Cine a ucis-o pe Cecile

Cine a ucis-o pe Cecile de Georges Simenon

Partea întâi

Capitolul 1

Pipa pe care Maigret o aprinse la ieșirea din imobilul său de pe bulevardul Richard-Lenoir era mai savuroasă decât în alte dimineți. Prima ceață era o surpriză la fel de plăcută ca prima zăpadă pentru copii, mai ales că nu era ceața nesuferită, gălbuie, din unele zile de iarnă, ci un abur lăptos prin care rătăceau halouri de lumină. Era răcoare.

Simțea pișcături în vârful degetelor și în vârful nasului, iar pașii lui răsunau înăbușit pe caldarâm.

Cu mâinile în buzunarele pardesiului gros cu guler de catifea - celebru la Quai de Orfevres -, care încă mai mirosea puțin a naftalină, și pălăria trasă bine pe cap, Maigret porni pe jos spre Poliția Judiciară, fără să se grăbească, amuzându‑se când vreo puștoaică se ivea în fugă din ceață și se lovea de el.

— O, pardon, domnule!...

Și o lua și mai iute la fugă, ca să nu scape autobuzul sau metroul.

Părea că, în dimineața aceea, întreg Parisul se amuză de ceață ca și el, și doar remorcherele de pe Sena, pe care nu le puteai vedea, își strigau îngrijorarea cu glas răgușit.

Apoi, o amintire avea să‑i stăruie în minte, fără nici o noimă. Tocmai traversase piața Bastiliei ca să ajungă pe bulevardul Henri IV. Trecea prin fața unui mic bistrou și chiar atunci ușa se deschise — era prima dată în perioada aceea a anului când răcoarea aerului îi obligase pe patroni să închidă ușile cafenelelor. Maigret simți, în trecere, un val de aer înmiresmat, care avea să rămână pentru el esența revărsatului de zi parizian: aroma cafelei cu frișcă și a cornurilor calde, cu un foarte ușor iz de rom. Întrezări vag, dincolo de geamurile aburite, zece, cincisprezece, douăzeci de persoane poate, în jurul tejghelei metalice, luând micul dejun înainte de a da fuga la muncă.

La nouă fix, intra pe poarta Poliției Judiciare și urca, în același timp cu câțiva colegi, scara lată și întotdeauna plină de praf. Când ajunse cu capul la nivelul primului etaj, aruncă mașinal o privire prin geamurile sălii de așteptare și, recunoscând‑o pe Cécile care stătea pe unul dintre scaunele tapițate cu o catifea de culoare verde, se încruntă.

Sau, mai exact, se prefăcu morocănos.

— Auzi, Maigret... E aici!

Era Cassieux, șeful de la Mondenă, care venea în urma lui. Și gluma avea să continue, ca la fiecare vizită făcută de Cécile.

Maigret încercă să treacă fără ca ea să‑l vadă.

De cât timp aștepta? Era în stare să stea ore în șir în același loc, nemișcată, cu mâinile pe poșetă, cu pălăria ei ridicolă de culoare verde, așezată totdeauna puțin strâmb peste părul prea strâns.

Evident, îl zări pe comisar! Se ridică brusc și deschise gura. Nu se auzi nimic, din cauza peretelui de sticlă, dar probabil că murmurase: „în sfârșit!...

Cu capul aplecat, Maigret se repezi spre biroul său, aflat la capătul culoarului. Ușierul se apropie să‑l anunțe.

— Știu, știu... N-am timp acum! Mormăi Maigret.

Din cauza ceții, se văzu nevoit să aprindă lampa cu abajur verde așezată pe birou. Își scoase pardesiul, pălăria și se uită la sobă, gândindu‑se că a doua zi, dacă era la fel de răcoare, avea să ceară să se facă focul. Apoi, după ce își frecă una de alta mâinile reci, se așeză greoi, mormăi mulțumit și ridică receptorul telefonului.

— Alo!... Vieux Normand?... Aș vrea să vorbesc cu domnul Janvier!... Alo!... Tu ești, Janvier?

Inspectorul Janvier probabil că stătea, încă de la șapte dimineața, la o masă din micuța cafenea‑restaurant de pe strada Saint-Antoine, de unde supraveghea intrarea la Hotel des Arcades.

— Ceva nou?

— Sunt toți în cuib, șefule. Femeia a ieșit acum o jumătate de oră ca să cumpere pâine, unt și o litră de cafea măcinată. Tocmai s‑a întors.

— Lucas e la post?

— L-am zărit la fereastră când am sosit.

— Bine! Jourdan o să vină să te schimbe... Nu e prea friguț?

— Puțin... Nici o problemă.

Maigret zâmbi, gândindu‑se la Lucas, brigadierul, transformat de patru zile în bătrân infirm.

Supravegheau banda polonezilor, care se aciuaseră, cinci sau șase, într‑o cameră sordidă din sordidul Hotel des Arcades. Nu exista nici o probă contra lor. Unul dintre ei, poreclit Baronul, schimbase la casa de pariuri de la Longchamp o bancnotă dintre cele furate de la ferma Vansittart, dar asta era tot.

Acești oameni bântuiau prin Paris, parcă fără nici o țintă, și se strângeau pe strada Birague, în jurul unei tinere femei, fără să se poată spune a cui amantă era această și nici care era exact rolul ei.

Lucas îi supraveghea din zori și până‑n seară, deghizat în infirm, înfofolit în șaluri, de la fereastra unui apartament din față.

Maigret se ridică să‑și golească pipa în găleata de cărbuni. Alesese alta de pe birou, unde avea o întreagă colecție, zări fișa completată de Cécile, dar când să citească ce scrisese, pe culoar răsună insistent o sonerie.

Raportul! Luă dosarele pregătite și plecă, împreună cu toți șefii de serviciu, spre biroul directorului Poliției Judiciare. Era o ceremonie care se repetă în fiecare dimineață. Șeful avea păr lung și alb și o bărbuță de mușchetar. Dădeau cu toții mina.

— Ai văzut‑o?

Maigret făcea pe miratul.

— Pe cine?

— Pe Cécile! Eu, în locul doamnei Maigret...

Biata Cécile! Era încă tânără totuși! Maigret avusese în mina actele ei: abia douăzeci și opt de ani. Dar era greu să fie cineva mai fată bătrână decât ea, mai lipsită de grație, în pofida bunăvoinței cu care se străduia să fie plăcută. Rochiile negre, pe care probabil și le croia singură după tipare anapoda... Pălăria aceea verde atât de ridicolă... O față prea palidă și în plus un ușor strabism...

— E sașie! pretindea comisarul Cassieux.

Dar exagera. Nu se putea spune că era foarte sașie. Totuși ochiul ei stâng privea în altă parte decât cel drept.

Și sosea, resemnată dinainte, încă de la opt dimineața.

— Cu domnul comisar Maigret, vă rog.

— Nu știu dacă va veni în dimineața asta. Dar puteți vorbi cu inspectorul Berger care...

— Mulțumesc. Am să aștept.

Și aștepta cât era ziulica de lungă, fără să se miște, fără să dea vreun semn de nerăbdare, ridicându‑se brusc, parcă pradă emoției, imediat ce Maigret se ivea pe scară.

— Îți jur, bătrâne, că e îndrăgostită...

Comisarii rămâneau în picioare. La început vorbeau puțin de una și de alta, după care, pe nesimțite, ajungeau și la treburile lor.

— Cazul Pelican? Ceva nou, Cassieux?

— L-am convocat pe patron la ora zece. O să vorbească...

— Ia‑o ușurel, da? E protejat de un deputat și nu vreau să avem necazuri... Polonezii tăi, Maigret?

— Aștept. Noaptea asta am de gând să stau chiar eu la pândă. Dacă până mâine nu va apărea nimic nou, voi încerca să am o discuție între patru ochi cu femeia.

O bandă periculoasă. Trei crime în șase luni.

Toate la fermele izolate din nord. Banditism grosolan, brutal, omoruri săvârșite cu securea.

Ceața devenea aurie. Nu mai era nevoie de lămpi. Șeful trase spre el un dosar.

— Dacă ai un moment liber în dimineața asta, Maigret... Căutăm un tânăr de nouăsprezece ani, fiul unui mare industriaș, care...

— Dați‑rai‑l.

Raportul dură o jumătate de oră, în fum de pipă și de țigări, întrerupt uneori de soneria telefonului.

— Bine, domnule ministru... Da, domnule ministru...

Puteai auzi cum inspectorii se deplasau încolo și încoace pe culoar, ușile se trânteau și telefoanele sunau în toate încăperile.

Maigret, cu dosarul sub braț, se întoarse în biroul lui. Se gândea la banda polonezilor. Puse dosarul la întâmplare peste fișa completată de Cécile. Abia se așeză că ușierul își și făcu apariția.

— În legătură cu fata...

— Da?

— O primiți?

— Imediat...

Mai întâi voia să termine cu treaba încredințată de șeful lui. Știa unde să‑l găsească pe tânăr, de care se mai ocupase.

— Alo!... Dați‑mi Hotel Myosotis, pe strada Blanche...

Un hotel păduchios unde se adunau tineri asemenea celui dispărut, consumau cocaină și își afișau moravurile mai aparte.

— Alo! Auzi, Francis... Cred că voi fi obligat să‑ți închid definitiv coșmelia... Cum?... Cu atât mai rău pentru tine!... Exagerezi... Sfatul meu e să mi‑l trimiți imediat pe micul Duchemin... Sau, mai bine, adu‑mi‑l chiar tu... Vreau să‑i spun vreo două vorbe.... Ba da! E la tine... Dacă nu e, sunt sigur că o să mi‑l dibuiești până la prânz...

Contez pe tine!

Era deja chemat la alt telefon. Un judecător de instrucție stânjenit.

— Comisarul Maigret?... Vă sun în legătură cu Pénicaud, domnule comisar... Pretinde că l‑ați obligat să facă mărturisiri prin intimidare, că l‑ați pus să se dezbrace în biroul dumneavoastră și că l‑ați lăsat așa, gol‑pușcă, timp de cinci ore...

Apoi avu de dat ordine comisarilor care așteptau, cu pălăria pe o ureche și țigara în colțul gurii, în biroul vecin. Se făcuse unsprezece când își aminti de Cécile și apăsă pe butonul soneriei.

— Să intre fata...

Ușierul se întoarse singur după câteva clipe.

— A plecat, domnule comisar...

— Ah!

Întâi, dădu din umeri. Apoi se așeză din nou și se încruntă. Era ciudat că plecase, ea care, stătuse odată șapte ore, nemișcată, în sala de așteptare, îi căută fișa printre hârtiile de pe birou. O găsi până la urmă sub dosarul tânărului Duchemin.

Trebuie să mă primiți neapărat. Noaptea trecută a avut loc o dramă îngrozitoare.

Cécile Pardon

Ușierul veni la chemarea soneriei.

— Auzi, Leopold nu‑l chema Leopold, dar i se spunea așa pentru că se străduise să arate ca fostul rege al belgienilor... La ce oră a plecat?

— Nu știu, domnule comisar... Am fost chemat în toate birourile. Încă mai era aici acum o jumătate de oră...

— Era lume în sala de așteptare?

— Două persoane venite la șefu și un bărbat trecut de prima tinerețe care a cerut la Comisiile Judiciare. Pe urmă... știți cum e dimineața, un du‑te‑vino care nu se mai sfârșește. Mai adineauri am constatat că domnișoara nu mai era...

Maigret simți în piept o mică neliniște neplăcută, ca o jenă. Era nemulțumit. Prea o luaseră toți în râs pe biata Cécile.

— Dacă se întoarce cumva, o...

Ba nu! Se răzgândi. Chemă un inspector.

— Peste câteva minute, o să vină patronul de la Hotel Myosotis împreună cu un tânăr pe nume Duchemin... Le spui să aștepte. Dacă nu mă întorc până la prânz, ține‑l aici pe tânăr și trimite‑l pe patron la treburile lui.

Ajunse pe podul Saint-Michel și puțin lipsi să nu ia un taxi, ceea ce era un semn. Și tocmai pentru că era un semn, se abținu și așteptă tramvaiul. Ar fi însemnat să‑i acorde prea mare importanță acelei Cécile! Ar fi însemnat să admită...

Ceața, în loc să se risipească, devenise mai deasă, dar mai puțin rece. Maigret își fuma pipa pe platformă, lăsându‑și capul să se legene după mișcările vehiculului.

Când venise prima dată Cécile la Poliția Judiciară? în urmă cu vreo șase luni. Își lăsase carnețelul pe birou, dar putea să verifice la întoarcere, întrebase imediat de comisarul Maigret. Este adevărat că putuse să‑i citească numele în ziare. Era calmă. Își dădea oare seama că ceea ce spunea ea semăna cu invențiile unei imaginații bogate?

Se străduia să vorbească pe un ton serios, privindu‑și interlocutorul în față și tempera cu câte un zâmbet extravaganțele poveștii.

— Jur, domnule comisar, că nu inventez nimic și că nu sunt impresionabilă... Cunosc locul tuturor obiectelor, pentru că eu fac menajul. Mătușa mea n‑a vrut niciodată să aibă menajeră... Prima dată când s‑a întâmplat, am putut crede că mă înșelam. Dar pe urmă am fost atentă. Și ieri am pus semne... Am mers ceva mai departe...

Am întins un fir de‑a latul ușii de la intrare... Și nu numai că două scaune erau mutate de la locul lor, dar și firul fusese rupt. Prin urmare, cineva a intrat la noi în casă... Cineva a petrecut un anumit timp în salon și a deschis secreterul mătușii, pentru că și acolo am pus un semn. E a treia oară în trei luni... De puțin timp, mătușa mea e aproape neputincioasă. Nimeni nu are cheia apartamentului și totuși broasca n‑a fost forțată. N-am vrut să‑i spun nimic mătușii Juliette să n‑o neliniștesc... Dar sunt sigură că n‑a dispărut nimic.

Mi‑ar fi spus, pentru că e foarte bănuitoare...

— Pe scurt, rezumase Maigret, pretinzi că e pentru a treia oară în două luni când un necunoscut intră noaptea în apartamentul unde locuiești împreună cu mătușa, se instalează în salon, schimbă locul scaunelor...

— Și al sugativei! precizase ea.

— Schimbă locul scaunelor și al sugativei și scotocește prin secreter, care este totuși încuiat și nu prezintă nici o urmă de violență.

— Adaug că noaptea trecută s‑a fumat! insistase ea. Nici eu și nici mătușa mea nu fumăm.

Nici un bărbat n‑a venit la noi... Totuși, dimineață, în salon mirosea a tutunuri.

— O să vin să văd.

— Tocmai asta aș vrea să evit. Mătușa mea e foarte severă. S-ar supăra rău de tot pe mine, mai ales că nu i‑am spus nimic...

— Atunci, ce ai vrea să facă poliția?

— Nu știu... Am încredere în dumneavoastră.

Poate că dacă ați sta câteva nopți pe scară...

Sărmana de ea își închipuia că rolul unui comisar de la Poliția Judiciară e să‑și petreacă noaptea pe scară ca să verifice spusele unei fetișcane!

— Îl voi trimite pe Lucas la noapte.

— Nu veniți dumneavoastră?

Nu! De o mie de ori nu! Exagera! Iar supărarea ei - colegii lui Maigret aveau dreptate - semăna cu supărarea unei îndrăgostite.

— Poate că nu se va întâmpla noaptea asta. Ci peste trei, cinci, zece zile... De unde să știu? Mi‑e teamă, domnule comisar. Când mă gândesc că un bărbat...

— Unde locuiești?

— La Bourg‑la-Reine, la un kilometru de Poarta Orléans, pe drumul național. Chiar în fața celei de‑a cincea stații de tramvai. O casă mare cu cinci etaje, din cărămidă... La parter veți vedea un negustor de biciclete și o băcănie. Noi locuim la etajul cinci...

Lucas fusese acolo. Vorbise cu vecinii.

Se întorsese sceptic.

— O bătrână care nu mai iese din casă de câteva luni și nepoata ei care face pe servitoarea și infirmiera.

Casa a fost semnalată poliției locale și supravegheată aproape o lună de zile. În acest timp, nimeni nu a fost văzut intrând noaptea, în afara locatarilor.

Și totuși Cécile s‑a înfățișat iar la Poliția Judiciară.

— Iar a venit, domnule comisar. De data asta a lăsat urme de cerneală pe sugativa pe care o schimbasem ieri seară.

— Și n‑a luat nimic?

— Nimic.

Maigret făcuse imprudența să pomenească despre această poveste colegilor și acum se amuzau cu toții.

— Maigret a făcut o cucerire...

Se duceau să se holbeze, prin geamurile sălii de așteptare, la domnișoara sașie. Intrau la comisar în birou.

— Repede! Te caută cineva!

— Cine?

— Admiratoarea ta!

Lucas se ascunsese pe scară opt nopți la rând, dar nu văzuse și nu auzise nimic.

— Poate că va veni mâine..., spunea Cécile.

Se renunțase la supraveghere.

— A venit Cécile...

Cécile era celebră. Toți îi spuneau Cécile. Voia un inspector să intre la comisar?

— Atenție! E cu cineva...

— Cu cine?

— Cu Cécile!

Maigret schimbă tramvaiul la Poarta Orleans.

Apoi coborî la a cincea stație. Casa se afla pe dreapta, singură între două terenuri virane, și ai fi zis că semăna cu o felie de înghețată cu trei straturi diferite.

Nimic anormal. Mașini care goneau spre Arpajon și Orleans. Camioane care se întorceau de la Hale. Ușa imobilului se află între prăvălia negustorului de biciclete și o băcănie. Portăreasa curăța morcovi.

— Domnișoara Pardon s‑a întors acasă?

— Domnișoara Cécile? Nu cred. Sunați totuși...

O să vă deschidă doamna Boynet.

— Credeam că e neputincioasă...

— Aproape... Dar a pus să i se instaleze un sistem prin care să deschidă ușa din fotoliu. Ca în loja noastră. Unde mai pui că atunci când vrea...

Cinci etaje. Maigret avea oroare de scări. Cea pe care urca era întunecoasă și covorul era la culoare ca zeama de tutun. Pereții înnegriți. Mirosul se schimba la fiecare palier, după bucătării; la fel și zgomotele. Pian, chirăituri de copii și, de undeva, ecourile unei discuții aprinse.

În stânga, la etajul cinci, sub butonul soneriei se afla o carte de vizită plină de praf: Jean Siveschi.

Deci era ușa din dreapta. Sună. Sunetul se transmise din încăpere în încăpere, dar nu se auzi nici un declic și ușa nu se deschise. Sună încă o dată.

Stinghereala se transformă în îngrijorare, iar îngrijorarea în părere de rău.

— Pe cine căutați? spuse o voce de femeie din spatele lui.

Se întoarse și văzu o tânără bine făcută, pe care capotul bleu o făcea și mai atrăgătoare.

— Pe doamna Boynet.

— Aici stă..., răspunse ea cu un ușor accent străin. N-a răspuns? Ciudat...

Sună și ea și, ridicând brațul spre șnurul soneriei, îl descoperi până mai sus.

— Chiar dacă Cécile e plecată, mătușa ei...

Maigret pierdu zece minute pe palier, apoi se văzu nevoit să facă aproape un kilometru pe jos ca să găsească un lăcătuș. Când auzi zgomot, tânăra ieși în grabă, însoțită de mama și sora ei.

— Credeți că s‑a întâmplat ceva rău?

Lăcătușul deschise ușa fără să spargă încuietoarea, care nu prezenta urme de forțare. Maigret intră primul în apartamentul plin de mobile vechi și de bibelouri; nu acordă atenție detaliilor. Un salon... O sufragerie... O ușă deschisă și, pe un pat din acaju, o bătrână cu părul vopsit care...

— Vă rog să ieșiți... Auziți? strigă el întorcându‑se spre cele trei vecine. Poate că vă distrează, dar n‑am ce face!...

Un cadavru ciudat: o bătrânică durdulie, fardată, cu părul cânepiu, prea oxigenat, dar care se vedea că era alb la rădăcină; un halat de casă roșu și un ciorap, unul singur, pe piciorul care atârna din pat.

Nu putea fi nici o umbră de îndoială: fusese sugrumată. Maigret reveni pe palier, încruntat și preocupat.

— Să cheme cineva un agent de poliție...

După cinci minute, telefona din cabina unui bistrou din apropiere.

— Alo... Da, comisarul Maigret... Cine e la telefon? Bine!... Auzi, drăguță... S-a‑ntors cumva Cécile?... Dă fuga la Parchet... Încearcă să vorbești personal cu procurorul... Spune‑i... Înțelegi?... Eu rămân aici... Alo!... Anunță și Identitatea Judiciară... Dacă, printr‑o minune, apare Cécile... Ce‑i?... Nu, drăguță, nu e momentul să faci bancuri!...

Când ieși din bistrou, după ce dăduse peste cap un pahar de rom la tejghea, cincizeci de persoane se adunaseră în fața casei în formă de felie de înghețată.

Fără să vrea, o căută cu privirea pe Cécile.

Abia la cinci după‑amiaza avea să afle că Cécile era moartă.