lucru și o voi găsi pe Em’ly a mea, am să fiu mulțumit. Și de n-am s-o găsesc, poate c-o să audă vreodată că unchiul care a iubit-o n-a încetat s-o caute decât când a încetat să-i bată inima; și dacă nu mă-nșel asupra ei, atunci o să se întoarcă, în sfârșit, acasă!
Când am ieșit afară, în noaptea geroasă, am văzut depărtându-se cu pași precipitați silueta singuratică. Sub nu știu ce pretext l-am făcut să se întoarcă cu spatele și l-am ținut așa de vorbă până ce s-a făcut nevăzută.
Mi-a spus că pe Dover Road era un adăpost pentru drumeți, unde știa că va găsi un culcuș curat pentru o noapte. L-am însoțit peste Westminster Bridge și, ajunși pe malul ce ține de comitatul Surrey, ne-am luat rămas bun. Închipuirii mele i-a plăcut să creadă că întreg peisajul era molcom și recules din respect pentru dânsul, care acum își relua singuratica peregrinare prin zăpadă.
M-am întors în curtea hanului și am căutat cu înfrigurare silueta a cărei amintire mi se întipărise atât de bine în memorie. N-am mai găsit-o. Zăpada acoperise urmele pașilor noștri, nu se mai vedeau decât urmele proaspete ale pașilor mei; și chiar și acestea, când am privit înapoi peste umăr, am băgat de seamă că începuseră să dispară, căci ningea cu fulgi mari.

Charles Dickens – Viata lui David Copperfield – volumul III – pdf download........