Cleopatra, viata si epoca sa

CUPRINS:

PARTEA ÎNTÂI.

CLEOPATRA ȘI CEZAR.

CAPITOLUL I Introducere asupra caracterului Cleopatrei.

CAPITOLUL II Alexandria.

CAPITOLUL UI Nașterea și tinerețea Cleopatrei.

CAPITOLUL IV Moartea lui Pompei și sosirea lui Cezar în Egipt.

CAPITOLUL V Caius lulius Ceesar.

CAPITOLUL VI Cleopatra și Cezar în palatul asediat din Alexandria.

Capitolul vn Nașterea lui Cezarion și plecarea lui Cezar.

CAPITOLUL Vin Cleopatra și Cezar la Roma.

A CAPITOLUL IX.

Întemeierea monarhiei egipto-romane.

CAPITOLUL X Moartea lui Cezar și întoarcerea Cleopatrei în Egipt.

CLEOPATRA.

PARTEA A DOUA.

CLEOPATRA ȘI ANTONIU 137

CAPITOLUL XI Caracterul lui Antoniu și ascensiunea lui la putere. 139

CAPITOLUL XII Alianța dintre Cleopatra și Antoniu 147

CAPITOLUL XHI Cleopatra și Antoniu la Alexandria 157 „CAPITOLUL XIV.

Înnoirea alianței dintre Cleopatra și Antoniu… 170

CAPITOLUL XV.

Pregătirile Cleopatrei și ale lui Antoniu pentru răsturnarea lui Octaviân 181

CAPITOLUL XVI Declinul puterii lui Antoniu 199

CAPITOLUL XVII Bătălia de la Actium și fuga în Egipt.

CAPITOLUL XVffl Noua încercare a Cleopatrei 226

CAPITOLUL XIX.

Invadarea Egiptului de către Octaviân și moartea lui Antoniu 240

CAPITOLUL XX Moartea Cleopatrei și triumful lui Octaviân… 252

PARTEA ÎNTÂI.

CLEOPATRA ȘI CEZAR.

CAPITOLUL I.

Introducere asupra caracterului Cleopatrei.

Oricine ar încerca să întreprindă un studiu aprofundat despre viața Cleopatrei și-ar da cu ușurință seama că părerea în general acceptată în privința caracterului său s-a format pe baza mărturiilor celor care i s-au opus în disputa dintre Antoniu și Octavian. În ultimii ani, marea regină a Egiptului devenise un dușman de moarte al primului dintre acești doi împărați romani, iar amintirea ostilității sale a fost perpetuată de partizanii fiecărui Cezar al dinastiei. Astfel, ideea universal acreditată a unei influențe nefaste, exercitate de ea asupra lui luliu Cezar și Marc Antoniu, se bazează pe injuriile gratuite ale dușmanilor săi, iar istoria, din păcate, nu ne-a lăsat în schimb relatări asupra vieții sale, consemnate de vreunul dintre adepții pe care i-a avut în lupta pornita cu atâta cutezanța. Sa remarcăm, totuși, că cel mai onest dintre istorici, incomparabilul Prutarh, pare să-și fi extras o mare parte a informațiilor din jurnalul ținut de doctorul Cleopatrei, Olympus. Nu avem pretenția să facem aici apologia reginei atât de blamate, dar vom încerca să înfățișăm evenimentele ce i-au marcat viața tumultuoasă, pentru a-i prezenta năzuințele cu toată sinceritatea, așa cum le înțelegem. Dacă vom reuși să demonstrăm plauzibilitatea supozițiilor noastre, faptele și gesturile Cleopatrei vor apărea, fără să fie nevoie de nici o altă pledoarie, sub o lumina mai favorabilă, iar caracterul său, oricum ar fi fost, nu va fi în nici un caz mai rău prezentat decât al oricărui alt actor al acestei drame.

Am vorbit despre nedreptatea și parțialitatea dușmănoasă a atitudinii autorilor clasici. Va fi de ajuns, ca argument, un singur exemplu.

Să ne întoarcem la începuturile relației dintre Cleopatra și Cezar. Opinia unanimă a istoricilor antici și moderni este că marele dictator ar fi fost abătut de la drumul drept de către voluptuoasa egipteancă și ținut la Alexandria cumva împotriva dorinței sale ba, mai mult, că ar fi fost prizonier al șiretlicurilor malefice ale acestei sirene orientale. Or, în acea vreme, după cum vom vedea, Cleopatra, „străina care nu ducea niciodată lipsă de romani viteji”, era, de fapt, o tânără în jur de douăzeci și unu de ani, a cărei moralitate nu poate fi suspectată prin nici o teorie veridică; aceasta în timp ce lunu Cezar, bărbat în puterea vârstei, știrbise reputația atâtor femei, adesea alese din rândul soțiilor și fiicelor prietenilor săi, încât renumele său de seducător intrase în legendă. Pare de neconceput ca în aceste condiții să fie acuzată Cleopatra! Desigur, nu vom încerca să o prezentăm pe regina Egiptului ca pe o întruchipare a virtuților celor mai înalte. Dar ținem să i se facă dreptate și să i se acorde, ca în fața unui tribunal, premisa de nevinovăție, convinși că, astfel, cititorul va putea vedea mai târziu în ea un exemplu de feminitate fără nimic extraordinar.

Nu am dori să fim acuzați că ne folosim de privilegiul biografului: acela de a-și justifica eroul, încă o dată, nu se pune problema „apărării” Cleopatrei: vorn relata viața sa așa cum a rezultat din investigațiile noastre, fără a ocoli aprecierile întemeiate ale altor istorici, dar oferind judecății publicului un aspect al cauzelor faptelor sale care, dacă va fi acceptat, îi va spăla amintirea de stigmatul ce o întinează de prea multă vreme și îi va așeza reputația la același rang cu aceea a numeroșilor săi contemporani iluștri, dirvtre care niciunul nu a fost în întregime rău sau în întregime bun.

Ceea ce se știe cu oarecare siguranță despre înfățișarea sa extraordinară se reduce la atât de puțin încât nici biograful nu dorește sa îi facă un portret clar. Dar, pe de altă parte, rolul de istoric interzice comerțul cu umbre și fantome și se opune ca el să se mărginească să invoce simulacre palide ale celor care au fost cândva realități puternice. Cei vii odinioară trebuie să fie înfățișați nu ca spectre vagi, ezitând să iasă din mormânt, ci ca entități substanțiale, perceptibile în fiecare detaliu cu ochii minții. De aceea este nevoit sa le comunice și altora impresia pe care și-o formează, chiar dacă nu-i neapărat conformă cu realitatea.

Ca suport material, nu dispunem decât de niște monezi, pe care este gravat profilul reginei, și un bust, realizat mediocru, păstrat la British Museum. Nu știm ce culoare aveau ochii sau părul ei, nu putem să afirmăm că ar fi avut pielea de o albeață de alabastru, asemenea compatrioților săi macedoneni, sau măslinie, precum grecii. Nici frumusețea ei nu este un fapt dovedit. Singurul lucru pe care îl știm este că nici o picătură de sânge oriental nu-i curgea prin vene, așa că i-am atribui chipul greco-macedonean. Ar fi o gravă greșeală să considerăm că avea tenul brun al egiptencelor, ochii unei orientale, plini de somnolență, cu pupile de culoare închisă, gene lungi, iar părul negru și mătăsos. Nu vom îndrăzni să afirmăm că era blondă cu ochi albaștri, deși acest tip predomina la rasa macedoneană și era frecvent întâlnit la popoarele orientale mediteraneene, iar dacă am considera-o brunetă, nu am face-o decât pur probabilistic.

Trăsăturile chipului Cleopatrei, cu toate că, pe ansamblu, dădeau impresia de o rară finețe, erau accentuate: nasul acvilin și proeminent, cu nări viguroase și distinse, gura fină, cu buze conturate ferm, ochi mari și potrivit așezați, sprâncene cu linie fină. Ovalul încântător al obrajilor și al bărbiei îi îndulcea trăsăturile.

„Frumusețea sa, scria Plutarh, nu era în sine fără egal, nici de natură să-i frapeze pe cei aflați în apropiere” – și adaugă că Octavia, soția lui Antoniu, era mai frumoasă. Dar îi recunoaște – și nu a fost dezmințit de-a lungul secolelor – farmecul rar și puterea de a-tracție deosebită.

„Era strălucitoare când o ascultai și o vedeai, întărește și Dio Cassius, capabilă să cucerească până și inimile cele mai refractare la dragoste, până și pe cei pe care vârsta îi răcise.”

Se crede că era mică de statură: obligată, în împrejurări asupra cărora vom reveni, să pătrundă nevăzută în propriul palat, a făcut-o, înfășurată în pleduri purtate pe umeri de unul dintre servitori, de unde putem deduce ca nu avea o greutate prea mare. Bustul de la British Mu-seum da, de altfel, impresia că ar fi fost executat după modelul unei femei zvelte, iar Plutarh sugerează faptul că tocmai această delicatețe a făpturii îi dădea puterea de seducție. Ne-o imaginăm: mică și grațioasă, nu foarte slabă, cu forme suave, cu pielea alba, cu ochii și părul negru, frumoasă, desigur, dar nu de o frumusețe desăvârșită. Se spune că modulațiile vocii ei, întotdeauna acaparatoare și convingătoare, i-ar fi fost arma principală.