Colectionarul („The Collector”, 1963)

Când venea acasă în vacanță de la internat o vedeam uneori în fiecare zi, fiind casa lor chiar în fața Anexei Primăriei. Atât ea, cât și sora ei mai mică veneau și plecau, mai totdeauna, însoțite de tineri, ceea ce, bineînțeles, mie nu-mi convenea. Când aveam o clipă liberă și puteam scoate capul dintre dosare și registre, mă așezam la fereastră și mă uitam pe stradă pe deasupra porțiunii mate a geamului și uneori o zăream. Seara îmi notam faptul în jurnalul meu de observații. La început cu un X și, mai târziu, când i-am aflat numele, cu un M. De câteva ori mi s-a întâmplat s-o întâlnesc în oraș. Într-o zi, stând la rând la biblioteca din strada Crossfield, m-am nimerit chiar în spatele ei. Nu s-a uitat nici măcar o dată la mine, dar eu nu-mi luam ochii de la ceafa ei și de la părul strâns într-o coadă la spate. Avea părul blond și mătăsos ca floarea de sorbestrea, împletit într-o singură coadă care îi ajungea până aproape de talie și pe care o purta fie peste piept, fie pe spate. Câteodată și-o învârtea ca o coroană în jurul capului. Înainte să vină ca oaspete în casa mea, nu am avut decât o singură dată prilejul s-o văd cu părul despletit și era atât de frumoasă, încât mi s-a tăiat răsuflarea. Parcă era o sirenă.

Altă dată, într-o sâmbătă liberă, când m-am dus la Muzeul de Istorie Naturală, ne-am întors amândoi cu același tren. Stătea la trei scaune de mine, pe lateral, cu nasul într-o carte, așa că am putut s-o privesc timp de treizeci și cinci de minute. De câte ori o vedeam, aveam aceeași senzație ca atunci când descopeream un fluture dintr-o specie rară, de care mă apropiam cu multă grijă, cu sufletul la gură, cum se spune. O specie de călinică femelă, de pildă, foarte deschisă la culoare. Întotdeauna m-am gândit la ea în felul acesta, îmi veneau în minte cuvinte ca „insesizabilă”, „rară”, și „foarte rafinată”. Căci era diferită de toate celelalte, chiar și de cele frumoase. Numai un cunoscător o putea aprecia.

În anul în care mai era la internat nu știam cine e. Aflasem doar că tatăl ei era doctorul Grey și, dintr-o frântură de conversație auzită la o ședință a Secției de Entomologie, înțelesesem că mama ei obișnuia să bea. Într-o zi am auzit-o pe maică-sa vorbind într-un magazin. Avea o voce afectată și de la prima vedere dădea impresia unei femei căreia îi place băutura; era prea tare machiată ș.a.m.d.

Pe urmă au apărut câteva rânduri despre ea în ziarul local, precum că a câștigat o bursă și cât era de deșteaptă și îi dădeau și numele, la fel de frumos ca și ea: Miranda. Așa am aflat că plecase la Londra să studieze beleartele. Pentru mine articolul acesta a avut o importanță specială. Mi se părea că deveniserăm mai intimi, deși, evident, noi doi nu făcuserăm cunoștință, în sensul strict al cuvântului.

Nu pot să spun de ce, de prima oară când am văzut-o, am știut că este Unica. Evident că nu sunt nebun. Îmi dădeam perfect seama că e doar un vis și așa ar fi rămas dacă nu s-ar fi întâmplat povestea cu banii. O visam cu ochii deschiși, îmi imaginam tot felul de povești în care o întâlneam, că făceam lucruri pe care ea le găsea admirabile, că mă însuram cu ea și tot soiul de chestii de-astea. Nimic indecent, niciodată înainte de… Dar asta am să povestesc mai târziu.

Ea desena în timp ce eu mă ocupam de colecția mea (în visurile mele, bineînțeles). Mi-o închipuiam întotdeauna îndrăgostită de mine și de colecția mea, pe care o desena și o colora; lucram împreună într-o casă frumoasă, modernă, o încăpere mare cu un perete aproape în întregime din sticlă; organizam reuniuni ale entomologilor, unde în loc să nu scot o vorbă, de frică să nu greșesc, deveneam gazda apreciată de toți.

Ea, frumoasă, cu părul ei blond și ochii cenușii… Și, bineînțeles, toți bărbații mă priveau plini de invidie.

Singura dată când visurile mele în legătură cu ea nu au fost frumoase a fost atunci când am văzut-o cu un tânăr cu mutră de snob care conducea o mașină sport. Într-o zi eram în spatele lui la bancă și la casă l-am auzit spunând: „Dați-mi, vă rog, banii în bancnote de cinci lire”, gluma constând în faptul că cecul era pentru zece lire. Sunt toți la fel. O vedeam câteodată urcându-se în mașina lui sau traversând orașul așezată alături de el, și în zilele acelea eram foarte tăios cu ceilalți colegi din birou și nu mai notam faimosul X în jurnalul meu entomologie (toate astea se întâmplau înainte de plecarea ei la Londra, căci atunci l-a lăsat baltă). În zile ca astea mă lăsam cuprins de visuri urâte: plângea și de obicei îngenunchea în fața mea. O dată mi-am permis chiar să visez că o plesneam peste față, așa cum îl văzusem pe unu’ făcând într-o piesă la televizor. Probabil că atunci a început totul.

Tatăl meu murise într-un accident de mașină. Aveam doi ani. Era în 1937. Era beat, dar mătușa Annie spunea totdeauna că mama îl împinsese la băutură. Nu mi-au spus niciodată ce s-a întâmplat exact, dar curând după aceea mama a plecat lăsându-mă cu mătușa Annie. Voia să-și trăiască viața. Verișoara Mabel mi-a strigat o dată (eram copii și ne certam) că era o femeie de stradă și că plecase cu un străin. Eram atât de prost, încât m-am dus drept la mătușa Annie s-o descos. Dar, bineînțeles, nu mi-a spus decât ce a considerat ea de cuviință. Acum totul îmi este indiferent. Dacă mama mai este în viață, nu țin s-o întâlnesc, nu mă interesează. Mătușa Annie spune deschis că am avut noroc că am scăpat de ea, și eu sunt de aceeași părere.

Așa că m-au crescut mătușa Annie și unchiul Dick, alături de fiica lor, Mabel. Mătușa Annie este sora mai mare a tatei.

Unchiul Dick a murit când aveam cincisprezece ani. Era în 1950. Ne duseserăm amândoi la pescuit la Tring Reservoir și, ca de obicei, eu plecasem cu plasa și cu ce îmi trebuia mie pentru prins fluturi. Când mi s-a făcut foame și m-am întors unde îl lăsasem, am văzut o grămadă de lume. Am crezut că prinsese vreun pește mare. De fapt, avusese un atac de apoplexie. L-am dus acasă, dar n-a mai scos nici o vorbă și nici nu ne-a mai recunoscut pe vreunul dintre noi.