Colierul reginei – Volumul 2

Alexandre Dumas
COLIERUL REGINEI
Volumul 2

Capitolul XLII

Două ambiții care vor să treacă drept două iubiri

Jeanne era și ea femeie, ba încă fără a fi regină. Rezultă de aici că, în clipa când se urcă în trăsură, compară frumosul palat de la Versailles, bogatul și splendidul lui mobilier, cu cel de al patrulea etaj de pe strada Sainte-Claude, lacheii impozanți cu bătrâna ei servitoare. Dar aproape numaidecât meschina mansardă și bătrâna servitoare se cufundară în umbra trecutului, ca acele fantasme care, nemaiexistând, nu au existat niciodată și Jeanne văzu căsuța sa din cartierul Saint-Antoine, atât de distinsă, atât de grațioasă, atât de confortabilă, cum s-ar spune în zilele noastre, cu lachei mai puțin împodobiți decât cei de la Versailles, dar tot atât de respectuoși, tot atât de ascultători. Casa și lacheii erau Versailles-ul ei; ea era tot atât de regină ca și Maria-Antoaneta, iar dorințele ei, cu condiția de a ști să și le înfrâneze, nu atât în limitele necesității cât ale raționamentului, erau la fel de bine și la fel de repede executate, ca și când ea ar fi ținut un sceptru.

Așa că Jeanne ajunse acasă foarte încântată și cu surâsul pe buze. Era încă devreme; luă hârtie, o pană și cerneală, scrise câteva rânduri, le puse într-un plic din hârtie fină și parfumată, scrise adresa și sună. De-abia se stinsese ultimul clinchet al clopoțelului și ușa se deschise: un lacheu aștepta în prag.
— Aveam dreptate ― murmură Jeanne ― nici regina nu este mai bine slujită. Apoi, întinzând mâna, spuse: Du scrisoarea monseniorului cardinal de Rohan!
Valetul înainta, luă scrisoarea și ieși fără să rostească măcar un cuvânt, cu acea supunere mută a servitorilor de casă mare. Contesa căzu într-o visare adâncă, o visare care era urmarea firească acelei de pe drum. Nu trecură nici cinci minute, că cineva bătu la ușă.
— Intră! spuse doamna de La Motte.
Același lacheu apăru.
— Ce este? întrebă doamna de La Motte, schițând un mic gest de nerăbdare, deoarece ordinul său nu fusese încă executat.
— În clipa când ieșeam să îndeplinesc ordinele doamnei contese ― lămuri valetul ― monseniorul bătea la poartă. I-am spus că mergeam la palatul său. A luat scrisoarea doamnei contese, a citit-o, a sărit din trăsură și a intrat zicând: “Bine, anunță-mă!”

— Și?
— Monseniorul este aici; așteaptă ca doamna să binevoiască a-l primi.
Un surâs ușor flutură pe buzele contesei. După câteva clipe, adăugă cu o vădită satisfacție:
— Spune-i să intre.
Oare cele două clipe avusesem drept scop să-l facă pe un prinț al bisericii să aștepte în anticamera sa, sau fuseseră necesare doamnei de La Motte ca să-și schițeze planul? Prințul se ivi în prag. Întorcându-se acasă, trimițând să-l caute pe cardinal, simțind o atât de mare bucurie la sosirea cardinalului, oare toate acestea însemnau că Jeanne avea un plan? Da, caci fantezia reginei, asemenea focurilor jucăușe ce luminează văile când se întâmplă vreun incendiu, acea fantezie de regină și, mai ales, de femeie, deschise privirilor intrigantei contese toate ungherele tainice ale unui suflet, de altfel prea mândru pentru a le ascunde.

Drumul de la Versailles la Paris este lung și când îl faci având alături demonul cupidității, acesta are tot timpul să-ți sufle la ureche calculele cele mai îndrăznețe. Jeanne se simțea amețită de cele un milion cinci sute de mii de livre risipite în diamante pe mătasea albă a sipetului domnilor Boehmer și Bossange. Un milion cinci sute de mii de livre! Nu era oare o avere princiară, mai ales în ochii unei sărmane cerșetoare care, doar cu o lună în urmă, cerea de pomană de la cei mari?
De bună seamă, era mult mai mare distanța dintre Jeanne de Valois din strada Saint-Claude, la Jeanne de Valois din cartierul Saint-Antoine, decât dintre Jeanne de Valois, stăpâna a colierului.

Așadar, străbătuse mai mult de jumătate din drumul norocului. Și norocul la care râvnea Jeanne nu era o iluzie, cum ar fi cuvântul scris într-un contract sau posesiunea unui teritoriu, amândouă foarte importante, dar pentru care ai nevoie de inteligența minții sau de agerimea ochiului. Nu, acest colier era cu totul altceva decât un contract sau pământul: acest colier era norocul care putea fi văzut: așa va arăta veșnic, strălucitor și fascinant; și fiindcă regina îl dorea, putea și Jeanne de Valois să-l viseze, fiindcă regina era în stare să renunțe la el, putea și doamna de La Motte să-și pună frâu ambiției.

Deci mii de gânduri nedeslușite, năluci stranii cu contururi încețoșate despre care poe-tul Aristofan spunea că omul le asimilează în clipele lui de pasiune, mii de pofte, mii de furii ale patimei de a poseda luară pentru Jeanne, în timp ce străbătea drumul de la Paris la Versailles, chipuri de lupi, de vulpi și de șerpi înaripați.
Cardinalul, care trebuia să-i împlinească visele, le curmă firul prin prezența lui neașteptată tocmai când doamna de La Motte ar fi dorit să-l vadă. El însuși avea visele sale pe care le ascundea sub masca amabilității, sub aparența dragostei.
— Ah, scumpă Jeanne! exclamă el. Iată-vă! Mi-ați devenit atât de necesară, încât întreaga zi mi-a fost umbrită de gândul că sunteți departe de mine. Cel puțin v-ați întors sănătoasă de la Versailles?
— După cum vedeți, monseniore.
— Și mulțumită?
— Încântată.
— Deci regina v-a primit?
— Imediat ce am ajuns, am și fost introdusă la ea.
— Aveți noroc. După aerul dumneavoastră triumfător, pariez că regina v-a vorbit.
— Am stat aproape trei ore în cabinetul maiestății sale.

Cardinalul tresări și puțin a lipsit să nu repete după Jeanne, cu un glas plin de admirație: “Trei ore!” Dar se stăpâni și zise:
— Sunteți o adevărată vrăjitoare și nimeni nu vă poate rezista.
— Oh, oh, exagerați, scumpul meu prinț!
Ați stat într-adevăr trei ore cu regina? Jeanne încuviință din cap. Trei ore! repetă cardinalul, zâmbind. Câte lucruri poate spune în trei ore o femeie inteligentă ca dumnea-voastră!
— O, vă asigur, monseniore, că nu mi-am pierdut timpul.
— Pariez că în aceste trei ore ― azvârli ca în treacăt cardinalul ― nu v-ați gândit nici măcar o clipă la mine…
— Sunteți un ingrat!
— Adevărat?! strigă cardinalul.
— Am făcut pentru dumneavoastră mai mult decât să mă gândesc.
— Ce-ați făcut?
— Am vorbit despre dumneavoastră.
— Ați vorbit despre mine? Cui? întrebă prelatul, cu o voce în care, cu toată stăpânirea de sine, se ghicea emoția; și inima prinse să-i bată.
— Cui, dacă nu reginei?
Și rostind aceste cuvinte atât de prețioase pentru el, Jeanne avu delicatețea de a nu-l privi în față, ca și când nici nu i-ar fi păsat de efectul spuselor ei. Domnul de Rohan era foarte emoționat.
— Ah! se precipită el. Haide, scumpă contesa, povestiți-mi. Mă interesează atât de mult tot ce vi se întâmplă, încât nu vreau să pierd nici cel mai mic amănunt.

Jeanne zâmbi; știa ce îl interesează pe cardinal, la fel de bine ca și el însuși. Cum însă își pregătise meticulos cele ce urma să povestească, cum ar fi făcut-o chiar dacă n-ar fi fost rugată, ea începu rar, lăsând să-i fie smulsă aproape fiecare silabă: istorisi în amănunt întrevederea, conversația, demonstrând cu fiecare cuvânt că, printr-una dintre acele întâmplări fericite care fac uneori norocul unui curtean, picase la Versailles într-o circumstanță cu totul specială și devenise, într-o singură zi, dintr-o străină, o prietenă aproape indispensabilă. Într-adevăr, într-o singură zi, Jeanne de La Motte fusese inițiată în toate necazurile reginei, în toate neplăcerile domniei. Domnul de Rohan nu părea să rețină din povestire decât ceea ce regina spusese în legătura cu Jeanne. Jeanne, în povestirea sa, nu dădea importanța decât la ceea ce spusese regină în legătură cu domnul de Rohan. Povestirea tocmai se sfârșise, când același lacheu intră, anunțând că masa e servită. Jeanne îl invită pe cardinal din ochi. Cardinalul acceptă printr-un semn. Dădu brațul stăpânei casei, care se obișnuise atât de repede să-i facă onorurile și trecură în sufragerie.

După ce mâncară, după ce prelatul sorbi cu înghițituri lungi speranța și iubire din relatările de zeci de ori reluate, de zeci de ori întrerupte ale acestei vrăjitoare, se văzu silit să-și dea seama că va trebui să țină cont de femeia din fața lui, care știa să țină în mâini inimile celor puternici. Căci observă, cu surprindere și spaimă totodată, că, în loc să se pună în valoare că orice femeie care se știe răsfățata și de care ai nevoie, ea venea în întâmpinarea dorințelor interlocutorului său, cu o gingășie cu totul diferită de acea mândrie de leoaică manifestată la ultima masă luată împreuna în același loc și în aceeași casă.

De data aceasta, Jeanne făcea pe gazda nu numai ca o femeie stăpână pe ea însăși, ci și ca o stăpână a celorlalți. Nici urmă de sfială în privirea ei, nici o reținere în glas. Oare nu stătuse ea întreaga zi în preajma celor mai iluștri aristocrați, floarea nobilimii franceze, pentru a lua exemplu de la ei? Oare nu i se adresase cu “scumpa contesă” o regină care nu avea rivală?
Așa încât cardinalul, el însuși un bărbat stăpân pe sine, îi recunoscu superioritatea, nu încerca să-i reziste și îi spuse luându-i mâna:
— Contesă, în dumneavoastră sunt două femei.
— Cum asta? întrebă contesa.
— Cea de ieri și cea de azi.
— Și pe care o preferă eminența voastră?
— Nu știu. Știu numai că cea de astă-seară este o Armida1, o Circe2, ceva cu totul irezistibil.
— Și căreia, cu toate că sunteți prinț, nu veți încerca, sper, să-i rezistați, monseniore.
Prințul alunecă de pe scaun și îngenunche la picioarele doamnei de La Motte.
— Cereți pomană? întrebă aceasta.
— Da și aștept să mi-o dați.
— Astăzi e ziua îngăduințelor ― răspunse Jeanne. Contesa de Valois și-a ocupat locul cuvenit, a intrat în rândul femeilor de la curte; peste puțină vreme, ea se va număra printre cele mai mândre femei de la Versailles. Așadar, poate să-și deschidă palma și să i-o întindă cui crede că o merită.
— Chiar și unui prinț? întrebă domnul de Rohan.
— Chiar și unui cardinal ― răspunse Jeanne.
Cardinalul depuse un sărut lung și arzător pe aceasta mână delicată; apoi, după ce cercetă din ochi privirea și zâmbetul contesei, se ridică. Trecând în anticameră, spuse câteva cuvinte mesagerului său. După două minute, se auzi zgomotul trăsurii care se îndepărta.
Contesa înalță capul.
— Pe legea mea, contesă, mi-am dat foc la corăbii.
— Nu-i nimic deosebit într-asta, de vreme ce vă aflați în port ― răspunse contesa.

descăracați cartea gratuit direct de aici:…