Turnul de abanos

David ajunse la Coetminais în cursul după'-amiezii. În după-amiaza precedentă debarcase la Cherbourg,. Făcuse drumul cu mașina până la Avranches, unde rămăsese marți noapte. Aceasta i-a permis să zăbovească pe tot restul drumului și să se bucure de împrejurimi – o perspectivă de la distanță a impresionantului vis în spirală de la Mont St Michael, o plimbare agale la St Malo și la Dinan, apoi spre sud, traversând un peisaj de țară absolut inedit, pe o vreme minunată de septembrie. Se îndreptă spre ținutul molcom cu fructele și grânele culese, un peisaj ordonat și aliniat, concentrat în sine, care emana un aer de fertilitate consumată. De două ori se opri pentru a reproduce în acuarelă anumite combinații de culoare și adâncime – linii paralele subliniate de notațiile în creion ale scrisului său îngrijit. Deși aceste note se refereau la forma originală – cum o dâră de culoare corespundea unui câmp, unui zid însorit, unei coline îndepărtate – de fapt, nu desenă nimic. Mai adăugă data, ora și aspectul vremii, ap<pi demară.

Într-un fel, avea sentimentul vinovăției, pentru că se simțea atât de bine, pentru că se găsea absolut singur, într-un mod atât de neașteptat, fără Beth, după ce mai făcuse și atâtea mofturi; dar această zi, sentimentul descoperirii, nemaisocotind faptul că ținta întreprinderii sale îl speria și îl atrăgea în același timp, totul la un loc îi dădea plăcuta senzație de libertate a celibatului. Parcurse ultimii kilometri ai drumului cu sentimentul unui răsfăț absolut printr-una din cele mai întinse porțiuni de pădure străveche a Bretaniei, pădurea din Paimpont, pe drumuri de țară învăluite în verdeață, întrerupte ici-colo de fâșii însorite tăiate printre copacii nesfârșiți. Dintr-o dată i se explicară anumite elemente din opera recentă mult admirată. ^a bătrânului artist. Nici lectura, nici inteligența, indiferent de măsura lor, nu puțeau înlocui experiența directă. Cu mult înainte de a ajunge la țintă, David era deja convins că nu făcuse drumul în zadar.

Porni pe un drum de pădure mai îngust, un fel de voie commiinale neumblată și după aproape doi kilometri ajunse la semnul mult așteptat – Manoir de Coetminais. Chemin prive. Trebui să deschidă și apoi să închidă o poartă albă. După încă un kilometru constată că drumul îi este din nou barat de o altă poartă, chiar în spațiul în care copacii făceau loc unei livezi însorite, plină de ierburi. Prinsă în traversa de sus era o tăbliță. Inscripția îl făcu să zâmbească în sinea lui, căci dedesubtul cuvintelor în franceză: Chien mechant, se afla scris în engleză: Vizitatorii sunt primiți numai dacă au stabilit întâlnirea în prealabil. Și parcă pentru a i se confirma că avertismentul nu era o glumă, descoperi că poarta era prinsă cu un lacăt. Probabil că uitaseră că el trebuia să sosească în cursul după-amiezii. O clipă se simți descumpănit, numai dacă al naibii bătrân nu uitase complet de venirea lui. Stătea în umbra deasă cu ochii la lumina de dincolo de gard. Nu se poate să fi uitat, David îi trimisese chiar săptămâna trecută o scrisoare scurtă, atât pentru a-i reaminti, cât și în semn de anticipată recunoștința. Din copaci, de foarte aproape, se auzea strigătul în trei silabe ai unei păsări, ca și sunetul produs de un flaut din tinichea cântând fals. Privi în jur, dar nu văzu nimic. Cântul păsării era atât de puțin englezesc, încât, în chip nedeslușit, avu revelația propriei identități.

Indiferent că exista sau nu un câine rău nu puteai să…; se duse înapoi la mașină, opri motorul, încuie ușile, se întoarse la poartă și sări gardul.

Porni de-a lungul aleii traversând livada de pomi fructiferi bătrâni, încărcați cu mere verzi și dintr-acelea roșii bune pentru cidru. Nu apăru nici un câine, nu se auzi nici un lătrat. Manoir-ul, pierdut în plin soare în mijlocul unui luminiș împrejmuit de stejari și fagi imenși, nu era chiar ceea ce-și imaginase, pentru că el nu prea știa bine franceza, nu prea cunoștea împrejurimile Parisului și tradusese cuvântul ca imagine și sunet în sensul englezesc de manor house. Semăna mai mult cu o fermă cândva opulentă, având fațada din tencuială ocru-deschis cu traverse din lemn uscat și ferestre protejate de obloane cafenii. În partea de răsărit se afla o aripă construită în unghiuri drepte, aparent de dată mai recentă. În ansamblu, avea farmec; era o casă veche dar adunată, aspectul degaja căldură, dădea un sentiment de soliditate. De fapt, el se așteptase la ceva mai impunător.

Pe latura de sud a casei se afla o curte pietruită. La baza peretelui erau mușcate, doi trandafiri bătrâni, cățărători, câțiva porumbei împrăștiați pe acoperiș; toate obloanele erau lăsate, locul adormit. Dar ușa principală, deasupra căreia se afla o emblemă din piatră cu detalii roase de timp, în formă de scut, plasată excentric către partea de apus a casei, era deschisă. David înaintă pe drumul cu pietriș și se apropie cu oarecare atenție. Nu văzu nici un ciocănel, nici urmă de sonerie și, slavă Domnului, nici un câine rău. Văzu un salon cu pardoseală de piatră, o masă de stejar, nu departe de o scară veche din lemn cu balustrada roasă, crăpată, s-ar fi spus medievală, care ducea la camerele de sus. În capăt, o altă ușă deschisă încadra o grădină însorită. Ezită, având senzația că ajunsese mai devreme decât se precizase, apoi bătu cu pumnii în ușa masivă de la intrare. Câteva clipe mai târziu, dându-și seama de inutilitatea sunetului imperceptibil, făcu un pas dincolo de prag. În dreapta se desfășura un salon lung ca o galerie,. Probabil că fuseseră dați jos câțiva pereți despărțitori, dar se păstraseră câteva coloane negre, de o trufie sinistră, în dreptul pereților albi. Interiorul, care amintea de stilul Tudor, avea un aspect mai englezesc decât exteriorul. Camera era frumoasă, aerisită, deși destul de plină cu mobilă veche în lemn sculptat, vase de flori, câteva fotolii și, mai spre capăt, două canapele, covoare vechi în nuanțe de roz și roșu, bineînțeles, obiecte d. e artă…, care îl puteau surprinde cu mult mai puțin decât faptul de a putea circula așa liber prin casă – căci David știa că pe lângă operele bătrânului pictor se mai afla aici și o adevărată colecție. Ensor, Marquet, acel peisaj de la celălalt capăt probabil că era un Derain din prima perioadă și acolo, deasupra căminului…