Copacul

de AnnaE 1.328 de citiri
Descarcă fișierul · DOC sau citește mai jos
Aa

I.

Primii copaci pe care i-am cunoscut bine au fost merii și perii din grădina casei unde mi-am petrecut copilăria. Poate că afirmația o să vă poarte cu gândul la o imagine rustică sau bucolică, însă nici vorbă de așa ceva. Casa, lipită printr-un zid de o alta, era situată într-o suburbie a anilor '20 de la gura Tamisei, cam la șaizeci de kilometri depărtare de Londra. Grădina din spate era miniaturală – mai puțin de patru ari de teren – însă tata împovărase un capăt și o latură a gardului cu pomi și arbuști tunși, sprijiniți pe plase de metal.

Până și pajiștea pitică avea cinci meri roditori, pe care numai curățatul și retezatul constant al crengilor îi țineau în frâu. Grădina reprezenta o anomalie printre parcelele verzi și mai convenționale ale vecinilor, iar felul în care își dădea silința să arate ca o parte din livada cine știe cărui conac de vază o făcea, poate, să pară ușor absurdă. Însă adevărul era că nimeni n-o lua în râs tocmai din cauza roadelor acestor copaci.

Denumirile merelor și perelor seamănă într-un fel cu cele ale vinurilor – nu te lămuresc prea mult în privința calității. Se prea poate ca două nume să aibă aceeași rezonanță, însă cei doi pomi care le poartă pot da roade la fel de diferite între ele ca și strugurii produși de o vie întinsă și una de mărime potrivită, amândouă pe aceeași costișă.

Până și același pom poate face roade diferite de la un an la altul. Ca și la vie, lucrurile esențiale sunt solul, amplasamentul, clima anului și, după toți acești factori aleatori, grija omului.

Pomii tatălui meu, mulțumiți deja de pământul aluvionar din regiune, erau probabil printre cei curățați cu migala cea mai mare, cei mai alintați și mai îngrijiți din întreaga Anglie, și-i aduceau în mod constant premii la expozițiile locale. Oricum, personal n-am întâlnit fructe din soiul lor care să fie mai parfumate – ca să nu mai vorbim că astăzi atât de multe asemenea soiuri au devenit, în peisajul supermarketurilor, niște rarități din cauza dezavantajelor lor comerciale, cum ar fi pulpa fragedă sau cerința misterioasă de a fi „mâncate din pom”. Încă mă mai obsedează amintiri legate de ele, de numele și aroma lor – Charles Ross, Lady Sudeley, Peasgood's Nonsuch și King of the Pippins. Până și soiurile mai populare pe care le creștea tata, cum ar fi Comice sau Mozartul și Beethovenul pomologiei engleze – James Grieve și Cox's Orange umpleau pomii, transformați cu iscusință în copaci pitici, cu o abundență și un rafinament pe care rareori mi-a fost dat să le mai întâlnesc după aceea. Se prea poate ca, parțial, asta să se fi datorat faptului că tata știa cu precizie când anume trebuiau mâncate fructele. O pară din soiul Comice are nevoie de multe săptămâni până să se coacă pe spaliere, însă odată ajunsă la apogeu, nu ține mai mult de o zi. La soiul Grieve desăvârșirea este aproape la fel de efemeră.

Pomii aceștia au avut o influentă mult mai mare asupra vieților noastre decât îmi dădusem eu seama în tinerețe. Îi priveam așa cum îi prezenta tata lumii, pur și simplu ca pe o pasiune – la fel de obișnuită sau inevitabilă ca și nelipsitele griji financiare, disparițiile lui zilnice la Londra, ulcerul duodenal de care suferea sau lucrurile ceva mai vesele, cum erau golful de la sfârșitul săptămânii, tenisul și bucuria de a urmări partidele de crichet din comitat. Și totuși ei depășeau simpla noțiune de plante. Numele, comportamentul și caracterul lor se aflau pe picior de egalitate cu ale celor din familie.

Între mine și tata exista deja o diferență netă. Eram însă prea copil ca s-o observ sau am luat-o, poate, drept o chestiune de gust, de vârstă sau drept o altă și banală deosebire de pasiuni. Diferența era oricum încurajată și – în ochii mei – consfințită de diverse rude. Aveam un unchi care era entomolog împătimit și care m-a luat cu el în câteva expediții prin țară. Așa am deprins meșteșugul prinderii cu plasa, al conservării insectelor, al vânatului omizilor și toate celelalte; în plus, m-a învățat și arta fixării în insectar. Pe urmă mai aveam doi verișori mult mai mari ca mine. Primul avea o plantație de ceai în Kenya și era un neîntrecut pescar la muscă și vânător de vânat mare, iar în ochii mei, atunci când apărea acasă la noi în vizitele sale ocazionale, era, indiscutabil, cel mai norocos om din lume. Celălalt era un membru indispensabil oricărei familii engleze decente aparținând clasei mijlocii – un excentric convins, care se potrivea suburbiei și valorilor ei așa cum se potrivește ariciul pe o canapea. Reușise să advme o gamă amețitoare de interese personale: recoltele de vârf ale vinului de Bordeaux, cursele de alergări de fond (unde era competitiv la standarde internaționale), topografia și. Furnicile – domeniu în care era o autoritate.

L-am invidiat la culme pentru libertatea de a putea să colinde pe unde i se năzărea, pentru fotografiatul la nesfârșit al locurilor exotice, pentru cunoștințele sale generale temeinice despre natură, obținute prin contact direct. Mă nedumerea însă faptul că pentru tata această ființă fascinantă trecea drept pe jumătate nebună.

Astfel de rude au stârnit foarte curând în mine pasiunea pentru istoria naturală și peisajul de țară, adică dorința de a scăpa de pomii extrem de nefirești din grădina din spatele casei, ca și de tot ceea ce reprezentau ei. Iar asta însemna, fără să-mi dau seama, că începusem deja să calc în picioare sufletul tatălui meu.

Tânjeam din ce în ce mai mult, în taină, după ceea ce nu găseam la noi: spațiu, sălbăticie, dealuri, păduri. Cred că tânjeam mai cu seamă după crânguri, după copacii „adevărați”. Cu una sau două excepții – și anume terenurile mlăștinoase din Essex și tundra arctică – am urât întotdeauna ținuturile plate și lipsite de arbori. Acolo timpul pare că s-a înscăunat ca stăpân și ticăie fără remușcări, asemeni unui ceas. Copacii însă urzesc timpul sau mai degrabă plămădesc o varietate de timpuri: când dense și abrupte, când calme și întortocheate, dar niciodată greoaie, mecanice, monotone fără de scăpare. Încă mă mai cuprinde acest sentiment în clipa în care intru în vreuna din nenumăratele pădurici tainice de la granița dintre Devon și Dorset, unde locuiesc acum. E ca atunci când lași în urmă malul pentru a intra în apă, într-un alt mediu, într-o altă dimensiune. Când eram mai tânăr, senzația era acută. Furișatul în pădure însemna furișatul în rai.

Fișiere de descărcat

DOC
Copacul John Fowles.doc
286 KB · 239 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de John Fowles

Toate ›